Tuică și caviar


Cu ani în urmă, în casă la tanti Cici şi unchiu’ Laurenţiu Popescu, un inginer din Drumul Taberei, am cunoscut-o pe Olga, soacra inginerului. Olga nu cântărea mai mult de 40 de kilograme cu rochie, mărgele şi cercei, bătând bine de 90 de ani. Nu ştiu dacă era şi surdă, dar în general era apatică. Era minunatul an 1988 şi stăteam la poveşti, mâncând zacuscă cu ghebe şi încălzindu-ne cu ţuică de Piteşti. Olga intervenea rar în discuţii şi atunci povestea privind în zare:

-Muuuzică, daaans, fuuumul ţigărilor în cazzzinouri, rrruuuletă, baccarat… nimiiiic nu s-a lipit de mine!

-Se vede, Olga, se vede!- o tachina inginerul.

Unchiu’ Laurenţiu era un povestitor neîntrecut. Probabil că dacă s-ar fi apucat de scris, Sadoveanu rămânea de poveste. Cele mai palpitante erau relatările despre luptătorii din munţi dar şi despre legionarii care, sub conducerea lui Zelea Codreanu deschideau cantine pentru bătrâni şi săraci, plantau pomi şi erau patrioţi. Pentru mine, crescută cu istoria predată în şcolile comuniste, poveştile lui erau picante, dar ciudate. Când venea vorba de Căpitan, Olga prindea culoare-n obraji şi ochii-i străluceau de lacrimi. Îşi făcea curaj să zică ceva, suspina, apoi se răzgândea şi, parcă obosită, se retrăgea iar în lumea ei tăcută. Tanti Cici o încuraja să spună ce doreşte, dar unchiu Laurenţiu îi punea mâna blajin peste mâna ei:

-Las-o! Este deja pe o bancă la Nisa, contemplând un superb felinar din veacul trecut! De ce-o deranjezi? Ca să revină în acest apartament meschin din Drumul Taberei?

Într-o zi, Manuel, cel care mă aducea în vizită la această minunată familie a plecat la chioşc ca să cumpere muştar, tanti Cici s-a repezit în bucătărie să mai facă sandwich-uri şi unchiul Laurenţiu a fost nevoit să răspundă la telefon, în hol.

Am rămas singură cu Olga. M-a atins pe mână:

-Ce năstruşnică este fata mea! Ai văzut cum pune pe acelaşi paltou tartine cu icre de crap, zacuscă şi caviar? Auzi… Să nu bei ţuică la caviar! E un sacrilegiu! Te otrăveşti! Să deschidă o şampanie! El e inginer şi îşi permite! Ehei, a fost şi director la uzină! Dar, ce să-i faci… n-are pic de stil!

O ascultam amuzată. Inginerul era o mare figură. Era greu să spui despre el că n-are stil!

Dintr-o dată, Olga tresări:

-Parcă-l văd pe cal aalllb! Frumoooos! Frumoooos!

-Cine?- întreb eu nedumerită.

Olga mă ignoră. Probabil nu vorbeşte cu mine ci cu propriile năluci:

-Ce bărrrbat! Doamne! Ce bărrrbat!

-Cine, Olga?

-Era bărbat! Era singurul bărbat adevărat!

-Nu mă ajuţi deloc!- zic eu. Nu ştiu despre cine vorbeşti!

-Cel mai drept şi cel mai chipeş! Un prrrinţ!

-Iar visezi la Căpitan?- întreabă oncle Laurenţiu intrând în cameră voios.

Am mâncat zacuscă cu caviar şi de nevoie am băut şampanie Zarea, că ţuica o isprăvise Manuel cât am stat noi la poveşti.

doina champagne_001

Anunțuri

Cum se face un copil


 

Viaţa lui Dinu avea două coordonate: poliţişti şi şoferi. Pe scurt, taică-său, un miliţian feroce, cu şapte clase făcute pe islaz, păscând vacile învăţătorului, era doar un văcar cretin şi needucat şi-i mâncase zilele. Dinu ar fi fugit de acasă, dar gândindu-se s-o lase pe firava lui mamă la bunul plac al satrapului, învăţă cum să-l fenteze pe bătrân şi scăpă adesea cu fuga din lopeţile lui, cât inima lui Stalin! Maică-sa era o făptură elegantă şi gingaşă; se potrivea lângă tablagiu ca o zambilă lângă un rahat de câine. Acrit de viaţa de-acasă, la 15 ani o luă pe maică-sa cu el şi fugiră la Galaţi, la un văr al mamei. Pentru că bătrânul îi ura pe şoferi, acesta fiind singurul mod în care-şi înţelegea meseria, Dinu se simţi în drept să se facă musai şofer. Ce-i drept… zece clase i se păreau destule şi nevoia urgentă de bani cântărea mai mult decât sfaturile profesorilor care-l considerau capabil chiar s-ajungă la facultate. Faptul că era roşcovan îi adusese destule glume proaste şi suferinţe-n şcoală; se lepădă bucuros de ea la schimb cu şoferia care-i era dragă. Şi-ar fi dorit un copil pe care să-l ocrotească şi astfel să repare toate nedreptăţile pe care le trăise-n copilărie, dar era chiar el un copil şi gândul acesta era ca un bondar ce-i dădea târcoale, apoi se pierdea grăbit în zare.

După primele lefuri, mâncând temeinic în toate zilele, fără să-i numere scârba de tac-su dumicaţii, i se aşeză carnea pe oase şi- din… radiografie de bărbat- se trezi un flăcău chipeş şi căutat de dame. Cu bani la teşcherea, bine îmbrăcat şi mutră fercheşă, lesne îşi găsi să se încurce când cu una, când cu alta, fără să facă prea mulţi purici în niciun aşternut, căci era jurat să nu se însoare înainte de 40 de ani!…

Dar, după un stol de târfe pasagere, când ba rămânea fără ceas, ba îi furau bani din buzunar, după ce rămase fără puloverul gri din lână moale, englezească, se hotărî: avea să vâneze doar neveste de miliţieni. Erau cinstite, neglijate de soţi- în genere agresivi -şi se mai şi răzbuna pentru amenzile de circulaţie.

Steluţa, soţia unui văr, dactilografă la miliţie, a râs de el dar după două zile i-a prezentat o amică, Crina, nevastă de poliţist. Se antrenă ani buni în sportul acesta şi, ca un făcut, cu cât îşi trecea mai multe neveste de poliţist în răboj, parcă cu atât se înteţeau amenzile… Era un tablagiu, Oprică Săndel, un brunet cu ochi albaştri şi fălci de buldog, care-l amenda de-l zvânta.

O casieriţă de la Alimentara se îndrăgosti nebuneşte de Dinu şi se hotărî chiar să divorţeze, dar acesta nu era pregătit să se-nsoare. De altfel, îşi făcu o socoteală că la învârtelile ei de casieră şi la leafa babană a căpitanului, covoarele de iută şi sobele de rumeguş, cu burlane scorojite, arătau ori că-i risipitoare, ori că-i toantă şi nu ştie să-şi folosească banii ca să-şi înfrumuseţeze viaţa. Casieriţa nechibzuită se destăinui soţului de amorul ce-o pârjolea, dar începuse  deja marea criză de zahăr şi ulei şi căpitanul o iertă repejor; o nevastă casieriţă la Alimentara nu se găsea chiar pe toate drumurile!…

Dinu trecu şofer pe autobuz şi nu şi-ar fi schimbat volanul nici cu sceptrul lui Ceauşescu!

Găsise în pod la un vecin romane ieftine din colecţia 15 Lei şi o mai… subţiase şi cu amantlâcurile! Cărţile le simţea uşurele, dar purtau în ele parfumul altor epoci şi chiar dacă erau previzibile şi lipsite de consistenţă, lectura lor îl ducea în altă lume, fără cozi la alimente şi fără cartele.

Într-o zi se trezi scos din traseu şi trimis la o şcoală, să îmbarce copii pentru munci agricole. Încercă o audienţă la director, fiindcă autobuzul lui era cel mai nou şi, uneori, făcea transporturi speciale şi pentru judeţeana de partid, dar directorul nu-şi pierdu vremea cu el.

Era cam nervos fiindcă ţinea la autobuz şi se temea că… dracii de copii vor face prăpăd, dar n-avea încotro!…

Îi supraveghea în oglinda retrovizoare şi, din fericire, dincolo de larmă nu făcură nicio prostie. Remarcă zâmbind că cel mai cuminte era un… roşcovan. L-ar fi remarcat oricum fiindcă era ca un far. A doua zi copilul îi zâmbi prietenos. Îl invită să stea pe lădiţa de scule, la el în cabină, spre invidia colegilor. Îl chema Toni şi avea 12 ani. Timp de cinci săptămâni, puştiul îi intră la inimă şi, bondarul care-i dădea târcoale în tinereţe, reveni insistent. Acum, neavând decât legături pasagere cu femei măritate, regretă că a refuzat-o pe casieriţă: îşi dorea un copil! O dorinţă vie, răscolitoare. Apoi înţelese că peste o săptămână muncile agricole aveau să se termine şi pe Toni nu-l va mai avea lângă el. Cărţile din colecţia 15 Lei nu mai aveau nicio importanţă. Se îmbrăcă atent şi, pentru prima dată-n viaţă, ieşi la agăţat pe bulevard. Se simţea stupid şi zâmbetul lui forţat nu convinse pe nimeni. Bătu cofetăriile, terasele de vară amenajate ca mustării şi se întoarse acasă umilit. Pentru prima dată singurătatea îl înspăimântă. Se simţi singur pe lume, un bărbat folosit de femeile plictisite-n căsnicie şi nimic mai mult!… A doua zi făcu avansuri unei profesoare de sport, care glumise insistent cu el zilele trecute, dar tipa nu marşă; se simţi ca ultimul idiot!

Treaba lui era doar şoferia şi, cât culegeau copii mere el citea, dar cum nu avea stare, se duse la Toni şi-l ajută să-şi facă norma. Copilul avea o fire veselă, deschisă şi Dinu era cucerit, dar îl bântuiau tot felul de gânduri.

Puştiul se plânsese adesea de severitatea tatălui şi Dinu se gândi să fugă amândoi, să trecă Dunărea la sârbi şi să se piardă-n lumea largă.

Se linişti imediat: Toni nu ştia să înoate! Doamne, ce tată cretin! Cum să nu înveţi un flăcău de 12 ani să-noate?

Seara luă cartea de bucate să gătească ceva dulce pentru Toni. Făcu un salam de biscuiţi cu multă cacao şi rahat; aproape nu dormi deloc de surescitare. A doua zi îi dădu puştiului pacheţelul frumos ambalat. Aşteptă cu emoţie ca acesta să-l deschidă. Nu-şi dădea seama dacă şi Toni este emoţionat, fiindcă băieţelul adunase tot soarele-n obraji şi era tot timpul rumen. Toni zâmbi stânjenit: era alergic la cacao!

Doamne! Cât de complicaţi sunt copiii! Alergic la cacao! Cine s-ar fi gândit? Muncise toată noaptea de nebun!

Timpul zbură şi se trezi vineri, adică exact cu o zi înainte de încheierea muncilor agricole. Luă leafa şi se hotărî: îi va lua un ceas lui Toni!

Sigur, visa să îl ducă la un bijutier şi să-i graveze ceva în interior, dar părinţii copilului puteau interpreta greşit şi putea fi considerat un nenorocit de pedofil. Cu siguranţă, nu putea face o astfel de imprudenţă!

Cumpără un ceas Doxa cu brăţară de piele şi plăti aproape tot salariul. Cumpără şi două cutii de ness, la bişniţă, pentru dirigintele băiatului. Era singura pistă de a se mai apropia de Toni în viitor, fiindcă orice apropiere de băiat ar fi putut fi greşit interpretată.

Îl iubea pe Toni din toate fibrele sufletului lui dar curat, părinteşte! Nu voia să facă nicio greşeală care să întineze sentimentele lui. Uneori se uita la Toni şi-şi zicea că, de fapt, nu pe Toni îl iubeşte, ci pe micul Dinu. Undeva lucrurile se amestecau în mintea lui şi el ştia că-şi doreşte un fiu în mod dramatic şi imediat. Cinstit, îl dorea pe Toni ca fiu, dar ştia că nu se poate. Era dispus să facă un copil imediat dar nu prea avea cu cine!

A doua zi, ceasul din buzunarul de la haină îl ardea la piept, dar se hotărî să-l dea băiatului în prezenţa dirigintelui, seara, la despărțire.

Pe drum la întoarcere făcu pană şi se murdări pe mâini schimbând cauciucul, başca faptul că pierdu şi vreo jumătate de oră. Prinse două bariere şi ajunse în oraş pe înnoptat. Părinţii copiilor erau isterizaţi. Singura care-şi păstrase calmul era o brunetă elegantă: mama lui Toni. Roșcovanul ţopăi ca un ied:

−Mami, mami! El este prietenul meu de care ţi-am povestit! Vreau să-l invit la ziua mea!

−Cred că ne cunoaştem!− zise mama lui Toni fără zâmbet.

−Toni, cred că prietenul tău nu se va simţi bine deloc printre puşti de 12 ani! Rămâi sănătos, Dinu! Şi plecă cu paşi repezi cu Toni de mână.

Dinu îl strigă pe Toni, alergă după el şi-i dădu cutia cu preţiosul ceas. Băiatul nu mai apucă să spună nimic fiindcă maică-sa îl smuci.

Dinu rămase uluit: Crina fusese iubita lui cu  vreo 12-13 ani în urmă şi, după două luni, dispăruse subit din viaţa lui. După toate socotelile…

Merse acasă şi făcu un duş, se îmbrăcă cu dichis şi se duse acasă la diriginte. Acesta luase un şpriţ în nas şi cele două cutii de ness îi sporiră veselia şi cheful de vorbă.

Toni era băiat bun dar avea un tată dur, un miliţian colţuros. Foarte ataşat de mamă, o tipă salon. Un băiat cuminte, isteţ la învăţătură, cam al şaselea din clasă. Peste o săptămână avea să fie ziua lui şi invitase toată clasa, semn că miliţienii se mai învârteau de păpică şi-şi mai permiteau… 36 de guri! Dacă le dai numai câte-un suc şi-un pişcot, tot nu-ţi ajunge chenzina de profesor!

Dinu aflase destul. Plecă spre casă. Îşi dădu seama că nu-l întrebase pe diriginte ce fel arăta miliţianul colţuros. Că dacă era tot roşcat îşi făcea speranţe deşarte… Ajuns în dreptul porţii, o umbră se desprinse de nucul vecinului şi înaintă spre el: miliţianul cu ochi albaştri şi fălci de buldog!

−Moşule, să păstrezi distanţă, că băiatul este al meu!− mârâi Săndel Oprică, căci el era.

−Ba faptul că eşti acum, aici, arată clar că-i al meu!

−Asta-i moşule! În viaţă nu poţi să le ai pe toate! În liceu și în armată am fost cel mai mişto tip. În şcoala de subofiţeri făceam pârtie. Crina-i doctoriţă dar, de frumos ce eram, nu s-a mai uitat că n-am facultate: a vrut să facă copii superbi cu mine! Ştiindu-mă frumos am fost un arogant. Mi-am luat un şut în cur de la Dumnezeu de nu m-am văzut! După trei ani de căsnicie minunată, m-am trezit că nu pot face copii. I-am dat voie Crinei să se descurce dar – neavând stofă de curviştină – n-a fost în stare s-agaţe nimic! Başca că voiam un copil deosebit, nu făcut cu orice golan… Am aflat de la Steluţa, colega mea de serviciu că are un văr chipeş şi băiat de caracter, dar oleacă ţăcănit, care vrea să se culce cu neveste de miliţian. La început m-am distrat, apoi mi-am zis: de ce nu! Aşa că am rugat-o pe Steluţa să vă facă cunoştinţă!…

−Ascultă! Nu te-a deranjat să ai copil roşcat?

−Într-un fel îmi era insuportabil gândul c-o trimit pe nevastă-mea să se culce cu altul, aşa că am preferat să nu ştiu cine eşti, ca să nu te strâng de gât! Habar n-am avut că eşti roşcovan! Nevastă-mea, ştiind că este aranjamentul meu, a crezut că eu te-am ales, aşa şi n-a comentat. Cum eram cam mutroşi şi situaţia era penibilă, eu mi-am luat o detaşare de trei luni la Râmnicu Vâlcea. Mă temeam că-mi voi pierde minţile şi voi veni peste voi să fac moarte de om! Aşa că n-am discutat nimic şi, când s-a născut băiatul, am amuţit. De 12 ani sunt batjocura tuturor neamurilor, care nu ştiu de aranjament! Ne persiflează că intrăm în Cartea Recordurilor: din doi bruneţi cu ochi albaştri, a ieşit un roşcat cu ochii negri!

−Totuşi ceva-ceva ştiai! Nimeni nu m-a mai zvântat cu amenzile cum ai făcut-o tu!

−După ce s-a născut băiatul, te-am văzut o dată cu Steluţa în centru, la cofetărie. Ce-s tâmpit? Am priceput imediat!

−Totuşi, m-aţi folosit şi mi-aţi furat copilul! De ce mă duşmăneşti?

−Moşule! Să-şi fie clar! Copilul ăsta-i al meu! Tu eşti doar nenorocitul care mi-a regulat nevasta!

* Fragment din romanul Pisica cu papion, publicat inițial pe blog cu titlul Viață de șofer.

 PISICA CU PAPION FINAL FOTO COPERTA

Opera și aprozarul


Fragment din romanul Ardei Iuți.

Inițial, capitolul se numea Opera și marinarul, dar fiind publicat în anul de grație 2010, am purces la modificarea titlului, ca să nu se interpreteze politic.

−Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă, prietenă. Eu, fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar te pui cu dracu’ de nevastă?  Ajung în port, la Constanţa şi mă întâmpină muierea cu un vecin, cu maşina. Că, de! Eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. După ce despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi răcoream picioarele şi zice:

−Bărbate, lasă mărunţişurile, că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA.

Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant, ne ia în Dacie şi ne repede la Bucureşti. Ajungem la timp şi consoarta este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură; eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste o oră. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:

−Marinare, să dai un whisky, că te-am scăpat de matracucă! Uite, de consolare, o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu; doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu-Matei la un loc, nu te-ai distra atât de bine!

Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel, de comitet, care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.

Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania doamnei. Straşnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar, aș fi putut să-mi încerc norocul, s-o cer de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu-i cazul să-mi caut consoarta, c-a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary; ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!

Bat oraşul voios cărând sacoşele cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi muzee. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi-i umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: –Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura, că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe-aici!

          −Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă!- îi zic.

          −Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă! La Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac! Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi – o  concurez pe Carmen! Nu ştiam eu cine-i Carmen pe vremea aia, dar am tăcut ca un… filosof! La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că… de! Cine era să-mi puie papionul? Și- fără să intru în amănunte că sunt un lord- na că am întârziat la operă!

         Opera începută… O cucoană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala, plină ochi! Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: –Hai că avem noroc! Eu, care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: –Dragă, doar n-am dat o mie de dolari pe rochia asta, ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă, că asta-i de nasul nostru!

Loja… -ce mai!- lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un ins încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei… Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare; toți aplaudă întorși spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon… Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne!… Dă Domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză -acelaşi circ: tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze! Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice: –Marinarule, când sting ăştia lumina, o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă, în vasul cu flori… Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala, iar în picioare, ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem- cu chiu cu vai- la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu, care venise cu noi în autocar. Din două vorbe şi trei îmbrânceli, pricepem că este securistul grupului şi, mârâind periculos, ne bagă într-o maşină. Doamna protestează, că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc:

−Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu, marinarule, o să mai navighezi în cadă, cretinule! Iar tu, madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping-ul la Paris şi la Milano! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la niciun congres! Kaput!

−Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc?  Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?

−Ce-ai căutat, madam, în loja oficială?

−Da’ de unde să ştiu eu, suflete, că aia-i loja oficială? Crezi că vin săptămânal la Opera din Praga?

−Păi, n-ai văzut tabloul preşedintelui?

−Ei, aş! La noi, tabloul lu’ tovarăşu’ este pus şi la aprozar!

Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de la circ.

Sună telefonul.

−Să trăiţi, tovarăşe secretar general! Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială! Mâine la prima oră cred că o să fiu chemat… Mă aştept la un incident diplomatic de proporţii…

− ….

−Aha, au zis că la operă suntem bineveniţi chiar şi în loja prezidenţială?!

− …

−Aha! Bine că n-am intrat în ’68 peste ei?!

−…

-Da? Adică n-a scăpat niciun ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!

− ….

-Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!

− ….

−Cum? Nu-i tâmpită? E doar simpatică şi are mult umor? Am înţeles, să trăiţi!

Apoi către noi:

−Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot, totuşi, să mă abţin să nu-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez, totuşi, o seară liniştită!

După povestea asta am venit în ţară, am divorţat rapid şi m-am apucat de facultate. Madam Armăşescu mi-a arătat în câteva zile cât de mişto este viaţa dacă ai pe cineva potrivit lângă tine.

 

 

Infractorii din clopotniță


Mătuşa mea, Tanti Dana, despot absolut în familie, spaima surorilor şi coşmarul nepoţilor, avea un imens succes la masculi cu funcţie şi portofel. Directori, medici, ştabi pe la partid, lideri de sindicat şi trei popi îşi disputau pe rând sau simultan palmaresul ei.

Eu eram iute de picior şi veşnic în alertă. Scăpam cu fuga, dar mă necăjeam destul că-mi rupea cărţile şi caietele în accesele ei de furie, când combinaţiile din scutece nu-i ieşeau pe pofta inimii.

Papaşa uita mereu să ne trimită pensia alimentară. Din salariul mamei, în acord global, din care primea cam 70-80%, fiindcă nu era materie primă şi nu se făcea planul, erau mereu alte priorităţi decât dorinţele mele. Mereu tânjeam după ceva. În faţa casei mele era o grădină de vară unde se desfăşura Lotca de aur şi unde se ţineau toate spectacolele. Făceam economii dramatice şi mă duceam la majoritatea.

Într-o zi, stând la rând la casa de bilete şi tot socotindu-mi banii, că nu-mi ajungea cu un leu, vine la mine un domn grizonant, cu o voce blajină:

-Tu eşti nepoata doamnei Dana?

-Da.

-Oho, ai matricolă de Bălcescu! Bravo! Deci, eşti o deşteaptă! Ce foieşti banii ăia de juma’ de ceas?

-Cred că am pierdut un leu!

-Las’ că tot îţi rămân de-un profiterol!

-Mie de spectacol îmi trebuia…

-Hai, ia-ţi dulciuri de bănuţii ăia! Eu sunt directorul Robitu. Te prezint acum la plasatoare şi, chiar dacă nu sunt eu aici, spui că eşti nepoata mea şi intri fără bilet. A, şi să nu uit: când dă frigul, spectacolele se ţin la Clubul Progresul. Tot eu sunt şi acolo cu acelaşi personal.

Cu protecţia nesperată a unchiului Robitu am văzut toate spectacolele de la Arenă sau de la Club timp de vreo patru ani, adică de la 14 la 18 ani. Uite cum, din scutecele eternelor iubiri ale tartoriței de tanti Dana, mi se lărgea orizontul cultural!

La un spectacol de revistă, maestrul  Arşinel stătea la poarta Arenei şi verifica personal biletele. Am dat să plec dezamăgită, împreună cu surioara mea, dar unchiul Robitu ne-a interceptat şi ne-a dat o invitaţie, cum primeau VIP-urile.

Ajung la poartă şi maestru Arşinel studiază invitaţia:

-Asta-i pentru tac-tu, nu pentru tine! Cine-i tac-tu, mă?

Hopa! De fâstâceală, uitasem să mă uit pe invitaţie pe ce nume era trecut:

-Cine-i mă, tac-tu?- se burzuluieşte iar maestrul.

Maestre, copilul este sigur numai de mamă!– zic.

-Ce spui mă, acolo?- zice maestrul uluit.

-Ca să nu-mi dea pensie alimentară, papaşa zice că n-aş fi a lui, că nu semănăm decât la unghii şi-i prea puţin, ca să strice banii pe mine!  La proces chiar aşa a zis că am numai unghiile lui şi capul lui Manea Mănescu… Să-mi plătească Manea

Ofticat, Arșinel zice pe înalte:

-Aţi auzit? Copilu-i sigur numai de mamă!

La intervenţia unchiului Robitu am intrat.

Spectacolul a început şi nişte puradei de 5-6 anișori s-au cocoţat pe gard,  să caște gura. Maestrul a oprit spectacolul până balaoacheşii neplătitori au fost daţi jos de miliţieni. Cum Miliţia bătea mai tare ca vântul pe acea vreme, succesul operaţiunii a permis reluarea evenimentului în trei minute.

Spectacolul continuă şi-şi începe rolul maestrul Arşinel. Spumos, delicios, în vervă… Se opreşte brusc din rol:

-Rog tovarăşii miliţieni să verifice dacă cetăţenii din clopotniţă au cumpărat bilete! Continuăm spectacolul după rezolvarea problemei!

Peste drum de Arenă, lângă casa mea era  biserica lipovenească, iar in clopotniţă erau cocoţaţi trei copilaşi… Spectacolul a continuat abia după ce milițienii i-au dat jos pe micii infractori.

biserica-lipoveneasca

O însemnare mai veche


Am văzut pe Discovery un documentar despre locuitorii din zona muntoasă a Daghestan-ului. Oamenii aceia trăiesc în bordeie semiîngropate şi nu au nimic, nici măcar lemne de foc. Datorită altitudinii, nu cresc decât jepi şi capre. Pereţii bordeielor  sunt tapetați de excremente de capră, pe care, după uscare, le folosesc la foc. Tizicul acesta este folosit şi ca să încălzească groapa în care coc lipii și cartofi. Pretind că sunt urmaşii dacilor. Sunt fericiţi că au aer curat şi izvoare minunate.
Mi-am dat seama că asta fac şi eu: iau toate mizeriile şi toate răutăţile din viaţa mea, pe toţi psihopaţii şi toţi sadicii care mi-au stricat copilăria şi, prin proza mea afurisită, îi transform în zâmbete sau hohote de râs. Iar când am norocul să întâlnesc poveşti frumoase, mă bucur de ele şi le scriu pentru cititorii mei, fiindcă bucuria nu trebuie nici astupată, nici risipită.
Cu hohotul de râs înfrunt toată Răutatea Lumii

Popa Vârtej


POPA VÂRTEJ                                                      

Pe vremea comunismului, într-un sat, fu repartizat un popă fără prea multă şcoală. Zdrahon cu două vârtejuri în frunte, avea voce puternică și timbru plăcut. Cântând frumos, fu îndrăgit de toți; biserica era plină la fiecare slujbă. Dar, anii treceau și lumea începu să observe că se umpluse satul de feciori înstelați în frunte. Bărbații începură să se întrebe pe la cârciumă, dacă nu cumva părintele se ține de alte sminteli. Unii ziceau că-i lucru mare că odraslele seamănă cu popa și nu cu rândașul, dar altora nu le pica bine deloc. Femeile își vedeau de muncile lor, nu puține, iar păgubiții nu reușeau să scurteze calea de la bănuială la certitudine.

 Cum vârtejurile începuseră să se înmulțească în bătături, pe unii îi cuprinse indignarea, pe alții mânia. Babele iubeau cântările popii și, înarmate cu proteze și repertoriu de afuriseli, erau gata să facă zid în jurul lui. Băteau cruci, îi apostrofau pe cârtitori și le invidiau pe muierile tinere. Funcționarul de la primărie se întreba dacă n-ar trebui să-l treacă direct pe popa Vârtej pe certificatele de naștere. Reclamat la partid, popa fu chemat la cabinetul tovarăşului prim-secretar.

–Tovarășe prezbiter! Ar trebui să fii un far în sat, dar ești un licurici! O să-ți cadă icoanele de pe pereți de atâta dezmăț! Sfidezi morala socialistă!

–Tovarășe, prim! Lumea vorbește în pripă și cu pizmă! Morala socialistă au inventat-o oamenii! Ce fac eu, este să împlinesc voia Domnului! Nu-i sminteală, ci se cheamă lucrare duhovnicească! Iată aici, am cartea cu textul Sfântului Pavel, ce-mi susține cu tărie curățenia faptelor: se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.

Oficialul, care se așteptase la negații și opoziție din partea preotului rămase descumpănit.

–Deci, recunoști, tovarășe Vârtej! – zise el într-un târziu. Hotărât să faci lucrarea Domnului, ți-ai pus la treabă netrebnicul mădular, să sfinţești muierile din parohie!

Atacat că-i spusese Vârtej, precum țăranii cei proști, preotul deschise cartea  sfântului Pavel cu demnitate, arătându-i exact paragraful salvator.

Oficialul citi posac, apoi i se adresă cu severitate:

–Textul este în favoarea dumitale, dar reclamațiile subliniază că nu sfințești toate femeile, ci  ostenești doar la muieri tinere şi la copiliţe!

–Păcatele mele! Dar, gândiți și dumneavoastră că babele, care ţin toate posturile şi canoanele, venind regulat la biserică, s-au sfinţit destul! Nici partidul n-are organizație de babe! Urmând linia partidului, m-am ocupat de organizația de femei și tineret!

Politicianul se gândi o vreme, apoi concluzionă:

–Văd că ești la zi cu pregătirea politică! Bravo! Și, nu zic că n-ai dreptate! Ai! Dar… Există un… dar, tovarășe prezbiter! Constat că dumneata produci un dezechilibru vădit în sat, fiindcă te ocupi numai de sfinţirea tovarăşelor. Bărbaţii, fiind mai beţivi şi mai curvari, trebuie să fie trataţi corespunzător, ca sfinţenia să dea rezultat. Trebuie să luăm măsuri urgente și eficiente!

–Tovarășe prim! Puteți să mă băgați la ocnă, dar nu-mi stric mădularul pi dânșii!

–Există soluții, tovarășe prezbiter, rezolvăm! Te rog să faci urgent un referat de necesitate, să-mi spui de câte călugăriţe ai nevoie să repartizez în sat, ca să-i sfinţească pe tovarăşi în mod corespunzător! Cazarea şi masa pe durata detaşării cad în sarcina dumitale!

 

 

 

 

 

 

Ambulanța pentru Literatură la Gaudeamus


La volanul Ambulanței pentru Literatură mă simt de 17 ani, dar trebuie să mint că am 18, ca să-mi păstrez permisul de conducere!

Anul acesta, Ambulanța pentru Literatură m-a plimbat în Caravana Gaudeamus la Craiova, Cluj și Oradea. Între târguri, am străbătut Ardealul, poposind în mai multe etape în Cetatea Alba Iulia, dar mi-am petrecut și o parte din vară pe Litoral. După târgul de carte de la Deva, m-am retras spre casă pentru a pregăti a 9-a participare la Gaudeamus București. De la debutul meu cu romanul Comisia Zurich, în 23 noiembrie 2009,  Gaudeamus 2017 va marca a 59-a participare la un târg de carte în ipostaza de scriitor.

Lansare Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, Copilul Dunării bilingv, ediție româno-spaniolă.

Joi, 23 noiembrie 2017, orele 15,30, la sala Mircea Sântimbreanu, nivel 7.7, voi avea lansări la romanul Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, dar și la Copilul Dunării, volum bilingv româno-spaniol în traducerea doamnei Gabriela Banu. De precizat că  Haiducul  Dunării și Ménage à trois cu Diavolul sunt cărți scrise în Ambulanța pentru LITERATURĂ.

Mă găsiți la standul 311, inelul cel mai de sus, numit 7.70. Apasă romexpo pentru schița standurilor.