Tâlcuri noi la povești vechi

Într-o dimineaţă, să fi avut vreo patru ani, întorcându-mă cu mama cu sacoșile pline de sticle de lapte, pe strada şcolii, chiar la colţ, (Simion Bărnuţiu colţ cu Leningrad), pe acoperişul unui wc dansau trei copilaşi: Lenuţa Roman, Nicuşor Roman şi Doru Preda. Se ţineau de mână şi dansau o horă stângace, cântând în gura mare:  A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Sinistrul refren m-a urmărit toată viaţa: o casă pe colţ, un wc zărit într-o curte în Chitila, o femeie grasă sau simplul nume de Lenuţa a fost destul să genereze un declic de coşmar: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Doamna Roman murise de icter iar în scurt timp, domnul Roman s-a însurat cu o femeie grasă din cale-afară.

Grasei, copiii îi spuneau mămiţica. Erau slabi, piele şi os, plini de vânătăi şi zgârieturi.

Lenuţa a devenit colega mea de clasă. În afara orelor de şcoală, purta chiloţi şi maieu tetra, fiindcă mămiţica era econoamă: iarna, zdrenţe căpătate din vecini şi ghete stâlcite în ultimul hal, pe ploaie- cizme de gumă şi un fâş caraghios.

Învăţătoarea o întreba de ce este plină de vânătăi:

-Am fost rea şi mămiţica m-a bătut, ca să mă facă mai bună!- răspundea Lenuţa mecanic.

Mămiţica era prea doamnă ca să muncească, aşa că Lenuţa şi Nicuşor duceau tot greul în casă.

Profesorii îl chemau pe domnul Roman la şcoală cerându-i să intervină în protejarea copiilor dar, acesta spunea invariabil că-şi iubeşte nevasta şi nu vrea s-o supere pentru fleacuri.

Dar, Lenuţa, veşnic flămândă, ne fura pachetele tuturor, inclusiv directorului şcolii, domnul Stănculescu, care avea cabinetul de aeromodelism pe un hol de trecere spre laboratoare.

La un moment dat, directorul îi lăsa intenţionat un pachet la îndemână.

Toţi eram copii necăjiţi şi cu diverse probleme acasă dar, ce se întâmpla cu cei doi frați era terifiant. Uneori ne nimeream să trecem pe drum exact când mămiţica îşi aplica corecţiile şi atunci ţipetele copiilor schingiuiţi ne provocau leşin.

Situaţia ne alarma pe toţi şi, prin clasa a şasea, mai mulţi colegi ne-am dus la poarta grasei s-o rugăm să se poarte omeneşte cu copiii.

Grasa a ieşit la poartă şi ne-a spus răspicat că o iubeşte pe Lenuţa şi se sacrifică să crească progeniturile răposatei.

Atunci, Lenuţa a izbucnit:

-Mămiţica ne iubeşte! Mămiţica este atât de bună, că mă trimite să-i iau îngheţată şi dacă o aduc neatinsă, îmi dă voie să dau o dată cu limba pe ea.

Grecii s-au pus pe sărbătorit. Subit, mi-am amintit de bucuria naivă a copiilor care jucau pe acoperișul wc-ului: A murit, mămica! A murit mămica!

Veselie la priveghi

Eram puştoaică şi un tip, Ionuţ, mai mare cu doi ani, bruneţel, frumuşel şi cam plin de el îmi făcea curte. Îl evitam fiindcă, chiar dacă de felul meu mă dădeam în vânt după frumoşi, nu făceam rabat la pliurile de la scufiţă.

Despre monştri şi tartori

Am ales să scriu despre toate mizeriile întâlnite în viaţa mea dintr-un motiv întemeiat: cu doi ani în urmă am reîntâlnit o fostă colegă de şcoală generală: Cătălina.
Dacă eu eram singura din şcoală şi din cartier cu părinţi divorţaţi, ea trăia într-o fericire perpetuă cu părinţii ei minunaţi, calmi şi surâzători.

NOPŢI ALBE

Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma’ de ladă de zestre dar, fără muzici şi ştiri, baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea falşă de calorifere la bloc, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi, dacă prindea poarta deschisă… pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani, că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi, cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, fiindcă era din material reiat,(în perioada interbelică miniștrii purtau costume din material reiat) cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, recuperați de la un vechi veston ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei, şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi!
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când… hâţ! -aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar, unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri de dropie şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare, să dorm cu ea dar, lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă… paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar, pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace! Și nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi-am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne dovedea şi-o vacă…

CASĂ DE VÂNZARE-SATANA BONUS!

Personaj sinistru al copilăriei mele, baba Dobriţa se detaşează net între persoanele ”negre-n cerul gurii” pe care am avut nenorocul să le cunosc în viaţa mea. După moartea moşului, baba a poftit să se mute la oraş pentru un trai domnesc. Vânzând casa, s-a mutat pe rând la cele patru fete ale sale, dar nu s-a înţeles cu niciuna. După dese păruieli şi strigături de genul mi-aţi mâncat banii pe casă, curcile, găinile şi raţele leşeşti, într-o dimineaţă, pe la şase și jumătate, ne-am trezit cu Talpa Iadului la poartă, plângând pe lada verde, de zestre, în care-şi ţinea albiturile de-nmormântare.

Mama şi-a făcut milă de drac şi-a primit-o în casă. Câte zile fripte poate face o satană de soacră în casa nurorii, când se vede pe cai mari, ar fi multe de povestit.

Dar mie, copil fiind, îmi mânca sufletul. Mă lăsa să mă joc pe săturate şi, când mă apucam de teme, hop!- pe capul meu:

-Fugi să cumperi pâine! În secunda asta să te duci!

-Mamaie, termin exerciţiul de scris şi, în douăzeci de minute, mă duc!

-A, aşa vine vorba? Nu mai am nevoie! Mă duc eu cu ciolanele astea roase de ”romatism”, da-i spun lu’ tac-tu că eşti o puturoasă! Şi pleca la pâine.

Cum intra papaşa pe poartă, baba ieşea la raport şi-i spunea că m-a învăţat mama să n-o ajut la cumpărături şi… dă-i minciuni.

La început, papaşa râdea şi-o trimetea la culcare :

-Babă urâtă şi rea, iar îţi pute-n casa noră-tii?

Mai târziu, când s-au înteţit amorurile cu fătuci iubitoare de portofel, fiindcă nu cred nici în ruptul capului că de la chelie i se trăgea şarmul lui papaşa-un pitic gen Băsescu-poveştile Satanei, cu înflorituri şi ghiocei, s-au potrivit pe cheful lui de scandal şi divorţul a fost gata.

Aveam doar zece ani, dar mă revoltau manipulările care îmi distrugeau familia. Singurul mod în care m-am putut răcori a fost să scriu cu creta pe pereţii celor două camere puse la dispoziţia babei… SCORPIE şi SATANĂ. Şi, cum sunt harnică la scris, precum mă vedeţi, n-am comis-o doar o dată! Am caligrafiat de vreo zece ori fiecare cuvinţel…

După istericale şi reclamaţia cu strigături înaintată lui papaşa mă aşteptam la o fugăreală, dar a dat norocul peste mine. Pe când mă pregăteam s-o iau la sănătoasa ca să-mi păstrez integritatea epidermei, papaşa, râzând în hohote, i-a zis cam aşa:

-Babă urâtă şi rea! Din gura ta și ale secăturilor de alde soră-mea, nu te speli cu toată Dunărea! Bine a făcut că a scris şi Satană şi Scorpie, că nici eu nu pot să mă hotărăsc care ţi se potriveşte mai bine! Dar, zise el privind arta murală, cred că merg amândouă!

Opărită şi fără susţinere, a luat baba Dobriţa o găleată de apă şi o perie de paie şi mi-a şters toată munculiţa!

Ce era de făcut?

Băboiul avea vreo 82-83 de ani şi ne ameninţa c-o să trăiască 114, ca bunica ei paternă sau măcar 104, ca cealaltă, din spița maternă. Spaimă mare! O mică speranţă aveam, că baba trăgea nădejde să se mărite şi era în vorbe ba cu nişte moşi pe la coadă la gaz, ba cu alţii pe la biserică. Şi, într-o zi, când eram pedepsită şi spălam îngreţoşată ciorapii lui papaşa, mi-a venit ideea ideilor!

Cu săpunul de casă am scris de zece ori şi Satană şi cam tot de atâtea ori… Scorpie. Pereţii casei erau doar tencuiţi şi aduşi din mală la drept, fără niciun finisaj: săpunul a intrat definitiv în porii tencuielii!

Nu pot să vă povestesc cât necaz a fost pe băboi după isprava mea şi cum a muncit un an şi-o vară, zi de zi cu peria de paie dar, atâta noroc am avut şi eu, că pereţii nu s-au lăsat curăţaţi.

Papaşa s-a milostivit de ea şi, ca s-o cruţe de corvoada frecării pereţilor, a dus-o la azil. De la o vreme, erau numai în scandaluri, că se pusese baba să-i ţină socoteala la gagici şi se cam punea în calea fericirii lui. Baba îl voia divorțat, să fie ea șefa în casă, cu cheia la brâu, nu să se aleagă cu altă pacoste de noră!

Baba Dobriţa, oleacă descântătoare în bobi şi apă ne începută, aflase de la altă ghicitoare mai meşteră decât ea că va muri pe acelaşi pat cu feciorul ei cel mic.

Din cei 12 copii, papaşa era copilul cel mai mic şi baba toată viaţa avusese grijă să nu doarmă în acelaşi pat cu el, ori să se așeze pe marginea patului în care dormea Prâslea.

De inimă rea, baba a murit în scurt timp la azil. Divorţul fiind terminat, casa a fost pusă în vânzare.

Familia care-a cumpărat casa la un preţ de chilipir, vrând-nevrând a primit bonus și Scorpia şi Satana!

Cumpărătorul a refacut tencuiala casei, trăgând nădejde să nu fie bântuit.

Dar anii au trecut şi după divorţ papaşa ne-a abandonat total, întâlnindu-ne uneori pe la tribunal, fiindcă se cam codea să plătească pensia alimentară pentru cei trei copii, adică eu şi surorile mele.

M-a căutat peste ani, disperat că s-a trezit escrocat de fata surorii lui, doctoriţa Constantin Ionelia, care a făcut un act de vânzare-cumpărare în fals cu complicitatea notăriţei Gaube, deposedându-l de casă.

Când papaşa a găsit actul fals a cerut sprijinul poliţiei şi procuraturii şi în urma anchetei, nepoata, alintată Neli, a promis, cu lacrimi de crocodil că-i returnează casa amiabil, după care, bătrânul a dispărut de la domiciliu.

După mai mulţi ani, în care bănuiam că nepoata iubitoare de case l-a luat să-l îngrijească şi să-l ţină departe de urechi curioase, întorcându-mă dintr-o delegație, pe trecerea de pietoni din fața firmei, mă intersectez c-o verişoară, nepoată a lui papaşa, îmbrăcată în doliu, cu două lumânări în mână.

O întreb cine i-a murit fiindcă nu ne vizitam, dar aveam o sumă de rude comune. După ce se codeşte puţin, zice că vine de la înmormântarea unui coleg de serviciu. Până să ajungă acasă, locuia la două minute de biroul meu, o cuprind remușcările și se întoarce înlăcrimată. Recunoaște că vine de la înmormântarea lui papaşa, dar să nu mă supăr, nu le-a dat voie Neli să mă anunţe pe mine şi pe surori, ca să nu se facă discuţii legate de casa mătrăşită. Şi, pentru că era ziua surprizelor, îmi zice că Neli, în toţi aceşti ani, îl dusese pe papaşa la… azil! Azilul de la Baldovinești unde o dusese și el pe Satana în 1982.

Scrisul sorţii, care obsedase pe baba Dobritza toată viaţa, că va muri în acelaşi pat cu feciorul cel mic, s-a împlinit! Mamă şi Prâslea au murit în acelaşi pat: acelaşi pat de azil!

Pe birou era un plic sigilat, adus de un necunoscut în aceea zi, pe la orele 11. În plic se afla un bilet semnat de un văr; mă informa că la orele 12 se va oficia înmormântarea lui Papașa. Era trecut de orele 16.

 

INFRACTORII DIN CLOPOTNIŢĂ

Mătuşa mea, Tanti Dana, despot absolut în familie, spaima surorilor şi coşmarul nepoţilor, avea un imens succes la masculi cu funcţie şi portofel. Directori, medici, ştabi pe la partid, lideri de sindicat şi trei popi îşi disputau pe rând sau simultan palmaresul ei.

Eu eram iute de picior şi veşnic în alertă. Scăpam cu fuga, dar mă necăjeam destul că-mi rupea cărţile şi caietele în accesele ei de furie, când combinaţiile din scutece nu-i ieşeau pe pofta inimii.

Papaşa uita mereu să ne trimită pensia alimentară. Din salariul mamei, în acord global, din care primea cam 70-80%, fiindcă nu era materie primă şi nu se făcea planul, erau mereu alte priorităţi decât dorinţele mele. Mereu tânjeam după ceva. În faţa casei mele era o grădină de vară unde se desfăşura Lotca de aur şi unde se ţineau toate spectacolele. Făceam economii dramatice şi mă duceam la majoritatea.

Într-o zi, stând la rând la casa de bilete şi tot socotindu-mi banii, că nu-mi ajungea cu un leu, vine la mine un domn grizonant, cu o voce blajină:

-Tu eşti nepoata doamnei Dana?

-Da.

-Oho, ai matricolă de Bălcescu! Bravo! Deci, eşti o deşteaptă! Ce foieşti banii ăia de juma’ de ceas?

-Cred că am pierdut un leu!

-Las’ că tot îţi rămân de-un profiterol!

-Mie de spectacol îmi trebuia…

-Hai, ia-ţi dulciuri de bănuţii ăia! Eu sunt directorul Robitu. Te prezint acum la plasatoare şi, chiar dacă nu sunt eu aici, spui că eşti nepoata mea şi intri fără bilet. A, şi să nu uit: când dă frigul, spectacolele se ţin la Clubul Progresul. Tot eu sunt şi acolo cu acelaşi personal.

Cu protecţia nesperată a unchiului Robitu am văzut toate spectacolele de la Arenă sau de la Club timp de vreo patru ani, adică de la 14 la 18 ani. Uite cum, din scutecele eternelor iubiri ale tartoriței de tanti Dana, mi se lărgea orizontul cultural!

La un spectacol de revistă, maestrul  Arşinel stătea la poarta Arenei şi verifica personal biletele. Am dat să plec dezamăgită, împreună cu surioara mea, dar unchiul Robitu ne-a interceptat şi ne-a dat o invitaţie, cum primeau VIP-urile.

Ajung la poartă şi maestru Arşinel studiază invitaţia:

-Asta-i pentru tac-tu, nu pentru tine! Cine-i tac-tu, mă?

Hopa! De fâstâceală, uitasem să mă uit pe invitaţie pe ce nume era trecut:

-Cine-i mă, tac-tu?- se burzuluieşte iar maestrul.

–Maestre, copilul este sigur numai de mamă!– zic.

-Ce spui mă, acolo?- zice maestrul uluit.

-Ca să nu-mi dea pensie alimentară, papaşa zice că n-aş fi a lui, că nu semănăm decât la unghii şi-i prea puţin, ca să strice banii pe mine!  La proces chiar aşa a zis că am numai unghiile lui şi capul lui Manea Mănescu… Să-mi plătească Manea…

Ofticat, Arșinel zice pe înalte:

-Aţi auzit? Copilu-i sigur numai de mamă!…

La intervenţia unchiului Robitu am intrat.

Spectacolul a început şi nişte puradei de 5-6 anișori s-au cocoţat pe gard,  să caște gura. Maestrul a oprit spectacolul până balaoacheşii neplătitori au fost daţi jos de miliţieni. Cum Miliţia bătea mai tare ca vântul pe acea vreme, succesul operaţiunii a permis reluarea evenimentului în trei minute.

Spectacolul continuă şi-şi începe rolul maestrul Arşinel. Spumos, delicios, în vervă… Se opreşte brusc din rol:

-Rog tovarăşii miliţieni să verifice dacă cetăţenii din clopotniţă au cumpărat bilete! Continuăm spectacolul după rezolvarea problemei!

Peste drum de Arenă, lângă casa mea era  biserica lipovenească, iar in clopotniţă erau cocoţaţi trei copilaşi… Spectacolul a continuat abia după ce milițienii i-au dat jos pe micii infractori.

 

VACANŢĂ CU VACI

În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic. Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui,  la Stăncuţa, un sat pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă și-mi interziceau să mă apropii de ea. Mi-ar fi plăcut să mă joc în pădurea de pe mal dar ziceau că e locuită de lupul care scăpase cu bine din Scufița Roșie.

Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul. Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !

Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor. Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu  curcanii şi gâscanii. Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…

Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copiii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.

Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr.  Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul. Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă de pe pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.

Seara se-ncheia dramatic. Cirezile se-ntorceau de la islaz şi, din capul uliţei, se auzea un vuiet combinat din ropot de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau, ba se şi încălecau unele pe altele. Mai târziu am aflat de ce. Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!

Într-o zi, la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă. Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele, decât spânzurată de gard.

Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.

În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:

-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!

Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe care le mânca singur de fiecare dată.

Şi începea nenorocirea! Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente. Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată. Relatările erau vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi. Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:

– Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!

Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.

Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, trîgând nădejde că, poate, o fi totuși a lui, chit că baba n-avea niciun dubiu.

Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…

După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi. Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.

Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copiii au ieşit în mijlocul uliţei să strige:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.

Ziua următoare a plouat.

Lenuţa, o fată de clasa a VII-a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi, drept premiu că am fost îndemânatică, mi-a făcut o păpuşă de cârpe.

Rămase singure i-am explicat de nebunia copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, i-am povestit despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.

Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin. Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie. Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes. Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.

Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.

Şi ziua următoare, minune!

Au trecut avioane, copii au început să strige şi, eu mai tare decât toţi:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane. Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi pe copilul de 4 anişori.

Apoi, de la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat. L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş. Mi-a zis că n-are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.

Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila. Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea! Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.

Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor  la mamaia Mihaica, cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.

Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, sub ocrotirea caldă a mamaii Mihaica aveam alt curaj!

O LIMBĂ DE… ÎNGHEŢATĂ

Într-o dimineaţă, să fi avut vreo patru ani, întorcându-mă cu mama cu sacoșile pline de sticle de lapte, pe strada şcolii, chiar la colţ, (Simion Bărnuţiu colţ cu Leningrad), pe acoperişul unui wc dansau trei copilaşi: Lenuţa Roman, Nicuşor Roman şi Doru Preda. Se ţineau de mână şi dansau o horă stângace, cântând în gura mare:  A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Sinistrul refren m-a urmărit toată viaţa: o casă pe colţ, un wc zărit într-o curte în Chitila, o femeie grasă sau simplul nume de Lenuţa a fost destul să genereze un declic de coşmar: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Doamna Roman murise de icter iar în scurt timp, domnul Roman s-a însurat cu o femeie grasă din cale-afară.

Grasei, copiii îi spuneau mămiţica. Erau slabi, piele şi os, plini de vânătăi şi zgârieturi.

Lenuţa a devenit colega mea de clasă. În afara orelor de şcoală, purta chiloţi şi maieu tetra, fiindcă mămiţica era econoamă: iarna, zdrenţe căpătate din vecini şi ghete stâlcite în ultimul hal, pe ploaie- cizme de gumă şi un fâş caraghios.

Învăţătoarea o întreba de ce este plină de vânătăi:

-Am fost rea şi mămiţica m-a bătut, ca să mă facă mai bună!- răspundea Lenuţa mecanic.

Mămiţica era prea doamnă ca să muncească, aşa că Lenuţa şi Nicuşor duceau tot greul în casă.

Profesorii îl chemau pe domnul Roman la şcoală cerându-i să intervină în protejarea copiilor dar, acesta spunea invariabil că-şi iubeşte nevasta şi nu vrea s-o supere pentru fleacuri.

Dar, Lenuţa, veşnic flămândă, ne fura pachetele tuturor, inclusiv directorului şcolii, domnul Stănculescu, care avea cabinetul de aeromodelism pe un hol de trecere spre laboratoare.

La un moment dat, directorul îi lăsa intenţionat un pachet la îndemână.

Toţi eram copii necăjiţi şi cu diverse probleme acasă dar, ce se întâmpla cu cei doi frați era terifiant. Uneori ne nimeream să trecem pe drum exact când mămiţica îşi aplica corecţiile şi atunci ţipetele copiilor schingiuiţi ne provocau leşin.

Situaţia ne alarma pe toţi şi prin clasa a şasea, mai mulţi colegi ne-am dus la poarta grasei s-o rugăm să se poarte omeneşte cu copiii.

Grasa a ieşit la poartă şi ne-a spus răspicat că o iubeşte pe Lenuţa şi se sacrifică să crească progeniturile răposatei.

Atunci, Lenuţa a izbucnit:

-Mămiţica ne iubeşte! Mămiţica este atât de bună, că mă trimite să-i iau îngheţată şi dacă o aduc neatinsă, îmi dă voie să dau o dată cu limba pe ea.

Grecii s-au pus pe sărbătorit. Subit, mi-am amintit de bucuria naivă a copiilor care jucau pe acoperișul wc-ului: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Scrisoare către Ceauşescu

Eram elevă în gimnaziu şi aveam un mare necaz. Profu’ meu de mate, pe care-l apreciam pentru capul de matematician, împreună cu un alt prof, în recreaţia mare de la ora trei traversau şoseaua şi se înfundau în Căţeaua Leşinată-o bombă oribilă- la una mică.

UN SIROP PENTRU UN CAL

Prin  ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi am fost nevoite să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.

Deşi s-a vândut semimobilată, tot am avut de încărcat un camion de mobilă şi destule bulendre. Hopul îl reprezentau lemnele, urcate într-o căruţă tocmită.

Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine. Am încărcat căruţa, dar când să mă urc pe capră, moşul m-a repezit:

-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam spărios…

-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!

-A, io-s rujinit şi mă dor şelele…

-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă, ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!

-Tot nu poţi să urci, că-i calu’ odârlit şi nu poa’ să tragă!

Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal, ori să mă cert cu moşul să nu-l mai bată.

Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, patrupedul a înţepenit de copite.

-Moşule, calul a mâncat astăzi?

-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?

-Bre, mata i-ai dat?

-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?

-Bre, mata eşti beat?

-Întotdeauna!

Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului. Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la sifonărie.

-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!

-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba…

-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop, dar îmi pui două de sirop şi un sifon.

-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!

-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!

Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou, dar s-a urnit, totuşi! Până la primul colţ…

Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat calului sirop din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.

Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el. Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatic, dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului, i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard, într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.

Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor, moşul şi-a luat din banii lui un cognac.

Am ajuns acasă, am descărcat singură. Am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică. Seara, când treaba era gata, a venit şi sor-mea de la întâlnire.

A doua zi am vizitat-o pe sora mea la serviciu. Mânca alune, marfă rară. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.

Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…

PUTEREA MINIJUPULUI

Locuiam într-o casă naţionalizată, în centrul oraşului şi unul din vecinii mei cu care ne mâncam amarul la comun era Grasu, vecinul meu de 220 de kile sau mai mult.

Fusese fotograf în tinereţe şi de la nişte acte false făcuse şi un pic de puşcărie. Într-o zi, un civil autoritar, cu legitimaţie de MI(Ministerul de Interne) îmi bate în uşă să-mi ceară nişte referinţe despre Grasu. Vizita lui îmi pica de-a curmezişu’  fiindcă tocmai  probam o fustă mini şi aveam program de promenadă.

La mănăstirea noastră nu erau admişi bărbaţi în casă şi, cu toate insistenţele tipului şi argumentele despre secretul de serviciu şi necesitatea discreţiei, l-am ţinut pe holul comun.  Voia o caracterizare a lui Victor Iordache, cunoscut ca un cal breaz drept Grasu, aşa că tipul îşi ia notiţe iar eu povestesc:

-Bun vecin, cumsecade, politicos, îmi cară sacoşile, îmi cumpără lapte dimineaţa, bla, bla, bla… Portţigaretul lui madam Mery, nevasta lui Grasu se iţea sub geam, semn că o ureche ageră ne monitoriza, iar eu mă distram, băgând din top. Tipul stătea cu fundul pe lada de zestre a lu’ madam Călin, care acum ascundea albiturile şi batistele de-nmormântare ale bătrânei şi scria într-o agendă sprijinită pe masă toate ciocele pe care le-nşiram eu.  Casa fiind înaltă, accesul se făcea pe scări iar geamul era suficient de înalt, ca madam Mery să stea liniştită, sub el, fără să fie văzută. Însă, eu care stăteam în picioare, aveam alt unghi şi o dibuisem din prima.

După caracterizarea mea violent rozalie, securistul îmi mai pune o întrebare:

– Şi cum îi ziceţi vecinului?

-Domnu’ Victoraş, fac eu frumos. Atunci tipul se uită la mine cu ochii micşoraţi: era clar că nu m-a crezut, aşa că dreg busuiogul, ca să devin credibilă și să-i folosească omului caracterizarea:

-Bineînţeles, domnul Victoraş îi zic în faţă! Pe la spate-i zic normal, ca toată lumea: Grasu, Grasu Contrabasu’…

Mă gândeam cu groază că dacă madam Mery mă dă în primire la Grasu, n-o să mai pot folosi curtea şi poarta niciodată şi voi fi nevoită să intru în casă doar prin geamul de la stradă, destul de înalt şi greu accesibil şi când eram în blugi, darămite când veneam de la liceu în odiosul sarafan.

Tipul se relaxează şi-mi zice vioi, semn că m-am reabilitat:

-Ia fă o piruietă, don’şoară!

Fac un pas înapoi şi execut piruieta, puţin nedumerită. Tipu’ zice:

-Foarte frumos, da’ la minijupul ăsta să porţi un pantof cu toc cui. Adidaşii merg când baţi ţurca pe maidan! Ai văzut don’şoară puterea minijupului?

Îţi spun un secret, dar rămâne numai între noi doi: Grasul ăsta e un mare ticălos şi se poartă mizerabil cu toată lumea. De ani de zile îl ştiu şi este cel mai nesuferit individ. Dar, vezi, puterea minijupului?  Cu dumneata, dar îţi spun sincer, numai cu dumneata, se poartă manierat şi elegant, fiindcă te fâţâi cu minijupu’ ăsta făinuţ. Să ştii că la început, când ai zis că-ţi cară sacoşile am crezut că-ţi baţi joc de mine! Abia pe urmă mi-am dat seama că animalu’ ăsta e şi el puţin bărbat!  Ca să vezi! Chiar dacă nu-i în stare să facă nimica, tot mai tresare la ideea de sex.

Mery era vânătă de râs şi mare minune că nu s-a dat de gol.

A doua zi, sâmbătă, când vin acasă-mi sare inima:  Grasu-n poartă. Casa era pe colţ şi n-avea rost să mai încerc: stătea acolo să pună mâna pe mine. Merg înainte direct spre geam.  Mă strigă cu vocea lui, ce coşcovea pereţii:

-Mâine dimineaţă, la 10, să vii la ceas în Grădină…  Îmbrăcată cu-o bluză roşie, – adaugă el. Şi s-o iei şi pe soră-ta cu tine!

Dau din cap, mă duc la geam, îl găsesc închis şi plec spre Grădina Mare care era la colţ.  Pe seară mă duc precaută spre casă şi, spre norocul meu, curtea liberă. Intru în casă şi nu mai ies. Mă întrebam de ce-mi dă Grasu întâlnire în Grădină şi, mai ales, de ce cu-o bluză roşie. De ce nu cu un ziar în buzunar? Dacă vroia să mă omoare şi să-mi îngroape cadavrul, nu alegea duminica când Grădina era populată… Și nici zona ceasului… M-ar fi chemat mai la dos, în spatele Castelului de apă sau în spatele muzeului.

A doua zi, pun o bluză roşie, o iau surioara mea care-avea vreo șase anişori şi plec bărbată spre Grădină, încrezătoare că, la o adică el, are platfus şi vom scăpa cu fuga.

Grasu era în dispozitiv, lângă ceas. Mă salută jovial agitând un aparat de fotografiat.

Mi-a făcut primele fotografii color din viaţa mea. De atunci am grijă să-mi pun bluză roşie când mă trag în poză. Era Grasu un ticălos, dar prost nu era deloc!

citeşte despre Grasu şi în OMLETĂ CU PATRU CÂRNAŢI

OMLETĂ ŞI PATRU CÂRNAŢI

Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol. Şi de departe şi de aproape, Victor Iordache era cel mai nesuferit vecin. Arina râdea de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ asemenea dimensiuni şi, nevastă-sa, madam Mery, îi făcea, din cele mai ieftine materiale cadrilate, nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Sorin, vărul Arinei, se miră: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

–Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Metrul avea cu zece centimetri mai puțin decât chiloții buclucași. Grasu stătea doar pe băncuța din curte, ori în casă în pat, fiindcă la un metru și zece, nu-i încăpeau bucile pe niciun scaun. Madam Mery ne povestea că noaptea dormea în fund, fiindcă dacă se întindea, îi presa slănina pe inimă și se sufoca.  Sforăitul lui era la concurență cu zgomotul ce răzbătea până la noi din port, de la marfare, macarale și elevatoare. Ani de zile, Sorin a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la masă, în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea. Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii; scandal zile întregi!

Arina îl fenta, primind toată corespondența la post-restant. Astfel, iubirile ei adolescentine rămâneau necunoscute cartierului.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi portţigaret cu tot. Din spate păpușă, din față mătușă, era cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare se distra Arina când mergea Grasu la Aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i facă în ciudă, îl pândea când se-mbrăca şi ieşea pe poartă imediat în urma lui. Trecea agilă pe lângă el, stătea la coadă,  făcea drumul de întoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar. Ajungea cu zarzavaturile acasă şi-avea timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
   Femeia obișnuia să spună că trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Nedumerită, îi punea aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat, şi de ce nu l-a lăsat. Pentru ambele avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru Arina era absolut incredibil. Cine l-ar fi putut iubi pe acest animal pisălog, arțăgos și răzbunător? Într-o zi, madam Mery scoase o veche cutie de pantofi şi-o răsturnă pe pat. Câțiva nasturi porniră de-a rostogolul prin pliurile cuverturii. Un superb actor de cinema, în haine elegante, râdea fericit în acele poze sepia, ori alb negru. Nu putea să creadă! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, Arina văzu în cămară şirul de cârnaţi şi-și aminti de-o nedumerire mai veche:

–Doamna Mery, zise ea, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea aceasta?!

–Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

–Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întrebă fata uluită. Nici măcar Terente…

La lipsa ei de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, avea vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil(sic!).

Şi, dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, ea făcea cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Era deja confuză!

–A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75 pentru că Victor mănâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Făcând calculul, Arinei nu-i veni a crede:

–Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună: nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi?!

 

 

 

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol.
Şi de departe şi de aproape, cel mai nesuferit era Victor Iordache, fost fotograf, zis Grasu, un tip la vreo 220 de kile ori ceva mai mult.
Râdeam de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ pe dimensiunea lui şi, nevastă-sa, îi făcea din cele mai ieftine materiale cadrilate nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Vărul meu Sorin zice: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

-Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Ani de zile a povestit la tot neamul, ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la o masă în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea.

Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii scandal zile întregi.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi cu portţigaret cu tot dar, era o femeie cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă-aşa de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare mă distram când mergea Grasu la aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i fac în ciudă, îl pândeam când se-mbrăca şi ieşeam pe poartă imediat în urma lui. Treceam agilă pe lângă el, stăteam la coadă,  făceam drumul de-ntoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar.
Ajungeam cu zarzavaturile acasă şi aveam timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
Trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Atunci îi puneam aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat şi de ce nu l-a lăsat.
Pentru ambele întrebări avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru mine era absolut incredibil.
Într-o zi a scos o cutie de pantofi şi a răsturnat-o. Un superb actor de cinema în haine elegante râdea fericit în acele poze sepia ori alb negru. Nu puteam să cred! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, văd în cămară şirul de cârnaţi şi-mi amintesc de o nedumerire mai veche:

-Doamna Mery, zic eu, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea asta!

-Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

-Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întreb eu uluită.

La lipsa mea de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, aveam vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil.

Şi dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, eu făceam cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Eram deja confuză!

-A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75, pentru că Victor mânâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Fac calculul şi nu-mi vine a crede:

-Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună ” nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi”?!

citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI