Fericirea la un telefon-distanţă


Tânăr, chipeş şi îndrăgostit, Geo a terminat facultatea şi se pregătea să se însoare cu iubirea vieţii lui. Sigur, aveau emoţii cu repartiţiile, dar nu exagerate, fiindcă amândoi aveau note mari şi aveau şanse să prindă un oraş important. De la teorie la practică e cale lungă şi destinul le-a jucat o farsă urâtă: el repartiţie la o cooperativă meşteşugărească într-o comună maramureşeană, ea la un CAP prin Deltă. În Maramureş el a prins o gazdă cuprinsă şi a dus-o binişor, mai cu o pălincă, mai cu o clisă dar ea a găsit drept gazdă o babă săracă, într-o casă fără duşumele şi fără curent electric, încât trebuia să-şi facă actele la o lampă cu petrol. Cum singura zi liberă a săptămânii era duminica, zi adesea declarată lucrătoare, fiindcă se lucra în acord global şi cică nu se făcea planul, timp de trei ani le-a fost imposibil să străbată ţara ca să se întâlnească, fiindcă ar fi făcut cam două zile la dus şi două la întors.  Apoi şi dacă unul din ei prindea câteva zile de concediu şi s-ar fi încumetat spre văgăuna în care era exilat celălalt, în satele partiei nu era hotel ori han şi morala socialistă nu le-ar fi permis să doarmă împreună pe la babele pe la care erau cazaţi, aşa că problema lor era cam fără ieşire.

O vreme şi-au scris zilnic, dar multe scrisori s-au rătăcit pe drum şi de fiecare dată scrisorile ajungeau în contratimp, nu mai devreme de o lună de la data trimiterii, astfel încât fiecare avea impresia că celălalt îi răspunde în răspăr. Ce uşor este să-ţi otrăveşti mintea de gânduri când aştepţi un semn de la celălalt şi nu mai vine! Încet-încet, suspiciunile că celălalt şi-ar fi găsit pe altcineva au început să depună zgură şi catran pe marea iubire din facultate. După trei ani şi opt luni s-au întâlnit la Braşov, la simpozionul Tânărul jurist-consult din mediul rural. Au discutat diverse speţe mărunte, s-au pândit îndelung, ea a plâns, el a privit-o cercetător ca să descopere în gesturile ei existenţa celuilalt. S-au certat fără un motiv anume, o răbufnire violentă a frustrărilor acumulate în atâta amar de timp, apoi fiecare a resimţit dureros despărţirea în gara aproape pustie: realitatea comunistă le confiscase dragostea iar traiul cenuşiu în satele sărăcite ale patriei le diluase toate visele îndrăzneţe din facultate! Trenul ei s-a pus în mişcare; o ţară întreagă se aşternea între ei şi el a ştiut că o vede pentru ultima dată!

Au mai trecut doi ani, timp în care şi-au mai scris sporadic, apoi el a reuşit să-şi aranjze o repartiţie convenabilă la Brăila. Nu era chiar ce visa dar, avea nişte rude aici şi s-a acomodat. S-a dus cu vaporul în Deltă să-i facă o surpriză Aurei dar ea era plecată în concediu la mare. Bătrâna nu ştia în ce staţiune era plecată însă l-a sfătuit să nu-şi cheltuie paralele ca s-o caute pe Litoral, fiindcă tovarăşica plecase însoţită de chipeşul tov inginer de la Piscicola. Plecă resemnat, gândind că era mult mai bine aşa, ar fi suportat mult mai greu s-o găsească în scutece cu vreun lipovean musculos.

Viaţa lui se aşeza cu greu în coordonate domestice şi trebuia să le ţină piept şi mătuşilor „binevoitoare”, care se întreceau să-i prezinte fete, să-l vadă intrat în rândul lumii. Avea deja alergie la fătucile aduse de mătuşi, aşa că atunci când tanti Theea îi propuse să i-o prezinte pe Izabela făcuse o criză de nervi.

Unul din semnele de parvenire în socialism era să ai telefon. Servise un maistru de la telefoane cu o consultaţie juridică şi deşi termenul mediu pe lista de aşteptare în aprobarea cererii de telefon era de 10-12 ani, în câteva luni se pricopsi cu un telefon cochet, roşu cu disc negru. Mare greşeală! Cum nu avea cine să-l sune, decât mătuşile peţitoare, în curând ajunse să urască telefonul şi-l ţinea mai mult scos din priză. Dacă greşea şi-l reconecta, ţârrrr!-Tanti Theea:

-Hai, mă Geo, hai băiatule! Fii de înţeles, că-ţi vreau binele! Vino până la mine la birou să ţi-o prezint pe Isabela! E frumoasă mamă, s-o sorbi într-un pahar cu apă! Nu ţi-o plăcea fata, îţi ei pălăria şi pleci!

-Nici mort!- striga Geo şi trântea hotărât receptorul. După vreun an şi patru luni, cât tanti îl pisase necruţător, insistând să i-o prezinte pe Izabela şi el refuzase cu încăpăţânare, o urgenţă îl aduse în biroul pisăloagei.

-Cam târziu te-ai urnit, maică! A zburat porumbiţa! Săptămâna trecută s-a măritat! Mare păcat că ai pierdut aşa o fată!

-Pagubă-n ciuperci! Am venit să te iau la ţară, să mergem la nea Gligore, fratele matale, că a căzut din căruţă şi-i ţin babele lumânarea!

-Pesemne că era beat!- zise Theea trăgându-şi o canadiană cam îndrăzneaţă pentru vârsta ei.

-Da’ cum altfel! Eu nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată treaz!- zise şi Geo.

După câteva zile de concediu, cât alergase cu înmormântarea bătrânului, norocul lui Geo se întoarse şi fu numit la procuratură: birouri elegante, salariu bun, altă viaţă!

I se spusese de la biroul Personal că va împărţi biroul cu patru fete dar nu se sinchisea. Probabil că fată pe placul lui nici nu exista. I se păruse o vreme că Aura era sortita, apoi înţelese că fusese doar o iluzie amară. Străbătu holurile luminoase în căutarea biroului. Intrând pe uşă, o blondă cu picioare lungi şi decolteu obraznic de unguroaică îl zăpăci pentru prima dată în viaţă. O iubise pe Aura, dar într-un mod domestic, cuviincios, fără artificii, fără nebunii. Acum era în faţa acestei fiinţe provocatoare şi înţelese că este femeia vieţii lui.

-Sunt Izabela Morărescu, zise ea zâmbind şarmant. Tu trebuie să fii Geo Carp…

-Am cartea de vizită pe frunte? De unde ai tras concluzia că sunt Geo Carp?

-Într-un fel eu te cunosc demult. Te ştiu din poveşti de la tanti Theea! Ce te mai laudă! Parcă vrea să scape de piatra din casă! Ea mi-a spus că ai fost repartizat aici.

-Deci tu eşti acea Izabela?

-Da, eu!

-Mda, eu sunt boul de Geo! Şi când mă gândesc cât m-am luptat să te evit! În sfârşit, felicitări, am auzit că te-ai măritat!

-Nu-i cazul să mă feliciţi! Toţi greşim în viaţă… Avem o cafetieră mişto, te servesc cu o cafea?

-Sigur…

-Cu zahăr?

-Cred că ar merge nişte stricnină dar sunt un bun creştin şi n-am voie!

Geo bău cafeaua în grabă şi plecă în viteză. Se opri la birou la tanti Theea:

-De ce nu mi-ai spus tanti, că femeia asta e fenomenală? Îţi dai seama că am ratat singura femeie care mă putea face fericit?

-Geo, băiatule! Ţi-am dat sute de telefoane, m-am rugat de tine cu cerul şi cu pământul, ce să-ţi fac mamă?!

-Trebuie să divorţeze! O vreau! Trebuie să fie a mea!

-N-o să divorţeze niciodată, băiete! E catolică şi papistaşii nu divorţează niciodată! Fericirea ta a fost la un telefon- distanţă!

Tanti Theea avea ochii plini de lacrimi. Izabela se întorsese din luna zisă de miere şi-i povestise că trăsese un loz necâştigător şi era prinsă în cursă.

Anunțuri

Poveste de Dragoste în Zodia Taurului


Era sfârşitul lui februarie 1991. Locuiam în Brăila dar încă aveam şi apartamentul în Bucureşti. Aveam ceva treburi în Bucureşti şi vărul meu, Stelică, mă rugase să mă interesez de nişte valută ieftină.

Cu sprijinul lui dom’ Profesor problema era ca şi rezolvată aşa că-l sun pe Stelică şi Continuă lectura

STUDENTA CU TOCURI DE 12


Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5   

Duduca era elevă la cel mai bun liceu din oraș. Avea cei mai frumoşi ochi albaştri care s-au pomenit și niște depresii greu de pansat. Paltonul ponosit, pantalonii din fulare şi bretonul tăiat strâmb şi bocciu, făceau din ea mai degrabă o apariţie bizară, decât o fiinţă ştearsă, cum singură se eticheta. O chema Isabela dar, parcă toată lumea-i uitase numele, ori îl socoteau prea nobil pentru o ființă atât de neînsemnată. Îi ziceau Duduca.

   Colegii de clasă o considerau îngrămădită, o ciudată pe care o evitau crezându-se superiori. Un hohot de râs a zguduit liceul când Duduca  anunţă că va candida la Drept. La Drept? Olala! Chiar la Drept? Era o concurenţă turbată! Nici o şansă, au spus toţi în cor!
Duduca învăţa cu îndârjire la istorie și literatură, ignorând complet restul materiilor. Spre stupefacţia generală, a intrat. Primul drum cu Naşul ca studentă, Arina și Duduca l-au făcut în acelaşi grup. Era jenată de hainele ei ponosite dar, se tunsese pentru prima dată într-o frizerie şi, cu bretonul tăiat drept, ochii ei albaştri erau şi mai mari şi mai frumoşi. Îi mărturisi Arinei cât este de amărâtă de hainele ei sărăcăcioase. În aceeași gașcă, era o fostă colegă cu ambii părinţi medici, îmbrăcată cu mare cheltuială.
Duduca, ţie-ţi place cum este îmbrăcată Cori?- o întrebă Arina.
Şi încă cum!
Tu, care eşti o frumuseţe, eşti superbă chiar și dacă-ți pui pătura-n cap! Cori, cu toate că are haine scumpe, e urâtă și basta! O să termini facultatea, o să devii juristă şi te vei îmbrăca din Neckermann. Gata! Fruntea sus!
De la o vreme, Arina n-a mai întâlnit-o pe Duduca, dar veştile curgeau din toate părţile: Duduca poartă numai pantofi Guban cu toc de 12, fuste mini din piele şi decolteu obraznic. Decolteul o prindea la fix, fiind după mamă unguroaică, avea acea tușă sexi, scrisă-n ADN. Duduca s-a mutat din cămin şi şi-a închiriat apartament pe Magheru. Duduca a dat cartela la o colegă săracă şi mănâncă numai Gordon Bleu la Lido şi Ambasador… Duduca circulă numai cu taxiul… Duduca trăieşte cu un doctor negru…
Mergând cu trenul, evident, cu Naşul, toată lumea o bârfea pe Duduca.
Elena, fără a fi descendentă a celei pentru care a fost arsă Troia, ori a celorlalte nefaste purtătoare al acestui nume în istoria nației, rosti cu dispreţ:

Dacă mai aud un cuvânt despre Duduca, fac alergie! Oricând, oricare din noi, ne putem cupla cu un student negru sau arab şi putem trăi pe picior mare, ca Duduca! Dar noi suntem fete cuminţi, nu curve latente!
Atunci, sătulă de bârfele lor, ele, care n-o plăcuseră pe Duduca nici fată cuminte şi modestă, nici frumoasa Bucureştiului, Arina și-a ieşit din fire:
Uite ce-i Elena! Fără supărare! Să fii salteaua unui negru ori arab, recunosc că nu-i mare brânză! Dar tu, care porţi 41 la pantof şi tragi 93 de kilograme la cântar, poţi să-ţi dai jos hainele modeste, fiindcă orice ai pune în loc, n-o poţi egala niciodată pe Duduca. Şi poţi să probezi o tonă de lentile de contact! Ochi albaştri, strălucitori şi inteligenţi ca ai Duducăi n-o să capeţi! Şi nici sufletul ei bun şi îngăduitor! Mai lasă-ne!
Elena şi Violeta, singurele fete din grup s-au opărit năpraznic şi-au plecat în celălalt capăt al vagonului dar, băieţii, vreo zece la număr, au aplaudat zgomotos.

Într-o zi, Arina a întâlnit-o în magazinul Eva, pe Magheru, la braț cu doctorul negru. El o sorbea din ochi, îi vorbea cald și atent; ea îi răspundea cu drăgălășenie; era fericită. Bine făcut, cu trup atletic și cap frumos, Arina l-a botezat spontan zeul de ciocolată! Atunci a înțeles: banii doctorului erau doar bonus! Cei doi se iubeau! Erau din aceeași poveste!