Ultima Boemă


În vara lui ’90, studentă fiind am auzit un zvon teribil. Boema, minunata terasă a teatrului de revistă, unde Stela Popescu driblase cu vervă cenzura comunistă cu talent nebun, leşinător, pe texte de Mişu Maximilian. Urma să se închidă într-o lună, pentru extinderea Bibliotecii Naţionale arse la revoluţie.

Era timpul revoluţiilor şi al mineriadelor, trecuseră doar 6 săptămâni de la închiderea violentă a Pieţii Universităţii. Mă gândeam să-i scot pe studenţi în stradă… la proteste, ca  să păstrăm Boema, o părticică din sufletul oraşului. Cum era vacanţă, căminele erau aproape goale iar cei pe care i-am găsit, habar n-aveau cine-i Boema asta şi de ce mă doare burta.

Mi-am propus să merg la cât mai multe spectacolele în luna respectivă dar, mergând la casa de bilete, am constatat că acestea nu erau pe buzunarul oricui. Nu aveam bani nici măcar de un spectacol!

O studentă mi-a vândut un pont: la ziarul Libertatea te duceai cu 900 de lei şi îţi dădeau 1000 de ziare. Vânzând 1000 de ziare într-o zi, câştigai uşor 100 de lei. Făcând manevra împreună cu soţul meu, aveam să câştigăm câte 200 de lei pe zi. Mişto! Dar… nu aveam capitalul de pornire. Tipa ne simpatiza şi ne-a împrumutat suma; în zori ne-am prezentat la redacţie. Am primit ziarele rapid şi am constatat că banii care se câştigau uşor erau de fapt o figură de stil. Ca să ajungem din capul Sărindariului până la Magheru, în zona Lido, unde ştiam că este vad, ne-au ieşit mâinile din umeri, ne-am făcut bucăţi.

O mie de ziare! Erau aproape imposibil de ridicat de jos şi mai mult le-am târât. Datorită frecării, ultimile 5-6 ziare de la fund s-au făcut praf, diminuându-ne profitul. Norocul nostru că ziarele se vindeau într-un ritm ameţitor şi pe la prânz eram gata. Rugbistul a fost mai negustor şi le-a vândut cu mult înaintea mea. Se părea că-l aşteaptă o carieră de succes în vânzarea ziarelor! A venit şi la mine, mai aveam vreo 20, le-a vândut pe toate cu mare talent şi, când să fac puţină curăţenie în câmpul muncii, să arunc la gunoi sforile şi cele 6 ziare ferfeniţă, mă opreşte autoritar şi-mi ia zdrenţele să le… vândă!

Atât de ahtiată era lumea după ziare libere, încât au cumpărat ziarele rupte, murdărite şi sfâşiate. Ultimul era atât de distrus că s-a jenat să ia bani pe el dar doamna l-a plăcut şi i-a dat şi 25 de lei şpagă. Eu vândusem corect, oferind restul până la ultimul leuţ, el zâmbise şarmant şi făcuse şpagă vreo 60 de lei. Uite aşa ne-am văzut noi bogaţi, cu 285 de lei în buzunar!

Ne-am oprit la Boema, am luat bilete, apoi bulion şi cartofi şi am început să ne facem planuri pentru ziua următoare, să luăm câte 2000 de ziare de căciulă şi să închiriem un taxi, pe care Rugbistul zicea că-l achită din şpagă. Cu mintea plină de planuri ziua a trecut şi seara am mers la spectacol.

Stela Popescu şi-a făcut numărul magistral şi la sfârşit ne-a spus cu vocea dată-n lacrimi că Boema îşi trăieşte ultimile zile. Chiar dacă ştiam, acum devenise o certitudine dureroasă. Ne-a povestit cu amărăciune ce-a însemnat Boema pentru teatrul de revistă, pentru Bucureşti, am aplaudat şi am plâns… o sală-ntreagă, un singur hohot!.

Din sudoarea acelei zile ne-a rămas chiar şi de câte o îngheţată. Noaptea n-am putut dormi de durere în partea dreaptă. La şase dimineaţa am ieşit pe Splai. Locuiam în căminele Grozăveşti şi o maşină m-a dus la Municipal. Era întâi august şi pe doi trebuia să merg la Costineşti, în tabără studențească gratuită. Ghinion!

Neavând bani de spagă, abia pe la 11 m-a băgat în seamă un ciudat şi m-a chemat la control. Era un bărbat slab, foarte urât, cu părul tuns în cărări, cum făceau profesorii la şcoală, ca să-i oblige pe băieţi să se tundă. Cred că suferea de ceva şi-i cădea părul pe zone întregi. Mi-a zis că am o apendicită inflamată, o chestie urâtă şi că dacă nu mă operează într-o oră… mor. Mi-a făcut internarea, dar nu mi-am putut lua patul în primire fiindcă… murise o bătrână în el şi nu veniseră brancardierii de la morgă s-o ridice.

În salon erau 13 paturi şi nu-mi suna bine deloc. Pe la unu’ au luat moarta. Patul era pătat de sânge şi alte lichide dar n-a venit nimeni să-mi schimbe aşternuturile. Tariful era de 50 de lei la infirmieră, dar eu nu aveam niciun ban. Am stat într-un picior, sfârşită de durere, sprijinită de un pat.

A venit în sfârşit profesorul Dragomir, doctor cu greutate, şi le-a pus în mişcare să-mi schimbe patul. În salon erau vreo 4 canistre de benzină, mai mulţi saci de grâu-făină sau nu ştiu ce şi două gâşte vii. După ce-a organizat mutarea produselor în natură către maşină şi a instruit un brancardier să dea apă la gâşte, s-a lămurit că n-am nimic de dat şi a plecat.

Pe la două jumate a venit alt brancardier, Gabi, un fel de Kunta-Kinte care m-a pus pe o targă înaltă şi a început să alerge cu mine. Senzaţia este foarte ciudată şi chiar dacă am pilotat avioane, nu m-am simţit deloc în regulă. În holul mare, până să pricep ce se întâmplă, Kunta-Kinte a strigat: Mărioarăăăăăăăăă! Ei bine, mi-a dat un impuls că am ajuns în lift, targa s-a pleznit de peretele acestuia şi ha, ha, să zbor de pe ea. Kunta-Kinte era bucuros că am prins liftul şi teribil de mândru de isprava lui.

În holul cu sălile de operaţie mai era o targă parcată.

– O vezi pe baba aia? Tot de apendicită a murit, ca şi baba din salonul tău! De apendicită te operezi, nu? Vezi că Dragomir n-a fost în mână toată săptămâna! Rateu după rateu! Şi ce tânără eşti! Ai 17 ani împliniţi?

-În octombrie fac 22…

-Îi faci dacă scapi…

S-a deschis uşa. Sala de operaţie era inundată. Asistentele şi doctorii purtau cizme de gumă, ca la ţară.

Kunta-Kinte, amabil, ca să nu mă ud la picioare, m-a pus pe umăr ca pe sac. Atunci am văzut că femeia de pe cealaltă targă clipea.

În sală erau doi medici.

Kunta-Kinte, depăşindu-şi atribuţiile,  probabil, mi-a scos cămaşa de noapte şi a pus-o pe un scaun. Bikinii mi i-a agăţat în cuierul pom. Eram cam nelămurită şi i-am întrebat dacă ştiu ce organ trebuie să opereze, să nu mă trezesc că după anestezie mă operează de inimă ori altceva.

Au vorbit între ei şi cămaşa de noapte mi-au pus-o la loc dar bikinii roşii i-au lăsat în cui. Medicul mai tânăr, student arab aveam să aflu, mi-a zis că sunt cei mai frumoşi pe care i-a văzut. Mie îmi era rău să mor şi tâmpiţii au vorbit un sfert de oră despre chiloţii de damă. Celălalt medic, cu masca pe faţă mă întreabă ce medic m-a internat.

Îi spun că nu îl ştiu după nume că nu s-a prezentat şi insistă să il descriu.

-Nu ştiu. Sunt devastată de durere… Oricum, un tip urât! Puţin mai urât decât Dracul!

-Aha! Unul singur corespunde descrierii!- zice el serios.

Şi îşi lasă masca:

-Aşa de urât?

Zic da şi simt că mor: gafa vieţii mele! S-o fac pe spirituala cu un tip cu bisturiul în mână!

Medicul tânăr mi-a făcut injecţia în coloană şi mă tot întreba dacă-mi îngheaţă picioarele.

Nemulţumit, mi-a făcut încă una şi încă una.

Kunta-Kinte, rămas în sala de operaţie pe post de animator mă încuraja:

-Dacă ţi-o greşeşte rămâi paralizată! Ştii câţi oameni pleacă paralizaţi din spitale dintr-o injecţie? Şi sunt destui care mor la anestezie…

O mare minciună este că operaţia de apendicită nu doare. Pe mine m-a durât moderat în prima fază dar, la un moment dat, durerea a devenit insuportabilă.

Turcul, cel urât ca Dracul, era student anul IV şi arabul în anul I.

În sala de alături opera profesorul Dragomir şi din când în când o asistentă deschidea uşa şi profesorul Dragomir intra şi-l mai certa pe arab. Cred că eram un fel de lucrare practică în cadrul unui examen, fiindcă turcul, cel puţin mai urât decât Dracul, îl apostrofa:

-Nu mai trage cu mâna! Învaţă să apuci cu pensa! Nu rupe! Taie cu foarfeca! Dacă intră profesorul Dragomir pe uşă când tragi cu mana, te pică la examen!

La sfârşit, arabul mi-a aruncat un fel de păstaie undeva pe gât. Era apendicele. Mi-a zis că dacă-l vreau amintire pot să mi-l păstrez. N-am vrut.

L-a luat Kunta-Kinte . A zis că şi-aşa n-am dat şpagă, da’ poate merg la ştrand cu el. Am zis că-s măritată.

Urâtul a zis că-n spital el şi arabul sunt soţii mei, că mi-au salvat viaţa. L-a sfârşit s-au certat cu brancardierul pe bikini, care să-i păstreze amintire.

În hăhăiala lor, eu le-am explicat că-s studentă săracă şi nu mă pot lipsi de ei. I-am cerut unei asistente şi i-am primit.

Probabil a fost cea mai lungă operaţie de apendicită din istoria medicinei: o oră şi patruzeci şi cinci de minute.

Kunta-Kinte m-a atenționat că nu am voie să fac sex 45 de zile, apoi m-a dus tot nebuneşte până în salon, zicând că targa lui este Toyota. A dat Dumnezeu să mă văd în pat. În zilele următoare a fost prietenul meu devotat, m-a obligat să cobor din pat şi m-a susţinut să umblu prin cameră. Îi trecuse hăhăiala nebună din prima zi şi a devenit simpatic, glumind într-un registru mai domestic.

Mi s-a spus să nu mişc capul 3 ore fiindcă rămân cu dureri de cap. Calculând că mi-au făcut trei injecţii, am stat până la miezul nopţii neclintită. Doar capul meu de matematician era singura avere!

A doua zi aveam voie să mănânc câteva linguri de supă şi doar ceai. A venit mama de la Brăila cu un borcan de supă de pui.

Şoc! În borcan erau două copane! Oho! De când nu mai văzusem un copan?!

Regula era de fier! N-aveam voie să iau decât zeamă. Am mâncat totuşi un copan! După ce m-am asigurat că nu mă vede nimeni… şi pe-al doilea.

Pe trei august m-au externat, fiindcă acel pat trebuia să producă, iar de la mine nu era nicio speranţă. Kunta-Kinte m-a dat în primire soţului meu, zicându-i că are o nevastă grozavă. Rugbistul a mârâit. De la spital m-a dus la cămin cu ia-mă nene.

În cămin m-a dus direct la Hamed, un vecin de palier . Îi dăduse Hamed o carte de vizită pe care scria doctor. Ajunsese în cameră în acel moment. S-a descălţat tacticos, nu purta şosete şi în faţa noastră s-a spălat pe picioare. Am fost oripilată dar am aflat ulterior că era un semn de respect.

L-am întrebat dacă este doctor, a zis că da, aşa că soţul meu i-a arătat operaţia şi i-a cerut părerea.

-Frumos, frumos…

Ne-a servit cu o cafea.

Soţul meu l-a întrebat dacă este bine să mergem la mare, fiindcă era disperat să pierdem biletele gratuite de la facultate. Hamed a răspuns înţelept că numai eu pot hotărî.

Seara, rugbistul m-a dus iar la consultaţie.

Hamed a zâmbit, a luat un pepene galben şi l-a tăiat în faţa noastră, servindu-ne amabil. Ştiam că pepenele galben este greu ca aliment. De la spital mi se spusese că este contraindicat dar, medicina evoluează şi, poate, străinii au acces la mai multe informaţii. Am mâncat şi mi-a fost bine. Hamed a început să vorbească la telefon şi eu, privind prin cameră, am văzut un teu de desen tehnic, mare de vreun metru. Terminând el de vorbit la telefon îl întreb:

-Dar ce face un doctor cu teul?

-A, toate planşele le fac cu el! Sunt doctor în arhitectură!

A doua zi dimineaţă, agăţaţi pe scara trenului, am plecat la Costineşti.

Anunțuri

Eurovision-victime colaterale


Dincolo de păruielile dâmbovițene, Eurovisionul are o tradiție a scandalurilor, e drept, mai sonore pe România, Ukraina, Bielorus unde corupția și arbitrariul politic dau în clocot.

Dar, la Baku, orașul care va găzdui Eurovizionul în mai, și care începe să se apropie de strălucirea Dubaiului, acest eveniment înseamnă disperare pentru câteva sute de familii. Locul pe care se construiește grandioasa sală de spectacole este proprietatea unor familii cărora li s-au dărâmat casele fără niciun preaviz și fără posibilitatea de-a-și recupera lucrurile. Și pe măsură ce lucrările avansează, proiectul se ajustează din mers și alte case și blocuri intră în malaxorul șantierului. Deja alte blocuri au fost debranșate de la rețeaua de gaze, apă și curent pentru a-i izgoni pe proprietari.

 Întrebați de BBC de ce nu iau atitudine, cei de la Eurovision au răspuns cu cinism că sala va fi folosită și pentru alte evenimente viitoare.

Și atunci ce? Responsabilitatea față de victime se diminuează împărțindu-se la numărul de evenimente ce se vor desfășura în viitor? Nu! Eurovizionul, proprietarul clădirii, firma constructoare și autoritățile sunt părtașe la nenorocirea acelor oameni!

Și Ceaușescu i-a scos pe oameni din casele lor pentru construirea socialismului, dar măcar i-a mutat în apartamente noi. Bune sau proaste nu discut, dar n-a aruncat pe nimeni în stradă! 

Așa ajung oamenii să zică comunism, capitalism, tot un drac!

Doar că nici noi, nici azerii n-avem parte de capitalism. Noi avem baroni, moguli și căpușe, ei au aroganță cu miros de petrol. 

Eurovisionul? O afacere tot mai jenantă de la an la an!  

http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-16223311

Vagabondul


În urmă cu 21 de ani, ca tânără profesoară de matematică, când școala era școală și încă se dădea admitere la liceu, încă din prima lună am identificat trei tipuri de elevi. Primii erau cei talentați și inspirați care puneau mâna pe pix și rezolvau problema, poate chiar prin două- trei moduri; am avut norocul să am doi astfel de elevi -Scarlat Petruș și Sbarcea Liviu care au confirmat, deși orfani și-au întemeiat familii, au copii, locuri de muncă și o viață normală. Aveam câțiva care puneau mâna pe pix și transpirau din greu, uneori le ieșea, alteori nu, ștergeau, tăiau dar căutau soluții. Mă vizitează încă mulți dintre ei și au ajuns oameni. A treia categorie și cea mai cuprinzătoare era a celor care priveau aiurea pe fereastră sau se jucau cu un titirez, o ață ori lâncezeau pur și simplu: aceștia nu știau să facă problemele și nici nu încercau. Am luptat cu ei să le demonstrez că este mai bine să gândești, chiar dacă uneori ești pe o pistă greșită, decât să nu gândești deloc. Sau cum spunea bunica mea, de frica ciorilor să nu mai sădești porumbul? De frica poleiului să stai în casă și să-ți moară vitele de foame? Îți pui cârpe pe tălpile ciubotelor, te ții de garduri, cazi și te ridici dar până la urmă găsești calea să-ți hrănești dobitoacele!

Oare ce este mai periculos? Să faci din nu știu o filozofie de viață și să trăiești senin, gândind că la toată barza chioară îi face Dumnezeu cuib?

Nu! Progresul omenirii n-a venit de la cei care zic nu știu fără să-și pună întrebări, fără să caute răspunsuri, fără să lupte pentru ideile lor, fără să se prăbușească și apoi să se ridice iar!

Să gândești, sau să nu gândești?- aceasta-i întrebarea ce și-o pune bunul meu prieten.

Nimeni nu este deținătorul adevărului absolut! Tot ce gândești, creezi și recreezi din indiciile și informațiile pe care le captezi! Minciuna reprezintă un adevăr nespus, un adevăr trunchiat sau, în valoare absolută, negarea adevărului!

M-am născut în 1968 și de atunci fără încetare minciuna a fost politică de stat. M-am revoltat și bunicile mi-au spus că de la 1902- 1903 tot așa au prins și ele și așa au prins și bunii lor. Minciuna vine din timpuri istorice. Televizorul minte, ziarele sunt antologii de minciuni, profesorii mint din comoditate, din oportunism, pentru că aceasta-i politica oficială, sau, poate, atât știu sau atât îi duce capul!

Trăim într-o lume în care albul și negrul au ajuns simple iluzii optice.  Cenușiul se așterne în dâre grele peste viața noastră, peste orizonturi, ne pleznește peste retină și ne scârțîie în dinți.

Să ne căutăm fiecare o sinecură și să ne adaptăm cameleonic fiecărui regim?

Capul plecat, sabia nu-l taie!

De ce mint oamenii?

De ce Sever Voinescu nu are curaj să le strige lui Cărtărescu, Pleșu și Liiceanu în față că se simte trădat, că e dezamăgit că intelectualii s-au lepădat de președinte?

De ce ura lui împotriva intelectualilor o maschează într-un atac la adresa dramaturgului Eugen Ionescu, academician și a lui Sam Beckett, laureat al Nobelului pentru literatură, într-o tentativă ridicolă de a-i micșora pe cei doi uriași. De ce trebuie să mintă că Sammuel Beckett a plecat ca și Eugen Ionescu din România?

Samuel Beckett român? Un român cu un astfel de nume nu poate fi decât un pârlit de evreu, ne sugestionează domnul Voinescu traducându-i numele Sami Berechet, formulă reluată chiar de două ori în textul articolului. Cu acest artificiu grosolan strădania de a-i tăvăli pe cei doi pare mai lesnicioasă dar nu e, așa cum cioara nu poate lupta cu vulturii!

Pentru știința tuturor semidocților,  Samuel Beckett este irlandez născut la Dublin iar Godot, personajul așteptat de cei doi vagabonzi la răscruce, cel care nu vine niciodată și de care-și bate joc domnul Voinescu este o metaforă a SPERANȚEI.

 Sub Ceaușescu, în toate caietele pe care compuneam rebusuri și poezii aveam scris pe prima pagină:  Te aștept, Godot! Eu tot mai sper să vii!

În primele zile de facultate am scăpat un astfel de caiet la cantina studențească și un student care mă curta insistent a deschis caietul, apoi mi l-a înapoiat trist:

– Eu te iubesc de când te-am văzut la înscrierea pentru examen dar se pare că n-am nicio șansă! Tu ești cu gândul la Godotu, ăsta!

Numai până crapă Ceaușescu!- gândeam eu cu naivitate.

Nu spui nimic, nu? – mă întreba el acuzator, băgându-mi caietul în față.  Sper că nu-i student străin! De fapt, la câți studenți străini sunt în Grozăvești… poate mă trezesc dracului în beci la Securitate! Nici măcar nu te cunosc prea bine! Din acel moment am scăpat de insistențele lui. După terminarea facultății cărările nu ni s-au mai încrucișat niciodată dar avea profilul perfect pentru un politician de Dâmbovița.

În dimineața de 22 decembrie pe la 11 dimineața l-am zărit pe Godot, ca să dispară iar din viața mea pe 12 ianuarie 1990. În ’96 a venit iar pentru câteva zile dar a fost alungat de algoritm, POCOCO și COPEPE. De atunci Godot s-a mai apropiat de câteva ori dar politicienii l-au izgonit!

Godot e un proscris iar eu sunt vagabondul care-l mai așteaptă încă!

 http://dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/intilnirea

Fractura logică din discursul președintelui


Am avut încăpățânarea să-mi urmez visele copilăriei și curajul să-mi trăiesc viața după propriile mele tipare. De aici mi-au venit destule necazuri dar și cele mai mari bucurii. Uneori mi-am julit genunchii, alteori am fost zdrobită. M-am ridicat de fiecare dată cu ajutorul cărților, am muncit pe brânci și am pipăit fericirea poate mai des ori mai conștient decât alții. Am știut să mă bucur de ce-am văzut, de ce-am citit, de ce-am izbutit, fără să pun la suflet ce n-am dobândit.  

Nu foamea mă face să mă revolt în aceste zile, deși au fost destule momente în copilărie, studenție ori în primii ani în învățământ când am cunoscut foamea la modul intim, permanent. Mă revoltă statul nefuncțional, mișel, spoliator, mă revoltă că fiecare lege sau ordonanță este croită în dușmănie față de oameni. (http://www.jurnalul.ro/observator/afacerea-rovinieta-2011-602672.htm)

Mă revoltă deznădejdea oamenilor sărăciți de criză și de guvernarea șuie, mă revoltă disperarea prietenilor mei care și-au pierdut afacerea, casa, aparatamentul mamei, surorii și soacrei, jefuiți de finanțe, bănci și cămătari.

Mă revoltă că judecătorii de la Înalta Curte sunt în cârdășie cu bancherii și casele de avocatură și CSM-ul închide ochii într-o complicitate vinovată.

Mă revoltă politicienii opoziției care încearcă să politizeze protestul din Piață și să-și aroge merite închipuite. Mă revoltă tupeul unui Orban ori Petre Roman de a merge la Universitate: încercarea de a se amesteca printre oameni onești nu-i va face niciodată onești.

Mă revoltă politicienii care pledează pentru distrugerea celor șapte munți, otrăvind cu cianuri Roșia Montana pentru ca aurul dacic să ajungă în seifurile unor străini.

Mă revoltă discursul președintelui fiindcă sfidează logica:

-Nu conduc eu PDL-ul fiindcă eu l-aș fi condus mult mai bine!- zice mister president.

Deci, PDL-ul este condus prost! De cine? De domnul Boc!

Dar domnul Boc e șeful guvernului! Dacă domnul Boc conduce prost propriul partid, evident că domnul Boc conduce prost și guvernul! Exact ce scandează și demonstranții din Piețe, domnule președinte!

Boc conduce prost! Aduceți un guvern de tehnocrați să repună țara pe șine și patria vă va fi recunoscătoare, domnule președinte!

Și  amintiți-vă că și lui Carol al II-lea și lui Ceaușescu Elenele le-au adus ghinion. Dumneavoastră aveți două!

Popi şi preoţi


Mihaica era proaspătă şi veselă ca o dimineaţă de primăvară şi de isteaţă nu avea egal în toate satele din jur. Dar, cât i-a fost drăguţul plecat la armată, părinţii şi nenicii mai mari au măritat-o cu de-a sila cu Ilie, om harnic, avut, dar neguros. I s-a supus bărbatului cu inimă grea. Şi-a ţinut rangul casei şi-a ţesut, a copt şi-a frământat ridicând gospodărie pricopsită dar lipsită de veselie. Ilie punea ban peste ban şi cum auzea că se vindea pământ în sat, se şi înfăţişa la poarta respectivului cu bani potriviţi. Copiii s-au înşirat unul după altul şi a început lupta cu Ilie ca să le ia copilaşilor câte-o rochiţă de Paşti ori ciubote la Crăciun. Mihaica nu reuşea să-l  înduplece şi singura cale să-şi îmbrace copiii în haine noi era să ia din bani pe furiş. Dar când prindea Ilie de veste, îi rupea oasele! Alte femei în sat erau la fel de oropsite, ori mai rău şi, singura nădejde de mângâiere i-a fost la biserică. Dar preotul era bătrân şi zăcaş şi repede s-a petrecut la cele veşnice iar în sat a venit preot tânăr, muieratic şi fără vorbă socotită. Iar când se pornea la vreun parastas, nu-l mai ridicai de lângă butoiul de tulburel. Tare s-a mâhnit Mihaica întâlnind-o pe preoteasă la fântână cu ochii vineţi şi vorba bolovănită de plâns. Socotind câte nefăcute erau pe răbojul părintelui, încet-încet a rărit drumurile la biserică. Apoi au venit comuniştii în sat şi le-au luat animalele, caii, căruţa, boii şi plugurile la colectivă. Toţi puturoşii şi toţi golanii satului s-au dat cu comuniştii şi, purtându-se ca cei mai răi vătafi, le-au cerut şi pământurile la cooperativă. L-a întâlnit pe părinte pe uliţă şi s-a plâns, ca omul necăjit: -Ce ne facem părinte, ne iau tâlharii pământul şi ne aduc în sapă de lemn! Cică să-l dăm la colectivă! -Ba să-l daţi! De ce să nu-l daţi?! Ce ştiţi voi, cu mintea voastră proastă de ţărani? Partidul ştie mai bine! Ce, Mihaică, ţi s-a urât cu binele? Ţine-te clonţoasă, şi-o să-l vezi pe Ilie în puşcărie! -Ar fi trebuit să fii omul lui Dumnezeu părinte, dar eşti omul comuniştilor! De-aia n-ai frică de Dumnezeu! Până n-o trimite Dumnezeu un creştin adevărat să ţină sfintele slujbe, eu în biserică nu mai calc! N-a trecut mult şi satul a rămas încremenit: băiatul popii s-a înecat în Siret. Nimeni nu l-a mai văzut vreodată treaz pe popa Carp dar la aşa năpastă nici nu era de mirare. După o vreme a venit un alt preot în sat: privea numai pieziş şi era adunător foarte! Orice ai fi avut în mână îţi lua degrabă iar la botez ori îngropăciune se târguia să iasă la mare câştig! De găsea un cui ruginit în drum ori un ciob de sticlă colorată îl lua bucuros şi-l punea în desagă. Mihaica nu s-a împăcat cu relele deprinderi ale popii şi a rămas să se roage singură, în casă, la icoana Maicii Domnului. Ilie, cu barbă lungă, ca de patriarh, tot aştepta de la cer un semn: ori să-şi întoarcă Dumnezeu faţa către ţară şi să-i trăznească pe hoţii care-i luaseră pământul şi averea, ori să vină americanii şi să stârpească ciuma roşie! Într-o zi, Ilie s-a întors de la câmp, s-a aşezat ostenit pe prispă cu ochii la cer, cercetând după obicei să fie primul care vede avioanele americane de-or fi să vină:  i-a plesnit un vas de sânge la cap şi până în zori a murit! Mihaica i-a făcut toate cele după rânduială dar nu l-a plâns. A lăsat cuvânt greu copiilor şi nepoţilor ca atunci când i-o veni rândul, s-o îngroape în alt capăt de cimitir ori mai bine în alt sat, să nu care cumva s-o bage în acelaşi mormânt cu Ilie, ca măcar pe lumea cealaltă să-şi găsească liniştea!  La bătrâneţe preotul strângător a murit printre gunoaie într-o casă naţionalizată din centrul Brăilei, pe strada Goleşti. Casa era plină de cartoane, papuci desperechiaţi, cutii de conserve şi te miri ce alte stâlcituri fără nicio trebuinţă. Gunoiul adunat până la grindă a luat foc.  Pe Mihaica a luat-o fiica cea mare s-o îngrijească. Satul în care s-a mutat era mai aproape de oraş, mai nou, ridicat de comunişti, cu case din cărămidă şi cu oameni mai cuprinşi dar, nu avea biserică. Biserica era în satul vecin, hăt-departe, la vreo cinci kilometri. Cursa era suspendată fiindcă era criză de motorină şi autobuzele erau cu elevii ori militarii la câmp, la culesul recoltei, aşa că la bătrâneţile ei nu s-a dus niciodată la biserica din satul vecin. Doar vechea icoană a Maicii Domnului i-a fost aproape. Toamna următoare, chiar în ziua Naşterii Maicii Domnului, Mihaica s-a stins după o viaţă de-amar. Preotul, ştiind că-i din neam de oameni harnici, a vorbit frumos despre ea, poate ca să-i pună o pilă la Sfântul Petru şi, multe lucruri despre vrednicia ei chiar le-a brodit. Dar când a spus că această creştină nu a lipsit în nicio duminică de la biserică, s-a produs o foială printre cei prezenţi şi, babele, cele nelipsite de la toate slujbele, au început să murmure: -Hai, că prea le-nfloreşti, părinte! Mihaica, a trăit cu gândul că preotul este omul uns de Dumnezeu să păzească bunele rânduieli, să arate oamenilor calea în viaţă ca un bun învăţător, să povăţuiască şi să fie aproape. Spunea adesea că multe s-ar îndrepta în sat dacă ar veni un preot cumsecade. Să întâlneşti un preot bun este un mare noroc în viaţă şi o mare mângâiere. Dar, din păcate, sunt destui funcţionari care îşi acoperă viciile şi meschinăria sub o sutană, crezând că oamenii sunt proşti şi le acordă credit nelimitat. Ba, mai mult, îi pizmuiesc pe acei preoţi minunaţi, care au ajuns la inimile oamenilor, atacându-i ca nişte derbedei de rând. Că nu-i totuna un preot cu un popă! Nici viceversa!

Şi americanii au prostănacii lor?


Un impostor care se dadea drept un temut comandant taliban, a excrocat si santajat nu doar cetatenii afgani, ci si oficialitatile de la Kabul. Totul a culminat cu pacalirea americanilor, care au ajuns sa-i dea o suma considerabila de bani, in schimbul asigurarii securitatii soldatilor NATO, dislocati in regiunea pe care falsul terorist se lauda ca o controleaza.

Timp de luni de zile, oficialitatile afgane au crezut ca Continuă lectura

Bine mai zice nenea Iancu


Caragiale către Octavian Goga:

„Ţi-am spus de-atâtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos cu tăieturi fine de floretă, el loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul are o concepţie telurică a vieţii. Uite aşa îşi înfundă spatele şi trec pe deasupra lui toate curentele… Nimic mai greu decât să cârmuieşti proştii… Ei au un instinct de împotrivire organică…”

Sursa:http://adriataras.blogspot.com/2007/09/amintiri-despre-caragiale.html