Moartea a ratat un chitarist


Ca să poți trece senin prin viață, ai nevoie de chiloți de tablă: ca să-și rupă dinții cei ce te mușcă de fund dar, mai ales, să mai atenuezi câte un șut în dos primit de la soartă.

Am să vă spun un banc vechi, cu vrăbiuța.

Ger afară, o vrăbiuță îngheață și cade din pom în colbul drumului. Trece o căruță, calul se balegă peste ea și, vrăbiuța, încet-încet își revine. Trece un motan și, dintr-o mișcare, înhață vrăbiuța și-o devorează. Morala: Nu oricine te bagă în rahat îți vrea răul! Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele!

Bancurile, asemeni aforismelor, proverbelor, zicătorilor și fabulelor, au un miez de înțelepciune populară pe care doar proștii îl ignoră.

Bancul de mai sus m-a amuzat la vremea lui dar, cu timpul, s-a insinuat în viața mea, în varii forme, reinventându-se iar și iar.

Colaboram cu o firmă de importanță europeană, firmă competitivă, cu active de sute de milioane de euro, privatizată mișelește pe 2 milioane de dolari, în anul 1997. Ca să aveți o idee de ridicolul sumei, vă spun doar că negocierile au decurs cam în aceeași perioadă când Gică Hagi își ceda piciorul stâng pe un an de zile la Galata Saray pe 4 milioane de dolari. Cumpărătorul, un investitor elvețian, în realitate evreu de la Craiova, colaborator al DIE, escroc internațional de anvergură.

Cum a permis SRI-ul ca acest bandit să distrugă o bijuterie a industriei românești este o mare enigmă. Sau, nu!

Unii vor crede că este incompetență dar, evreul se lăuda că varsă cash în buzunare încăpătoare la SRI, Garda Financiară, Vama, presă locală și centrală(știu precis cui anume, ce sume și în ce ritm), primarului  de atunci și unor oficialități locale, ministrului coliliu care se ocupase de privatizare și care n-a fost deranjat cu minime interogatorii din partea Parchetului. Într-o zi, bătrânul cotizant, trecut de 85 de ani, căzu la pat și, neajungând în țară la data stabilită ca să-și plătească taxele de protecție, Garda Financiară lansă un banal control de avertisment. Informat de descinderea Fiscului, bătrânul evreu, asemeni lui Cănuță, om sucit, căzu iar la pat, răpus de nervi pe pricină măruntă. În sinea lui, se simțea trădat de cei pe care-i hrănise din palmă. Familia evreului, fiică și nepot, era sătulă de tirania acestuia și, dornică să ajungă cât mai repede la sutele de milioane de franci elvețieni din seiful acestuia, cunoscut că ura băncile și banii și-i ținea în seifuri performante, pe proprietățile lui, îl urcă într-un avion privat, cu plinul făcut și cu rezervoare suplimentare. Bătrânul fu cuplat la aparate de monitorizare cardiacă dar, fără perfuzii sau alt tratament. Famiglia plăti cu larghețe pilotului, să-l plimbe pe cerul patriei de împrumut, până când funcțiile vitale vor fi pe zero. Deși hoțiile falsului investitor au ieșit la iveală, la nivel de multe zeci de milioane de euro, s-a pus batista pe țambal. Au fost târâți în justiție doar acarii Păun.

Precum șarpele Boa, familia evreului se hrănește din colosul industrial înghițit de versatul escroc internațional, statul român nefiind capabil să recupereze imensul prejudiciu. Trei mii de familii brăilene încă își ling rănile și încă suspină după anii când aveau locuri de muncă stabile la una din cele mai valoroase fabrici de mobilă, de talie europeană.

Dar, povestea nu-i simplă deloc. În ziua când au expirat cei cinci ani contractuali cu FPS-ul, evreul, patron atotputernic, l-a chemat pe directorul general, fost căpitan de vas:

– Marinare, de mâine dai în șomaj pe toată lumea. Oprești 30 de oameni pentru pază și pentru niște lucrări de întreținere în Combinat.

-Fabrica merge perfect, avem comenzi de jumătate milion de euro pe lună la export, cam tot atât la intern și livrări de câte 40.000.000 de chibrituri lunar, fiind singura fabrică rămasă pe piața de profil, adică, concurență zero pe chibrituri. Avem nevoie de încă 200 de oameni și am pregătit și o listă de utilaje.

-Ești un marinar limitat! Dacă tăiem tot la fie vechi și vindem terenurile, fără să mai muncim și fără să hrănim atâția nepricopsiți, câștigăm de 100 de ori mai mult. Donald Trump s-a îmbogățit din imobiliare,  nu din chibrituri.

-Ce vreți dumneavoastră este nebunesc și imposibil!

-Atunci, dacă te porți ca o duduie nevricoasă, îți plătesc să pleci la un curs de perfecționare în management pentru trei ani în Germania și la întoarcere vei găsi treaba făcută de mine!

-Adică, să faceți măgării pe mandatul meu? Nu! Prefer să plec!

-Vânt în pupa, marinare! Vei fi primul pe lista de disponibilizați!

Soția directorului general, director economic cu mare vechime în fabrică, ceru și ea să fie trecută pe lista disponibilizaților, din solidaritate cu oamenii cu care făcuse echipă peste 20 de ani, oameni loiali fabricii, loviți de strâmbă soartă.

A doua zi, orașul vuia, un cancer devoră cea mai performantă firmă din oraș, peste noapte oamenii se treziră șomeri, directorii concediați. Fură păstrați o mână de oameni și numite directoare două fătuci culese de prin birouri, aproape la întâmplare. Până să se trezească fetele, ajunse directoare, din beția puterii, hachițele patronului le zvârli în șomaj, după un scandal la limita infarctului.

Ca să demonstreze urbei că nu pe șmecheriile lui închisese o firmă prosperă, declanșă directorilor patru procese în instanță. Îi cunoșteam din 1992, din vremurile când lucram în presă. Relațiile de afaceri s-au derulat corect și prompt de ambele părți și s-au transformat într-o prietenie durabilă.

Loviturile veneau exact când Dan, fiul lor dădea Bacul și admiterea la facultate. Singura bucurie din acea vară teribilă fu că Dan intră pe unul din puținele locuri de la Conservatorul din București.

Când se scufundă corabia, șobolanii fug primii. De regulă, pe 4 august, când doamna director economic își serba ziua de naștere, avea alături peste 50 de musafiri. Acum, când erau șomeri și sufocați de procese, eram doar trei familii, adică eu și soțul meu și două familii de marinari, plus sora sărbătoritei.

Marinarul ar fi putut pleca pe vas. Doamna director economic se bucura de un prestigiu enorm în urbe. Ambii ar fi putut să se aranjeze foarte repede în posturi convenabile, dar au vrut să dea o șansă oamenilor care rămaseră instantaneu șomeri. Cum procesele erau în desfășurare, exista riscul ca bătrânul evreu, cu armata lui de avocați, să le pună mâna pe toată averea, astfel că investiția s-a derulat pe numele surorii mele și eu m-am ocupat de constituirea tinerei firme,  achiziția halelor și a utilajelor.

Au achiziționat utilaje sh dar mult mai performante decât la bătrâna fabrică, punând gaj la bancă patru case ale familiei: a lor, cea a soacrei, mamei și cumnatei, și angajând câteva sute de oameni în trei schimburi. Timp de trei ani lucrurile au mers bine, nu foarte bine fiindcă muncitorul roman nu se sinchisește că patronul și-a pus casa la bancă și multe livrări la export erau însoțite de retururi sau comentarii negative din partea neamțului.

Unul dintre procesele cu moșul era legat de materiile prime rămase în stoc la închiderea fabricii. Directorii au demonstrat în instanță că erau cantitățile normale și necesare în stoc, ce se consumau cam în decurs de trei săptămâni de producție și că nu s-ar fi rămas cu ele, dacă patronul n-ar fi închis fabrica brusc și fără motivație. Nu-mi amintesc celelalte motive de proces, toate artificiale, important este că bătrânul evreu a pierdut toate cele patru procese și a și fost obligat de instanță să plătească o serie de despăgubiri directorilor.

Cam la doi ani și două luni de la deschiderea firmei, când afacerea era pe cai mari, ne-am întâlnit la restaurantul chinezesc să sărbătorim câștigarea proceselor. Marinarul a răsuflat ușurat când i-am propus ca a doua zi să mergem la notariat să transferăm toată afacerea de pe numele surorii mele pe numele lor. Au întrebat cu timiditate ce procent îmi opresc eu, cât îi revine surorii mele și cât le revine. Le-am spus că este firma lor și vreau să și-o transfere integral pe numele lor. Am crezut că discuția este clară dar, a doua zi, în timp ce erau la notariat cu sora mea, m-au sunat și au insistat să le spun ce procent vreau să-mi păstrez și cât să-i lase Adei. Le-am cerut să-și treacă afacerea 100% pe numele lor, fiindcă prietenia este singura plată ce-mi doresc pentru aportul meu la lansarea și dezvoltarea afacerii. Cât sora mea, le-am explicat că dacă au un bulgăre de aur și nu știu unde să-l dosească, să-l lase Adei. Peste 10 ori 20 de ani îl vor primi intact și dacă este cazul și cu oarece dobândă. E greu de stabilit cu precizie dar, măcar de la Panait Istrati până în prezent, prietenia este cel mai de preț dar pentru brăileni. În copilărie am citit pe undeva, că prietenul trebuie să fie o oglindă, dar nu ca să-ți faci sprîncenele ori să-ți cănești mustața.

Fabrica s-a dezvoltat, productivitatea a crescut, s-au angajat noi credite pentru utilaje. În iunie 2008, când noi încă dansam pe puntea superioară a Titanicului, ca să parafrazez un politician parșiv (pleonasm, evident), neamțul a simțit adierea crizei și și-a luat primele asigurări, trăgând o splendoare de țeapă firmei brăilene.

La 800 milioane vechi curentul și cam tot atât factura la gaze, sigur că-ți este cam greu să plătești și miliardul aferent cheltuielilor cu impozitele pe muncă, fiindcă guvernul roman se întrece în a oferi facilități investitorilor străini, punând perna pe față companiilor românești. Astfel, după elaborata țeapă germană, alegând să plătească utilitățile pentru a continua producția, firma a întârziat plata dărilor către stat. Vigilența Fiscului a funcționat fără cusur, conturile fiind imediat blocate. De aici la insolvență a fost un pas foarte mic. Deși datoriile către bănci erau achitate în proporție de 80%, din lipsă de numerar, s-a amânat radierea unor ipoteci. Banca Comercială a profitat și s-a declarat stăpână peste toate activele firmei dar și peste  toate casele ipotecate. Prin dobânzi și penalități datoria achitată în mare parte și rămasă cât bobul de orez s-a ridicat la nivelul Ceahlăului. Marinarului îi trebuia cash. Singura cale de a funcționa și de-a asigura salariile a fost să ia bani de la cămătari. La fel de ticăloși ca cei în costume Armani, cămătarii bronzați și-au primit banii înzecit dar presiunile lor sunt de neoprit și la acest moment. Bună ziua ai dat, belea ți-ai căpătat!

Cum Dracul este foarte vigilent în astfel de cazuri, se însinuă și în complicata ecuație pe care v-o expun. Altfel zis, directoarea tehnică, viclean copil de casă, în realitate domnișoară bătrână, exersând tehnica facerii copiilor cu mulți bărbați însurați, se strecurase de multă vreme în patul marinarului. Orbit de meșteșugul din scutece, acesta ignoră că domnișoara director sustrage vopsele, lacuri, cherestea și produse finite de mobilă din fabrică cu…  tirul. Teapa neamțului, uriașa impozitare a muncii, intransigența Fiscului, nesătula amantă hoață, patima pentru păcănele a marinarului, au făcut ca prietena mea, directoarea economică, să gestioneze singură o bombă cu ceas ce urma să-i spulbere afacerea, casa, familia, sănătatea și să-i lase fără cuib pe toți ai casei, mamă, soacră, soră, ce giraseră cu casele.

M-am întrebat mereu de ce această femeie excepțională, care ajutase mii de oameni, trebuie să treacă printr-o încercare atât de teribilă. Din poziția ei de director economic a fost ca o moașă comunală: omul care face bine oricui cere ajutor. Nimeni nu cred că se poate plânge c-a fost în audiență la ea să nu fie sprijinit, rezolvat, încurajat. Ca patron de firmă, a fost corectă, caldă, înțelegătoare.

Dan, fiul lor, absolventul de Conservator își lăsă marea pasiune pentru rock și pe prietenii din trupa  Thunderbird și se întoarse în urbea natală să-și ajute mama. Arar, o fugă de-o zi în București să-și întâlnească prietenii și să-și vadă iubita, o fată admirabilă, care l-a iubit și susținut, o unguroaică cu destin de Penelopă.

Cât au trecut? Doi ani, trei ani de muncă înrobitoare? Într-o țară în care firmele mici sunt zdrobite de impozite și controale, muzicianul de talent și-a amanetat chitara, laptopul și sculele muzicale, a luptat să resusciteze firma, să plătească salarii și datorii la cămătari, suspinând după fată și după trupa care se destrămase după plecarea lui. Cărând apă cu ciurul, anul acesta, într-o zi de mai, s-a declarat învins de sistemul cinic și de societatea autistă în care trăim. A plecat în străinătate, să-și găsească un rost, să muncească, până vremurile îi vor permite să ia din nou chitara în mână și iubita de nevastă. Cum românii fac muncile cele mai riscante și nu se sinchisește nimeni de siguranța lor, din prima săptămână a căzut de la câțiva metri înălțime și și-a rupt piciorul. Accidentul de muncă a fost mușamalizat, doar victima era un roman oarecare. S-a refăcut și muncește îndârjit, fiind apreciat ca un foarte bun specialist.

Azi noapte pe la patru, ora două după fusul orar pe care muncește acum, și-a sunat mama cu un hohot de disperare în glas: Mamă! Aproape toți prietenii mei au murit! Alex se zbate între viață și moarte!

Tinerii din trupa Goodbye to Gravity sunt colegii lui Dan de la trupa Thunderbird. O mare nenorocire l-a extras pe Dan din trupă și l-a aruncat departe de țară, departe de tragedia din clubul Colectiv.

Mi-am reproșat ani de zile că am această fire săritoare, că i-am ajutat atunci să-și facă firmă, le-am cumpărat halele și utilajele. Dacă eu și sora mea nu ne-am fi zbătut atunci, marinarul pleca pe mare, doamna director economic ar fi acceptat propunerea prefectului Manea de a merge director în prefectură și talentatul muzician Dan Șuțu și-ar fi urmat destinul de rocker. Mi-am reproșat mereu că, ajutându-i pe acești oameni în 2003, de fapt i-am aruncat în IAD.

Scriu aceste rânduri plângând. Eu plâng ciudat, Sabrina se miră mereu. Mie, un ochi îmi râde și altul îmi plânge. Plâng pentru toți tinerii din clubul Colectiv, chiar dacă au murit, au fost răniți ori sunt aproape teferi. Plâng chiar și pentru acei norocoși care sunt în viață. Plâng fiindcă și-au pierdut prietenii… Pentru ei, viața nu va mai fi niciodată la fel! Plâng pentru cei doi chitariști ai trupei Goodbye to Gravity, plâng pentru toate mamele care și-au pierdut copiii în infernul de la club. Plâng pentru toate mamele care și-au pierdut copiii…

Dar celălalt ochi îmi râde, fiindcă chitaristul Dan Șuțu, fiind prea ocupat să înfrunte Iadul, a ratat The Day We Die„.

Nu oricine te bagă în rahat îți vrea răul! Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele!

  

Anunțuri

Căutătorii de comori


Bătrânul doctor clatină din cap cu buzele strânse și bărbatul înțelese că din calea morții nu putea să se mai dea deoparte. Ceasurile-i erau numărate și, în fond, cine se pricepea la ceasuri mai bine decat el? În urma cu aproape jumătate de secol emigrase din România cu o nevasta nevrotică si un prunc firav și își croise visul american îmblânzind timpul în cutiuțe magice din alama, argint sau inox.

Sătul să repare ceasuri ieftine americane, importase piese de orologerie elvețiană și se apucă să vândă ceasuri asamblate sub marca proprie. Ceasuri finisate cu dichis și cu multiple îmbunătățiri funcționale, fiecare mai izbutit decât cel dinainte, erau piese unicat, menite să măsoare cu precizie timpul și să-l cucerească. Când ochii îi lăcrimau înroșiti de concentrare, ridica privirea pe geam și privea în zare. Cu ochii minții vedea munții Moldovei și parcă aroma de brad îl amețea. În urechi îi răsunau glasurile vesele și prietenoase ale vecinilor, moldoveni hâtrii la vorbă, apoi privirile coborau pe caldarâmul New York-ului și dorul îi strângea inima în menghină parșivă. Se rugase mereu să-l mai rabde pământul să-și vadă flăcăul mare, să-l pună pe meserie și pe urmă s-o lăsa la voia sorții. Dar anii se scurseră în muncă grea și ipoteci la bănci și feciorul se arătă un pierde-vară și-un chefliu cum nu se mai întâlnise în neamul lor de evrei cumsecade.

Doctorul ieși în ușă și făcu semn familiei să intre. Maia îi sărută mâna și îngenunchie lângă pat:

-Ben, știu că Sam te-a supărat în ultimii ani dar, ești tatăl lui și trebuie să ai milă! Spune-ne ce-ai făcut cu banii agonisiți, să nu rămână băiatul dator la bănci, să-și pună capul zilelor! Te rog fierbinte! Spune unde i-ai ascuns!

Băiatul se aruncă și el în genunchi:

-Zău, tată! Jur să mă îndrept!

Bătrânul îi privi blajin:

-Sam, ascultă-mă bine, băiete! Tu și fii tăi, să nu renunțați niciodată să vorbiți limba română și, să nu vă lăsați de meserie! Niciodată, băiete! Am plătit toate ipotecile, să nu aveți grija băncilor și în contul firmei sunt 1000 de dolari. Bani buni…

-Beni, lasă mărunțișul, tu zi-ne unde ții ascunsă comoara!- strigă femeia ieșindu-și din fire. Știu că ai făcut bani buni în atâția ani de trudă! Spune!

Medicul tuși jenat și femeia își luă seama.

Bătrânul ceasornicar ridică un deget:

-Ascultați aici! Nu mai am mult! Trebuie să apuc să vă spun! În interiorul ceasurilor asamblate de mine am gravat câte o literă. În fiecare ceas am gravat pe altă piesă, la loc ascuns, să fie văzut numai de cel ce trudește și dezasamblează ceasul piesă cu piesă. Sunt și ceasuri în care n-am scris nimic, nu toate au indicii. Sunt 54 de ceasuri care au indicii… Cine colecționează toate ceasurile norocoase va ajunge la comoară…

-Bărbate, ești capiu? Ce-ai scris în ceasurile alea, nebunule?- se isteriză femeia zguduindu-i mâna.

– Am străbătut pământul… dar… comoara este în… Muribundul se poticni dar femeia nu se lăsă:

-Unde, nebunule? Unde? În România?

-În ceasuri!  Ceasurile!… Căutați și desfaceți ceasurile!

-Dar nu le-ai vândut, nebunule?! Ce să mai desfacă sărmanul băiat?

-Găsiți-le, desfaceți ceasurile și veți găsi comoara…- mai zise bătrânul și capul îi alunecă pe pernă.

Medicul se apropie și îi puse stetoscopul pe inimă. Clătină din cap:

-Ceasul lui a încremenit definitiv! Uite un ceas pe care bătrânul meșter n-a izbutit să-l repare!

Sam se întoarse spre medic:

-Oskar, tu ai fost prietenul lui! Tu trebuie să știi ceva! Unde a ascuns comoara?

-Sam, îți înțeleg supărarea dar… bătrânul Ben nu mi-a spus nimic în plus. Va trebui să răscumperi ceasurile vândute de Ben în timp, să le desfaci pe fiecare în parte, să-ți notezi indiciile și să găsești comoara!

-Nebunie! Tatăl meu a fost un idiot! I-di-ot! A vândut mii de ceasuri! Îmi vor trebui șapte vieți să răscumpăr toate ceasurile vândute de el, să le desfac piesă cu piesă! Gândește-te Oskar! Poate unul din indicii este într-un ceas al unui marinar de pe Titanic. Poate unii au murit în accidente sau de moarte naturală și au fost îngropați cu ceasurile! Poate unul s-a aruncat de pe podul Brooklyn și acum zace pe fundul fluviului Hudson cu ceasul la mână! Ce să fac, Oskar! Ce să fac, mamă? Să dau un anunț la ziar să-mi doneze lumea ceasurile de milă?

-Bravo, Sam! Nu-i o idee rea cu ziarul! Cine vine cu vechiul ceas, primește un ceas nou la jumătate de preț!

-Oskar! Uiți un lucru elementar! Eu nu-s bătrânul Benjamin, vrăjitorul ceasurilor! N-am avut niciodată tragere de inimă spre meserie și, ce-am făcut pe lângă tata, a fost numai în silă! Sunt un ceasornicar jalnic! Bătrânul a fost un sadic că a lăsat indiciile în interiorul ceasurilor când eu sunt atât de bocciu în meserie! Eu sunt bun la dans, la poker și la biliard! Deh! Fiecare cu talentele lui…

De voie de nevoie, Sam luă ceasornicăria în serios, dar așa cum intuise de la bun inceput, desi colecționă peste o mie de ceasuri, nu găsi decât vreo opt litere în interiorul ceasurilor, insuficient pentru a-și face o idee de locul comorii. Pe patul de moarte, își adună pe cei doi feciori lângă el:

-Dragii mei! Dragă Daniel, dragă Nathaniel! Sper că după ce mă voi stinge, nu mă veți blestema, așa cum am făcut eu cu bunicul vostru! Povestea comorii o știți, ați crescut cu ea și din copilărie ați fost părtași la munca mea și la strădania de a găsii indiciile în interiorul ceasurilor. Vă las moștenire colecția de ceasuri. Să nu le vindeți fiindcă apoi vă treziți că le mai răscumpărați și le demontați încă o dată pe cele luate deja la mână! Păstrați-le în prăvălie, că nu cer de mâncare! Eu bani prea mulți să vă las nu am, fiindcă tot ce-am avut am investit în răscumpărarea ceasurilor dar, vă las cu o meserie din care să vă câștigați traiul și nu-i puțin lucru! Căutați, dragilor, căutați comoara! Este a noastră, a familiei și trebuie găsită! Să rămâneți sănătoși și să aveți mai mult noroc decât mine!

Anii treceau și cei doi frați, Daniel și Nathaniel îmbătrâniseră în căutări. Vremea ceasurilor mecanice apusese demult. Ceasurile pe bază de quartz cuceriseră lumea și invazia asiatică ucisese vechea industrie. Benjamin, fiul lui Daniel era negustor de ceasuri de lux, folosindu-și îndemânarea de ceasornicar doar pentru a demonta ceasurile în căutarea indiciilor. Ema, îl ajuta în hățișul birocratic, fiind expert în probleme vamale. De altfel, moștenise talentul familiei, demonta și asambla un ceas mecanic și cu ochii închiși  și în alte vremuri ar fi făcut carieră. Deja aveau peste 8000 de ceasuri în colecție dar găsiseră doar 46 de litere din 54, litere care păreau să nu aibă nicio noimă.

Era duminică și toată familia se adunase în sufragerie pentru masa de prânz.

Ema intră ultima și își sărută tatăl pe frunte, apoi se așeză în capul mesei, loc pe care și-l câștigase prin farmec personal  dar și datorită lui Benjamin care îi recunoscuse cu fair-play abilitatea în afaceri și talentul cu care-și scotea adesea familia din inerentele încurcături financiare. În 2008, falimentul Lehmann-Brothers măturase siguranța financiară a întregii lumi iar industria de lux a New York-ului în care era implicata familia fusese izbită în plex.

-Am o veste bună! -începu Ema și toată lumea deveni atentă. Am găsit ceasul cu indiciul numărul 47!

Benjamin ridică din umeri și nici cei doi bătrâni nu păreau prea entuziasmați.

-Hei! Nu se bucură nimeni?- se miră fata.

-Am primit notificare de la bancă, Ema! Vor 100000 de dolari în 30 de zile sau ne sigilează magazinul! Nu mai avem timp să găsim cele 7 indicii! Vom pierde prăvălia bunicului! Ce ne facem? Bătrânul a venit din România și a construit o afacere care azi se năruiește pe mâna noastră! Se pare că după patru generații este rândul nostru să facem drumul înapoi, să  emigrăm în România!- zise Benjamin cu tristețe în glas.

-Stați! Știe cineva cum se ortografiază România?- întrebă Ema.

Daniel scoase un pix Mont Blanc și scrise pe un șervețel, apoi îl întinse Emei.

-Evrika!- strigă fata apucând șervețelul. Litera găsită astăzi este acest a cu căciulă din cuvântul România. Mesajul este scris în română, de aceea nu are nicio noimă pentru noi! Unde găsim pe cineva care să vorbească perfect româna?

-Ema, locuim într-o comunitate românească!

-Sigur, dacă toți vorbesc românește cât noi!… Ce știm noi în română în afară de sarmale, mămăligă și murături?

Daniel se ridică:

-Fug la biserică! Preotul tine cursuri de română la biserică. Sigur ne poate ajuta!

-Vin cu tine!- strigă Ema alergând după Daniel.

Preotul Gabriel Bar era nou în parohie dar bârfele din comunitate îi ajunseseră rapid la urechi. Știa povestea familiei și zâmbi îngăduitor. Luă un joc de scrabble și-și alese cele 47 de litere apoi încercă diverse combinații.

-Deci, ziceți că ați demontat peste 8000 de ceasuri și ați găsit doar 47 de indicii?

-Doar…- confirmă Ema. Oricum, mă gândesc să le luăm iar la mână pe cele verificate de bunicul Sam. Se spune că nu prea-l trăgea ața la meserie și poate i-a scăpat ceva…

-Dar știți care sunt cele verificate de el?

-Da, Putem stabili cu precizie. Fiecare ceas a fost pus într-un plic pe care este trecut modelul,  data achiziției, de la cine a fost cumpărat și cu cât și dacă are sau nu indiciu în el; peste 8000 de plicuri arhivate ca la carte!

-Am nevoie de un cuvânt cheie… Vă mai amintiți cuvintele bătrânului Benji?

Să nu uitați limba română și să nu uitați meseria!- zise fata într-un suflet.

Preotul zâmbi:

-Se pare că cheia este chiar limba română! Dacă indiciile care vă lipsesc sunt patru de ă, un â și doi de e avem următoarea frază:

Am străbătut pământul căutând comori dar comoara este meseria!

Ema și Benjamin îl priveau dezamăgiți:

-Sunteți absolut sigur? Nu există niciun indiciu pentru comoară? Suntem distruși! Banca va pune sechestru pe magazin! Magazinul bunicului!- se lamentă Benjamin.

-Dragii mei, ascultați la mine! Familia voastră a cumpărat în timp cam toate exemplarele disponibile, astfel că acum ceasurile bunicului vostru scoase la vânzare sunt rare și foarte vânate de colecționari. Sunt ceasuri elvețiene, robuste, de calitate, cu balansierul modificat de bunicul vostru ca să reziste la șocuri. Pe ebay se vând cu 600-800 de dolari. Dacă vindeți la repezeală și fără să țineți la preț, să zicem că luați 500 de dolari pe bucată. Aveți în casă o colecție de 8000 de ceasuri- piese unicat- colecție care valorează minim 4 milioane de dolari!

-Formidabil! Am fost mereu obsedați să cumpărăm, nu am luat niciodată în calcul că le putem vinde!- spuse Benjamin uluit.

cautatorii de comori

cautatorii de comori

-În România este o vorbă: nu vezi pădurea din cauza copacilor!

Poporul și-a făcut datoria


Oamenilor le-a ajuns cuțitul la os și nu mai înghit gogoși politicianiste. Tăcerea prelungită a președintelui a fost un semnal că jucătorul și-a epuizat resursele. Anunțatul discurs din această seară a mai dat speranțe că președintele a identificat soluții.

18,15  începutul intervenției prezidențiale: o țară întreagă a ascultat dezamăgită un discurs de campanie electorală. Președintele cunoaște durerile și problemele românilor, știe că partidele sunt vinovate-toate partidele-apoi tristul monolog continuă lung, plicticos, inutil. Simt lacrima din vocea președintelui, este acolo, pregătită să spele ecranul televizorului dar rămâne suspendată.

Spre final o invitație către societatea civilă de bună calitate, să se alăture conducerii societății fiindcă altfel locurile vor fi ocupate de alții lipsiți de valoare. Prea târziu pentru astfel de invitații chiar dacă sunt sincere și bine intenționate: mișeii de partid, din orice partid, sunt prea bine înșurubați. Iar cei bravi, care chiar ar voi să o facă sunt împiedicați de… scutierii de partid și de stat, cu bastoane de 70 de cm și armuri de soldați universali. Să fi uitat președintele că a supraimpozitat cultura, că scriitorii, de pildă, deși plăteau impozite pe drepturile de autor au mai fost cocoșați de încă un rând de biruri în timp ce parlamentarii nu și-au pierdut niciun privilegiu, n-au cunoscut reduceri de salarii ori sume forfetare și s-au plimbat senini în excursii cu destinații exotice decontate de stat?

La sfârșit, perla prezidențială care trebuia scăpată musai, ca să nu ne imaginăm că președintele a trimis o clonă, s-a propagat strident în difuzorul televizorului: poporul și-a făcut datoria! A ezitat, apoi a repetat înlăcrimat: poporul și-a făcut datoria!

Sigur, poporul și-a făcut datoria, poporul poate să moară!  Camarila prezidențială poate să-și vadă de propriile afaceri pe mai departe apărată de scutieri.

Poporul și-a făcut datoria! Poporul și-a făcut datoria!- și îndrăgitul actor Emil Hossu a murit la ora 19 și 13 minute împlinind sentința nerostită de președinte într-o tragică sincronizare.

Apel pentru un zâmbet de copil


Compasiunea şi solidaritatea umană sunt noţiuni care şi-au risipit sensul în timp. Tranziţia, criza, impozitele, ratele la bancă şi vraful de facturi ne aduc adesea la exasperare ori la disperare. Dar, întotdeauna, cineva este mai apăsat de soartă decât noi. Dacă aţi pierdut ocazia să faceţi o faptă bună de Paşte, dacă vă prisoseşte un bănuţ nu mai staţi pe gânduri: un copil are nevoie stringentă de ajutor. Citiţi povestea Amaliei aici. Şi nu uitaţi că singura comoară a lumii sunt copiii!

Despre solidaritate


Cutremurul din 4 martie ’77 m-a prins în faţa televizorului. Aveam 9 ani. Priveam cu sufletul la gură cum un tip intra pe furiş pe o fereastră. Papaşa a strigat cutremur şi ne-a împins afară din casă. El a rămas să-şi caute fesul, să nu cumva să-i vadă vecinii chelia. Pentru el chelia era un fel de organ intim. Chiar înainte de divorţul părinţilor mei umbla o vorbă, că îşi scotea rapid pantalonii în faţa damelor, dar pălăria niciodată.

Deci, casa fiind foarte solidă, cutremurul nu m-a impresionat prea tare, adevăratul şoc venind de la Telejurnal. Atunci, pentru prima dată, am înţeles ce înseamnă solidaritatea. Cuvântul lipsit de conţinut, prezent în sloganele comuniste, asociat cu marile panouri de pe stadioane, căpăta un sens concret: avioane din toate colţurile lumii veneau la Bucureşti cu pături, medicamente, alimente şi specialişti. Echipe de salvare căutau supravieţuitori sub dărâmături şi Ceauşescu mergea prin spitale şi se interesa de soarta răniţilor, asigurându-i pe sinistraţi că vor primi apartamente noi, complet mobilate.

Sindicatul SOLIDARITATEA a dat un nou sens acestui cuvânt şi ani de zile am privit cu sufletul la gură miracolul polonez. În timpul orelor de fizică, colegul meu Sebi, striga din fundul clasei: „La Europa Liberă s-a anunţat că s-a scumpit salamul în Polonia!”, iar nou băteam din picioare cu gândul la libertate. Deşi eram cu ochii zgâiţi de foame, cuvântul salam asociat cu Polonia ne inspira libertate.  

La Revoluţia din decembrie ’89 solidaritatea şi determinarea oamenilor m-a făcut să fiu mândră că sunt româncă. Poate că prima dată după aurul Nadiei la Montreal, m-am simţit iar mândră că sunt româncă, şi în acele zile, mulţi au putut privi din spatele perdelelor solidaritatea din stradă.   

Apoi, cutremurul din Chile şi uraganul Katrina, dincolo de imensa tragedie, m-au şocat prin faptul că oamenii s-au dedat la jafuri şi crime, în ambele cazuri fiind necesară intervenţia armatei pentru a restabili ordinea. M-au întristat acei oameni fără Dumnezeu, oameni lipsiţi de compasiune şi solidaritate cu semenii lor loviţi de soartă.

După primele ştiri legate de primul cutremur din Japonia, erau doar 26 de morţi, dovadă că japonezii gestionau bine criza. Apoi a venit tsunami-ul care a răsturnat situaţia dar, cultura, educaţia şi solidaritatea au făcut să nu existe jafuri, ba, mai mult, patronii de supermarket-uri au redus preţurile iar automatele de băuturi oferă produsele gratis. Nu pot să nu uit că profitând de criză, băncile care activează în România ne-au spoliat, mărindu-şi marjele de profit la cote mai mari decât în perioada de boom economic. Şi să nu uităm că acum, deşi avem petrol românesc ieftin, OMV Petrom ne pauperizează, făcând în România două treimi din profitul total al companiei, sub privirile indiferente ale clasei politice, stipendiată generos în campaniile electorate.

Dar, revenind la solidaritate, nu trebuie uitată bătrâna de 70 de ani din Osaka, cea care a donat 123000 de dolari, economiile de-o viaţă, pentru sprijinirea sinistraţilor, câinele care-şi păzeşte tovarăşul rănit de tsunami sau vinificatorii moldoveni, cei care au trimis în Japonia,pe cheltuială proprie, 28000 de sticle de vin roşu, pentru protecţia la radiaţii, vinul roşu având proprietăţi deosebite în acest sens. 

Întâlnită în egală măsură şi la animale, solidaritatea cu semenii noştri aflaţi în suferinţă ar putea fi cheia supravieţuirii speciei umane.

Dramă de cartier


Cartierul meu era delimitat de Pădurea Stejarului, linia de tren, Parcul Monument şi Şoseaua Vizirului. O comunitate mică în care ne cam cunoşteam toţi între noi cu bune şi rele. Erau familii în care totul se petrecea cu discreţie în spatele uşilor închise şi diversele greşeli se ştergeau cu buretele, Continuă lectura

Asta da reclamă!


Citesc tot mai des despre studenţii din Marea Britanie care boicotează produsele Coca-Cola şi Pepsi-Cola şi despre medicii din State, revoltaţi de alimentaţia nesănătoasă de tip fast-food, care-şi sporeşte anual victimele. Continuă lectura