Infractorii din clopotniță

Mătuşa mea, Tanti Dana, despot absolut în familie, spaima surorilor şi coşmarul nepoţilor, avea un imens succes la masculi cu funcţie şi portofel. Directori, medici, ştabi pe la partid, lideri de sindicat şi trei popi îşi disputau pe rând sau simultan palmaresul ei.

Eu eram iute de picior şi veşnic în alertă. Scăpam cu fuga, dar mă necăjeam destul că-mi rupea cărţile şi caietele în accesele ei de furie, când combinaţiile din scutece nu-i ieşeau pe pofta inimii.

Papaşa uita mereu să ne trimită pensia alimentară. Din salariul mamei, în acord global, din care primea cam 70-80%, fiindcă nu era materie primă şi nu se făcea planul, erau mereu alte priorităţi decât dorinţele mele. Mereu tânjeam după ceva. În faţa casei mele era o grădină de vară unde se desfăşura Lotca de aur şi unde se ţineau toate spectacolele. Făceam economii dramatice şi mă duceam la majoritatea.

Într-o zi, stând la rând la casa de bilete şi tot socotindu-mi banii, că nu-mi ajungea cu un leu, vine la mine un domn grizonant, cu o voce blajină:

-Tu eşti nepoata doamnei Dana?

-Da.

-Oho, ai matricolă de Bălcescu! Bravo! Deci, eşti o deşteaptă! Ce foieşti banii ăia de juma’ de ceas?

-Cred că am pierdut un leu!

-Las’ că tot îţi rămân de-un profiterol!

-Mie de spectacol îmi trebuia…

-Hai, ia-ţi dulciuri de bănuţii ăia! Eu sunt directorul Robitu. Te prezint acum la plasatoare şi, chiar dacă nu sunt eu aici, spui că eşti nepoata mea şi intri fără bilet. A, şi să nu uit: când dă frigul, spectacolele se ţin la Clubul Progresul. Tot eu sunt şi acolo cu acelaşi personal.

Cu protecţia nesperată a unchiului Robitu am văzut toate spectacolele de la Arenă sau de la Club timp de vreo patru ani, adică de la 14 la 18 ani. Uite cum, din scutecele eternelor iubiri ale tartoriței de tanti Dana, mi se lărgea orizontul cultural!

La un spectacol de revistă, maestrul  Arşinel stătea la poarta Arenei şi verifica personal biletele. Am dat să plec dezamăgită, împreună cu surioara mea, dar unchiul Robitu ne-a interceptat şi ne-a dat o invitaţie, cum primeau VIP-urile.

Ajung la poartă şi maestru Arşinel studiază invitaţia:

-Asta-i pentru tac-tu, nu pentru tine! Cine-i tac-tu, mă?

Hopa! De fâstâceală, uitasem să mă uit pe invitaţie pe ce nume era trecut:

-Cine-i mă, tac-tu?- se burzuluieşte iar maestrul.

–Maestre, copilul este sigur numai de mamă!– zic.

-Ce spui mă, acolo?- zice maestrul uluit.

-Ca să nu-mi dea pensie alimentară, papaşa zice că n-aş fi a lui, că nu semănăm decât la unghii şi-i prea puţin, ca să strice banii pe mine!  La proces chiar aşa a zis că am numai unghiile lui şi capul lui Manea Mănescu… Să-mi plătească Manea…

Ofticat, Arșinel zice pe înalte:

-Aţi auzit? Copilu-i sigur numai de mamă!…

La intervenţia unchiului Robitu am intrat.

Spectacolul a început şi nişte puradei de 5-6 anișori s-au cocoţat pe gard,  să caște gura. Maestrul a oprit spectacolul până balaoacheşii neplătitori au fost daţi jos de miliţieni. Cum Miliţia bătea mai tare ca vântul pe acea vreme, succesul operaţiunii a permis reluarea evenimentului în trei minute.

Spectacolul continuă şi-şi începe rolul maestrul Arşinel. Spumos, delicios, în vervă… Se opreşte brusc din rol:

-Rog tovarăşii miliţieni să verifice dacă cetăţenii din clopotniţă au cumpărat bilete! Continuăm spectacolul după rezolvarea problemei!

Peste drum de Arenă, lângă casa mea era  biserica lipovenească, iar in clopotniţă erau cocoţaţi trei copilaşi… Spectacolul a continuat abia după ce milițienii i-au dat jos pe micii infractori.

Ultima Boemă

În vara lui ’90, studentă fiind am auzit un zvon teribil. Boema, minunata terasă a teatrului de revistă, unde Stela Popescu driblase cu vervă cenzura comunistă cu talent nebun, leşinător, pe texte de Mişu Maximilian. Urma să se închidă într-o lună, pentru extinderea Bibliotecii Naţionale arse la revoluţie.

Era timpul revoluţiilor şi al mineriadelor, trecuseră doar 6 săptămâni de la închiderea violentă a Pieţii Universităţii. Mă gândeam să-i scot pe studenţi în stradă… la proteste, ca  să păstrăm Boema, o părticică din sufletul oraşului. Cum era vacanţă, căminele erau aproape goale iar cei pe care i-am găsit, habar n-aveau cine-i Boema asta şi de ce mă doare burta.

Mi-am propus să merg la cât mai multe spectacolele în luna respectivă dar, mergând la casa de bilete, am constatat că acestea nu erau pe buzunarul oricui. Nu aveam bani nici măcar de un spectacol!

O studentă mi-a vândut un pont: la ziarul Libertatea te duceai cu 900 de lei şi îţi dădeau 1000 de ziare. Vânzând 1000 de ziare într-o zi, câştigai uşor 100 de lei. Făcând manevra împreună cu soţul meu, aveam să câştigăm câte 200 de lei pe zi. Mişto! Dar… nu aveam capitalul de pornire. Tipa ne simpatiza şi ne-a împrumutat suma; în zori ne-am prezentat la redacţie. Am primit ziarele rapid şi am constatat că banii care se câştigau uşor erau de fapt o figură de stil. Ca să ajungem din capul Sărindariului până la Magheru, în zona Lido, unde ştiam că este vad, ne-au ieşit mâinile din umeri, ne-am făcut bucăţi.

O mie de ziare! Erau aproape imposibil de ridicat de jos şi mai mult le-am târât. Datorită frecării, ultimile 5-6 ziare de la fund s-au făcut praf, diminuându-ne profitul. Norocul nostru că ziarele se vindeau într-un ritm ameţitor şi pe la prânz eram gata. Rugbistul a fost mai negustor şi le-a vândut cu mult înaintea mea. Se părea că-l aşteaptă o carieră de succes în vânzarea ziarelor! A venit şi la mine, mai aveam vreo 20, le-a vândut pe toate cu mare talent şi, când să fac puţină curăţenie în câmpul muncii, să arunc la gunoi sforile şi cele 6 ziare ferfeniţă, mă opreşte autoritar şi-mi ia zdrenţele să le… vândă!

Atât de ahtiată era lumea după ziare libere, încât au cumpărat ziarele rupte, murdărite şi sfâşiate. Ultimul era atât de distrus că s-a jenat să ia bani pe el dar doamna l-a plăcut şi i-a dat şi 25 de lei şpagă. Eu vândusem corect, oferind restul până la ultimul leuţ, el zâmbise şarmant şi făcuse şpagă vreo 60 de lei. Uite aşa ne-am văzut noi bogaţi, cu 285 de lei în buzunar!

Ne-am oprit la Boema, am luat bilete, apoi bulion şi cartofi şi am început să ne facem planuri pentru ziua următoare, să luăm câte 2000 de ziare de căciulă şi să închiriem un taxi, pe care Rugbistul zicea că-l achită din şpagă. Cu mintea plină de planuri ziua a trecut şi seara am mers la spectacol.

Stela Popescu şi-a făcut numărul magistral şi la sfârşit ne-a spus cu vocea dată-n lacrimi că Boema îşi trăieşte ultimile zile. Chiar dacă ştiam, acum devenise o certitudine dureroasă. Ne-a povestit cu amărăciune ce-a însemnat Boema pentru teatrul de revistă, pentru Bucureşti, am aplaudat şi am plâns… o sală-ntreagă, un singur hohot!.

Din sudoarea acelei zile ne-a rămas chiar şi de câte o îngheţată. Noaptea n-am putut dormi de durere în partea dreaptă. La şase dimineaţa am ieşit pe Splai. Locuiam în căminele Grozăveşti şi o maşină m-a dus la Municipal. Era întâi august şi pe doi trebuia să merg la Costineşti, în tabără studențească gratuită. Ghinion!

Neavând bani de spagă, abia pe la 11 m-a băgat în seamă un ciudat şi m-a chemat la control. Era un bărbat slab, foarte urât, cu părul tuns în cărări, cum făceau profesorii la şcoală, ca să-i oblige pe băieţi să se tundă. Cred că suferea de ceva şi-i cădea părul pe zone întregi. Mi-a zis că am o apendicită inflamată, o chestie urâtă şi că dacă nu mă operează într-o oră… mor. Mi-a făcut internarea, dar nu mi-am putut lua patul în primire fiindcă… murise o bătrână în el şi nu veniseră brancardierii de la morgă s-o ridice.

În salon erau 13 paturi şi nu-mi suna bine deloc. Pe la unu’ au luat moarta. Patul era pătat de sânge şi alte lichide dar n-a venit nimeni să-mi schimbe aşternuturile. Tariful era de 50 de lei la infirmieră, dar eu nu aveam niciun ban. Am stat într-un picior, sfârşită de durere, sprijinită de un pat.

A venit în sfârşit profesorul Dragomir, doctor cu greutate, şi le-a pus în mişcare să-mi schimbe patul. În salon erau vreo 4 canistre de benzină, mai mulţi saci de grâu-făină sau nu ştiu ce şi două gâşte vii. După ce-a organizat mutarea produselor în natură către maşină şi a instruit un brancardier să dea apă la gâşte, s-a lămurit că n-am nimic de dat şi a plecat.

Pe la două jumate a venit alt brancardier, Gabi, un fel de Kunta-Kinte care m-a pus pe o targă înaltă şi a început să alerge cu mine. Senzaţia este foarte ciudată şi chiar dacă am pilotat avioane, nu m-am simţit deloc în regulă. În holul mare, până să pricep ce se întâmplă, Kunta-Kinte a strigat: Mărioarăăăăăăăăă! Ei bine, mi-a dat un impuls că am ajuns în lift, targa s-a pleznit de peretele acestuia şi ha, ha, să zbor de pe ea. Kunta-Kinte era bucuros că am prins liftul şi teribil de mândru de isprava lui.

În holul cu sălile de operaţie mai era o targă parcată.

– O vezi pe baba aia? Tot de apendicită a murit, ca şi baba din salonul tău! De apendicită te operezi, nu? Vezi că Dragomir n-a fost în mână toată săptămâna! Rateu după rateu! Şi ce tânără eşti! Ai 17 ani împliniţi?

-În octombrie fac 22…

-Îi faci dacă scapi…

S-a deschis uşa. Sala de operaţie era inundată. Asistentele şi doctorii purtau cizme de gumă, ca la ţară.

Kunta-Kinte, amabil, ca să nu mă ud la picioare, m-a pus pe umăr ca pe sac. Atunci am văzut că femeia de pe cealaltă targă clipea.

În sală erau doi medici.

Kunta-Kinte, depăşindu-şi atribuţiile,  probabil, mi-a scos cămaşa de noapte şi a pus-o pe un scaun. Bikinii mi i-a agăţat în cuierul pom. Eram cam nelămurită şi i-am întrebat dacă ştiu ce organ trebuie să opereze, să nu mă trezesc că după anestezie mă operează de inimă ori altceva.

Au vorbit între ei şi cămaşa de noapte mi-au pus-o la loc dar bikinii roşii i-au lăsat în cui. Medicul mai tânăr, student arab aveam să aflu, mi-a zis că sunt cei mai frumoşi pe care i-a văzut. Mie îmi era rău să mor şi tâmpiţii au vorbit un sfert de oră despre chiloţii de damă. Celălalt medic, cu masca pe faţă mă întreabă ce medic m-a internat.

Îi spun că nu îl ştiu după nume că nu s-a prezentat şi insistă să il descriu.

-Nu ştiu. Sunt devastată de durere… Oricum, un tip urât! Puţin mai urât decât Dracul!

-Aha! Unul singur corespunde descrierii!- zice el serios.

Şi îşi lasă masca:

-Aşa de urât?

Zic da şi simt că mor: gafa vieţii mele! S-o fac pe spirituala cu un tip cu bisturiul în mână!

Medicul tânăr mi-a făcut injecţia în coloană şi mă tot întreba dacă-mi îngheaţă picioarele.

Nemulţumit, mi-a făcut încă una şi încă una.

Kunta-Kinte, rămas în sala de operaţie pe post de animator mă încuraja:

-Dacă ţi-o greşeşte rămâi paralizată! Ştii câţi oameni pleacă paralizaţi din spitale dintr-o injecţie? Şi sunt destui care mor la anestezie…

O mare minciună este că operaţia de apendicită nu doare. Pe mine m-a durât moderat în prima fază dar, la un moment dat, durerea a devenit insuportabilă.

Turcul, cel urât ca Dracul, era student anul IV şi arabul în anul I.

În sala de alături opera profesorul Dragomir şi din când în când o asistentă deschidea uşa şi profesorul Dragomir intra şi-l mai certa pe arab. Cred că eram un fel de lucrare practică în cadrul unui examen, fiindcă turcul, cel puţin mai urât decât Dracul, îl apostrofa:

-Nu mai trage cu mâna! Învaţă să apuci cu pensa! Nu rupe! Taie cu foarfeca! Dacă intră profesorul Dragomir pe uşă când tragi cu mana, te pică la examen!

La sfârşit, arabul mi-a aruncat un fel de păstaie undeva pe gât. Era apendicele. Mi-a zis că dacă-l vreau amintire pot să mi-l păstrez. N-am vrut.

L-a luat Kunta-Kinte . A zis că şi-aşa n-am dat şpagă, da’ poate merg la ştrand cu el. Am zis că-s măritată.

Urâtul a zis că-n spital el şi arabul sunt soţii mei, că mi-au salvat viaţa. L-a sfârşit s-au certat cu brancardierul pe bikini, care să-i păstreze amintire.

În hăhăiala lor, eu le-am explicat că-s studentă săracă şi nu mă pot lipsi de ei. I-am cerut unei asistente şi i-am primit.

Probabil a fost cea mai lungă operaţie de apendicită din istoria medicinei: o oră şi patruzeci şi cinci de minute.

Kunta-Kinte m-a atenționat că nu am voie să fac sex 45 de zile, apoi m-a dus tot nebuneşte până în salon, zicând că targa lui este Toyota. A dat Dumnezeu să mă văd în pat. În zilele următoare a fost prietenul meu devotat, m-a obligat să cobor din pat şi m-a susţinut să umblu prin cameră. Îi trecuse hăhăiala nebună din prima zi şi a devenit simpatic, glumind într-un registru mai domestic.

Mi s-a spus să nu mişc capul 3 ore fiindcă rămân cu dureri de cap. Calculând că mi-au făcut trei injecţii, am stat până la miezul nopţii neclintită. Doar capul meu de matematician era singura avere!

A doua zi aveam voie să mănânc câteva linguri de supă şi doar ceai. A venit mama de la Brăila cu un borcan de supă de pui.

Şoc! În borcan erau două copane! Oho! De când nu mai văzusem un copan?!

Regula era de fier! N-aveam voie să iau decât zeamă. Am mâncat totuşi un copan! După ce m-am asigurat că nu mă vede nimeni… şi pe-al doilea.

Pe trei august m-au externat, fiindcă acel pat trebuia să producă, iar de la mine nu era nicio speranţă. Kunta-Kinte m-a dat în primire soţului meu, zicându-i că are o nevastă grozavă. Rugbistul a mârâit. De la spital m-a dus la cămin cu ia-mă nene.

În cămin m-a dus direct la Hamed, un vecin de palier . Îi dăduse Hamed o carte de vizită pe care scria doctor. Ajunsese în cameră în acel moment. S-a descălţat tacticos, nu purta şosete şi în faţa noastră s-a spălat pe picioare. Am fost oripilată dar am aflat ulterior că era un semn de respect.

L-am întrebat dacă este doctor, a zis că da, aşa că soţul meu i-a arătat operaţia şi i-a cerut părerea.

-Frumos, frumos…

Ne-a servit cu o cafea.

Soţul meu l-a întrebat dacă este bine să mergem la mare, fiindcă era disperat să pierdem biletele gratuite de la facultate. Hamed a răspuns înţelept că numai eu pot hotărî.

Seara, rugbistul m-a dus iar la consultaţie.

Hamed a zâmbit, a luat un pepene galben şi l-a tăiat în faţa noastră, servindu-ne amabil. Ştiam că pepenele galben este greu ca aliment. De la spital mi se spusese că este contraindicat dar, medicina evoluează şi, poate, străinii au acces la mai multe informaţii. Am mâncat şi mi-a fost bine. Hamed a început să vorbească la telefon şi eu, privind prin cameră, am văzut un teu de desen tehnic, mare de vreun metru. Terminând el de vorbit la telefon îl întreb:

-Dar ce face un doctor cu teul?

-A, toate planşele le fac cu el! Sunt doctor în arhitectură!

A doua zi dimineaţă, agăţaţi pe scara trenului, am plecat la Costineşti.

Moartea a ratat un chitarist

Ca să poți trece senin prin viață, ai nevoie de chiloți de tablă: ca să-și rupă dinții cei ce te mușcă de fund dar, mai ales, să mai atenuezi câte un șut în dos primit de la soartă.

Am să vă spun un banc vechi, cu vrăbiuța.

Ger afară, o vrăbiuță îngheață și cade din pom în colbul drumului. Trece o căruță, calul se balegă peste ea și, vrăbiuța, încet-încet își revine. Trece un motan și, dintr-o mișcare, înhață vrăbiuța și-o devorează. Morala: Nu oricine te bagă în rahat îți vrea răul! Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele!

Bancurile, asemeni aforismelor, proverbelor, zicătorilor și fabulelor, au un miez de înțelepciune populară pe care doar proștii îl ignoră.

Bancul de mai sus m-a amuzat la vremea lui dar, cu timpul, s-a insinuat în viața mea, în varii forme, reinventându-se iar și iar.

Colaboram cu o firmă de importanță europeană, firmă competitivă, cu active de sute de milioane de euro, privatizată mișelește pe 2 milioane de dolari, în anul 1997. Ca să aveți o idee de ridicolul sumei, vă spun doar că negocierile au decurs cam în aceeași perioadă când Gică Hagi își ceda piciorul stâng pe un an de zile la Galata Saray pe 4 milioane de dolari. Cumpărătorul, un investitor elvețian, în realitate evreu de la Craiova, colaborator al DIE, escroc internațional de anvergură.

Cum a permis SRI-ul ca acest bandit să distrugă o bijuterie a industriei românești este o mare enigmă. Sau, nu!

Unii vor crede că este incompetență dar, evreul se lăuda că varsă cash în buzunare încăpătoare la SRI, Garda Financiară, Vama, presă locală și centrală(știu precis cui anume, ce sume și în ce ritm), primarului  de atunci și unor oficialități locale, ministrului coliliu care se ocupase de privatizare și care n-a fost deranjat cu minime interogatorii din partea Parchetului. Într-o zi, bătrânul cotizant, trecut de 85 de ani, căzu la pat și, neajungând în țară la data stabilită ca să-și plătească taxele de protecție, Garda Financiară lansă un banal control de avertisment. Informat de descinderea Fiscului, bătrânul evreu, asemeni lui Cănuță, om sucit, căzu iar la pat, răpus de nervi pe pricină măruntă. În sinea lui, se simțea trădat de cei pe care-i hrănise din palmă. Familia evreului, fiică și nepot, era sătulă de tirania acestuia și, dornică să ajungă cât mai repede la sutele de milioane de franci elvețieni din seiful acestuia, cunoscut că ura băncile și banii și-i ținea în seifuri performante, pe proprietățile lui, îl urcă într-un avion privat, cu plinul făcut și cu rezervoare suplimentare. Bătrânul fu cuplat la aparate de monitorizare cardiacă dar, fără perfuzii sau alt tratament. Famiglia plăti cu larghețe pilotului, să-l plimbe pe cerul patriei de împrumut, până când funcțiile vitale vor fi pe zero. Deși hoțiile falsului investitor au ieșit la iveală, la nivel de multe zeci de milioane de euro, s-a pus batista pe țambal. Au fost târâți în justiție doar acarii Păun.

Precum șarpele Boa, familia evreului se hrănește din colosul industrial înghițit de versatul escroc internațional, statul român nefiind capabil să recupereze imensul prejudiciu. Trei mii de familii brăilene încă își ling rănile și încă suspină după anii când aveau locuri de muncă stabile la una din cele mai valoroase fabrici de mobilă, de talie europeană.

Dar, povestea nu-i simplă deloc. În ziua când au expirat cei cinci ani contractuali cu FPS-ul, evreul, patron atotputernic, l-a chemat pe directorul general, fost căpitan de vas:

– Marinare, de mâine dai în șomaj pe toată lumea. Oprești 30 de oameni pentru pază și pentru niște lucrări de întreținere în Combinat.

-Fabrica merge perfect, avem comenzi de jumătate milion de euro pe lună la export, cam tot atât la intern și livrări de câte 40.000.000 de chibrituri lunar, fiind singura fabrică rămasă pe piața de profil, adică, concurență zero pe chibrituri. Avem nevoie de încă 200 de oameni și am pregătit și o listă de utilaje.

-Ești un marinar limitat! Dacă tăiem tot la fie vechi și vindem terenurile, fără să mai muncim și fără să hrănim atâția nepricopsiți, câștigăm de 100 de ori mai mult. Donald Trump s-a îmbogățit din imobiliare,  nu din chibrituri.

-Ce vreți dumneavoastră este nebunesc și imposibil!

-Atunci, dacă te porți ca o duduie nevricoasă, îți plătesc să pleci la un curs de perfecționare în management pentru trei ani în Germania și la întoarcere vei găsi treaba făcută de mine!

-Adică, să faceți măgării pe mandatul meu? Nu! Prefer să plec!

-Vânt în pupa, marinare! Vei fi primul pe lista de disponibilizați!

Soția directorului general, director economic cu mare vechime în fabrică, ceru și ea să fie trecută pe lista disponibilizaților, din solidaritate cu oamenii cu care făcuse echipă peste 20 de ani, oameni loiali fabricii, loviți de strâmbă soartă.

A doua zi, orașul vuia, un cancer devoră cea mai performantă firmă din oraș, peste noapte oamenii se treziră șomeri, directorii concediați. Fură păstrați o mână de oameni și numite directoare două fătuci culese de prin birouri, aproape la întâmplare. Până să se trezească fetele, ajunse directoare, din beția puterii, hachițele patronului le zvârli în șomaj, după un scandal la limita infarctului.

Ca să demonstreze urbei că nu pe șmecheriile lui închisese o firmă prosperă, declanșă directorilor patru procese în instanță. Îi cunoșteam din 1992, din vremurile când lucram în presă. Relațiile de afaceri s-au derulat corect și prompt de ambele părți și s-au transformat într-o prietenie durabilă.

Loviturile veneau exact când Dan, fiul lor dădea Bacul și admiterea la facultate. Singura bucurie din acea vară teribilă fu că Dan intră pe unul din puținele locuri de la Conservatorul din București.

Când se scufundă corabia, șobolanii fug primii. De regulă, pe 4 august, când doamna director economic își serba ziua de naștere, avea alături peste 50 de musafiri. Acum, când erau șomeri și sufocați de procese, eram doar trei familii, adică eu și soțul meu și două familii de marinari, plus sora sărbătoritei.

Marinarul ar fi putut pleca pe vas. Doamna director economic se bucura de un prestigiu enorm în urbe. Ambii ar fi putut să se aranjeze foarte repede în posturi convenabile, dar au vrut să dea o șansă oamenilor care rămaseră instantaneu șomeri. Cum procesele erau în desfășurare, exista riscul ca bătrânul evreu, cu armata lui de avocați, să le pună mâna pe toată averea, astfel că investiția s-a derulat pe numele surorii mele și eu m-am ocupat de constituirea tinerei firme,  achiziția halelor și a utilajelor.

Au achiziționat utilaje sh dar mult mai performante decât la bătrâna fabrică, punând gaj la bancă patru case ale familiei: a lor, cea a soacrei, mamei și cumnatei, și angajând câteva sute de oameni în trei schimburi. Timp de trei ani lucrurile au mers bine, nu foarte bine fiindcă muncitorul roman nu se sinchisește că patronul și-a pus casa la bancă și multe livrări la export erau însoțite de retururi sau comentarii negative din partea neamțului.

Unul dintre procesele cu moșul era legat de materiile prime rămase în stoc la închiderea fabricii. Directorii au demonstrat în instanță că erau cantitățile normale și necesare în stoc, ce se consumau cam în decurs de trei săptămâni de producție și că nu s-ar fi rămas cu ele, dacă patronul n-ar fi închis fabrica brusc și fără motivație. Nu-mi amintesc celelalte motive de proces, toate artificiale, important este că bătrânul evreu a pierdut toate cele patru procese și a și fost obligat de instanță să plătească o serie de despăgubiri directorilor.

Cam la doi ani și două luni de la deschiderea firmei, când afacerea era pe cai mari, ne-am întâlnit la restaurantul chinezesc să sărbătorim câștigarea proceselor. Marinarul a răsuflat ușurat când i-am propus ca a doua zi să mergem la notariat să transferăm toată afacerea de pe numele surorii mele pe numele lor. Au întrebat cu timiditate ce procent îmi opresc eu, cât îi revine surorii mele și cât le revine. Le-am spus că este firma lor și vreau să și-o transfere integral pe numele lor. Am crezut că discuția este clară dar, a doua zi, în timp ce erau la notariat cu sora mea, m-au sunat și au insistat să le spun ce procent vreau să-mi păstrez și cât să-i lase Adei. Le-am cerut să-și treacă afacerea 100% pe numele lor, fiindcă prietenia este singura plată ce-mi doresc pentru aportul meu la lansarea și dezvoltarea afacerii. Cât sora mea, le-am explicat că dacă au un bulgăre de aur și nu știu unde să-l dosească, să-l lase Adei. Peste 10 ori 20 de ani îl vor primi intact și dacă este cazul și cu oarece dobândă. E greu de stabilit cu precizie dar, măcar de la Panait Istrati până în prezent, prietenia este cel mai de preț dar pentru brăileni. În copilărie am citit pe undeva, că prietenul trebuie să fie o oglindă, dar nu ca să-ți faci sprîncenele ori să-ți cănești mustața.

Fabrica s-a dezvoltat, productivitatea a crescut, s-au angajat noi credite pentru utilaje. În iunie 2008, când noi încă dansam pe puntea superioară a Titanicului, ca să parafrazez un politician parșiv (pleonasm, evident), neamțul a simțit adierea crizei și și-a luat primele asigurări, trăgând o splendoare de țeapă firmei brăilene.

La 800 milioane vechi curentul și cam tot atât factura la gaze, sigur că-ți este cam greu să plătești și miliardul aferent cheltuielilor cu impozitele pe muncă, fiindcă guvernul roman se întrece în a oferi facilități investitorilor străini, punând perna pe față companiilor românești. Astfel, după elaborata țeapă germană, alegând să plătească utilitățile pentru a continua producția, firma a întârziat plata dărilor către stat. Vigilența Fiscului a funcționat fără cusur, conturile fiind imediat blocate. De aici la insolvență a fost un pas foarte mic. Deși datoriile către bănci erau achitate în proporție de 80%, din lipsă de numerar, s-a amânat radierea unor ipoteci. Banca Comercială a profitat și s-a declarat stăpână peste toate activele firmei dar și peste  toate casele ipotecate. Prin dobânzi și penalități datoria achitată în mare parte și rămasă cât bobul de orez s-a ridicat la nivelul Ceahlăului. Marinarului îi trebuia cash. Singura cale de a funcționa și de-a asigura salariile a fost să ia bani de la cămătari. La fel de ticăloși ca cei în costume Armani, cămătarii bronzați și-au primit banii înzecit dar presiunile lor sunt de neoprit și la acest moment. Bună ziua ai dat, belea ți-ai căpătat!

Cum Dracul este foarte vigilent în astfel de cazuri, se însinuă și în complicata ecuație pe care v-o expun. Altfel zis, directoarea tehnică, viclean copil de casă, în realitate domnișoară bătrână, exersând tehnica facerii copiilor cu mulți bărbați însurați, se strecurase de multă vreme în patul marinarului. Orbit de meșteșugul din scutece, acesta ignoră că domnișoara director sustrage vopsele, lacuri, cherestea și produse finite de mobilă din fabrică cu…  tirul. Teapa neamțului, uriașa impozitare a muncii, intransigența Fiscului, nesătula amantă hoață, patima pentru păcănele a marinarului, au făcut ca prietena mea, directoarea economică, să gestioneze singură o bombă cu ceas ce urma să-i spulbere afacerea, casa, familia, sănătatea și să-i lase fără cuib pe toți ai casei, mamă, soacră, soră, ce giraseră cu casele.

M-am întrebat mereu de ce această femeie excepțională, care ajutase mii de oameni, trebuie să treacă printr-o încercare atât de teribilă. Din poziția ei de director economic a fost ca o moașă comunală: omul care face bine oricui cere ajutor. Nimeni nu cred că se poate plânge c-a fost în audiență la ea să nu fie sprijinit, rezolvat, încurajat. Ca patron de firmă, a fost corectă, caldă, înțelegătoare.

Dan, fiul lor, absolventul de Conservator își lăsă marea pasiune pentru rock și pe prietenii din trupa  Thunderbird și se întoarse în urbea natală să-și ajute mama. Arar, o fugă de-o zi în București să-și întâlnească prietenii și să-și vadă iubita, o fată admirabilă, care l-a iubit și susținut, o unguroaică cu destin de Penelopă.

Cât au trecut? Doi ani, trei ani de muncă înrobitoare? Într-o țară în care firmele mici sunt zdrobite de impozite și controale, muzicianul de talent și-a amanetat chitara, laptopul și sculele muzicale, a luptat să resusciteze firma, să plătească salarii și datorii la cămătari, suspinând după fată și după trupa care se destrămase după plecarea lui. Cărând apă cu ciurul, anul acesta, într-o zi de mai, s-a declarat învins de sistemul cinic și de societatea autistă în care trăim. A plecat în străinătate, să-și găsească un rost, să muncească, până vremurile îi vor permite să ia din nou chitara în mână și iubita de nevastă. Cum românii fac muncile cele mai riscante și nu se sinchisește nimeni de siguranța lor, din prima săptămână a căzut de la câțiva metri înălțime și și-a rupt piciorul. Accidentul de muncă a fost mușamalizat, doar victima era un roman oarecare. S-a refăcut și muncește îndârjit, fiind apreciat ca un foarte bun specialist.

Azi noapte pe la patru, ora două după fusul orar pe care muncește acum, și-a sunat mama cu un hohot de disperare în glas: Mamă! Aproape toți prietenii mei au murit! Alex se zbate între viață și moarte!

Tinerii din trupa Goodbye to Gravity sunt colegii lui Dan de la trupa Thunderbird. O mare nenorocire l-a extras pe Dan din trupă și l-a aruncat departe de țară, departe de tragedia din clubul Colectiv.

Mi-am reproșat ani de zile că am această fire săritoare, că i-am ajutat atunci să-și facă firmă, le-am cumpărat halele și utilajele. Dacă eu și sora mea nu ne-am fi zbătut atunci, marinarul pleca pe mare, doamna director economic ar fi acceptat propunerea prefectului Manea de a merge director în prefectură și talentatul muzician Dan Șuțu și-ar fi urmat destinul de rocker. Mi-am reproșat mereu că, ajutându-i pe acești oameni în 2003, de fapt i-am aruncat în IAD.

Scriu aceste rânduri plângând. Eu plâng ciudat, Sabrina se miră mereu. Mie, un ochi îmi râde și altul îmi plânge. Plâng pentru toți tinerii din clubul Colectiv, chiar dacă au murit, au fost răniți ori sunt aproape teferi. Plâng chiar și pentru acei norocoși care sunt în viață. Plâng fiindcă și-au pierdut prietenii… Pentru ei, viața nu va mai fi niciodată la fel! Plâng pentru cei doi chitariști ai trupei Goodbye to Gravity, plâng pentru toate mamele care și-au pierdut copiii în infernul de la club. Plâng pentru toate mamele care și-au pierdut copiii…

Dar celălalt ochi îmi râde, fiindcă chitaristul Dan Șuțu, fiind prea ocupat să înfrunte Iadul, a ratat „The Day We Die„.

Nu oricine te bagă în rahat îți vrea răul! Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele!

  

Fănuș Neagu-Povestirile magice

Cu Fănuș Neagu și-o damigeană de vin bun puteai să stai la vorbă zile și nopți la rând, fără să epuizezi poveștile. Năzdrăvan, proaspăt, copilăros, nărăvaș, la fel de lesne își cucerea și cititorii și convivii. Doar sufletele uscate, coclite, ar fi putut rămâne în afara jocului. Și, au rămas… Discursul devenea serios și grav atunci când Fănuș evoca războiul. Pentru că războiul îl pleznise pe scriitor în adolescență, vârsta când analizezi, înțelegi, memorezi totul; momentul la care emoțiile și idealismul sunt la cote maxime și traumele lasă cele mai cumplite cicatrice. Nici despre anii ’50 nu discuta cu bucurie. Dar, fermecătorul povestitor brăilean știa cum să întoarcă veselia la masă! Vineri, 12 iunie, scriitorul Viorel Coman a lansat a doua ediție a volumului de critică literară Fănuș Neagu-Povestiri Magice, apărut la editura Tipo-Moldova. Au combătut și dezbătut directorul adjunct al Muzeului Brăilei, conf. univ. dr. Zamfir Bălan, Lucian Chişu, istoric şi critic literar,  criticul literar Radu Voinescu, scriitorul Vasile Datcu, editorul Aurel Ștefanachi, directorul editurii Tipo-Moldova. Moderator a fost directorul bibliotecii, Dragoş Neagu. Discuțiile au continuat și în cadru neoficial, în timp ce Viorel Coman oferea autografe. Au fost prezenți și doamna Doina Ciocan, viceprimarul urbei, doamna profesoară Maria Cogălniceanu, poetul Grigore Mărășanu și profesorul Nicu Negoiță, custodele inimos al casei memoriale din Grădiștea, casa din Crivăț, cum îi plăcea lui Fănuș să-i zică. Vorbitorii au căzut de acord că, în cartea sa, scriitorul Viorel Coman, cunoscător intim al literaturii, a scris cu rigoare și sudoare, cu erudiție și  pasiune pentru scrierile fănușiene. Nu am terminat cartea de citit, dar m-a prins, motiv pentru care am scris aceste rânduri cu întârziere de două zile. M-a apucat o lăcomie, să parcurg cât mai mult.  Obsedantul deceniu, teroarea istoriei, personajele pitorești, hoții de cai, descântecul, călătoria inițiatică, Cățelul pământului, Lupul bătrân, pământul fermecat, bostana, iubirea dintâi, Fluviul-Timp, Bărăganul sunt teme radiografiate în Povestirile magice. Scriitorul, îl plasează pe Fănuș între oglinzi paralele, îl raportează la mituri, simboluri, la marile teme literare, la Marin Preda, Arghezi, Lovinescu, Eliade. Arată ce-l apropie și ce-l depărtează de unii scriitori, arată alte unghiuri, alți versanți, subtilități nedescoperite de alți critici sau motive eronat etichetate. Bunăoară, disimularea fănușiană diferă de disimularea moromețiană. Realitate și ficțiune sunt puse pe talere. Tehnici narative, hiperbole, metafore sunt atent cântărite, stropii de sânge sunt puși sub lupă, diminutivele sunt corect diagnosticate, Viorel Coman nu uită niciun detaliu. Un Fănuș plasat în centrul magicului sau, dimpotrivă, situat în culise, pândind sau regizând magicul. O carte scrisă cu dragoste, cu mândrie, cu vână de brăilean. O carte ce ridică o columnă în vârful căreia este plasat Fănuș. Cărămizile construcției lui Viorel Coman sunt notele și studiile critice ale terților puse cap la cap. Ca un avocat versat, se bazează pe probe, pe dovezi, pe certitudini, pe propriile raționamente dar și pe leme. Citind cartea, parcă-l vezi pe cronicar cum întinde mâna să mai ia din bibliotecă o carte care să-i întărească teoria, sau alta pe care s-o corecteze cu exigență, după un cod pe care îl stăpânește ca un adevărat inițiat. Cine este Viorel Coman? Un literat? Un investigator meticulos, un critic literar cu fler? Toate acestea la un loc și mai mult decât atât! Este un mare iubitor de literatură care a pătruns demult în mintea lui Fănuș! Este păstrătorul miturilor și adevărurilor fănușiene! Cartea este, evident, elogioasă dar în același timp echilibrată și cinstită. Notele critice, trimiterile de subsol și bibliografia demonstrează că  volumul Fănuș Neagu-Povestirile magice nu este opera unui entuziast ci a unui literat profesionist.

Citește și Fănuș Neagu- copilul de geniu al Bărăganului

Poveste cu turci, grase și pseudonime

Fiind zilele trecute din zori și până-n seară la târgul de carte de la Galați, sunt convocată de urgență la contabilitate, să mă pronunț asupra bilanțului firmei. Plicticos!

Strâng standul la orele 21, pornesc din Galați spre Brăila, la fix s-o deranjez pe contabila mea care muncise la bilanțuri toată ziua.

Amabilă, îmi întinde d listate. După o zi excelentă de târg, arunc hârtiile pe masă fără să le răsfoiesc. Urăsc birocrația! Doar n-o să îndrept într-un sfert de ceas alergătura sau, bătuta pe loc, de un an întreg! Alea jacta est! Prefer să glumesc cu ea, dacă tot am deranjat-o la ora imposibilă. Scriitorii nu-s bogați, așa că eu îmi plătesc contabila jumătate în bani, jumătate în natură, ca Sheherezada: îi spun povești. Contabila mea adoră proza afurisită!

Doamna are simțul glumei și o poveste mișto în manșetă, așa că încingem spontan un cenaclu umoristic. Îmi povestește despre o colegă din Combinat. Deși teribil de grasă, peste 150 de kile, rămasă văduvă, este curtată puternic de un maistru. O idilă care a făcut deliciul platformei industriale de la Chiscani ani de zile. Se miră ea de amorul înflăcărat al maistrului, așa cum se mirase o viață întreagă.

-O fi turc, doamna Jeni!- zic eu. Turcilor le plac grasele!

-Că bine ziceți, doamnă! Sunteți extraordinară! Nu m-am gândit niciodată! Nu știu cum îl chema, dar toți îi ziceau Turcul! 

-Ei, vedeți! Există o explicație! Precis era șalvaragiu! A, dar poveștilor le stă bine în pereche! Am și eu grasa mea!

Doamna Ionescu, fostă colegă de cancelarie, profă de mate, complexată că nu-și luase examenul de stat, deci, neîmplinită profesional, pitică și grasă era o figură. Greutatea ei: secret de stat! Dar, ca într-o glumă din revista Urzica, atunci când se urca pe cântar, acesta gemea: celelalte trei persoane să coboare, nu cântărim grupuri!

Ochii de aligator, două linii verzi ce se ițeau din faldurile de grăsime, permanentată și vopsită alb strălucitor, fulg de nea, rujată indrăzneț cu un ton de corai, lipoveanca  era când viforoasă, când ciripit de primăvară. Deși măritată cu un nene, cât era ziua de lungă, vorbea despre un alt nene, amantul ei. Numele lui era secret dar, Ioneasca îl alinta Arthur. Cu th, ținea să precizeze de fiecare dată. Fiind un pic peltică, se auzea un… Altul.

 Cancelaria era un fel de casă de nebuni. Directorul adjunct era pedofil și fura de la cantină câte 14 cofraje de ouă. Directorul Lăzărescu, de geografie, făcea orele în natură, în Bărăgan, ducând elevii să-i culeagă porumbul, lui și liderului de sindicat, Anghel. Profa de română, o tipă decentă, frumoasă la vremea ei, țipa până amețea, ca să-i acopere pe elevi. Ei țipau și mai rău, s-o acopere pe ea, fiindcă nu-i interesa gramatica și orele ei erau seci și nisipoase. Profa de rusă nu se deranja să predea, punea note de doi și trei celor care întorceau capul la colegul de bancă sau scăpau un creion din mână. Singura persoană normală era Jeni, profa de biologie, o frumusețe de reviste glossy, mamă a două fetițe. Când spunea Jeni- fetele mele– îmi stătea inima în loc. În acel moment îmi doream să am instant două fete! Soarta o lovise crunt, într-o zi de Crăciun, soțul și fratele, ofițeri amândoi, muriseră în accident de mașină cu o Dacie verde. Îmi aduc mereu aminte cu plăcere de ea: blândă, demnă și curajoasă. Așa trebuia să croiască Dumnezeu toți oamenii! Dar, EL, creator jucăuș, a experimentat, iar și iar, și a produs o mulțime de rebuturi…

Revenind la doamna Ionescu, grasa care se lăuda cu amantul ei, Arthur cu th, îmi venea cam cu sifon. Văzusem eu multe la viața mea, dar asta mi se părea cam gogonată.

Într-o zi, madama povestește că Arthur îi va face cadou un televizor color. Era prin 1992-1993, când toți eram în goana după știri cu trandafiri ori papioane în culori. Să crape fierea-n toți în cancelarie, când vine Arthur cu th, cu televizorul color în brațe, marca Kitt! Îl oferă grasei adorate, asortat cu un speech poetic și substanțial.

-Țațo, mor!– a suspinat decenta profă de română, prima care s-a dezmeticit.

Arthur cu th, să fi avut vreo 75 de kilograme. Era de o eleganță egală lorzilor din filmele englezești, cu pălărioară din fetru cu boruri mici și o mustăcioară a la Clark Gable!

Bârfele au încetat după multe săptămâni, cu o concluzie general acceptată: unii bărbați sunt pur și simplu tâmpiți!

Ei, am spus contabilei mele povestea Ioneascăi dar, mi-a stat pe creier că nu mi-am amintit numele ei mic. Ioneasca și atât. Am ajuns acasă și, jumătate din noapte m-am forțat să-mi amintesc cum o cheamă pe această norocoasă amantă, la propriu, o femeie cu mare greutate. A doua zi, la stand, autografe, cititori, aglomerație, eu cu Ioneasca-n gând: cum o chema Dumnezeule, pe femeia asta? Ionescu și mai cum?…

Vine un frumos cu ochii albaștri, sosia unui coleg de liceu cu care am admirat un răsărit de soare pe malul Dunării în primăvara lui 1988.  Puștiul cumpără Comisia Zurich și Dumnezeu era-n vacanță. În ochii lui văd răsăritul acelei dimineți, de parcă n-ar fi trecut un sfert de veac. Până să mă întorc cu picioarele pe pământ și coatele pe masă, îi bâlbâi dedicația. Dar, înțeleg imediat! Primo: timpul a zburat, am deja o fată, studentă, cam de vârsta puștiului! Secundo: Arthur nu avea mustăcioara lui Clark Gable ci a lui… Kemal Ataturk! Drace! De aceea avea numele secret! De aceea îi plăceau grasele! Era turc! Arthur cu th era turc! Dacă noi am fi aflat, nu ar mai fi fost niciun miracol! Nu puterea ei de seducție era la baza relației lor ci preferința turcului pentru grase! Și, totuși, cum o mai chema pe madam Ionescu? Ca de obicei, la târguri, între orele 14 și 17 lumea pleacă la masă. Cumpărători… ioc! Este momentul când apar cei ce-și spun povestea vieții lor, sperând să-i prind la insectar, eroi în romanele mele viitoare. Se apropie timid un domn cu soția lui. Intrebările lor mă lămuresc. Și el și ea repetă obsesiv: Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!

-Evident, ați scris o carte!- zic eu.

-Da!- recunosc ei în același glas. Mă lămuresc pe larg, cartea a scris-o domnul, roman politic. Scos într-un tiraj mic la o editură dar, insuficient promovat, consideră ei.

Eu am întâlnit această editură la o mulțime de târguri în țară, la Alba Iulia având stand chiar pe lângă mine. Editură serioasă dar, sub vremi! Este un adevăr că în țara noastră marketing-ul cultural este foarte subțire, nu există agenți literari, sistemul de difuzare de carte este defect spre inexistent, critica de întâmpinare a dispărut, criticii se laudă între ei sau își laudă nevestele, amantele și gașca la care sunt arondați. Așa cum am mai spus, televiziunile vin la târgurile de carte să vâneze vreo celebritate, Andreea Marin, Cărtărescu, mai nou Iohannis, sau să se cazeze la standurile de cafea, în intimități cu vânzătorii sau luând interviuri patronilor de cafenea.

În urmă cu patru ani, eu ii scriam o dedicație la Copilul Dunării dragului nostru actor național, Florin Piersic, el îmi scria mie o dedicație la cartea pe care o lansa, Toby și Omul cu două nasuri, scrisă de regizorul și scriitorul Andy Kessler. Reporterii de la răposatul TVR Cultural îl întrebau pe Florin Piersic când a băut prima cafea în viața lui. Consternat, Florin îi apostrofează:

-Mai terminați cu Maestre! Nu știți să purtați un interviu, nu sunteți pregătiți și-o țineți cu Maestre! Mie mi-ați luat deja interviu! Aici sunt sute de scriitori, mii de editori și voi alergați tot după mine, să vă spun când am băut prima cafea? Ce importanță are când am băut prima cafea? Penibil! Și te rog să nu oprești camera! Inregistrează tot și spune asta pe post! Terminați cu maneliștii și cafegii și ocupați-vă de cultură! Intervenția actorului a fost ceva mai lungă, dură și foarte bine articulată.

Întorcându-ne la standul de la Galați, concluzia este că domnul scriitor avea dreptate! Muncise ani de zile la roman, trecuse prin emoții până văzuse manuscrisul acceptat de o editură, se publicase, în sfârșit! Aștepta ecouri de la roman, dar se așternuse o tăcere asurzitoare. Nici o revistă literară nu catadixise s-o semnaleze, nici un critic nu scrisese niciun rând, editorul era cam nemulțumit că vânzările sunt subțiri!

Domnul scriitor cumpără Fericire la preț redus și-l întreb cum îl cheamă.

-A, vreau să rămân în umbră! Am publicat sub pseudonim!

-Pentru autograf…- îl liniștesc eu.

Șoptește numele dar insistă că vrea să rămână anonim. Apoi clar și răspicat:

–Constanța Ionescu!

Bingo! Constanța Ionescu! Constanța! Constandina! Dina! Dida! Pe grasa mea, iubita lui Altul, Arthur cu Th, o chema Constanța Ionescu și Arthur o alinta Dida! Îmi venea să-l pup pe domnul scriitor, dar m-am abținut! Era cu nevasta! Mă recuperez, o las pe grasa de matematică într-un pliu al scufiței, și-l întreb pe scriitor:

-Constanța Ionescu? Care-i treaba cu această Constanța Ionescu?

-E pseudonimul meu!- se scuză el.

-Zău? Constanța Ionescu? Roman politic, scris de un bărbat și-l semnați Constanța Ionescu?! Și mai ziceți că-i editorul de vină! Cine citește Comisia Zurich, cumpărând cartea de pe internet ori din librărie, se tot întreabă de ce un roman puternic și masculin este semnat cu nume de femeie! Iar dumneata, bărbat, semnezi un roman politic cu nume banal de femeie?

-Este numele mamei!- se apără el încă o dată.

–Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!– recunosc și eu, întrebându-mă dacă acest bărbat este fiul acelei… Constanțe Ionescu. Dar, mă înțelegeți și dumneavoastră! Puteam să-l întreb? Domnule coleg, grasa de mate, amanta elegantului Arthur cu th este mama dumneavoastră?

N-am întrebat fiindcă n-am angajat bodyguard! Dar, cu siguranță, este doar o coincidență de dimensiune cosmică între mama scriitorului și Ioneasca, grasa de mate.

Dar, sper că v-am făcut curioși și, dacă întâlniți într-o librărie o carte semnată Constanța Ionescu, vă sfătuiesc să o cumpărați. Fiindcă este un roman politic și, văd că în zilele noastre, romanele politice au mare căutare! Sigur că un drac îmi tot suflă în ureche:

-Cam câte exemplare ar fi vândut domnul Iohannis ca simplu profesor de fizică?

Sau, câte exemplare vindea Adriana Săftoiu, dacă nu promitea să arate românilor chiloții Elenei Udrea, cocoțați pe biroul piratului?

Nu vă spun numele cărții. Constanța Ionescu nu este mulțumită de titlul actual, ales de editură. Dorește să reediteze un alt tiraj sub alt titlu gen O damă și patru ași. N-a putut să recunoască, v-am spus că era nevasta de față dar, deși n-am citit cartea, din două vorbe am înțeles că era O damă la cinci ași! Nimic nu este întâmplător, domnule scriitor!

Vagabondul

În urmă cu 21 de ani, ca tânără profesoară de matematică, când școala era școală și încă se dădea admitere la liceu, încă din prima lună am identificat trei tipuri de elevi. Primii erau cei talentați și inspirați care puneau mâna pe pix și rezolvau problema, poate chiar prin două- trei moduri; am avut norocul să am doi astfel de elevi -Scarlat Petruș și Sbarcea Liviu care au confirmat, deși orfani și-au întemeiat familii, au copii, locuri de muncă și o viață normală. Aveam câțiva care puneau mâna pe pix și transpirau din greu, uneori le ieșea, alteori nu, ștergeau, tăiau dar căutau soluții. Mă vizitează încă mulți dintre ei și au ajuns oameni. A treia categorie și cea mai cuprinzătoare era a celor care priveau aiurea pe fereastră sau se jucau cu un titirez, o ață ori lâncezeau pur și simplu: aceștia nu știau să facă problemele și nici nu încercau. Am luptat cu ei să le demonstrez că este mai bine să gândești, chiar dacă uneori ești pe o pistă greșită, decât să nu gândești deloc. Sau cum spunea bunica mea, de frica ciorilor să nu mai sădești porumbul? De frica poleiului să stai în casă și să-ți moară vitele de foame? Îți pui cârpe pe tălpile ciubotelor, te ții de garduri, cazi și te ridici dar până la urmă găsești calea să-ți hrănești dobitoacele!

Oare ce este mai periculos? Să faci din nu știu o filozofie de viață și să trăiești senin, gândind că la toată barza chioară îi face Dumnezeu cuib?

Nu! Progresul omenirii n-a venit de la cei care zic nu știu fără să-și pună întrebări, fără să caute răspunsuri, fără să lupte pentru ideile lor, fără să se prăbușească și apoi să se ridice iar!

Să gândești, sau să nu gândești?- aceasta-i întrebarea ce și-o pune bunul meu prieten.

Nimeni nu este deținătorul adevărului absolut! Tot ce gândești, creezi și recreezi din indiciile și informațiile pe care le captezi! Minciuna reprezintă un adevăr nespus, un adevăr trunchiat sau, în valoare absolută, negarea adevărului!

M-am născut în 1968 și de atunci fără încetare minciuna a fost politică de stat. M-am revoltat și bunicile mi-au spus că de la 1902- 1903 tot așa au prins și ele și așa au prins și bunii lor. Minciuna vine din timpuri istorice. Televizorul minte, ziarele sunt antologii de minciuni, profesorii mint din comoditate, din oportunism, pentru că aceasta-i politica oficială, sau, poate, atât știu sau atât îi duce capul!

Trăim într-o lume în care albul și negrul au ajuns simple iluzii optice.  Cenușiul se așterne în dâre grele peste viața noastră, peste orizonturi, ne pleznește peste retină și ne scârțîie în dinți.

Să ne căutăm fiecare o sinecură și să ne adaptăm cameleonic fiecărui regim?

Capul plecat, sabia nu-l taie!

De ce mint oamenii?

De ce Sever Voinescu nu are curaj să le strige lui Cărtărescu, Pleșu și Liiceanu în față că se simte trădat, că e dezamăgit că intelectualii s-au lepădat de președinte?

De ce ura lui împotriva intelectualilor o maschează într-un atac la adresa dramaturgului Eugen Ionescu, academician și a lui Sam Beckett, laureat al Nobelului pentru literatură, într-o tentativă ridicolă de a-i micșora pe cei doi uriași. De ce trebuie să mintă că Sammuel Beckett a plecat ca și Eugen Ionescu din România?

Samuel Beckett român? Un român cu un astfel de nume nu poate fi decât un pârlit de evreu, ne sugestionează domnul Voinescu traducându-i numele Sami Berechet, formulă reluată chiar de două ori în textul articolului. Cu acest artificiu grosolan strădania de a-i tăvăli pe cei doi pare mai lesnicioasă dar nu e, așa cum cioara nu poate lupta cu vulturii!

Pentru știința tuturor semidocților,  Samuel Beckett este irlandez născut la Dublin iar Godot, personajul așteptat de cei doi vagabonzi la răscruce, cel care nu vine niciodată și de care-și bate joc domnul Voinescu este o metaforă a SPERANȚEI.

 Sub Ceaușescu, în toate caietele pe care compuneam rebusuri și poezii aveam scris pe prima pagină:  Te aștept, Godot! Eu tot mai sper să vii!

În primele zile de facultate am scăpat un astfel de caiet la cantina studențească și un student care mă curta insistent a deschis caietul, apoi mi l-a înapoiat trist:

– Eu te iubesc de când te-am văzut la înscrierea pentru examen dar se pare că n-am nicio șansă! Tu ești cu gândul la Godotu, ăsta!

–Numai până crapă Ceaușescu!- gândeam eu cu naivitate.

–Nu spui nimic, nu? – mă întreba el acuzator, băgându-mi caietul în față.  Sper că nu-i student străin! De fapt, la câți studenți străini sunt în Grozăvești… poate mă trezesc dracului în beci la Securitate! Nici măcar nu te cunosc prea bine! Din acel moment am scăpat de insistențele lui. După terminarea facultății cărările nu ni s-au mai încrucișat niciodată dar avea profilul perfect pentru un politician de Dâmbovița.

În dimineața de 22 decembrie pe la 11 dimineața l-am zărit pe Godot, ca să dispară iar din viața mea pe 12 ianuarie 1990. În ’96 a venit iar pentru câteva zile dar a fost alungat de algoritm, POCOCO și COPEPE. De atunci Godot s-a mai apropiat de câteva ori dar politicienii l-au izgonit!

Godot e un proscris iar eu sunt vagabondul care-l mai așteaptă încă!

 http://dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/intilnirea

Johny Răducanu a zâmbit din stele

Pe 27 decembrie, la sala nou amenajată Johny Răducanu de la Centrul de Creație Brăila, a avut loc Gala Premiilor Culturale Brăilene, ediția I, sub patronajul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național la inițiativa doamnei dr Ana Hărăpescu, directorul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național Brăila. Sponsorul a fost Clubul Rotary și de înmânarea premiilor s-a ocupat președintele clubului, domnul Iulian Grigorescu.

Suportul artistic a fost asigurat de elevii de Școala Populară de Artă Vespasian Lungu.

Au fost premiați brăileni sau prieteni ai culturii brăilene, arheologi, muzeografi, păstrători ai tradițiilor etnografice și folclorice, artiști din sfera teatrului, muzicii, graficii dar n-au fost uitați nici cei care transpiră pentru propășirea culturii scrise: profesorul Ion Munteanu-monograful Brăilei, domnul Aurel Furtună- corectorul scriitorilor brăileni, editura Istros ce suflă praful de pe cronici. Pentru întreaga activitate a fost premiat cu un trofeu de excelență profesorul Teodor Buculei, autorul mai multor cărți dar mai cu seamă a  dicţionarului enciclopedic Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, apărut în 1993, cu un cuvânt înainte de Edmond Nicolau – savant brăilean. Cea de-a doua ediţie, apărută în 2004, însoţită de un cuvânt introductiv al criticului literar Gabriel Dimisianu, a a avut 730 de articole față de doar 452 la prima ediţie. Profesorul  Toader Buculei a trudit în biblioteci şi arhive, a corespondat cu un număr impresionant de persoane și a elaborat un Larousse autohton. Seriozitatea lucrării este conferită de referințele critice și notele bibliografice. „Vom constata, cu uimire că, practic, nu există domeniu al culturii – fie că este vorba de gândirea abstractă a filosofului sau matematicianului, fie de artele plastice sau interpretative, de literatură – în care Brăila să nu fi fost prezentă cu valori de prima mărime”-scrie brăileanul Edmond Nicolau.  Criticul Gabriel Dimisianu- el însuși de rasă brăileană- subliniază că Brăila a reușit „să furnizeze culturii române, şi nu doar acesteia, un atât de mare număr de personalităţi creatoare, sub privegherea benefică, s-ar zice, a unui geniu fast al locului”.

Cu siguranță maestrul Johny Răducanu a zâmbit din stele când s-a văzut gazda acestor oameni de ispravă. Am recunoscut pe mulți dintre premianții acestei Gale, oameni serioși și muncitori care au trudit pe șantiere de arheologie, pe schele, la reconstituirea plasticii arhitecturale a caselor de patrimoniu, în arhive și își merită premiile. Cum să nu-și merite trofeul Costel Pătrășcan, caricaturistul care poartă după el la vernisaje scheletul unui tip care a trăit bine, și care și-a adunat trofeele din 39 de țări? Dar, fără să fi trudit din greu, fără transpirație, numai pe inspirație,  ei bine, cine credeți că a mai primit un premiu?

N-o să ghiciți așa că vă spun eu: pișicherul de Nițică ajutat de gânsacul Toderaș! Răsfățat de Gheorghe A Stroia în Dincolo de vitralii, băgat în seamă de revista Armonii culturale în foileton în fiecare joi, năzdrăvanul a cucerit acest juriu de oameni serioși și a pus mâna pe o diplomă de onoare. Nu vă lăsați păcăliți de textul savant de pe diplomă: se acordă doamnei Doina Popescu pentru talentul evocării atmosferei satului brăilean și artei narative a scrierilor sale. Nu! Cel care a sedus juriul a fost Nițică! Și cu siguranță a chibițat un pic și gânsacul Toderaș…

Această prezentare necesită JavaScript.

Harap Alb și Cenușăreasa

De câte ori se discută despre împărțirea bugetului, miniștrii mai grei ori mai orientați pun mâna pe grosul banilor uitându-se mereu de chestii minore precum învățământul ori sănătatea. De cultură nu prea mai încape vorbă, zice-se că ar fi un fel de Cenușereasă. Păi dacă tot e Cenușăreasă, atunci este musai să ortografiem cu literă mare:  Cultura!

Eu pot fi de acord cu această comparație doar din perspectiva magiei care însoțește basmul Cenușăresei și a poveștii de dragoste care se înfiripă în timpul dansului. Apoi mă impresionează tenacea căutare a iubitei, destul de democratică, fără a ține cont de condiția socială a fetei și finalul fericit în care dragostea triumfă. Astfel privind lucrurile, sunt de acord că poți compara Cultura cu Cenușăreasa.

Mica mea afacere presupune o legătură permanentă cu clienții, astfel că nu-mi permit să închid telefonul nici noaptea. Singurul loc unde îl închid este teatrul, pentru a nu deranja actorii dar, mai ales, pentru că nu vreau să las nimic să-mi tulbure bucuria. În anii adolescenței, mai mult decât acum, n-am ratat niciun vernisaj și nicio lansare de carte din urbea mea, iar cărțile mi-au fost tovarăși siguri și de mare ajutor în toate timpurile.

Florin Piersic

Ieri, de ziua iubitului nostru artist Florin Piersic, privind o înregistrare cu Harap Alb, m-am gândit la toate momentele de mare bucurie pe care le-am trăit urmărindu-l în filme, în piese de teatru, în scheciuri și am zis:

-Doamne, cu sufletul și cu talentul acestui om poți să faci scară la cer!

Dacă fiecare dintre noi am putea să dăruim semenilor măcar o fărâmă din toată bucuria pe care o primim de la marii actori, dacă toată înțelepciunea și învățătura pe care o întâlnim în cărți ne-ar mai înălța un pic, dacă toată căldura din tablori și toată armonia muzicii am pune-o în voce când ne-am adresa celorlalți, am trăi într-o lume aproape perfectă sau, poate, am reclădi Raiul pe Pământ.    

Oameni buni! Traseismul politic al celor 22 de ani de zisă democrație ne-a arătat că acolo nu-i loc de fecioare, nici de onestitate, nici de mari speranțe și nici de Alba ca zăpada!

Lăsați politicienilor hoțiile și Distonocalmul și, pentru a răzbi în aceste vremuri grele, întoarceți spatele dușmăniilor și redescoperiți cărțile, înlocuiți zgomotul cu muzica, îndrăzniți să vă umpleți viața de culoare!

Dar, mai ales, nu uitați că artiștii sunt la fel de valoroși ca munții, aerul, pădurea, apa de izvor! Artiștii sunt tezaure vii, dar vai, nu sunt veșnici!

Dragii mei, cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiați-i pe artiști!

Poporul și-a făcut datoria

Oamenilor le-a ajuns cuțitul la os și nu mai înghit gogoși politicianiste. Tăcerea prelungită a președintelui a fost un semnal că jucătorul și-a epuizat resursele. Anunțatul discurs din această seară a mai dat speranțe că președintele a identificat soluții.

18,15  începutul intervenției prezidențiale: o țară întreagă a ascultat dezamăgită un discurs de campanie electorală. Președintele cunoaște durerile și problemele românilor, știe că partidele sunt vinovate-toate partidele-apoi tristul monolog continuă lung, plicticos, inutil. Simt lacrima din vocea președintelui, este acolo, pregătită să spele ecranul televizorului dar rămâne suspendată.

Spre final o invitație către societatea civilă de bună calitate, să se alăture conducerii societății fiindcă altfel locurile vor fi ocupate de alții lipsiți de valoare. Prea târziu pentru astfel de invitații chiar dacă sunt sincere și bine intenționate: mișeii de partid, din orice partid, sunt prea bine înșurubați. Iar cei bravi, care chiar ar voi să o facă sunt împiedicați de… scutierii de partid și de stat, cu bastoane de 70 de cm și armuri de soldați universali. Să fi uitat președintele că a supraimpozitat cultura, că scriitorii, de pildă, deși plăteau impozite pe drepturile de autor au mai fost cocoșați de încă un rând de biruri în timp ce parlamentarii nu și-au pierdut niciun privilegiu, n-au cunoscut reduceri de salarii ori sume forfetare și s-au plimbat senini în excursii cu destinații exotice decontate de stat?

La sfârșit, perla prezidențială care trebuia scăpată musai, ca să nu ne imaginăm că președintele a trimis o clonă, s-a propagat strident în difuzorul televizorului: poporul și-a făcut datoria! A ezitat, apoi a repetat înlăcrimat: poporul și-a făcut datoria!

Sigur, poporul și-a făcut datoria, poporul poate să moară!  Camarila prezidențială poate să-și vadă de propriile afaceri pe mai departe apărată de scutieri.

Poporul și-a făcut datoria! Poporul și-a făcut datoria!- și îndrăgitul actor Emil Hossu a murit la ora 19 și 13 minute împlinind sentința nerostită de președinte într-o tragică sincronizare.

Florin Piersic. Cum să nu-l iubeşti?!

În 1984 am cunoscut o adolescentă din Titan, Ana, care a încercat să se sinucidă. Mi-a spus că-l iubea atât de mult pe Florin Piersic încât nu putea trăi fără el. I-am explicat că pe el îl iubesc şi fetele, şi doamnele şi babele şi că dacă s-ar sinucide toate ar rămâne bărbaţii singuri şi ar muri şi ei ori de plictiseală ori de foame;  ar rămâne ţara nepopulată de ni s-ar stinge neamul!

Am dus-o pe Ana la o îngheţată la cofetăria Bucureşti şi i-am explicat cât s-ar mâhni Florin de gestul ei, aşa că s-a potolit.

Cu Ana am pierdut legătura de vreo 20 de ani dar astăzi, ziua norocoasă, la târgul de carte Gaudeamus, Florin Piersic, actorul inimilor noastre a venit să lanseze cartea lui Andy Kesller, Toby şi omul cu două nasuri.

Andy Kesller este scenaristul care a scris celebrul moment umoristic Crastavetele, jucat antologic de Florin Piersic.

Ei bine, aşa cum ne-am aşteptat toţi, Florin Piersic a făcut o lansare de zile mari. Acest om este regele umorului. Cum să nu-l iubeşti?!

Dar, după ce a provocat cascade de hohote de râs, discursul artistului s-a încheiat cu o lacrimă: a fost în vizită în Ungaria, la Ana Szeleş, fosta lui soţie şi la un magazin scria mare pe un panou, în limba română: NU FURAŢI! Nu în italiană, nu în franceză ori cehă ci doar în română!

Un blogger şi-o criză

Duminică, Rugbistul le-a promis fetelor un film la Multiplex- fetele la noi în casă sunt în număr de cinci- dar în final s-a dat rănit şi m-a trimis pe mine, în calitate de şofer şi sponsor. Urăsc să fac kilometri prin Mall printre cocalari în şlapi şi piţipoance stridente, dar nu puteam s-o dezamăgesc pe Sabrina; m-am dus cam fără voioşie.  Cum pe vremea mea biletul la cinema era 3 lei, apoi s-a scumpit la 6; n-am ştiut că trebuie să aştept chenzina ca să mă aventurez la un film. Dezastrul era total, taman ce trecusem pe la pompă şi băgasem benzină nesimţit de scumpă şi mai aveam doar vreo 20 de lei în buzunar. Am mai fost recent la Vacanţă de la căsnicie– filmul acela indecent pe care vă sfătuiesc să-l vedeţi cu minorii, ca să-şi ia puştii toate răspunsurile despre sexualitate şi astfel să scăpaţi de întrebări incomode. Atunci au plătit fetele şi n-am luat seama ce sume se vehiculează. Am scos cardul, îl folosesc rar, mare minune că am mai ştiut pin-ul, apoi Sabrina şi-a luat un tomberon de popcorn, tapându-mă şi de cei 20 de lei cash şi am intrat în sală. Rula Larry Crowne, un film cu Tom Hanks şi Julia Roberts. Subiectul, foarte cunoscut: criza. Film cu buget redus, ne-a adus în prim plan doi grei ai ecranelor fără fard şi fără retuşuri, pe fundalul unor realităţi mizerabile.

Morala este una singură: deşi am îndurat lăcomia băncilor şi valul de scumpiri timp de trei ani, criza ce ne-a zgâlţâit pe noi, românii, a fost apă de trandafiri pe lângă cataclismul american.

Mesajul în schimb este ferm: dacă înveţi, dacă evoluezi, dacă munceşti, dacă economiseşti, dacă ai mintea deschisă şi te pliezi pe situaţiile favorabile, vei depăşi greutăţile şi viaţa ta va fi exact cum îţi doreşti.

Vai, să nu uit esenţialul: Sabrina m-a convins să merg la film povestindu-mi ceva despre un blogger. Într-adevăr, soţul Juliei Robert era blogger: un parazit întreţinut de nevastă, obsedat de pornografie şi uşor alcoolic. Vă vine să credeţi au ba, blogger-ul este personajul cel mai antipatic din film.

Iubesc bloggerii, dar nu pe toţi!

Tocmai pentru că este foarte diferit de formatul clasic de film american, filmul merită văzut.

Fănuş- copilul de geniu al Bărăganului

Plecând pe drumul ce leagă Brăila de Râmnicu Sărat, să deschizi bine ochii, călătorule, fiindcă Bărăganul îşi are taine fără număr. Culturile de grâu, rapiţă şi floare vorbesc de oameni gospodari: ori fi italieni, or fi turci?  Cai albi şi fântâni cu ciubăr hârbuit şi cumpănă vei întâlni la tot pasul.

Întâi ar fi să te opreşti la Movila Miresii, unde cele patru lacuri sărate şi nămolul virgin au remarcabile proprietăţi terapeutice. Ajungând la Şuţu, de te vei plimba pe uliţele satului, vei constata cu uimire că păşeşti într-o Brăilă în miniatură. Planul urbanistic este aidoma cu al oraşului Brăila, astfel că străzile sunt în arc de cerc: pornesc şi se închid pe cursul Buzăului, ce-i drept, un arc mai strâns decât în cazul oraşului port la Dunăre. Secretul este că bătrânul logofăt Şuţu, ce deţinea moşii întinse în zonă a profitat de prietenia cu generalul Kiseleff şi a sistematizat satul ce-i poartă numele după planuri urbanistice similare cu ale Brăilei. Pe segmentul de la Şuţu şi până la satul Custura, Buzăul devine când nehotărât, când năbădăios, dantelându-şi malurile cu o râvnă ce nu o mai întâlnim nicăieri pe tot cursul lui, de la izvoare şi până vărsarea în Siret. Tot aici, în Pădurea Şuţeşti, Buzăul croieşte o ciubotă uriaşă, singura insulă atât de mare pe tot cursul său.

După ce laşi moşia logofătului Şuţu în urmă, să nu apeşi prea tare pe acceleraţie fiindcă imediat ce treci apa Buzăului o să dai de satul Grădiştea, veche aşezare geto-dacă. Cum treci de primărie, cea mai cochetă din judeţ de altfel, coteşti pe prima uliţă la stânga, apoi faci dreapta şi iar stânga şi gata, ai ajuns!  În curtea cu nuc şi casă bătrânească să intri cu băgare de seamă, fiindcă gospodarul nu-i acasă: s-a dus  colo sus, în ceruri, să  povestească îngerilor despre caii albi ai Bărăganului, despre meşteşugul vinului şi despre  poveştile ce au rămas nescrise când timpul a încremenit.

Ieri, 2 iulie, la 40 de zile de la moartea lui Fănuş Neagu, căsuţa în care a copilărit scriitorul, renovată cu fonduri de la Consiliul Judeţean Brăila şi amenajată prin eforturile Muzeului de Istorie Brăila a intrat în circuitul caselor memoriale, alături  de Casa Memorială Perpesicius, Casa Memorială Panait Istrati şi Centrul Cultural „Nică Petre”.

Anita Jianu, fiica scriitorului,  a avut alături pe scriitorul Viorel Coman autorul volumului „Fănuş Neagu-Povestirile magice” dar şi numeroşi prieteni, membrii familiei, săteni şi oficialităţi: Gheorghe Bunea Stancu- preşedintele CJ, Aurel Simionescu- primarul Brăilei, Ionel Cândea, directorul Muzeului Brăila, Zamfir Bălan, directorul adjunct al muzeului şi director al editurii Istros, Ion Rotaru- senator, Ioan Marian- arhitect şef al Brăilei şi Petre Andrei- primarul Comunei Grădiştea.

Preşedintele Academiei Române, criticul Eugen Simion, a amintit în speach-ul său că a venit însoţit de trei academicieni dintre care l-am reperat doar pe  D.R. Popescu. Dintre colegii de redacţie de la „Literatorul” i-am întâlnit pe scriitorii Nicolae Grigore Mărăşanu, Răzvan Voncu, Nicolae Iliescu, Lucian Chişu, Grigore Traian Pop.  Actorul Ion Besoiu a fost o prezenţă discretă în timp ce doctorul-scriitor  Dan Claudiu Tănesescu a debordat de energie. În mulţime i-am descoperit pe poeţii brăileni Constantin Gherghinoiu şi Aurel Buricea alături de scriitorul Corneliu Antoniu, preşedintele USR Galaţi-Brăila.

Cei prezenţi au avut în piept câte un spic de grâu copt şi un crâmpei de tricolor, ca şi când se adunaseră la o nuntă: o nuntă tragică la care, vai, mirele nu era acolo!

Fănuş Neagu a lăsat moştenire opera sa, dar personalitatea sa ingenuă şi în acelaşi timp copleşitoare va lipsi cu siguranţă prietenilor săi. Ca şi Panait Istrati, Fănuş a avut vocaţia prieteniei şi mărturie ne stau Cartea cu prieteni şi A doua carte cu prieteni. 

De câte ori veţi întâlni un cal alb ori o fântână cu cumpănă, să vă amintiţi de Fănuş- copilul de geniu al Bărăganului!

Minunaţii actori ai copilăriei mele

Numeroasele lipsuri materiale şi necazuri ale copilăriei mele au fost astupate de cărţi şi de minunaţii actori ai generaţiei de aur: Ştefan Bănică, Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Stela Popescu, Draga Olteanu Matei, Tamara Buciuceanu, Rodica Popescu-Bitănescu, Rodica Tapalagă, Octavian Cotescu, Silvia Dumitrescu-Timică, Iurie Darie.
De prea puţini ne mai putem bucura astăzi. Unii au plecat la stele, alţii au fost exilaţi într-o existenţă meschină de legi nedrepte, de ignoranţa şi lipsa de preţuire arătată de guvernanţi şi de politica susţinută împotriva tuturor valorilor naţionale.
Astăzi ne luăm rămas bun şi de Rodica Tapalagă, tonică şi genială actriţă de comedie.

Ce e val, ca valul trece…

GLOSSA   Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si noua toate; Ce e rau si ce e bine Tu te-ntreaba si socoate; Nu spera si nu ai teama, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamna, de te cheama, Tu ramâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, In auz ne suna multe, Cine tine toate minte Si ar sta sa le asculte?… Tu asaza-te deoparte, Regasindu-te pe tine, Când cu zgomote desarte Vreme trece, vreme vine.

Cu Adrian Păunescu într-o cameră de hotel

La venirea Cenaclului în oraș, mulţi se duceau la Traian[1] să-i ceară lui Păunescu butelie, apartament ori dreptate de la autorităţile comuniste. O vecină i-a sugerat să-ncerce.

–Lui Păunescu îi plac femeile! – zise ea. Tânără eşti, frumoasă eşti, te-ai întins cu destui! Culcă-te cu Păunescu, să-ţi facă pensie pentru băiat!

Urmând sfatul, Maranga marșă, fiind pe terenul ei. Cu o rochie neagră, aproape cuminte dacă ignorai șlițul extravagant, s-a dus la Traian. În barul hotelului era de-a casei. L-a rugat pe barman s-o ajute. Tânărul a luat actele medicale, intrând în biroul directorului.  S-a întors rapid cu răspunsul: Deseară la unsprezece vii la etajul 12, în apartamentul prezidenţial.

Mai fusese c-un iubit într-o cameră, dar ideea de-al întâlni pe Păunescu în apartamentul prezidenţial o intimida. Deşi era permanent dichisită şi parfumată, se toaletă cu grijă şi, emoţionată foc, plecă la hotel cu vreo oră mai devreme, deşi locuia la trei minute de centru oraşului, unde se afla hotelul.

Urcă cu liftul, hotărâtă să-i lase poetului o amintire ca de la Tanti Elvira. Ciocăni la uşa apartamentului şi intră, scoţându-şi eşarfa cu gest teatral. Poetul o invită să se aşeze, dar Dori înţepenise în mijlocul camerei: în jur erau vreo 20 de persoane. S-a aşezat, în sfârşit, la insistenţe. Le-a rezolvat problemele unora, dar în cameră intrau mereu alţii. I-a venit şi ei rândul. Poetul i-a înmânat un set de acte: Ţine decizia pentru o pensie: 700 de lei pentru copil! Și, nu dispera! Ştiinţa avansează! Poate, în viitor, medicii vor putea să reprogrameze creierul copilului tău. Felicitări! Deții un sentiment matern admirabil de intact!

S-a întors acasă cu lacrimi în ochi. Pentru prima dată, în complicata ei viață, un bărbat a tratat-o ca pe o mamă şi nu ca pe o curvă.

–Cum a fost? Te-ai culcat cu el? – o întrebă vecina.

–M-aș fi culcat cu el, dar cum era să-i dau afară pe cei 20-30 de inşi care voiau casă sau butelie?

–Nu puteai să aștepți până la sfârșit?

–Care sfârșit? Unu ieșea și doi intrau! Coada era pe scări până la etajul trei!

Prima dată în viață, mulțumi unui bărbat cu altă monedă decât era învățată: îi puse o lumânare la Biserica Greacă.

[1] Hotelul Traian.

http://octaviansoviany.wordpress.com/2010/11/05/la-plecarea-lui-adrian-paunescu/

Păunescu: cel mai mare poet al limbii române în ultima jumătate de veac

Dinu Săraru: „De la Goga nu am avut un glas mai puternic în poezia civică până astăzi”

 

„A fost cel mai mare poet al limbii române în ultima jumătate de veac, o personalitate culturală covârşitoare, un mare gazetar, un mare polemist, o mare conştiinţă civică. A reuşit încă de foarte tânăr să se impună, astfel încât să poată vorbi în numele celor mulţi şi celor obidiţi, cu o forţă extraordinară, aşa cum a făcut-o până în ultima clipă. A fost omul care a răspândit numai bine în jurul lui.

Sfinxul poeziei româneşti s-a mutat în cer

Sfinxul poeziei româneşti s-a mutat în cer.

Omul a murit, poetul a intrat în nemurire.

Este momentul când cei ce l-au iubit îl vor plânge neconsolaţi, cei care l-au uitat îşi vor aduce aminte de el, este momentul când cei ce l-au ignorat îşi vor da seama că poporul român a rămas orfan.

Adrian Păunescu a urcat la stele lăsându-ne mai trişti şi mai disperaţi. 

Plângeţi, români, pentru că a murit ultimul patriot!  

În ţara Mea

autor: Ion Pribeagu  1915
În tara mea sunt vai si munti si flori,
Si diamante,
Si sunt sticleti atât de multi în capete savante !…
Poetii ritmului sarac slavesc albastrul zarii,
Si creste-atât de mult spanac pe lanurile tarii.

Caragiale s-a întors la Capşa

Moftul roman

Astăzi 10.10.10,  Caragiale s-a întors la Capşa.  Coniţe şi demoazele însoţite de  onorabili şi venerabili s-au adunat la o cafea cu ocazia relansării Moftului român. 

Peer Gynt

Peer Gynt: un spectacol greu cum e însăşi viaţa. Povestea unei vieţi irosite dar şi avertismentul că la final toţi dăm socoteală pentru faptele noastre.