Tâlcuri noi la povești vechi


Într-o dimineaţă, să fi avut vreo patru ani, întorcându-mă cu mama cu sacoșile pline de sticle de lapte, pe strada şcolii, chiar la colţ, (Simion Bărnuţiu colţ cu Leningrad), pe acoperişul unui wc dansau trei copilaşi: Lenuţa Roman, Nicuşor Roman şi Doru Preda. Se ţineau de mână şi dansau o horă stângace, cântând în gura mare:  A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Sinistrul refren m-a urmărit toată viaţa: o casă pe colţ, un wc zărit într-o curte în Chitila, o femeie grasă sau simplul nume de Lenuţa a fost destul să genereze un declic de coşmar: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Doamna Roman murise de icter iar în scurt timp, domnul Roman s-a însurat cu o femeie grasă din cale-afară.

Grasei, copiii îi spuneau mămiţica. Erau slabi, piele şi os, plini de vânătăi şi zgârieturi.

Lenuţa a devenit colega mea de clasă. În afara orelor de şcoală, purta chiloţi şi maieu tetra, fiindcă mămiţica era econoamă: iarna, zdrenţe căpătate din vecini şi ghete stâlcite în ultimul hal, pe ploaie- cizme de gumă şi un fâş caraghios.

Învăţătoarea o întreba de ce este plină de vânătăi:

-Am fost rea şi mămiţica m-a bătut, ca să mă facă mai bună!- răspundea Lenuţa mecanic.

Mămiţica era prea doamnă ca să muncească, aşa că Lenuţa şi Nicuşor duceau tot greul în casă.

Profesorii îl chemau pe domnul Roman la şcoală cerându-i să intervină în protejarea copiilor dar, acesta spunea invariabil că-şi iubeşte nevasta şi nu vrea s-o supere pentru fleacuri.

Dar, Lenuţa, veşnic flămândă, ne fura pachetele tuturor, inclusiv directorului şcolii, domnul Stănculescu, care avea cabinetul de aeromodelism pe un hol de trecere spre laboratoare.

La un moment dat, directorul îi lăsa intenţionat un pachet la îndemână.

Toţi eram copii necăjiţi şi cu diverse probleme acasă dar, ce se întâmpla cu cei doi frați era terifiant. Uneori ne nimeream să trecem pe drum exact când mămiţica îşi aplica corecţiile şi atunci ţipetele copiilor schingiuiţi ne provocau leşin.

Situaţia ne alarma pe toţi şi, prin clasa a şasea, mai mulţi colegi ne-am dus la poarta grasei s-o rugăm să se poarte omeneşte cu copiii.

Grasa a ieşit la poartă şi ne-a spus răspicat că o iubeşte pe Lenuţa şi se sacrifică să crească progeniturile răposatei.

Atunci, Lenuţa a izbucnit:

-Mămiţica ne iubeşte! Mămiţica este atât de bună, că mă trimite să-i iau îngheţată şi dacă o aduc neatinsă, îmi dă voie să dau o dată cu limba pe ea.

Grecii s-au pus pe sărbătorit. Subit, mi-am amintit de bucuria naivă a copiilor care jucau pe acoperișul wc-ului: A murit, mămica! A murit mămica!

Reclame

Veselie la priveghi


Eram puştoaică şi un tip, Ionuţ, mai mare cu doi ani, bruneţel, frumuşel şi cam plin de el îmi făcea curte. Îl evitam fiindcă, chiar dacă de felul meu mă dădeam în vânt după frumoşi, nu făceam rabat la pliurile de la scufiţă. Continuă lectura

Despre monştri şi tartori


Am ales să scriu despre toate mizeriile întâlnite în viaţa mea dintr-un motiv întemeiat: cu doi ani în urmă am reîntâlnit o fostă colegă de şcoală generală: Cătălina.
Dacă eu eram singura din şcoală şi din cartier cu părinţi divorţaţi, ea trăia într-o fericire perpetuă cu părinţii ei minunaţi, calmi şi surâzători. Continuă lectura

NOPŢI ALBE


Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma’ de ladă de zestre dar, fără muzici şi ştiri, baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea falşă de calorifere la bloc, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi, dacă prindea poarta deschisă… pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani, că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi, cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, fiindcă era din material reiat,(în perioada interbelică miniștrii purtau costume din material reiat) cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, recuperați de la un vechi veston ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei, şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi!
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când… hâţ! -aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar, unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri de dropie şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare, să dorm cu ea dar, lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă… paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar, pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace! Și nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi-am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne dovedea şi-o vacă…

CASĂ DE VÂNZARE-SATANA BONUS!


Personaj sinistru al copilăriei mele, baba Dobriţa se detaşează net între persoanele negre-n cerul gurii pe care am avut nenorocul să le cunosc în viaţa mea.

După moartea moşului, baba Dobriţa a poftit să se mute la oraş pentru un trai domnesc. Vânzând casa, s-a mutat pe rând la toate cele patru fete ale sale dar, caracter urât de ambele părţi-nu s-a înţeles cu niciuna- şi, după dese păruieli şi strigături de genul mi-aţi mâncat banii pe casă, curcile, găinile şi raţele leşeşti, într-o dimineaţă pe la şase jumătate, ne-am trezit cu baba la poartă, plângând pe o ladă verde de zestre, în care-şi ţinea albiturile de-nmormântare.

Mama şi-a făcut milă de dracu’ şi-a primit-o în casă.

Câte zile fripte poate face o satană de soacră în casa nurorii când se vede pe cai mari ar fi multe de povestit.

Dar mie, ca şi copil îmi mânca sufletul.

Mă lăsa să mă joc pe săturate şi când mă apucam de teme, hop pe capul meu:

-Fugi să cumperi pâine. În secunda asta să te duci!

Mamaie, termin exerciţiul de scris şi, în douăzeci de minute, mă duc!

-A, aşa vine vorba? Nu mai am nevoie! Mă duc eu cu ciolanele astea roase de romatism, da-i spun lu’ tac-tu că eşti o puturoasă. Şi pleca la pâine.

Cum intra papaşa pe poartă, baba ieşea la raport şi-i spunea că m-a învăţat mama să nu o ajut la cumpărături şi… dă-i minciuni.

La început, papaşa râdea şi-o trimetea la culcare : babă urâtă şi rea, iar îţi pute-n casa nor-tii?

Mai târziu, când s-au înteţit amorurile cu fătuci iubitoare de portofel, fiindcă nu cred nici în ruptul capului că de la chelie i se trăgea şarmul lui papaşa-un pitic gen Băsescu-poveştile Satanei, cu înflorituri şi ghiocei s-au potrivit pe cheful lui de scandal şi divorţul a fost gata.

Pentru că eram un copil de zece ani dar mă revoltau manipulările care îmi distrugeau familia, singurul mod în care m-am putut răcori a fost să scriu cu creta pe pereţii celor două camere puse la dispoziţia babei : SCORPIE şi SATANĂ. Şi, cum sunt harnică la scris precum mă vedeţi, n-am scris o dată ci de vreo zece ori fiecare cuvinţel.

După istericale şi reclamaţia cu strigături înaintată lui papaşa mă aşteptam la o fugăreală dar, a dat norocul peste mine.  Pe când mă pregăteam s-o iau la sănătoasa ca să-mi păstrez integritatea epidermei, papaşa, râzând în hohote,  i-a zis cam aşa:

-Babă urâtă şi rea, din gura ta sau ale secăturilor de alde sor-mea, nu te speli cu toată Dunărea! Foarte bine a făcut că a scris şi Satană şi Scorpie, că nici eu nu pot să mă hotărăsc care ţi se potriveşte mai bine dar, cred că merg amândouă!

Opărită şi fără susţinere, a luat baba Dobriţa o găleată de apă şi o perie de paie şi mi-a şters toată munculiţa!

Ce era de făcut?

Băboiul avea vreo 82-83 de ani şi ne ameninţa că o să trăiască 114, ca bunica ei.

O mică speranţă aveam, că baba trăgea nădejde să se mărite şi era în vorbe ba cu nişte moşi pe la coadă la gaz, ba cu alţii pe la biserică.

Şi, într-o zi, când eram pedepsită şi spălam îngreţoşată ciorapii lui papaşa, mi-a venit ideea ideilor!

Cu săpunul de casă am scris de alte zece ori şi Satană şi Scorpie. Pereţii casei erau doar tencuiţi şi aduşi din mală la drept, fără niciun finisaj şi săpunul a intrat în porii tencuielii definitiv.

Nu pot să vă povestesc cât necaz a fost pe băboi după isprava mea şi cum a muncit un an şi-o vară, zi de zi cu peria de paie dar, atâta noroc am avut şi eu, că pereţii nu s-au lăsat curăţaţi.

Papaşa s-a milostivit de ea şi, ca s-o cruţe de corvoada frecării pereţilor a dus-o la azil, că se pusese baba să-i ţină socoteala la gagici şi era cam de-a curmezişul în calea fericirii lui.

Baba Dobriţa, oleacă descântătoare în bobi şi apă ne-ncepută şi alte alea, aflase de la altă ghicitoare mai meşteră decât ea că v-a muri pe acelaşi pat cu feciorul ei cel mic.

Din cei 12 copii, papaşa era copilul cel mai mic şi baba toată viaţa avusese grijă să nu doarmă în acelaşi pat cu el sau în paturile în care dormea Prâslea.

De inimă rea, baba a murit în scurt timp la azil. Divorţul fiind terminat, casa a fost pusă în vânzare.

Familia care-a cumpărat casa la un preţ de chilipir, vrând-nevrând a primit bonus toate Scorpiile şi Satanele.

Cumpărătorul a trebuit să refacă tencuiala casei şi se pare că n-a fost bântuit.

Dar anii au trecut şi după divorţ papaşa ne-a abandonat total, întâlnindu-ne uneori pe la tribunal fiindcă se cam codea să plătească pensia alimentară pentru cei trei copii, adică eu şi surorile mele.

M-a căutat peste ani, disperat că s-a trezit escrocat de fata surorii lui, doctoriţa Constantin Ionelia, care a făcut un act de vânzare-cumpărare în fals cu complicitatea notăriţei Gaube, deposedându-l de casă.

Când papaşa a găsit actul fals a cerut sprijinul poliţiei şi procuraturii şi în urma anchetei, nepoata, alintată Neli, a promis, cu lacrimi de crocodil că-i returnează casa amiabil, după care, bătrânul a dispărut de la domiciliu.

După mai mulţi ani în care bănuiam că nepoata iubitoare de case l-a luat să-l îngrijească şi să-l ţină departe de urechi curioase, îmi văd o verişoară, nepoată a lui papaşa. trecând prin faţa firmei îmbrăcată în doliu.

O întreb cine i-a murit fiindcă, nu ne vizitam dar, aveam o sumă de rude comune. După ce se codeşte puţin, zice că vine de la înmormântarea lui papaşa dar să nu mă supăr, nu le-a dat voie Neli să mă anunţe pe mine şi pe surori, ca să nu se facă discuţii legate de casa mătrăşită.

Şi, pentru că era ziua surprizelor, îmi zice că Neli, în toţi aceşti ani îl dusese pe papaşa la… azil! Azilul de la Baldovinești unde o dusese și el pe Satana în 1982.

Scrisul sorţii, care obsedase pe baba Dobritza toată viaţa, că va muri în acelaşi pat cu feciorul cel mic s-a împlinit! Mamă şi Prâslea au murit în acelaşi pat: acelaşi pat de azil!

Proză afurisită citiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com

INFRACTORII DIN CLOPOTNIŢĂ


Mătuşa mea, Tanti Dana, despot absolut în familie, spaima surorilor şi coşmarul nepoţilor, avea un imens succes la masculi cu funcţie şi portofel. Directori, medici, ştabi pe la partid, lideri de sindicat şi trei popi îşi disputau pe rând sau simultan palmaresul ei.

Eu eram iute de picior şi veşnic în alertă. Scăpam cu fuga, dar mă necăjeam destul că-mi rupea cărţile şi caietele în accesele ei de furie, când combinaţiile din scutece nu-i ieşeau pe pofta inimii.

Papaşa uita mereu să ne trimită pensia alimentară. Din salariul mamei, în acord global, din care primea cam 70-80%, fiindcă nu era materie primă şi nu se făcea planul, erau mereu alte priorităţi decât dorinţele mele. Mereu tânjeam după ceva. În faţa casei mele era o grădină de vară unde se desfăşura Lotca de aur şi unde se ţineau toate spectacolele. Făceam economii dramatice şi mă duceam la majoritatea.

Într-o zi, stând la rând la casa de bilete şi tot socotindu-mi banii, că nu-mi ajungea cu un leu, vine la mine un domn grizonant, cu o voce blajină:

-Tu eşti nepoata doamnei Dana?

-Da.

-Oho, ai matricolă de Bălcescu! Bravo! Deci, eşti o deşteaptă! Ce foieşti banii ăia de juma’ de ceas?

-Cred că am pierdut un leu!

-Las’ că tot îţi rămân de-un profiterol!

-Mie de spectacol îmi trebuia…

-Hai, ia-ţi dulciuri de bănuţii ăia! Eu sunt directorul Robitu. Te prezint acum la plasatoare şi, chiar dacă nu sunt eu aici, spui că eşti nepoata mea şi intri fără bilet. A, şi să nu uit: când dă frigul, spectacolele se ţin la Clubul Progresul. Tot eu sunt şi acolo cu acelaşi personal.

Cu protecţia nesperată a unchiului Robitu am văzut toate spectacolele de la Arenă sau de la Club timp de vreo patru ani, adică de la 14 la 18 ani. Uite cum, din scutecele eternelor iubiri ale tartoriței de tanti Dana, mi se lărgea orizontul cultural!

La un spectacol de revistă, maestrul  Arşinel stătea la poarta Arenei şi verifica personal biletele. Am dat să plec dezamăgită, împreună cu surioara mea, dar unchiul Robitu ne-a interceptat şi ne-a dat o invitaţie, cum primeau VIP-urile.

Ajung la poartă şi maestru Arşinel studiază invitaţia:

-Asta-i pentru tac-tu, nu pentru tine! Cine-i tac-tu, mă?

Hopa! De fâstâceală, uitasem să mă uit pe invitaţie pe ce nume era trecut:

-Cine-i mă, tac-tu?- se burzuluieşte iar maestrul.

Maestre, copilul este sigur numai de mamă!– zic.

-Ce spui mă, acolo?- zice maestrul uluit.

-Ca să nu-mi dea pensie alimentară, papaşa zice că n-aş fi a lui, că nu semănăm decât la unghii şi-i prea puţin, ca să strice banii pe mine!  La proces chiar aşa a zis că am numai unghiile lui şi capul lui Manea Mănescu… Să-mi plătească Manea

Ofticat, Arșinel zice pe înalte:

-Aţi auzit? Copilu-i sigur numai de mamă!

La intervenţia unchiului Robitu am intrat.

Spectacolul a început şi nişte puradei de 5-6 anișori s-au cocoţat pe gard,  să caște gura. Maestrul a oprit spectacolul până balaoacheşii neplătitori au fost daţi jos de miliţieni. Cum Miliţia bătea mai tare ca vântul pe acea vreme, succesul operaţiunii a permis reluarea evenimentului în trei minute.

Spectacolul continuă şi-şi începe rolul maestrul Arşinel. Spumos, delicios, în vervă… Se opreşte brusc din rol:

-Rog tovarăşii miliţieni să verifice dacă cetăţenii din clopotniţă au cumpărat bilete! Continuăm spectacolul după rezolvarea problemei!

Peste drum de Arenă, lângă casa mea era  biserica lipovenească, iar in clopotniţă erau cocoţaţi trei copilaşi… Spectacolul a continuat abia după ce milițienii i-au dat jos pe micii infractori.

 

VACANŢĂ CU VACI


În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic. Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui,  la Stăncuţa, un sat pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă și-mi interziceau să mă apropii de ea. Mi-ar fi plăcut să mă joc în pădurea de pe mal dar ziceau că e locuită de lupul care scăpase cu bine din Scufița Roșie.

Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul. Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !

Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor. Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu  curcanii şi gâscanii. Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…

Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copiii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.

Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr.  Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul. Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă de pe pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.

Seara se-ncheia dramatic. Cirezile se-ntorceau de la islaz şi, din capul uliţei, se auzea un vuiet combinat din ropot de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau, ba se şi încălecau unele pe altele. Mai târziu am aflat de ce. Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!

Într-o zi, la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă. Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele, decât spânzurată de gard.

Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.

În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:

-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!

Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe care le mânca singur de fiecare dată.

Şi începea nenorocirea! Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente. Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată. Relatările erau vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi. Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:

– Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!

Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.

Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, trîgând nădejde că, poate, o fi totuși a lui, chit că baba n-avea niciun dubiu.

Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…

După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi. Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.

Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copiii au ieşit în mijlocul uliţei să strige:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.

Ziua următoare a plouat.

Lenuţa, o fată de clasa a VII-a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi, drept premiu că am fost îndemânatică, mi-a făcut o păpuşă de cârpe.

Rămase singure i-am explicat de nebunia copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, i-am povestit despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.

Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin. Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie. Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes. Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.

Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.

Şi ziua următoare, minune!

Au trecut avioane, copii au început să strige şi, eu mai tare decât toţi:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane. Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi pe copilul de 4 anişori.

Apoi, de la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat. L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş. Mi-a zis că n-are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.

Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila. Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea! Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.

Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor  la mamaia Mihaica, cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.

Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, sub ocrotirea caldă a mamaii Mihaica aveam alt curaj!