O derogare, două derogări…

Într-o stranie coincidență, cu excepția Australiei, țară greu încercată de incendii și a Argentinei, toate membrele grupului G20 sunt sub asediu Covid 19.
O sarabandă a informațiilor, recomandărilor urmată de negări, reinterpretări și contraziceri te fac să te întrebi ce salată de ciuperci consumă unii oficiali pandemici. Academiile lumii discută sexul Covidei, marii savanți trag cu ochiul la catrenele lui Nostradamus ducând totul în derizoriu, până și Teoria relativității lui Einstein. Trendul în afaceri nu mai este dat de cotațiile la bursă ci de rata de multiplicare a industriei videochat.
Medici, psihologi, sociologi și matematicieni abordează subiectul, individual sau în laborator, încearcând să dezlege misterul acestui inamic planetar. Este clar că autopsiile sunt cheia pentru a înțelege câmpul tactic al Covidului, dar OMS-ul se opune, alimentând teorii conspiraționiste.
De vreo 30 de ani limbajul de lemn a fost înlocuit de cel de plastic. În modă, afaceri sau politică se discută despre modele fluide și adesea discutabile. În derută, lipsite de cultură, rebuturi ale sistemului șchiop de educație, elevele își abandonează studiile sperând să devină amante de fotbaliști. Este modelul maxim de succes în viață promovat de știriștii televiziunilor autohtone, traficanți de emoții acoperiți c-o foaie de plăcintă…
Dar modele sunt multe… Pentru responsabilitatea în siguranța construcțiilor și prevenția seismică, un model de urmat este Peru. Și Covidul lansează hiturile sale. Coreea de Sud pare că gestionează exemplar sistemul medical, având și capacități de export pentru materiale de luptă covidică. Criza de sistem generată de pandemie a scos încă o dată în față modelul suedez, reper pentru pentru toleranță, educație, calitatea vieții facilitată de orientarea autorităților spre binele public. Fără panică, având încredere în autorități, suedezii au păstrat economia funcțională, restaurantele deschise, calendarul cultural și-a urmat cursul. Au pierdut bătălia în azilele de bătrâni, urmând trendul G20, dar punctează maxim la nivel economic.
Pe noi, tunurile trase de profitorii pandemici ocrotiți de cururi înalte ne aduce în discuție ca antimodel, la fel și Șparanghelionul. În țara-pușcărie înghesuiala de la aeroportul din Cluj s-a făcut cu derogare înaltă, dar neasumată.
Vă amintiți ce emoție s-a stârnit când domnul Raed Arafat a jurat pe Constituție, refuzând și Biblia și Coranul?
După ce 1200 de români, victime ale pandemiei, nu musai ale virusului, au fost îngropați goi, în doi saci de plastic, cu participarea a opt persoane dintre care unul a fost preotul, altul dascălul, în cazul mitropolitului Pimen s-a făcut încă o derogare, de peste 1000 de persoane.
Acum aflăm din gura domnului Raed Arafat că pentru dulăi nu există Constituție!
„Este solicitarea personală a Mitropolitului Moldovei și Bucovinei. E foarte greu să refuzi când e vorba de așa ceva…”
Ei bine, în timp ce televiziunile vă țin ocupați cu Marghioala de la Clejani, eu vă dau o știre care să vă pună pe gânduri: grupul de Fb de peste 5600 de persoane cu numele ”Susțin Raed Arafat” și-a schimbat numele în ”Jos dictatura sanitară!”

CRIZA DE HÂRTIE IGIENICĂ

 

Fragmentul este dintr-un roman în curs de apariție. Criza coronavirusului suprapune realități noi în matrițele vechilor coșmaruri. Cortina de fier a fost înlocuită de Războiul hibrid. Unde ne sunt prietenii, care ne sunt dușmanii? Nu avem prieteni, fiindcă statele nu au prieteni ci doar interese.  Iar dușmanii sunt adesea sub steag fals, lupi pragmatici purtând blăniță de mioare. Textul este prea scurt pentru luminări geopolitice, dar suficient pentru un zâmbet.

Magazinele erau goale, doar creveții vietnamezi, conservele de pește și borcanele cu tocăniță de legume cârpeau decorul precar al noii orânduiri în plin faliment. Primele dispăruseră produsele de export, dar nici bunurile de strictă necesitate nu erau de găsit. Ambalajele erau tipărite neglijent, din carton reciclat. Nici hârtia igienică nu mai era o prioritate. Cea fină, pentru cururi înalte, se distribuia doar prin magazinele partidului. Pentru gloată se producea un fel de glaspapir din hârtie reciclată.

    Tanti Dana nu se putea acomoda cu muncitorescul curpapir abraziv, brevetând o soluție alternativă: un burețel grosuț de la un bigudiu tip sarma, pe care-l spăla temeinic și-și păstra în soluție de apă cu bicarbonat. După o săptămână de utilizare îl arunca, băgând în circuit altul nou. Mândră de invenția ei, se mai lăuda cu discreție pe la cucoanele pe care le frecventa ori pe la iubuțeii ei care cădeau pe spate de admirație. Unii îi cereau să le confecționeze și lor un ștergător de popou.   

     Dar bucuriile nu țin mult și la un moment dat, un doctor ungur, pe care-l cunoscuse la băi, se arătă consternat de multiplicatorul de microbi inventat de tanti. După o predică umilitoare, o evită fățiș până la sfârșitul sejurului.

     Pagubă-n ciuperci! Erau destui bărbați veniți la stațiune pentru agrement. Până seara, tanti își făcu un nou agațament, un inginer moldovean, hâtru și fericit c-a evadat singur de acasă.

     În dimineața următoare, ungurul îl abordă la barul hotelului pe noul drăguț, atenționându-l pe respectivul că madam face la peruche dubios piurețel.

     Barmanița, care era singură cu cei doi și-i ciupise substanțial la notă, se simți ofensată și-l plesni pe doctor c-o tavă în cap. Noroc că tava era din plastic și se crăpă fără să-i provoace victimei daune substanțiale.

    –Deșteptul cedează! – decretă fata, aruncând cioburile la coș.

    Tanti Dana apăru pe scena de final, fără să știe ce-a pierdut.

    –Cioburile aduc noroc! – profeți și inginerul, care o luă pe tanti la braț. În drum spre izvoarele de unde-și luau rația de romantism și sănătate, îi povesti amuzat incidentul dintre ungur și barmaniță.

    Întoarsă de la stațiune, tanti renunță cu părere de rău la piurețel, dar o salvă un alt iubit, nea Vladimir, linotipist la tipografie. Acesta-i aducea câte un teanc de ziare, tăindu-le meticulos la format optim. Mulțumită de noua soluție o puse în practică cu entuziasm, până de trezi cu niște mâncărimi în zona sensibilă. Cum era vedetă în oraș, se deplasă la București pentru compromițătorul consult.

      Belea! Făcuse o alergie la tușul tipografic care conținea mercur!

     Doctorul din București îi sugeră o soluție infailibilă: un burețel spălat conștiincios după fiecare utilizare și păstrat într-un borcan de bicarbonat!

    –Să mori, tu, doctore?– îl bruscă ea, convinsă că povestea ei s-a propagat de la ungurul gură spartă și că medicul își bătea joc de ea.

 

Moroșanul cu tricoaie

Am nășit în viața mea de două ori, la zece ani distanță și, coincidență, de fiecare dată la Cavnic, în Maramureș. În 1998, povestind unor tineri cum m-a cerut Piticu de nevastă după o oră, au căzut pe gânduri vreo săptămână. Pentru cine nu știe, ora de gândire a regățeanului este echivalentul săptămânii ardeleanului. Moroșenii sunt urmașii dacilor liberi și-s cei mai faini oameni! Ne-au sunat, hotărâți, joia următoare, că sâmbătă se căsătoresc și ne pun nași. Hopa! Cam din scurt! Și la Brăila, și-n Maramureș, între joi și sâmbătă, nu există decât vineri. Evident, am întârziat în trafic, ratând momentul de la biserică, dar am picat la țanc pentru un chef strașnic! Oamenii nu s-au supărat, fiindcă obiceiul zonei este ca mirii să aibă mai multe perechi de nași. Ceva gen, roata de rezervă, cu rol practic, la o nevoie, tinerii să aibă în naș un sfătuitor și un prieten.

A doua oară, în 2008, din prevedere, ne-am adunat de joi. Eu am venit cu alai serios, că doar Brăila n-o fi la capăt de lume! Ca noi, au venit prietenii Zanilor din toate colțurile țării, ba chiar și din Spania, și de joi au început petrecerile. Nunta a ținut ca în basme, o săptămână, pentru că prietenul meu, Ștefan Zan, era mare iubitor de feciori, de prieteni și de voie bună! Ce de povești, ce de pălincă, ce mai amintiri!

Cununia s-a ținut sâmbătă, pe 23 august, la biserica din Cavnic, dar fiind cazați la Ocna Șugatag, am comis-o din nou! Năzdrăvanii nuntași, veniți din Brăila, au vrut să se convingă de minunea despre care le tot povestisem, unde mașina urcă singură la deal. Și-a urcat, frate! Și pe la casa mirelui am întârziat, fiindcă un vornicel a povestit în versuri viețile mirilor și a celor două perechi de nași. De zece ani eram prieteni ce nea Ștefan, socrul mare și, cum pălinca mi-a dat spor la povestit, vornicelul știa și ce uitasem noi despre tinerețile noastre.  Dar, și mai mare uimire ne-a produs ușurința cu care versifica acest Adrian Păunescu de Maramu!

Și, ca să nu mai lungesc vorba, că-i poveste de cuprins între filele unei cărți, în Maramureș oamenii nu știau proverbele și aforismele auzite de la mine și considerate de ei… brăilenisme. Dar și eu am avut multe mirări… Acolo, nu primarul este cel mai respectat personaj din localitate, ci acela care are mai mare meșteșug la pălincă. Auzi mereu expresia femeia asta trăiește cu fiu-su!, cu referire la femeile coapte, avide de iubiți mai verzi, obicei întâlnit și la femelele elefant care îi inițiază pe tineri. Când o familie vrea să anunțe în comunitate că are fată de măritat, pune oale vechi într-un pom. O altă uimire a fost să văd penisuri din piatră la geamuri. Și mai aveau oamenii locului un obicei. Turcia le era peste mână, sau peste țară, așa că treceau vama de la Petea, cumpărându-și tricoaie de la non-stop,  din Ungaria.

Astăzi, un moroșan a încălcat protocolul funcției și a vorbit colocvial, ca între prieteni. Poate au tresărit doamnele, auzind nonșalanța cu care chipeșul secretar de stat a rostit cuvântul tricoaie, dar pentru cine și-a făcut măcar două concedii în Maramureș nu mai este niciun mister: așa spun ei la tricouri.

Oameni buni! Iubiți graiurile, regionalismele, argoul, jargonul, zicerile bășcălioase, căci ele dau culoarea, savoarea și efervescența limbii române! Prefer tricoaiele, limbajului de rumeguș!

Vizitați Maramureșul și păstrați-vă umorul!

 

 

Tuică și caviar

Cu ani în urmă, în casă la tanti Cici şi unchiu’ Laurenţiu Popescu, un inginer din Drumul Taberei, am cunoscut-o pe Olga, soacra inginerului. Olga nu cântărea mai mult de 40 de kilograme cu rochie, mărgele şi cercei, bătând bine de 90 de ani. Nu ştiu dacă era şi surdă, dar în general era apatică. Era minunatul an 1988 şi stăteam la poveşti, mâncând zacuscă cu ghebe şi încălzindu-ne cu ţuică de Piteşti. Olga intervenea rar în discuţii şi atunci povestea privind în zare:

-Muuuzică, daaans, fuuumul ţigărilor în cazzzinouri, rrruuuletă, baccarat… nimiiiic nu s-a lipit de mine!

-Se vede, Olga, se vede!- o tachina inginerul.

Unchiu’ Laurenţiu era un povestitor neîntrecut. Probabil că dacă s-ar fi apucat de scris, Sadoveanu rămânea de poveste. Cele mai palpitante erau relatările despre luptătorii din munţi dar şi despre legionarii care, sub conducerea lui Zelea Codreanu deschideau cantine pentru bătrâni şi săraci, plantau pomi şi erau patrioţi. Pentru mine, crescută cu istoria predată în şcolile comuniste, poveştile lui erau picante, dar ciudate. Când venea vorba de Căpitan, Olga prindea culoare-n obraji şi ochii-i străluceau de lacrimi. Îşi făcea curaj să zică ceva, suspina, apoi se răzgândea şi, parcă obosită, se retrăgea iar în lumea ei tăcută. Tanti Cici o încuraja să spună ce doreşte, dar unchiu Laurenţiu îi punea mâna blajin peste mâna ei:

-Las-o! Este deja pe o bancă la Nisa, contemplând un superb felinar din veacul trecut! De ce-o deranjezi? Ca să revină în acest apartament meschin din Drumul Taberei?

Într-o zi, Manuel, cel care mă aducea în vizită la această minunată familie a plecat la chioşc ca să cumpere muştar, tanti Cici s-a repezit în bucătărie să mai facă sandwich-uri şi unchiul Laurenţiu a fost nevoit să răspundă la telefon, în hol.

Am rămas singură cu Olga. M-a atins pe mână:

-Ce năstruşnică este fata mea! Ai văzut cum pune pe acelaşi paltou tartine cu icre de crap, zacuscă şi caviar? Auzi… Să nu bei ţuică la caviar! E un sacrilegiu! Te otrăveşti! Să deschidă o şampanie! El e inginer şi îşi permite! Ehei, a fost şi director la uzină! Dar, ce să-i faci… n-are pic de stil!

O ascultam amuzată. Inginerul era o mare figură. Era greu să spui despre el că n-are stil!

Dintr-o dată, Olga tresări:

-Parcă-l văd pe cal aalllb! Frumoooos! Frumoooos!

-Cine?- întreb eu nedumerită.

Olga mă ignoră. Probabil nu vorbeşte cu mine ci cu propriile năluci:

-Ce bărrrbat! Doamne! Ce bărrrbat!

-Cine, Olga?

-Era bărbat! Era singurul bărbat adevărat!

-Nu mă ajuţi deloc!- zic eu. Nu ştiu despre cine vorbeşti!

-Cel mai drept şi cel mai chipeş! Un prrrinţ!

-Iar visezi la Căpitan?- întreabă oncle Laurenţiu intrând în cameră voios.

Am mâncat zacuscă cu caviar şi de nevoie am băut şampanie Zarea, că ţuica o isprăvise Manuel cât am stat noi la poveşti.

Cum se face un copil

 

Viaţa lui Dinu avea două coordonate: poliţişti şi şoferi. Pe scurt, taică-său, un miliţian feroce, cu şapte clase făcute pe islaz, păscând vacile învăţătorului, era doar un văcar cretin şi needucat şi-i mâncase zilele. Dinu ar fi fugit de acasă, dar gândindu-se s-o lase pe firava lui mamă la bunul plac al satrapului, învăţă cum să-l fenteze pe bătrân şi scăpă adesea cu fuga din lopeţile lui, cât inima lui Stalin! Maică-sa era o făptură elegantă şi gingaşă; se potrivea lângă tablagiu ca o zambilă lângă un rahat de câine. Acrit de viaţa de-acasă, la 15 ani o luă pe maică-sa cu el şi fugiră la Galaţi, la un văr al mamei. Pentru că bătrânul îi ura pe şoferi, acesta fiind singurul mod în care-şi înţelegea meseria, Dinu se simţi în drept să se facă musai şofer. Ce-i drept… zece clase i se păreau destule şi nevoia urgentă de bani cântărea mai mult decât sfaturile profesorilor care-l considerau capabil chiar s-ajungă la facultate. Faptul că era roşcovan îi adusese destule glume proaste şi suferinţe-n şcoală; se lepădă bucuros de ea la schimb cu şoferia care-i era dragă. Şi-ar fi dorit un copil pe care să-l ocrotească şi astfel să repare toate nedreptăţile pe care le trăise-n copilărie, dar era chiar el un copil şi gândul acesta era ca un bondar ce-i dădea târcoale, apoi se pierdea grăbit în zare.

După primele lefuri, mâncând temeinic în toate zilele, fără să-i numere scârba de tac-su dumicaţii, i se aşeză carnea pe oase şi- din… radiografie de bărbat- se trezi un flăcău chipeş şi căutat de dame. Cu bani la teşcherea, bine îmbrăcat şi mutră fercheşă, lesne îşi găsi să se încurce când cu una, când cu alta, fără să facă prea mulţi purici în niciun aşternut, căci era jurat să nu se însoare înainte de 40 de ani!…

Dar, după un stol de târfe pasagere, când ba rămânea fără ceas, ba îi furau bani din buzunar, după ce rămase fără puloverul gri din lână moale, englezească, se hotărî: avea să vâneze doar neveste de miliţieni. Erau cinstite, neglijate de soţi- în genere agresivi -şi se mai şi răzbuna pentru amenzile de circulaţie.

Steluţa, soţia unui văr, dactilografă la miliţie, a râs de el dar după două zile i-a prezentat o amică, Crina, nevastă de poliţist. Se antrenă ani buni în sportul acesta şi, ca un făcut, cu cât îşi trecea mai multe neveste de poliţist în răboj, parcă cu atât se înteţeau amenzile… Era un tablagiu, Oprică Săndel, un brunet cu ochi albaştri şi fălci de buldog, care-l amenda de-l zvânta.

O casieriţă de la Alimentara se îndrăgosti nebuneşte de Dinu şi se hotărî chiar să divorţeze, dar acesta nu era pregătit să se-nsoare. De altfel, îşi făcu o socoteală că la învârtelile ei de casieră şi la leafa babană a căpitanului, covoarele de iută şi sobele de rumeguş, cu burlane scorojite, arătau ori că-i risipitoare, ori că-i toantă şi nu ştie să-şi folosească banii ca să-şi înfrumuseţeze viaţa. Casieriţa nechibzuită se destăinui soţului de amorul ce-o pârjolea, dar începuse  deja marea criză de zahăr şi ulei şi căpitanul o iertă repejor; o nevastă casieriţă la Alimentara nu se găsea chiar pe toate drumurile!…

Dinu trecu şofer pe autobuz şi nu şi-ar fi schimbat volanul nici cu sceptrul lui Ceauşescu!

Găsise în pod la un vecin romane ieftine din colecţia 15 Lei şi o mai… subţiase şi cu amantlâcurile! Cărţile le simţea uşurele, dar purtau în ele parfumul altor epoci şi chiar dacă erau previzibile şi lipsite de consistenţă, lectura lor îl ducea în altă lume, fără cozi la alimente şi fără cartele.

Într-o zi se trezi scos din traseu şi trimis la o şcoală, să îmbarce copii pentru munci agricole. Încercă o audienţă la director, fiindcă autobuzul lui era cel mai nou şi, uneori, făcea transporturi speciale şi pentru judeţeana de partid, dar directorul nu-şi pierdu vremea cu el.

Era cam nervos fiindcă ţinea la autobuz şi se temea că… dracii de copii vor face prăpăd, dar n-avea încotro!…

Îi supraveghea în oglinda retrovizoare şi, din fericire, dincolo de larmă nu făcură nicio prostie. Remarcă zâmbind că cel mai cuminte era un… roşcovan. L-ar fi remarcat oricum fiindcă era ca un far. A doua zi copilul îi zâmbi prietenos. Îl invită să stea pe lădiţa de scule, la el în cabină, spre invidia colegilor. Îl chema Toni şi avea 12 ani. Timp de cinci săptămâni, puştiul îi intră la inimă şi, bondarul care-i dădea târcoale în tinereţe, reveni insistent. Acum, neavând decât legături pasagere cu femei măritate, regretă că a refuzat-o pe casieriţă: îşi dorea un copil! O dorinţă vie, răscolitoare. Apoi înţelese că peste o săptămână muncile agricole aveau să se termine şi pe Toni nu-l va mai avea lângă el. Cărţile din colecţia 15 Lei nu mai aveau nicio importanţă. Se îmbrăcă atent şi, pentru prima dată-n viaţă, ieşi la agăţat pe bulevard. Se simţea stupid şi zâmbetul lui forţat nu convinse pe nimeni. Bătu cofetăriile, terasele de vară amenajate ca mustării şi se întoarse acasă umilit. Pentru prima dată singurătatea îl înspăimântă. Se simţi singur pe lume, un bărbat folosit de femeile plictisite-n căsnicie şi nimic mai mult!… A doua zi făcu avansuri unei profesoare de sport, care glumise insistent cu el zilele trecute, dar tipa nu marşă; se simţi ca ultimul idiot!

Treaba lui era doar şoferia şi, cât culegeau copii mere el citea, dar cum nu avea stare, se duse la Toni şi-l ajută să-şi facă norma. Copilul avea o fire veselă, deschisă şi Dinu era cucerit, dar îl bântuiau tot felul de gânduri.

Puştiul se plânsese adesea de severitatea tatălui şi Dinu se gândi să fugă amândoi, să trecă Dunărea la sârbi şi să se piardă-n lumea largă.

Se linişti imediat: Toni nu ştia să înoate! Doamne, ce tată cretin! Cum să nu înveţi un flăcău de 12 ani să-noate?

Seara luă cartea de bucate să gătească ceva dulce pentru Toni. Făcu un salam de biscuiţi cu multă cacao şi rahat; aproape nu dormi deloc de surescitare. A doua zi îi dădu puştiului pacheţelul frumos ambalat. Aşteptă cu emoţie ca acesta să-l deschidă. Nu-şi dădea seama dacă şi Toni este emoţionat, fiindcă băieţelul adunase tot soarele-n obraji şi era tot timpul rumen. Toni zâmbi stânjenit: era alergic la cacao!

Doamne! Cât de complicaţi sunt copiii! Alergic la cacao! Cine s-ar fi gândit? Muncise toată noaptea de nebun!

Timpul zbură şi se trezi vineri, adică exact cu o zi înainte de încheierea muncilor agricole. Luă leafa şi se hotărî: îi va lua un ceas lui Toni!

Sigur, visa să îl ducă la un bijutier şi să-i graveze ceva în interior, dar părinţii copilului puteau interpreta greşit şi putea fi considerat un nenorocit de pedofil. Cu siguranţă, nu putea face o astfel de imprudenţă!

Cumpără un ceas Doxa cu brăţară de piele şi plăti aproape tot salariul. Cumpără şi două cutii de ness, la bişniţă, pentru dirigintele băiatului. Era singura pistă de a se mai apropia de Toni în viitor, fiindcă orice apropiere de băiat ar fi putut fi greşit interpretată.

Îl iubea pe Toni din toate fibrele sufletului lui dar curat, părinteşte! Nu voia să facă nicio greşeală care să întineze sentimentele lui. Uneori se uita la Toni şi-şi zicea că, de fapt, nu pe Toni îl iubeşte, ci pe micul Dinu. Undeva lucrurile se amestecau în mintea lui şi el ştia că-şi doreşte un fiu în mod dramatic şi imediat. Cinstit, îl dorea pe Toni ca fiu, dar ştia că nu se poate. Era dispus să facă un copil imediat dar nu prea avea cu cine!

A doua zi, ceasul din buzunarul de la haină îl ardea la piept, dar se hotărî să-l dea băiatului în prezenţa dirigintelui, seara, la despărțire.

Pe drum la întoarcere făcu pană şi se murdări pe mâini schimbând cauciucul, başca faptul că pierdu şi vreo jumătate de oră. Prinse două bariere şi ajunse în oraş pe înnoptat. Părinţii copiilor erau isterizaţi. Singura care-şi păstrase calmul era o brunetă elegantă: mama lui Toni. Roșcovanul ţopăi ca un ied:

−Mami, mami! El este prietenul meu de care ţi-am povestit! Vreau să-l invit la ziua mea!

−Cred că ne cunoaştem!− zise mama lui Toni fără zâmbet.

−Toni, cred că prietenul tău nu se va simţi bine deloc printre puşti de 12 ani! Rămâi sănătos, Dinu! Şi plecă cu paşi repezi cu Toni de mână.

Dinu îl strigă pe Toni, alergă după el şi-i dădu cutia cu preţiosul ceas. Băiatul nu mai apucă să spună nimic fiindcă maică-sa îl smuci.

Dinu rămase uluit: Crina fusese iubita lui cu  vreo 12-13 ani în urmă şi, după două luni, dispăruse subit din viaţa lui. După toate socotelile…

Merse acasă şi făcu un duş, se îmbrăcă cu dichis şi se duse acasă la diriginte. Acesta luase un şpriţ în nas şi cele două cutii de ness îi sporiră veselia şi cheful de vorbă.

Toni era băiat bun dar avea un tată dur, un miliţian colţuros. Foarte ataşat de mamă, o tipă salon. Un băiat cuminte, isteţ la învăţătură, cam al şaselea din clasă. Peste o săptămână avea să fie ziua lui şi invitase toată clasa, semn că miliţienii se mai învârteau de păpică şi-şi mai permiteau… 36 de guri! Dacă le dai numai câte-un suc şi-un pişcot, tot nu-ţi ajunge chenzina de profesor!

Dinu aflase destul. Plecă spre casă. Îşi dădu seama că nu-l întrebase pe diriginte ce fel arăta miliţianul colţuros. Că dacă era tot roşcat îşi făcea speranţe deşarte… Ajuns în dreptul porţii, o umbră se desprinse de nucul vecinului şi înaintă spre el: miliţianul cu ochi albaştri şi fălci de buldog!

−Moşule, să păstrezi distanţă, că băiatul este al meu!− mârâi Săndel Oprică, căci el era.

−Ba faptul că eşti acum, aici, arată clar că-i al meu!

−Asta-i moşule! În viaţă nu poţi să le ai pe toate! În liceu și în armată am fost cel mai mişto tip. În şcoala de subofiţeri făceam pârtie. Crina-i doctoriţă dar, de frumos ce eram, nu s-a mai uitat că n-am facultate: a vrut să facă copii superbi cu mine! Ştiindu-mă frumos am fost un arogant. Mi-am luat un şut în cur de la Dumnezeu de nu m-am văzut! După trei ani de căsnicie minunată, m-am trezit că nu pot face copii. I-am dat voie Crinei să se descurce dar – neavând stofă de curviştină – n-a fost în stare s-agaţe nimic! Başca că voiam un copil deosebit, nu făcut cu orice golan… Am aflat de la Steluţa, colega mea de serviciu că are un văr chipeş şi băiat de caracter, dar oleacă ţăcănit, care vrea să se culce cu neveste de miliţian. La început m-am distrat, apoi mi-am zis: de ce nu! Aşa că am rugat-o pe Steluţa să vă facă cunoştinţă!…

−Ascultă! Nu te-a deranjat să ai copil roşcat?

−Într-un fel îmi era insuportabil gândul c-o trimit pe nevastă-mea să se culce cu altul, aşa că am preferat să nu ştiu cine eşti, ca să nu te strâng de gât! Habar n-am avut că eşti roşcovan! Nevastă-mea, ştiind că este aranjamentul meu, a crezut că eu te-am ales, aşa şi n-a comentat. Cum eram cam mutroşi şi situaţia era penibilă, eu mi-am luat o detaşare de trei luni la Râmnicu Vâlcea. Mă temeam că-mi voi pierde minţile şi voi veni peste voi să fac moarte de om! Aşa că n-am discutat nimic şi, când s-a născut băiatul, am amuţit. De 12 ani sunt batjocura tuturor neamurilor, care nu ştiu de aranjament! Ne persiflează că intrăm în Cartea Recordurilor: din doi bruneţi cu ochi albaştri, a ieşit un roşcat cu ochii negri!

−Totuşi ceva-ceva ştiai! Nimeni nu m-a mai zvântat cu amenzile cum ai făcut-o tu!

−După ce s-a născut băiatul, te-am văzut o dată cu Steluţa în centru, la cofetărie. Ce-s tâmpit? Am priceput imediat!

−Totuşi, m-aţi folosit şi mi-aţi furat copilul! De ce mă duşmăneşti?

−Moşule! Să-şi fie clar! Copilul ăsta-i al meu! Tu eşti doar nenorocitul care mi-a regulat nevasta!

* Fragment din romanul Pisica cu papion, publicat inițial pe blog cu titlul Viață de șofer.

 

Opera și aprozarul

Fragment din romanul Ardei Iuți.

Inițial, capitolul se numea Opera și marinarul, dar fiind publicat în anul de grație 2010, am purces la modificarea titlului, ca să nu se interpreteze politic.

−Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă, prietenă. Eu, fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar te pui cu dracu’ de nevastă?  Ajung în port, la Constanţa şi mă întâmpină muierea cu un vecin, cu maşina. Că, de! Eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. După ce despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi răcoream picioarele şi zice:

−Bărbate, lasă mărunţişurile, că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA.

Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant, ne ia în Dacie şi ne repede la Bucureşti. Ajungem la timp şi consoarta este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură; eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste o oră. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:

−Marinare, să dai un whisky, că te-am scăpat de matracucă! Uite, de consolare, o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu; doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu-Matei la un loc, nu te-ai distra atât de bine!

Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel, de comitet, care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.

Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania doamnei. Straşnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar, aș fi putut să-mi încerc norocul, s-o cer de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu-i cazul să-mi caut consoarta, c-a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary; ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!

Bat oraşul voios cărând sacoşele cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi muzee. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi-i umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: –Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura, că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe-aici!

          −Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă!- îi zic.

          −Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă! La Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac! Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi – o  concurez pe Carmen! Nu ştiam eu cine-i Carmen pe vremea aia, dar am tăcut ca un… filosof! La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că… de! Cine era să-mi puie papionul? Și- fără să intru în amănunte că sunt un lord- na că am întârziat la operă!

         Opera începută… O cucoană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala, plină ochi! Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: –Hai că avem noroc! Eu, care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: –Dragă, doar n-am dat o mie de dolari pe rochia asta, ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă, că asta-i de nasul nostru!

Loja… -ce mai!- lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un ins încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei… Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare; toți aplaudă întorși spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon… Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne!… Dă Domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză -acelaşi circ: tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze! Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice: –Marinarule, când sting ăştia lumina, o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă, în vasul cu flori… Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala, iar în picioare, ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem- cu chiu cu vai- la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu, care venise cu noi în autocar. Din două vorbe şi trei îmbrânceli, pricepem că este securistul grupului şi, mârâind periculos, ne bagă într-o maşină. Doamna protestează, că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc:

−Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu, marinarule, o să mai navighezi în cadă, cretinule! Iar tu, madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping-ul la Paris şi la Milano! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la niciun congres! Kaput!

−Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc?  Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?

−Ce-ai căutat, madam, în loja oficială?

−Da’ de unde să ştiu eu, suflete, că aia-i loja oficială? Crezi că vin săptămânal la Opera din Praga?

−Păi, n-ai văzut tabloul preşedintelui?

−Ei, aş! La noi, tabloul lu’ tovarăşu’ este pus şi la aprozar!

Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de la circ.

Sună telefonul.

−Să trăiţi, tovarăşe secretar general! Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială! Mâine la prima oră cred că o să fiu chemat… Mă aştept la un incident diplomatic de proporţii…

− ….

−Aha, au zis că la operă suntem bineveniţi chiar şi în loja prezidenţială?!

− …

−Aha! Bine că n-am intrat în ’68 peste ei?!

−…

-Da? Adică n-a scăpat niciun ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!

− ….

-Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!

− ….

−Cum? Nu-i tâmpită? E doar simpatică şi are mult umor? Am înţeles, să trăiţi!

Apoi către noi:

−Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot, totuşi, să mă abţin să nu-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez, totuşi, o seară liniştită!

După povestea asta am venit în ţară, am divorţat rapid şi m-am apucat de facultate. Madam Armăşescu mi-a arătat în câteva zile cât de mişto este viaţa dacă ai pe cineva potrivit lângă tine.

 

 

Infractorii din clopotniță

Mătuşa mea, Tanti Dana, despot absolut în familie, spaima surorilor şi coşmarul nepoţilor, avea un imens succes la masculi cu funcţie şi portofel. Directori, medici, ştabi pe la partid, lideri de sindicat şi trei popi îşi disputau pe rând sau simultan palmaresul ei.

Eu eram iute de picior şi veşnic în alertă. Scăpam cu fuga, dar mă necăjeam destul că-mi rupea cărţile şi caietele în accesele ei de furie, când combinaţiile din scutece nu-i ieşeau pe pofta inimii.

Papaşa uita mereu să ne trimită pensia alimentară. Din salariul mamei, în acord global, din care primea cam 70-80%, fiindcă nu era materie primă şi nu se făcea planul, erau mereu alte priorităţi decât dorinţele mele. Mereu tânjeam după ceva. În faţa casei mele era o grădină de vară unde se desfăşura Lotca de aur şi unde se ţineau toate spectacolele. Făceam economii dramatice şi mă duceam la majoritatea.

Într-o zi, stând la rând la casa de bilete şi tot socotindu-mi banii, că nu-mi ajungea cu un leu, vine la mine un domn grizonant, cu o voce blajină:

-Tu eşti nepoata doamnei Dana?

-Da.

-Oho, ai matricolă de Bălcescu! Bravo! Deci, eşti o deşteaptă! Ce foieşti banii ăia de juma’ de ceas?

-Cred că am pierdut un leu!

-Las’ că tot îţi rămân de-un profiterol!

-Mie de spectacol îmi trebuia…

-Hai, ia-ţi dulciuri de bănuţii ăia! Eu sunt directorul Robitu. Te prezint acum la plasatoare şi, chiar dacă nu sunt eu aici, spui că eşti nepoata mea şi intri fără bilet. A, şi să nu uit: când dă frigul, spectacolele se ţin la Clubul Progresul. Tot eu sunt şi acolo cu acelaşi personal.

Cu protecţia nesperată a unchiului Robitu am văzut toate spectacolele de la Arenă sau de la Club timp de vreo patru ani, adică de la 14 la 18 ani. Uite cum, din scutecele eternelor iubiri ale tartoriței de tanti Dana, mi se lărgea orizontul cultural!

La un spectacol de revistă, maestrul  Arşinel stătea la poarta Arenei şi verifica personal biletele. Am dat să plec dezamăgită, împreună cu surioara mea, dar unchiul Robitu ne-a interceptat şi ne-a dat o invitaţie, cum primeau VIP-urile.

Ajung la poartă şi maestru Arşinel studiază invitaţia:

-Asta-i pentru tac-tu, nu pentru tine! Cine-i tac-tu, mă?

Hopa! De fâstâceală, uitasem să mă uit pe invitaţie pe ce nume era trecut:

-Cine-i mă, tac-tu?- se burzuluieşte iar maestrul.

–Maestre, copilul este sigur numai de mamă!– zic.

-Ce spui mă, acolo?- zice maestrul uluit.

-Ca să nu-mi dea pensie alimentară, papaşa zice că n-aş fi a lui, că nu semănăm decât la unghii şi-i prea puţin, ca să strice banii pe mine!  La proces chiar aşa a zis că am numai unghiile lui şi capul lui Manea Mănescu… Să-mi plătească Manea…

Ofticat, Arșinel zice pe înalte:

-Aţi auzit? Copilu-i sigur numai de mamă!…

La intervenţia unchiului Robitu am intrat.

Spectacolul a început şi nişte puradei de 5-6 anișori s-au cocoţat pe gard,  să caște gura. Maestrul a oprit spectacolul până balaoacheşii neplătitori au fost daţi jos de miliţieni. Cum Miliţia bătea mai tare ca vântul pe acea vreme, succesul operaţiunii a permis reluarea evenimentului în trei minute.

Spectacolul continuă şi-şi începe rolul maestrul Arşinel. Spumos, delicios, în vervă… Se opreşte brusc din rol:

-Rog tovarăşii miliţieni să verifice dacă cetăţenii din clopotniţă au cumpărat bilete! Continuăm spectacolul după rezolvarea problemei!

Peste drum de Arenă, lângă casa mea era  biserica lipovenească, iar in clopotniţă erau cocoţaţi trei copilaşi… Spectacolul a continuat abia după ce milițienii i-au dat jos pe micii infractori.

O însemnare mai veche

Am văzut pe Discovery un documentar despre locuitorii din zona muntoasă a Daghestan-ului. Oamenii aceia trăiesc în bordeie semiîngropate şi nu au nimic, nici măcar lemne de foc. Datorită altitudinii, nu cresc decât jepi şi capre. Pereţii bordeielor  sunt tapetați de excremente de capră, pe care, după uscare, le folosesc la foc. Tizicul acesta este folosit şi ca să încălzească groapa în care coc lipii și cartofi. Pretind că sunt urmaşii dacilor. Sunt fericiţi că au aer curat şi izvoare minunate.
Mi-am dat seama că asta fac şi eu: iau toate mizeriile şi toate răutăţile din viaţa mea, pe toţi psihopaţii şi toţi sadicii care mi-au stricat copilăria şi, prin proza mea afurisită, îi transform în zâmbete sau hohote de râs. Iar când am norocul să întâlnesc poveşti frumoase, mă bucur de ele şi le scriu pentru cititorii mei, fiindcă bucuria nu trebuie nici astupată, nici risipită.
Cu hohotul de râs înfrunt toată Răutatea Lumii…

Popa Vârtej

POPA VÂRTEJ                                                      

Pe vremea comunismului, într-un sat, fu repartizat un popă fără prea multă şcoală. Zdrahon cu două vârtejuri în frunte, avea voce puternică și timbru plăcut. Cântând frumos, fu îndrăgit de toți; biserica era plină la fiecare slujbă. Dar, anii treceau și lumea începu să observe că se umpluse satul de feciori înstelați în frunte. Bărbații începură să se întrebe pe la cârciumă, dacă nu cumva părintele se ține de alte sminteli. Unii ziceau că-i lucru mare că odraslele seamănă cu popa și nu cu rândașul, dar altora nu le pica bine deloc. Femeile își vedeau de muncile lor, nu puține, iar păgubiții nu reușeau să scurteze calea de la bănuială la certitudine.

 Cum vârtejurile începuseră să se înmulțească în bătături, pe unii îi cuprinse indignarea, pe alții mânia. Babele iubeau cântările popii și, înarmate cu proteze și repertoriu de afuriseli, erau gata să facă zid în jurul lui. Băteau cruci, îi apostrofau pe cârtitori și le invidiau pe muierile tinere. Funcționarul de la primărie se întreba dacă n-ar trebui să-l treacă direct pe popa Vârtej pe certificatele de naștere. Reclamat la partid, popa fu chemat la cabinetul tovarăşului prim-secretar.

–Tovarășe prezbiter! Ar trebui să fii un far în sat, dar ești un licurici! O să-ți cadă icoanele de pe pereți de atâta dezmăț! Sfidezi morala socialistă!

–Tovarășe, prim! Lumea vorbește în pripă și cu pizmă! Morala socialistă au inventat-o oamenii! Ce fac eu, este să împlinesc voia Domnului! Nu-i sminteală, ci se cheamă lucrare duhovnicească! Iată aici, am cartea cu textul Sfântului Pavel, ce-mi susține cu tărie curățenia faptelor: se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.

Oficialul, care se așteptase la negații și opoziție din partea preotului rămase descumpănit.

–Deci, recunoști, tovarășe Vârtej! – zise el într-un târziu. Hotărât să faci lucrarea Domnului, ți-ai pus la treabă netrebnicul mădular, să sfinţești muierile din parohie!

Atacat că-i spusese Vârtej, precum țăranii cei proști, preotul deschise cartea  sfântului Pavel cu demnitate, arătându-i exact paragraful salvator.

Oficialul citi posac, apoi i se adresă cu severitate:

–Textul este în favoarea dumitale, dar reclamațiile subliniază că nu sfințești toate femeile, ci  ostenești doar la muieri tinere şi la copiliţe!

–Păcatele mele! Dar, gândiți și dumneavoastră că babele, care ţin toate posturile şi canoanele, venind regulat la biserică, s-au sfinţit destul! Nici partidul n-are organizație de babe! Urmând linia partidului, m-am ocupat de organizația de femei și tineret!

Politicianul se gândi o vreme, apoi concluzionă:

–Văd că ești la zi cu pregătirea politică! Bravo! Și, nu zic că n-ai dreptate! Ai! Dar… Există un… dar, tovarășe prezbiter! Constat că dumneata produci un dezechilibru vădit în sat, fiindcă te ocupi numai de sfinţirea tovarăşelor. Bărbaţii, fiind mai beţivi şi mai curvari, trebuie să fie trataţi corespunzător, ca sfinţenia să dea rezultat. Trebuie să luăm măsuri urgente și eficiente!

–Tovarășe prim! Puteți să mă băgați la ocnă, dar nu-mi stric mădularul pi dânșii!

–Există soluții, tovarășe prezbiter, rezolvăm! Te rog să faci urgent un referat de necesitate, să-mi spui de câte călugăriţe ai nevoie să repartizez în sat, ca să-i sfinţească pe tovarăşi în mod corespunzător! Cazarea şi masa pe durata detaşării cad în sarcina dumitale!

 

 

 

 

 

 

Ambulanța pentru Literatură la Gaudeamus

La volanul Ambulanței pentru Literatură mă simt de 17 ani, dar trebuie să mint că am 18, ca să-mi păstrez permisul de conducere!

Anul acesta, Ambulanța pentru Literatură m-a plimbat în Caravana Gaudeamus la Craiova, Cluj și Oradea. Între târguri, am străbătut Ardealul, poposind în mai multe etape în Cetatea Alba Iulia, dar mi-am petrecut și o parte din vară pe Litoral. După târgul de carte de la Deva, m-am retras spre casă pentru a pregăti a 9-a participare la Gaudeamus București. De la debutul meu cu romanul Comisia Zurich, în 23 noiembrie 2009,  Gaudeamus 2017 va marca a 59-a participare la un târg de carte în ipostaza de scriitor.

Lansare Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, Copilul Dunării bilingv, ediție româno-spaniolă.

Joi, 23 noiembrie 2017, orele 15,30, la sala Mircea Sântimbreanu, nivel 7.7, voi avea lansări la romanul Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, dar și la Copilul Dunării, volum bilingv româno-spaniol în traducerea doamnei Gabriela Banu. De precizat că  Haiducul  Dunării și Ménage à trois cu Diavolul sunt cărți scrise în Ambulanța pentru LITERATURĂ.

Mă găsiți la standul 311, inelul cel mai de sus, numit 7.70. Apasă romexpo pentru schița standurilor.

 

 

 

Ambulanța pentru Literatură

Gaudeamus 2014

Ca în fiecare an în noiembrie, vă dau întalnire la târgul de carte Gaudeamus. Anul acesta mă găsiți tot pe bulevardul Marconi, inelul 3, zis și nivelul 7.7, adică nivelul cel mai de sus, la buget redus. Mă găsiți la standul 313 al editurii Torent Press.

Duminică 23 noiembrie, ora 13,30 vă aștept la lansarea romanului Pisica cu papion, tot pe inelul 3, la spatiu pentru evenimente Mircea Sântimbreanu. Invitat de onoare este criticul literar Aureliu  Goci..

Salonul editurilor hunedorene

In perioada 11-14 octombrie, la etajul III a Mall-ului din Deva se desfasoara targul de carte  Salonul editurilor hunedorene, organizat de biblioteca Ovid Densusianu, sub conducerea domnului Sebastian Bara.Ma gasiti la standul editurii Torent in intervalul 10-20.

Instantanee în zori

Într-o noapte, mi-am dat seama cu uimire că deși am sărit de 40 de ani, am văzut sute, mii de apusuri de soare, stând pe treptele din fața casei și privind cum se retrage soarele la asfințit pe strada Republicii, fostă Regala, astăzi Eminescu. Sute, mii de apusuri și doar un singur răsărit… Este drept aveam 18 ani și eram împreună cu cel mai chipeș băiat din liceu și, poate, pentru oricare dintre colegele mele, ar fi echivalat cu mii și mii de răsărituri. Nici eu nu l-am uitat…

Dar, cum se întâmplă destul de des să mă prindă zorile scriind, mi-am dat seama că este suficient să deschid ușa la terasă, ca să urmăresc nașterea soarelui în toată măreția sa. M-am uitat la ceasul de pe telefon: 6,44. Răsăritul urma să aibă loc la 7,06.

Am deschis ușa la terasă. Am rămas în prag fiindcă zăpada era de 70 de cm și am început să fac fotografii din minut în minut de la 6,45 până la 7,02. Mâinile mi-au înțepenit atât de tare la -11 grade Celsius, încât am fost nevoită să mă retrag în dormitor. Îmi părea rău că am capitulat înainte de marele eveniment dar gerul a fost mai tare. Am intrat în scutece încercând să mă încălzesc câteva minute ca să mai fac o fotografie exact la 7,06. La 7,05 a intrat rugbistul în cameră:

-Mamei i-a fost rău toată noaptea, i-au înțepenit umerii și a avut frisoane.

-Și de ce nu m-ai chemat mai devreme?

-Nici eu n-am aflat decât acum, când am intrat la ea în cameră. A lăsat să răsară soarele fiindcă nu a vrut să ne deranjeze. Știi cum e mama…

Am alergat pe scări, am chemat Salvarea și, chiar dacă eu n-am mai apucat să fac acea fotografie, sâmbătă, 18 februarie 2012, Soarele a răsărit conștiincios la 7,06.

Alfa mea a avut o scamă la încuietori din cauza gerului. Am urcat în tancul rugbistului, am făcut câteva fotografii la parbrizul înghețat cât s-a încălzit motorul, apoi am plecat în urma Salvării.

În această dimineață, scăpată de sub supravegherea Adei, mama a comis-o: o tavă de cartofi la cuptor absolut delicioși. Îi spun mereu că muncește prea mult, dar ce să-i faci, vai de părinții care n-ascultă de copii!

Această prezentare necesită JavaScript.

Poate nu este o întâmplare că în viață am fost cu ochii pe Apus. Lumina vine de la Răsărit  ne-a pleznit peste retină și ne-a sleit  vreme de cincizeci de ani.

Cum m-am compromis în parcare

O problemă urgentă mă scoate din casă seara, pe la opt, la -16 grade. Trebuia să ajung musai la Mall dar fiind în câmp, în afara orașului și foarte aproape de Dunăre, în parcarea arhiplină erau -21 de grade. Intru, nu găsesc ce-mi trebuie și ies în cinci minute. Telecomanda de la mașină mă trădează. Mă lămuresc că n-am altă soluție și-l sun pe rugbist să-mi aducă telecomanda de rezervă. Mă întorc în galerie, casc puțin gura, apoi calculez că am timp suficient pentru o înghețată de ciocolată belgiană la cornet. Da, știu, e ianuarie și afară-s -21 de grade dar am și eu slăbiciunile mele. Achit înghețata și sună telefonul:

-Iubito, sunt în parcare și ți-am încălzit deja mașina!- zice rugbistul.

Având într-o mână sacoșele de la un magazin naturist și în cealaltă înghețata renunț să mă mai închei la haină și dau buzna spre ieșire. În parcare un vânt vârtos; până să ajung la mașină mă oprește o doamnă bine înfofolită:

-Vă cunosc de undeva? Da’ ce faceți, mâncați înghețată la vremea asta? A, știu, cred că v-am recunoscut… ne-am întâlnit zilele trecute,… sunteți cumva scriitoarea…

În câteva clipe gerul intrase pe sub haina descheiată, mâna îmi înțepenise pe cornet și limba se lipise de înghețată. Doamna se căuta în poșetă, probabil căutând un pix pentru autograf. Dar dacă e vreo poetă care voia să-mi citească ultimele producții? Mi se întâmplă des. În urmă cu două săptămâni mâncam o șaorma în birou. A venit o poetesă și până să înțeleg ce dorește a început să-mi recite:

Belșug

Deschid ușa la cămară

Pe raftul îmbrăcat în hârtie milimetrică

Capetele pergamentoase ale foștilor mei iubiți

Îmi zâmbesc cu tandru reproș…

O opresc ferm:

-Doamnă, încercați ușa de-alături, la șaormărie! Noi nu procesăm carne aici!

În parcare gerul se întețea. Aș fi vrut să-mi închid haina dar având mâinile ocupate m-am lăsat păgubașă. Tipa se căuta frenetic în poșetă. Ce era de făcut? Să fug, făceam impresie proastă! Să stau? Mă căptușeam cu o răceală! Zic precipitat:

-A, nu, nu sunt scriitoarea. Ne mai confundă lumea: eu sunt doar unul dintre personaje. Pe Scriitoare o găsiți mâine la birou, la Torent, de la 9 la 18. Vă doresc o seară călduroasă!

Inspirat, rugbistul scoate mașina din parcare și frânează lângă mine. Eu mă instalez în locul lui la volanul Alfei și rugbistul pleacă spre Meganul lui.

Lângă doamna care privește după mine apare o veche colaboratoare de-a mea.

-Salut, Doina! Se întoarce spre aceasta: Doina e scriitoare! Scrie mișto! V-ați cunoscut?

Îi răspund resemnată:

-Nu, doar eu m-am compromis nițel !

Criza de rinichi

temp 6

În copilărie, să fi avut vreo cinci-șase anișori, priveam  într-o duminică  la televizor un grațios spectacol de balet rusesc. Nu că nu mi-ar fi stat mai bine să bat mingea pe maidan, dar papașa era cherchelit și nu-ndrăzneam să mă mișc, ca să n-o fur. Priveam aparent blazată la tv dar mintea-mi lucra la o pistă de salvare. Mă rugam să se întâmple ceva, orice, numai să pot fugi la joacă. Când, să vezi noroc, televizorul,  un Temp 6  rusesc, obosit, începu să scoată fum și o flacără de vreo 30 de centimetri se ridică periculos spre perdea.

Papașa smulse brusc televizorul din priză și fără să stea mult pe gânduri îl izbi de pământ, stingând eficient incendiul. Mama, care tocmai intra în cameră cu un castron de gogoși, sări în lături scăpând vanilatele pe covorul de iută, mare lux la noi în cartier, unde încă se purtau preșurile țesute.

Un plâns domol o zgudui pe mama până a doua zi în zori. Eu o zbughisem imediat la joacă, așa că nimeni nu-i lămurise pricina și abia vreo 20 de ani mai târziu, într-o discuție, mi-am dat seama că mamei nu-i explicase nimeni despre incendiu, rămânând cu impresia că fărâmarea televizorului fusese o toană violentă a lui papașa.

A doua zi mă mustram, că de dragul ieșitului la joacă, mă rugasem să se întâmple ceva și iată ce dandana ieșise. Mă rățoiam la un nor ce-mi părea că seamănă c-un bătrân bărbos:

-Doamne, când te rog de vreo ciocolată ori de-o bicicletă ești un moș surd, dar când trebuie să bagi zâzanie între părinții mei ori să te joci cu focul, te potrivești imediat la gândul meu! Ce drac de moș afurisit ești, Doamne!- strigam eu norului ce se-ndepărta nepăsător. Ei bine, abia terminasem de strigat, că un taxi opri în fața casei și papașa coborî voios c-un televizor Diamant E nou-nouț, taman la timp să-i urmărim pe marii noștri campioni de tenis Florin Segărceanu și Virginia Ruzici într-un turneu norocos.

Cred că Norul bărbos a vrut să se joace cu mine fiindcă acel televizor mi-a mâncat sufletul. Ieșit din garanție, se defecta cam o dată pe lună, așa că mă tăbârceam cu el, să-l pun în căruciorul de butelie și-l căram până la nea Titi, electronistul. Cum îl punea nea Titi pe masă și apăsa pe buton, televizorul funcționa perfect.

– Ce-are bre, nea Titi, că m-am săturat să-l car mereu pe la matale!

– Are suflet de curvă, mă! I se face dor și vrea s-o pipăi io puțin! Uite aci litera E. E de la Elena! Pă Lenuța, nevastă-mea, o cheamă Elena-n acte da io îi zic Lenuța, fiindcă toate Elenele sunt curve!

– Hai, bre, că n-or fi toate!

– Auzi?- zicea apoi cu glas domolit: să nu zici când te-oi duce la școală c-am zis așa, că mă arestează și pă mine și pă tac-tu! Ai auzit de Elena din Troia? La ea m-am referit, da?!

Plecam acasă cu mare grijă să nu-l fărâm pe bâzdâcosul meu televizor, izbindu-l în vreo piatră colțuroasă, fiindcă străzile nu erau asfaltate, apoi peste-o lună-două istoria se repeta.

Astăzi Ada ne-a promis că la sfârșitul programului ne scoate la restaurantul chinezesc dar după ce am închis biroul zice:

-Am o criză de rinichi, du-mă repede la Spitalul de Urgență!

O recuperăm și pe Ingrid pe traseu și o calc adânc spre spital. În recepția de la Urgență lume pestriță ca la gară în sala de așteptare.

Am ajuns la șase punct și după un interviu concis și o tensiune luată prompt în triaj, pune-te pe așteptat.

Salvările curgeau una după alta: un țigan alintat pe care-l durea un picior ba mai sus, ba mai jos, nu prea știa sigur pe unde, un moș adus cu salvarea care-a făcut-o pe leșinatul până când s-a văzut la căldurică în fața fetei de la triaj unde s-a înviorat și s-a apucat s-o facă pe craiul, ba o pacientă care se plângea că-i deranjată la stomac:

– Câte scaune ați avut astăzi?

– Unul!

– Când?

– Dimineață!

– Păi, acum e seară, deci un singur scaun e normal!

– Da, dar dac-aș mânca pere?…

Ei bine, Salvările tot aduceau oameni pe targă, oameni în stare gravă ori dramatică și la medici se intra nu în ordinea sosirii ci a gravității stării de sănătate, astfel că până să-i vină rândul la consult, adică pe la ora zece, Adei îi trecuse de-a binelea durerea de rinichi. O analiză rapidă a stabilit că nu era nicio defecțiune la rinichi ci doar o banală durere de șale pentru care primi o rețetă cu No Spa, Piafen și Ketonal, adică exact ce și-ar fi cumpărat și singură dacă nu-i venea ideea trăznită de a merge la spital. Dar, ce s-o fi gândit mititica:

-Demolează Piratul sistemul de Urgență și nici nu știu ce-am pierdut!

Gândindu-mă la Ada care s-a reparat singură doar prin simpla ședere în sala de așteptare a Spitalului de Urgență, mi-am amintit de minunatul meu televizor Diamant E, ce se repara singur imediat ce ajungea pe masa electronistului.

Probabil că și Băsescu a avut în copilărie un astfel de televizor care se repara singur și ce și-a zis: io mă repar la Viena că-s marinar și-mi place să călătoresc, Tăriceanu, Teo și Huidu nimeresc și ei Viena că și ei sunt băieți deștepți, hai să privatizăm Urgența că vine campania electorală și ne trebuie bani! Românii să se repare singuri, ca televizorul!

Hoţul de timp

În noiembrie 2009 nu se uscase cerneala pe Comisia ZÜRICH că a început Gaudeamusul. Coperta creată de Ingrid şi marketingul fantastic al Adei au făcut ca romanul meu de debut să stârnească interes şi să se vândă foarte bine.

Un tânăr doctorand, fermecător de altfel, m-a ţinut o vreme de vorbă apoi mi-a cerut adresa.

-Poate vrei adresa Adrianei, eu sunt oleacă măritată!- zic, gândind că-mi dădeam bacalaureatul când el încă mai făcea la oliţă.

Râde.

-Nu adresa de acasă. Râde iar… Adresa blogului, mă luminează frumuşelul…

-Aha, asta-i altceva, zic eu mai relaxată. N-am!

-N-ai? Nu pot să cred! Cum? Scrii atât de bine şi ţii doar pentru tine? Îţi trebuie un blog ca să ieşi în lume!

-OK. Îmi fac după târg, admit eu.

-Hai să facem schimb de adrese de e-mail să-ţi trimit nişte template-uri pentru blog şi apoi să-mi trimiţi adresa blogului. Trece zilnic pe la stand încântat de Comisie. Discutăm multă istorie dar after save-ul în exces rămâne în stand multă vreme după plecarea lui. După târg am fost ocupată cu lansarea la Brăila aşa că abia pe 20 decembrie mi-am făcut blogul. Noua jucărie m-a sedus rapid. Când am înţeles că am intrat pe un făgaş periculos era prea târziu: blogul este cel mai mare hoţ de timp! Legea compensaţiei a funcţionat şi aici, mi-a furat timp dar mi-a vândut cărţile şi proza mea afurisită mi-a adus o mulţime de prieteni la care ţin. Cu unii m-am întâlnit şi în off-line la o şuetă cu alţii mă conversez pe mess sau pe e-mail.

Între timp am publicat cărţile Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării şi blogul mi-a făcut o promovare excelentă. Cât voi mai scrie pe acest blog? Dacă aş şti răspunsul la această întrebare precis aş şti şi numerele de duminică de la 6 din 49.

Doctorandul? Deşi teoretic este tatăl spiritual al acestui blog a fost primul banat şi aici şi pe e-mail. Nu, nu sunt o tipă nerecunoscătoare dar tipul mi-a trimis pe e-mail o fotografie de sub duş.  Başca că era tâmpit: când vrei să impresionezi damele nu te pozezi făcând duş cu apă rece!

Dedic această postare Brânduşei- „Gepetto, mai spune o poveste!”- şi nepotului meu de văr de capră, Domnul Goe.

 

Votcă şi KGB

mig 29

fragment din romanul Pisica cu papion 

ISBN 978-606-92308-7-9

Colonelul de aviaţie Dumitru Călin era în Georgia, la Tbilisi, reprezentantul R.S.R. la o paradă militară organizată de sovietici pentru a le reaminti statelor din lagărul comunist cine este balşoi brat.

Festivităţile au început într-o miercuri şi aveau să ţină zece zile, duminica fiind program liber ales. Din prima zi, un colonel din aviaţia rusă, Anatoli Serghei, s-a lipit de român ca râia. Familiarizat cu protocolul diplomatic dar şi cu insistenţa KGB-iştilor, colonelul Călin şi-a păstrat calmul, ba chiar şi simţul umorului. Invariabil, după terminarea programului oficial, Anatoli îl însoţea într-un restaurant luxos, la ultimul etaj al unui hotel şi îl îndopa cu bunătăţi stropite cu vodcă. După o beţie straşnică, spre dimineaţă,  rusul veni după el la toaletă. Îi făcu cu ochiul şi vorbi şoptit:

-Daragoi Dimitri, pot să-ţi zic Mira? Ştii, Dimitri îmi aduce aminte de amantul nevestei mele şi mă indispune…

-Sigur, tovarăşe colonel!

-Ei, daragoi Mira, aş prefera să-mi văd de meseria mea de pilot şi să discutăm numai despre MIG-uri dar, urâţii ăia de la KGB bănuiesc că eşti ofiţer SIE şi mi-au dat misiunea să devin umbra ta. Atâta vreme cât cei de la KGB achită votca nu mă deranjează prea mult situaţia, dar ai grijă ce vorbeşti la beţie, fiindcă precis ăştia au înţesat totul în jurul tău cu microfoane.

-Şi de ce-mi spui toate astea?- întrebă maiorul Călin nedumerit.

-Fiindcă eşti pilot ca şi mine şi eu îi detest şi pe politruci şi pe KGB-işti. Eşti un tip valabil şi nu vreau să-ţi însceneze ticăloşii ceva.

Maiorul Călin i-a mulţumit dar a rămas rezervat. Au băut până în zori şi zilele următoare au curs cam la fel: ziua parade militare, desfăşurare de tancuri, demonstraţii aeriene, noaptea beţii ruseşti.

Duminică era program de voie şi colonelul Călin avea de gând să doarmă toată ziua. În zori Anatoli îi bătu în uşă:

-Daragoi Mira, ţi-am adus o gamelă cu zeamă de murături să te dregi din beţie! Hai la o plimbare!

-Daragoi Anatoli, eu o să fac plimbarea în vis fiindcă-s rupt de somn!

-Mira, am nevoie de ajutorul tău! KGB-ul mă obligă să nu mă dezlipesc de tine dar astăzi este ziua tatălui meu, un bătrân veteran de război şi se adună toată familia. Nu pot lipsi sub niciun motiv, mai ales că mai are puţin de trăit şi poate îl văd pentru ultima dată. Nu este departe, un sat de armeni la graniţa dintre Georgia şi Armenia.

Călin nu ştia ce provocare se ascunde în spatele acestei invitaţii dar curiozitatea şi cheful de aventură invinseră.

-Trebuia să aduci zeama asta de murături acum două ore. Am dat la boboci de vreo cinci ori, daragoi Anatoli.

-Nici nu mă mir, daragoi Mira! Ai amestecat şampanie cu votcă şi rom şi ai încheiat cu bere. Ori nu ştii să bei ori eşti nebun!

Au plecat c-un Gaz militar pe un drum asfaltat. După 60 de kilometri au intrat pe un drum de pământ şi şi-au zdruncinat creierii. URSS-ul era împânzit de aceste drumuri militare ce nu puteau fi străbătute decât de puternicele maşini militare ruseşti sau de tancuri.

Ajunşi în satul de graniţă, locuit deopotrivă de armeni şi gruzini, intrară iarăşi pe asfalt şi calvarul luă sfârşit.

Familia lui Anatoli era plecată în satul vecin la înmormântarea unui văr.

Şoferul rămase cu Gaz-ul sub un copac şi cei doi porniră pe jos: sat curat, cu case mari, îngrijite ce trădau bunăstarea. La porți erau mese cu cântare şi diverse alimente de vânzare: cireşe, miere de albine, brânză, covrigi, plăcinte, limonadă sau pâine de casă. Nu se vedea niciun vânzător prin zonă dar pe fiecare masă, lângă alimentele aflate sub un clopot de sticlă se afla un cântar, un carton cu preţul şi o cutie frumos ornată cu o fantă prin care să strecori banii. La un moment dat, Mira tăie o bucată nu prea mare de brânză şi porni mai departe. Anatoli se întoarse din drum şi plasă nişte mărunţiş în cutie.

-Nu ştiu ce vrei să demonstrezi, dar nu era nevoie să faci asta! Drumul e pustiu şi nu m-a văzut nimeni!

-Nu vreu să-ţi demonstrez nimic, Mira, dar sunt prietenul tău!

Au mers mai departe şi colonelul Călin a oprit la altă poartă unde şi-a pus un pahar de limonadă. A privit în toate părţile şi cum nu l-a văzut nimeni s-a făcut că uită să pună bani în cutiuţă. Anatoli s-a întors din drum şi a lăsat să alunece câţiva firfirei în cutia pirogravată cu migală.

-Nu ştiu de ce vrei să-mi dai peste nas, dar n-are niciun sens! Strada e pustie şi nu m-a văzut nimeni. Oricum, e clar că toţi localnicii sunt plecaţi în satul vecin la înmormântare.

-Mira, nu vreau să-ţi dau peste nas, dar am făcut asta fiindcă sunt prietenul tău!

Călin a ridicat din umeri şi a mers mai departe. A luat o mână de cireşe de pe altă masă şi şi-a văzut de drum, fără să schiţeze vreun gest de a plăti. Anatoli s-a repezit la puşculiţă şi a zornăit nişte bani.

-Anatoli, mă enervezi! Nu ştiu ce vrei să demonstrezi, dar sistemul oricum nu e funcţional!

-Mira, nu vreau să-ţi demonstrez nimic, dar, crede-mă, eu sunt prietenul tău!

-Anatoli, ai reuşit să mă scoţi din sărite! În fond, eu pot să cântăresc două kile de cireşe şi dacă proprietarul mă pândeşte după perdea, îi scot ochii cu ceva mărunţiş, să zicem un sfert de preţ. Negustorii tăi vor fi întotdeauna în pierdere!

-Nu, prietene, nu-i aşa!

Ajunşi în centrul satului, îl găsiră pe frizer în faţa prăvăliei. Anatoli intră să se tundă şi Mira rămase să caşte gura la vitrinele prăvăliilor închise. Mai merse puţin şi dădu de un părculeţ. În mijloc, printre de flori şi arbuşti se afla o buturugă în care era înfiptă o secure. Buturuga era mânjită de sânge uscat. Călin îi dădu roată gândind cu mirare că ţăranii aceştia îşi tăiau găinile şi claponii în public într-un ritual păgân. Destul de ciudat, având în vedere că Armenia fusese primul stat care trecuse la creştinism.  Trecu un băieţel cu cercul şi colonelul îl opri:

-Copile, la ce foloseşte acest butuc însângerat?

-Aici le taie mâinile celor care fură!- strigă puştiul şi plecă împingând îndemânatec cercul.

Călin păli. Se sprijini de un pom, apoi îşi mai reveni şi plecă spre frizerie. Anatoli se scutura de păr.

-Hai, nu vrei să te tunzi, daragoi Mira?

-A, nu! Aş vrea să-mi povesteşti ce este cu buturuga din parc, cea cu securea…

Anatoli deveni serios:

Pe vremuri, cu sute de ani în urmă pe aici treceau turci, perşi, bizantini, cazaci şi multe alte neamuri. Nu se mai putea trăi în sat din cauza jafurilor şi niciun negustor nu era în siguranţă. S-a făcut sfatul bătrânilor şi s-a adus din pădure această buturugă. Cine fura i se tăia mâna. Obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre; pe aici nu există tribunale sau post de poliţie. Legea Pământului e păstrată cu sfinţenie. Eu am plecat la 14 ani din sat şi am prins cinci execuţii. De atunci hoţiile au fost tot mai rare, dar am aflat de la ai mei că şi luna trecută au prins un hoţ şi l-au pus pe butuc.

-Adică vrei să zici că psihopaţii ăştia mi-ar fi tăiat mâna pentru o bucată de brânză sau un pumn de cireşe?

-Mira, eu sunt prietenul tău! De KGB te pot păzi, dar Legea Pământului e de sute de ani şi e mai presus de mine!

PROZĂ AFURISITĂ

Au trecut nouă luni de la debutul meu literar cu romanul Comisia ZÜRICH şi şapte luni de la lansarea acestui blog. Nouă luni, timpul în care se pregăteşte un pui de om să iasă în lume. Puiul meu, de care sunt foarte mândră, şi pe care vi-l vestesc după nouă luni, este PROZA AFURISITĂ!

STUDENTA CU TOCURI DE 12

Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5   

Duduca era elevă la cel mai bun liceu din oraș. Avea cei mai frumoşi ochi albaştri care s-au pomenit și niște depresii greu de pansat. Paltonul ponosit, pantalonii din fulare şi bretonul tăiat strâmb şi bocciu, făceau din ea mai degrabă o apariţie bizară, decât o fiinţă ştearsă, cum singură se eticheta. O chema Isabela dar, parcă toată lumea-i uitase numele, ori îl socoteau prea nobil pentru o ființă atât de neînsemnată. Îi ziceau Duduca.

   Colegii de clasă o considerau îngrămădită, o ciudată pe care o evitau crezându-se superiori. Un hohot de râs a zguduit liceul când Duduca  anunţă că va candida la Drept. La Drept? Olala! Chiar la Drept? Era o concurenţă turbată! Nici o şansă, au spus toţi în cor!
Duduca învăţa cu îndârjire la istorie și literatură, ignorând complet restul materiilor. Spre stupefacţia generală, a intrat. Primul drum cu Naşul ca studentă, Arina și Duduca l-au făcut în acelaşi grup. Era jenată de hainele ei ponosite dar, se tunsese pentru prima dată într-o frizerie şi, cu bretonul tăiat drept, ochii ei albaştri erau şi mai mari şi mai frumoşi. Îi mărturisi Arinei cât este de amărâtă de hainele ei sărăcăcioase. În aceeași gașcă, era o fostă colegă cu ambii părinţi medici, îmbrăcată cu mare cheltuială.
–Duduca, ţie-ţi place cum este îmbrăcată Cori?- o întrebă Arina.
–Şi încă cum!
–Tu, care eşti o frumuseţe, eşti superbă chiar și dacă-ți pui pătura-n cap! Cori, cu toate că are haine scumpe, e urâtă și basta! O să termini facultatea, o să devii juristă şi te vei îmbrăca din Neckermann. Gata! Fruntea sus!
De la o vreme, Arina n-a mai întâlnit-o pe Duduca, dar veştile curgeau din toate părţile: Duduca poartă numai pantofi Guban cu toc de 12, fuste mini din piele şi decolteu obraznic. Decolteul o prindea la fix, fiind după mamă unguroaică, avea acea tușă sexi, scrisă-n ADN. Duduca s-a mutat din cămin şi şi-a închiriat apartament pe Magheru. Duduca a dat cartela la o colegă săracă şi mănâncă numai Gordon Bleu la Lido şi Ambasador… Duduca circulă numai cu taxiul… Duduca trăieşte cu un doctor negru…
Mergând cu trenul, evident, cu Naşul, toată lumea o bârfea pe Duduca.
Elena, fără a fi descendentă a celei pentru care a fost arsă Troia, ori a celorlalte nefaste purtătoare al acestui nume în istoria nației, rosti cu dispreţ:

–Dacă mai aud un cuvânt despre Duduca, fac alergie! Oricând, oricare din noi, ne putem cupla cu un student negru sau arab şi putem trăi pe picior mare, ca Duduca! Dar noi suntem fete cuminţi, nu curve latente!
Atunci, sătulă de bârfele lor, ele, care n-o plăcuseră pe Duduca nici fată cuminte şi modestă, nici frumoasa Bucureştiului, Arina și-a ieşit din fire:
–Uite ce-i Elena! Fără supărare! Să fii salteaua unui negru ori arab, recunosc că nu-i mare brânză! Dar tu, care porţi 41 la pantof şi tragi 93 de kilograme la cântar, poţi să-ţi dai jos hainele modeste, fiindcă orice ai pune în loc, n-o poţi egala niciodată pe Duduca. Şi poţi să probezi o tonă de lentile de contact! Ochi albaştri, strălucitori şi inteligenţi ca ai Duducăi n-o să capeţi! Şi nici sufletul ei bun şi îngăduitor! Mai lasă-ne!
Elena şi Violeta, singurele fete din grup s-au opărit năpraznic şi-au plecat în celălalt capăt al vagonului dar, băieţii, vreo zece la număr, au aplaudat zgomotos.

Într-o zi, Arina a întâlnit-o în magazinul Eva, pe Magheru, la braț cu doctorul negru. El o sorbea din ochi, îi vorbea cald și atent; ea îi răspundea cu drăgălășenie; era fericită. Bine făcut, cu trup atletic și cap frumos, Arina l-a botezat spontan zeul de ciocolată! Atunci a înțeles: banii doctorului erau doar bonus! Cei doi se iubeau! Erau din aceeași poveste!