Un scenariu de milioane


În 2015 am publicat romanul Dragoste și ciocolată. Este povestea unui scriitor de primă mână, care trăiește într-o societate superficială. Nu ajunge cunoscut datorită celor opt romane excelente pe care le publicase, ci datorită unui filmuleț live pe… Facebook! Ei? Anticipare, frate!
Terente este un maestru al deghizărilor. În romanul Terente-zodia zmeilor, publicat în 2016, prima deghizare a lui Terente a fost în… călugăriță! Vi se pare cunoscut?
Cine a citit romanul Cafeaua de după, a avut deja un déjà vu urmărind evenimentele din noaptea de 4 spre 5 iulie. Mai tare decât Nostradamus, nu?
Am publicat 13 cărți și am participat la 68 de târguri naționale de carte. Prin umor și poveste bună, romanele mele au dat dependență. Pentru cei care încă nu s-au lămurit, eu dăruiesc zâmbete, nu bomboane!
Ambulanța pentru Literatură este un proiect cultural inedit. Oamenii inteligenți au zâmbit și l-au considerat genial, ceilalți s-au panicat, isterizat și și-au pus poalele-n cap.
Nu mi-am permis o autorulotă și mi-am achiziționat o ambulanță casată, datorită multiplelor facilități pe care le are, comparativ cu o dubă oarecare: izolație, capitonaj, webasto, aer condiționat în cabină și în dubă, prize la 12v și la 220v, dulapuri, rafturi, etc. După doi ani de turnee cu ambulanța alb-albastră, mi-am cumpărat altă ambulanță casată, ceva mai mare, ca să am loc să amenajez și un duș. În dimineața zilei de 4 iulie, cu cea de-a doua ambulanță, având numere provizorii de culoare roșie valabile, m-am prezentat la RAR București pentru o consultanță tehnică. Mașina a fost verificată de mai mulți ingineri. În a doua parte a zilei, ambulanța cu numere roșii a fost parcată pe bulevardul Dinicu Golescu, în proximitatea casei în care locuiește fiica mea, o garsonieră pe care o posed de aproape 20 de ani în zonă. La orele 23,15, pe site-ul Cancan a fost publicată știrea despre evenimentul ce avea să se declanșeze un sfert de ceas mai târziu. Am print-screen-uri și de la alți imprudenți care au anticipat evenimentele la 22,10, adică cu 70 de minute mai devreme. Ori s-a reactivat mama Omida, ori niște băieți isteți au pus la care un scenariu pe baza romanelor mele…
Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați luat apărarea, mânați de logică, de bun simț și de omenie! Vestea bună este că România citește!
P.S. Cei care m-au atacat din prostie, ticăloșie sau la comandă, vor avea ocazia să se distreze în runda a doua la Parchet!

O însemnare mai veche


Am găsit această postare în blogul meu. O puteau găsi și jurnaliștii, deontologii cum le place să-și zică, care s-au dezlănțuit împotriva mea în noaptea de 4 spre 5 august. Unii au înțeles c-au dat-o de gard, au șters mizeriile făcând loc adevărului, alții încă rătăcesc prin bălării, că de, le aduce trafic cât n-au visat nici după un cui ori un energizant cu etnobotanice.

Am văzut pe Discovery un documentar despre locuitorii din zona muntoasă a Daghestan-ului. Oamenii aceia trăiesc în bordeie semi îngropate; nu au nimic, nici măcar lemne de foc. Datorită altitudinii, nu cresc decât jepi şi capre. Pereţii bordeielor  sunt tapetați de excremente de capră, pe care, după uscare, le folosesc la foc. Tizicul acesta este folosit ca să încălzească groapa în care coc lipii și cartofi. Pretind că sunt urmaşii dacilor.  Aerul curat şi izvoare minunate îi fac fericiți.
Mi-am dat seama că asta fac şi eu: iau toate mizeriile şi toate răutăţile din viaţa mea, pe toţi psihopaţii şi toţi sadicii care mi-au stricat copilăria şi, prin proza mea afurisită, îi transform în zâmbete sau hohote de râs. Iar când am norocul să întâlnesc poveşti frumoase, mă bucur de ele şi le scriu pentru cititorii mei, fiindcă bucuria nu trebuie nici astupată, nici risipită.
Cu hohotul de râs înfrunt toată Răutatea Lumii

 

https://doinapopescu.wordpress.com/2017/12/06/o-insemnare-mai-veche/

Ultima Boemă


În vara lui ’90, studentă fiind am auzit un zvon teribil. Boema, minunata terasă a teatrului de revistă, unde Stela Popescu driblase cu vervă cenzura comunistă cu talent nebun, leşinător, pe texte de Mişu Maximilian. Urma să se închidă într-o lună, pentru extinderea Bibliotecii Naţionale arse la revoluţie.

Era timpul revoluţiilor şi al mineriadelor, trecuseră doar 6 săptămâni de la închiderea violentă a Pieţii Universităţii. Mă gândeam să-i scot pe studenţi în stradă… la proteste, ca  să păstrăm Boema, o părticică din sufletul oraşului. Cum era vacanţă, căminele erau aproape goale iar cei pe care i-am găsit, habar n-aveau cine-i Boema asta şi de ce mă doare burta.

Mi-am propus să merg la cât mai multe spectacolele în luna respectivă dar, mergând la casa de bilete, am constatat că acestea nu erau pe buzunarul oricui. Nu aveam bani nici măcar de un spectacol!

O studentă mi-a vândut un pont: la ziarul Libertatea te duceai cu 900 de lei şi îţi dădeau 1000 de ziare. Vânzând 1000 de ziare într-o zi, câştigai uşor 100 de lei. Făcând manevra împreună cu soţul meu, aveam să câştigăm câte 200 de lei pe zi. Mişto! Dar… nu aveam capitalul de pornire. Tipa ne simpatiza şi ne-a împrumutat suma; în zori ne-am prezentat la redacţie. Am primit ziarele rapid şi am constatat că banii care se câştigau uşor erau de fapt o figură de stil. Ca să ajungem din capul Sărindariului până la Magheru, în zona Lido, unde ştiam că este vad, ne-au ieşit mâinile din umeri, ne-am făcut bucăţi.

O mie de ziare! Erau aproape imposibil de ridicat de jos şi mai mult le-am târât. Datorită frecării, ultimile 5-6 ziare de la fund s-au făcut praf, diminuându-ne profitul. Norocul nostru că ziarele se vindeau într-un ritm ameţitor şi pe la prânz eram gata. Rugbistul a fost mai negustor şi le-a vândut cu mult înaintea mea. Se părea că-l aşteaptă o carieră de succes în vânzarea ziarelor! A venit şi la mine, mai aveam vreo 20, le-a vândut pe toate cu mare talent şi, când să fac puţină curăţenie în câmpul muncii, să arunc la gunoi sforile şi cele 6 ziare ferfeniţă, mă opreşte autoritar şi-mi ia zdrenţele să le… vândă!

Atât de ahtiată era lumea după ziare libere, încât au cumpărat ziarele rupte, murdărite şi sfâşiate. Ultimul era atât de distrus că s-a jenat să ia bani pe el dar doamna l-a plăcut şi i-a dat şi 25 de lei şpagă. Eu vândusem corect, oferind restul până la ultimul leuţ, el zâmbise şarmant şi făcuse şpagă vreo 60 de lei. Uite aşa ne-am văzut noi bogaţi, cu 285 de lei în buzunar!

Ne-am oprit la Boema, am luat bilete, apoi bulion şi cartofi şi am început să ne facem planuri pentru ziua următoare, să luăm câte 2000 de ziare de căciulă şi să închiriem un taxi, pe care Rugbistul zicea că-l achită din şpagă. Cu mintea plină de planuri ziua a trecut şi seara am mers la spectacol.

Stela Popescu şi-a făcut numărul magistral şi la sfârşit ne-a spus cu vocea dată-n lacrimi că Boema îşi trăieşte ultimile zile. Chiar dacă ştiam, acum devenise o certitudine dureroasă. Ne-a povestit cu amărăciune ce-a însemnat Boema pentru teatrul de revistă, pentru Bucureşti, am aplaudat şi am plâns… o sală-ntreagă, un singur hohot!.

Din sudoarea acelei zile ne-a rămas chiar şi de câte o îngheţată. Noaptea n-am putut dormi de durere în partea dreaptă. La şase dimineaţa am ieşit pe Splai. Locuiam în căminele Grozăveşti şi o maşină m-a dus la Municipal. Era întâi august şi pe doi trebuia să merg la Costineşti, în tabără studențească gratuită. Ghinion!

Neavând bani de spagă, abia pe la 11 m-a băgat în seamă un ciudat şi m-a chemat la control. Era un bărbat slab, foarte urât, cu părul tuns în cărări, cum făceau profesorii la şcoală, ca să-i oblige pe băieţi să se tundă. Cred că suferea de ceva şi-i cădea părul pe zone întregi. Mi-a zis că am o apendicită inflamată, o chestie urâtă şi că dacă nu mă operează într-o oră… mor. Mi-a făcut internarea, dar nu mi-am putut lua patul în primire fiindcă… murise o bătrână în el şi nu veniseră brancardierii de la morgă s-o ridice.

În salon erau 13 paturi şi nu-mi suna bine deloc. Pe la unu’ au luat moarta. Patul era pătat de sânge şi alte lichide dar n-a venit nimeni să-mi schimbe aşternuturile. Tariful era de 50 de lei la infirmieră, dar eu nu aveam niciun ban. Am stat într-un picior, sfârşită de durere, sprijinită de un pat.

A venit în sfârşit profesorul Dragomir, doctor cu greutate, şi le-a pus în mişcare să-mi schimbe patul. În salon erau vreo 4 canistre de benzină, mai mulţi saci de grâu-făină sau nu ştiu ce şi două gâşte vii. După ce-a organizat mutarea produselor în natură către maşină şi a instruit un brancardier să dea apă la gâşte, s-a lămurit că n-am nimic de dat şi a plecat.

Pe la două jumate a venit alt brancardier, Gabi, un fel de Kunta-Kinte care m-a pus pe o targă înaltă şi a început să alerge cu mine. Senzaţia este foarte ciudată şi chiar dacă am pilotat avioane, nu m-am simţit deloc în regulă. În holul mare, până să pricep ce se întâmplă, Kunta-Kinte a strigat: Mărioarăăăăăăăăă! Ei bine, mi-a dat un impuls că am ajuns în lift, targa s-a pleznit de peretele acestuia şi ha, ha, să zbor de pe ea. Kunta-Kinte era bucuros că am prins liftul şi teribil de mândru de isprava lui.

În holul cu sălile de operaţie mai era o targă parcată.

– O vezi pe baba aia? Tot de apendicită a murit, ca şi baba din salonul tău! De apendicită te operezi, nu? Vezi că Dragomir n-a fost în mână toată săptămâna! Rateu după rateu! Şi ce tânără eşti! Ai 17 ani împliniţi?

-În octombrie fac 22…

-Îi faci dacă scapi…

S-a deschis uşa. Sala de operaţie era inundată. Asistentele şi doctorii purtau cizme de gumă, ca la ţară.

Kunta-Kinte, amabil, ca să nu mă ud la picioare, m-a pus pe umăr ca pe sac. Atunci am văzut că femeia de pe cealaltă targă clipea.

În sală erau doi medici.

Kunta-Kinte, depăşindu-şi atribuţiile,  probabil, mi-a scos cămaşa de noapte şi a pus-o pe un scaun. Bikinii mi i-a agăţat în cuierul pom. Eram cam nelămurită şi i-am întrebat dacă ştiu ce organ trebuie să opereze, să nu mă trezesc că după anestezie mă operează de inimă ori altceva.

Au vorbit între ei şi cămaşa de noapte mi-au pus-o la loc dar bikinii roşii i-au lăsat în cui. Medicul mai tânăr, student arab aveam să aflu, mi-a zis că sunt cei mai frumoşi pe care i-a văzut. Mie îmi era rău să mor şi tâmpiţii au vorbit un sfert de oră despre chiloţii de damă. Celălalt medic, cu masca pe faţă mă întreabă ce medic m-a internat.

Îi spun că nu îl ştiu după nume că nu s-a prezentat şi insistă să il descriu.

-Nu ştiu. Sunt devastată de durere… Oricum, un tip urât! Puţin mai urât decât Dracul!

-Aha! Unul singur corespunde descrierii!- zice el serios.

Şi îşi lasă masca:

-Aşa de urât?

Zic da şi simt că mor: gafa vieţii mele! S-o fac pe spirituala cu un tip cu bisturiul în mână!

Medicul tânăr mi-a făcut injecţia în coloană şi mă tot întreba dacă-mi îngheaţă picioarele.

Nemulţumit, mi-a făcut încă una şi încă una.

Kunta-Kinte, rămas în sala de operaţie pe post de animator mă încuraja:

-Dacă ţi-o greşeşte rămâi paralizată! Ştii câţi oameni pleacă paralizaţi din spitale dintr-o injecţie? Şi sunt destui care mor la anestezie…

O mare minciună este că operaţia de apendicită nu doare. Pe mine m-a durât moderat în prima fază dar, la un moment dat, durerea a devenit insuportabilă.

Turcul, cel urât ca Dracul, era student anul IV şi arabul în anul I.

În sala de alături opera profesorul Dragomir şi din când în când o asistentă deschidea uşa şi profesorul Dragomir intra şi-l mai certa pe arab. Cred că eram un fel de lucrare practică în cadrul unui examen, fiindcă turcul, cel puţin mai urât decât Dracul, îl apostrofa:

-Nu mai trage cu mâna! Învaţă să apuci cu pensa! Nu rupe! Taie cu foarfeca! Dacă intră profesorul Dragomir pe uşă când tragi cu mana, te pică la examen!

La sfârşit, arabul mi-a aruncat un fel de păstaie undeva pe gât. Era apendicele. Mi-a zis că dacă-l vreau amintire pot să mi-l păstrez. N-am vrut.

L-a luat Kunta-Kinte . A zis că şi-aşa n-am dat şpagă, da’ poate merg la ştrand cu el. Am zis că-s măritată.

Urâtul a zis că-n spital el şi arabul sunt soţii mei, că mi-au salvat viaţa. L-a sfârşit s-au certat cu brancardierul pe bikini, care să-i păstreze amintire.

În hăhăiala lor, eu le-am explicat că-s studentă săracă şi nu mă pot lipsi de ei. I-am cerut unei asistente şi i-am primit.

Probabil a fost cea mai lungă operaţie de apendicită din istoria medicinei: o oră şi patruzeci şi cinci de minute.

Kunta-Kinte m-a atenționat că nu am voie să fac sex 45 de zile, apoi m-a dus tot nebuneşte până în salon, zicând că targa lui este Toyota. A dat Dumnezeu să mă văd în pat. În zilele următoare a fost prietenul meu devotat, m-a obligat să cobor din pat şi m-a susţinut să umblu prin cameră. Îi trecuse hăhăiala nebună din prima zi şi a devenit simpatic, glumind într-un registru mai domestic.

Mi s-a spus să nu mişc capul 3 ore fiindcă rămân cu dureri de cap. Calculând că mi-au făcut trei injecţii, am stat până la miezul nopţii neclintită. Doar capul meu de matematician era singura avere!

A doua zi aveam voie să mănânc câteva linguri de supă şi doar ceai. A venit mama de la Brăila cu un borcan de supă de pui.

Şoc! În borcan erau două copane! Oho! De când nu mai văzusem un copan?!

Regula era de fier! N-aveam voie să iau decât zeamă. Am mâncat totuşi un copan! După ce m-am asigurat că nu mă vede nimeni… şi pe-al doilea.

Pe trei august m-au externat, fiindcă acel pat trebuia să producă, iar de la mine nu era nicio speranţă. Kunta-Kinte m-a dat în primire soţului meu, zicându-i că are o nevastă grozavă. Rugbistul a mârâit. De la spital m-a dus la cămin cu ia-mă nene.

În cămin m-a dus direct la Hamed, un vecin de palier . Îi dăduse Hamed o carte de vizită pe care scria doctor. Ajunsese în cameră în acel moment. S-a descălţat tacticos, nu purta şosete şi în faţa noastră s-a spălat pe picioare. Am fost oripilată dar am aflat ulterior că era un semn de respect.

L-am întrebat dacă este doctor, a zis că da, aşa că soţul meu i-a arătat operaţia şi i-a cerut părerea.

-Frumos, frumos…

Ne-a servit cu o cafea.

Soţul meu l-a întrebat dacă este bine să mergem la mare, fiindcă era disperat să pierdem biletele gratuite de la facultate. Hamed a răspuns înţelept că numai eu pot hotărî.

Seara, rugbistul m-a dus iar la consultaţie.

Hamed a zâmbit, a luat un pepene galben şi l-a tăiat în faţa noastră, servindu-ne amabil. Ştiam că pepenele galben este greu ca aliment. De la spital mi se spusese că este contraindicat dar, medicina evoluează şi, poate, străinii au acces la mai multe informaţii. Am mâncat şi mi-a fost bine. Hamed a început să vorbească la telefon şi eu, privind prin cameră, am văzut un teu de desen tehnic, mare de vreun metru. Terminând el de vorbit la telefon îl întreb:

-Dar ce face un doctor cu teul?

-A, toate planşele le fac cu el! Sunt doctor în arhitectură!

A doua zi dimineaţă, agăţaţi pe scara trenului, am plecat la Costineşti.

Eurovision-victime colaterale


Dincolo de păruielile dâmbovițene, Eurovisionul are o tradiție a scandalurilor, e drept, mai sonore pe România, Ukraina, Bielorus unde corupția și arbitrariul politic dau în clocot.

Dar, la Baku, orașul care va găzdui Eurovizionul în mai, și care începe să se apropie de strălucirea Dubaiului, acest eveniment înseamnă disperare pentru câteva sute de familii. Locul pe care se construiește grandioasa sală de spectacole este proprietatea unor familii cărora li s-au dărâmat casele fără niciun preaviz și fără posibilitatea de-a-și recupera lucrurile. Și pe măsură ce lucrările avansează, proiectul se ajustează din mers și alte case și blocuri intră în malaxorul șantierului. Deja alte blocuri au fost debranșate de la rețeaua de gaze, apă și curent pentru a-i izgoni pe proprietari.

 Întrebați de BBC de ce nu iau atitudine, cei de la Eurovision au răspuns cu cinism că sala va fi folosită și pentru alte evenimente viitoare.

Și atunci ce? Responsabilitatea față de victime se diminuează împărțindu-se la numărul de evenimente ce se vor desfășura în viitor? Nu! Eurovizionul, proprietarul clădirii, firma constructoare și autoritățile sunt părtașe la nenorocirea acelor oameni!

Și Ceaușescu i-a scos pe oameni din casele lor pentru construirea socialismului, dar măcar i-a mutat în apartamente noi. Bune sau proaste nu discut, dar n-a aruncat pe nimeni în stradă! 

Așa ajung oamenii să zică comunism, capitalism, tot un drac!

Doar că nici noi, nici azerii n-avem parte de capitalism. Noi avem baroni, moguli și căpușe, ei au aroganță cu miros de petrol. 

Eurovisionul? O afacere tot mai jenantă de la an la an!  

http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-16223311

Vagabondul


În urmă cu 21 de ani, ca tânără profesoară de matematică, când școala era școală și încă se dădea admitere la liceu, încă din prima lună am identificat trei tipuri de elevi. Primii erau cei talentați și inspirați care puneau mâna pe pix și rezolvau problema, poate chiar prin două- trei moduri; am avut norocul să am doi astfel de elevi -Scarlat Petruș și Sbarcea Liviu care au confirmat, deși orfani și-au întemeiat familii, au copii, locuri de muncă și o viață normală. Aveam câțiva care puneau mâna pe pix și transpirau din greu, uneori le ieșea, alteori nu, ștergeau, tăiau dar căutau soluții. Mă vizitează încă mulți dintre ei și au ajuns oameni. A treia categorie și cea mai cuprinzătoare era a celor care priveau aiurea pe fereastră sau se jucau cu un titirez, o ață ori lâncezeau pur și simplu: aceștia nu știau să facă problemele și nici nu încercau. Am luptat cu ei să le demonstrez că este mai bine să gândești, chiar dacă uneori ești pe o pistă greșită, decât să nu gândești deloc. Sau cum spunea bunica mea, de frica ciorilor să nu mai sădești porumbul? De frica poleiului să stai în casă și să-ți moară vitele de foame? Îți pui cârpe pe tălpile ciubotelor, te ții de garduri, cazi și te ridici dar până la urmă găsești calea să-ți hrănești dobitoacele!

Oare ce este mai periculos? Să faci din nu știu o filozofie de viață și să trăiești senin, gândind că la toată barza chioară îi face Dumnezeu cuib?

Nu! Progresul omenirii n-a venit de la cei care zic nu știu fără să-și pună întrebări, fără să caute răspunsuri, fără să lupte pentru ideile lor, fără să se prăbușească și apoi să se ridice iar!

Să gândești, sau să nu gândești?- aceasta-i întrebarea ce și-o pune bunul meu prieten.

Nimeni nu este deținătorul adevărului absolut! Tot ce gândești, creezi și recreezi din indiciile și informațiile pe care le captezi! Minciuna reprezintă un adevăr nespus, un adevăr trunchiat sau, în valoare absolută, negarea adevărului!

M-am născut în 1968 și de atunci fără încetare minciuna a fost politică de stat. M-am revoltat și bunicile mi-au spus că de la 1902- 1903 tot așa au prins și ele și așa au prins și bunii lor. Minciuna vine din timpuri istorice. Televizorul minte, ziarele sunt antologii de minciuni, profesorii mint din comoditate, din oportunism, pentru că aceasta-i politica oficială, sau, poate, atât știu sau atât îi duce capul!

Trăim într-o lume în care albul și negrul au ajuns simple iluzii optice.  Cenușiul se așterne în dâre grele peste viața noastră, peste orizonturi, ne pleznește peste retină și ne scârțîie în dinți.

Să ne căutăm fiecare o sinecură și să ne adaptăm cameleonic fiecărui regim?

Capul plecat, sabia nu-l taie!

De ce mint oamenii?

De ce Sever Voinescu nu are curaj să le strige lui Cărtărescu, Pleșu și Liiceanu în față că se simte trădat, că e dezamăgit că intelectualii s-au lepădat de președinte?

De ce ura lui împotriva intelectualilor o maschează într-un atac la adresa dramaturgului Eugen Ionescu, academician și a lui Sam Beckett, laureat al Nobelului pentru literatură, într-o tentativă ridicolă de a-i micșora pe cei doi uriași. De ce trebuie să mintă că Sammuel Beckett a plecat ca și Eugen Ionescu din România?

Samuel Beckett român? Un român cu un astfel de nume nu poate fi decât un pârlit de evreu, ne sugestionează domnul Voinescu traducându-i numele Sami Berechet, formulă reluată chiar de două ori în textul articolului. Cu acest artificiu grosolan strădania de a-i tăvăli pe cei doi pare mai lesnicioasă dar nu e, așa cum cioara nu poate lupta cu vulturii!

Pentru știința tuturor semidocților,  Samuel Beckett este irlandez născut la Dublin iar Godot, personajul așteptat de cei doi vagabonzi la răscruce, cel care nu vine niciodată și de care-și bate joc domnul Voinescu este o metaforă a SPERANȚEI.

 Sub Ceaușescu, în toate caietele pe care compuneam rebusuri și poezii aveam scris pe prima pagină:  Te aștept, Godot! Eu tot mai sper să vii!

În primele zile de facultate am scăpat un astfel de caiet la cantina studențească și un student care mă curta insistent a deschis caietul, apoi mi l-a înapoiat trist:

– Eu te iubesc de când te-am văzut la înscrierea pentru examen dar se pare că n-am nicio șansă! Tu ești cu gândul la Godotu, ăsta!

Numai până crapă Ceaușescu!- gândeam eu cu naivitate.

Nu spui nimic, nu? – mă întreba el acuzator, băgându-mi caietul în față.  Sper că nu-i student străin! De fapt, la câți studenți străini sunt în Grozăvești… poate mă trezesc dracului în beci la Securitate! Nici măcar nu te cunosc prea bine! Din acel moment am scăpat de insistențele lui. După terminarea facultății cărările nu ni s-au mai încrucișat niciodată dar avea profilul perfect pentru un politician de Dâmbovița.

În dimineața de 22 decembrie pe la 11 dimineața l-am zărit pe Godot, ca să dispară iar din viața mea pe 12 ianuarie 1990. În ’96 a venit iar pentru câteva zile dar a fost alungat de algoritm, POCOCO și COPEPE. De atunci Godot s-a mai apropiat de câteva ori dar politicienii l-au izgonit!

Godot e un proscris iar eu sunt vagabondul care-l mai așteaptă încă!

 http://dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/intilnirea

Fractura logică din discursul președintelui


Am avut încăpățânarea să-mi urmez visele copilăriei și curajul să-mi trăiesc viața după propriile mele tipare. De aici mi-au venit destule necazuri dar și cele mai mari bucurii. Uneori mi-am julit genunchii, alteori am fost zdrobită. M-am ridicat de fiecare dată cu ajutorul cărților, am muncit pe brânci și am pipăit fericirea poate mai des ori mai conștient decât alții. Am știut să mă bucur de ce-am văzut, de ce-am citit, de ce-am izbutit, fără să pun la suflet ce n-am dobândit.  

Nu foamea mă face să mă revolt în aceste zile, deși au fost destule momente în copilărie, studenție ori în primii ani în învățământ când am cunoscut foamea la modul intim, permanent. Mă revoltă statul nefuncțional, mișel, spoliator, mă revoltă că fiecare lege sau ordonanță este croită în dușmănie față de oameni. (http://www.jurnalul.ro/observator/afacerea-rovinieta-2011-602672.htm)

Mă revoltă deznădejdea oamenilor sărăciți de criză și de guvernarea șuie, mă revoltă disperarea prietenilor mei care și-au pierdut afacerea, casa, aparatamentul mamei, surorii și soacrei, jefuiți de finanțe, bănci și cămătari.

Mă revoltă că judecătorii de la Înalta Curte sunt în cârdășie cu bancherii și casele de avocatură și CSM-ul închide ochii într-o complicitate vinovată.

Mă revoltă politicienii opoziției care încearcă să politizeze protestul din Piață și să-și aroge merite închipuite. Mă revoltă tupeul unui Orban ori Petre Roman de a merge la Universitate: încercarea de a se amesteca printre oameni onești nu-i va face niciodată onești.

Mă revoltă politicienii care pledează pentru distrugerea celor șapte munți, otrăvind cu cianuri Roșia Montana pentru ca aurul dacic să ajungă în seifurile unor străini.

Mă revoltă discursul președintelui fiindcă sfidează logica:

-Nu conduc eu PDL-ul fiindcă eu l-aș fi condus mult mai bine!- zice mister president.

Deci, PDL-ul este condus prost! De cine? De domnul Boc!

Dar domnul Boc e șeful guvernului! Dacă domnul Boc conduce prost propriul partid, evident că domnul Boc conduce prost și guvernul! Exact ce scandează și demonstranții din Piețe, domnule președinte!

Boc conduce prost! Aduceți un guvern de tehnocrați să repună țara pe șine și patria vă va fi recunoscătoare, domnule președinte!

Și  amintiți-vă că și lui Carol al II-lea și lui Ceaușescu Elenele le-au adus ghinion. Dumneavoastră aveți două!

Popi şi preoţi


Mihaica era proaspătă şi veselă ca o dimineaţă de primăvară şi de isteaţă nu avea egal în toate satele din jur. Dar, cât i-a fost drăguţul plecat la armată, părinţii şi nenicii mai mari au măritat-o cu de-a sila cu Ilie, om harnic, avut, dar neguros. I s-a supus bărbatului cu inimă grea. Şi-a ţinut rangul casei şi-a ţesut, a copt şi-a frământat ridicând gospodărie pricopsită dar lipsită de veselie. Ilie punea ban peste ban şi cum auzea că se vindea pământ în sat, se şi înfăţişa la poarta respectivului cu bani potriviţi. Copiii s-au înşirat unul după altul şi a început lupta cu Ilie ca să le ia copilaşilor câte-o rochiţă de Paşti ori ciubote la Crăciun. Mihaica nu reuşea să-l  înduplece şi singura cale să-şi îmbrace copiii în haine noi era să ia din bani pe furiş. Dar când prindea Ilie de veste, îi rupea oasele! Alte femei în sat erau la fel de oropsite, ori mai rău şi, singura nădejde de mângâiere i-a fost la biserică. Dar preotul era bătrân şi zăcaş şi repede s-a petrecut la cele veşnice iar în sat a venit preot tânăr, muieratic şi fără vorbă socotită. Iar când se pornea la vreun parastas, nu-l mai ridicai de lângă butoiul de tulburel. Tare s-a mâhnit Mihaica întâlnind-o pe preoteasă la fântână cu ochii vineţi şi vorba bolovănită de plâns. Socotind câte nefăcute erau pe răbojul părintelui, încet-încet a rărit drumurile la biserică. Apoi au venit comuniştii în sat şi le-au luat animalele, caii, căruţa, boii şi plugurile la colectivă. Toţi puturoşii şi toţi golanii satului s-au dat cu comuniştii şi, purtându-se ca cei mai răi vătafi, le-au cerut şi pământurile la cooperativă. L-a întâlnit pe părinte pe uliţă şi s-a plâns, ca omul necăjit: -Ce ne facem părinte, ne iau tâlharii pământul şi ne aduc în sapă de lemn! Cică să-l dăm la colectivă! -Ba să-l daţi! De ce să nu-l daţi?! Ce ştiţi voi, cu mintea voastră proastă de ţărani? Partidul ştie mai bine! Ce, Mihaică, ţi s-a urât cu binele? Ţine-te clonţoasă, şi-o să-l vezi pe Ilie în puşcărie! -Ar fi trebuit să fii omul lui Dumnezeu părinte, dar eşti omul comuniştilor! De-aia n-ai frică de Dumnezeu! Până n-o trimite Dumnezeu un creştin adevărat să ţină sfintele slujbe, eu în biserică nu mai calc! N-a trecut mult şi satul a rămas încremenit: băiatul popii s-a înecat în Siret. Nimeni nu l-a mai văzut vreodată treaz pe popa Carp dar la aşa năpastă nici nu era de mirare. După o vreme a venit un alt preot în sat: privea numai pieziş şi era adunător foarte! Orice ai fi avut în mână îţi lua degrabă iar la botez ori îngropăciune se târguia să iasă la mare câştig! De găsea un cui ruginit în drum ori un ciob de sticlă colorată îl lua bucuros şi-l punea în desagă. Mihaica nu s-a împăcat cu relele deprinderi ale popii şi a rămas să se roage singură, în casă, la icoana Maicii Domnului. Ilie, cu barbă lungă, ca de patriarh, tot aştepta de la cer un semn: ori să-şi întoarcă Dumnezeu faţa către ţară şi să-i trăznească pe hoţii care-i luaseră pământul şi averea, ori să vină americanii şi să stârpească ciuma roşie! Într-o zi, Ilie s-a întors de la câmp, s-a aşezat ostenit pe prispă cu ochii la cer, cercetând după obicei să fie primul care vede avioanele americane de-or fi să vină:  i-a plesnit un vas de sânge la cap şi până în zori a murit! Mihaica i-a făcut toate cele după rânduială dar nu l-a plâns. A lăsat cuvânt greu copiilor şi nepoţilor ca atunci când i-o veni rândul, s-o îngroape în alt capăt de cimitir ori mai bine în alt sat, să nu care cumva s-o bage în acelaşi mormânt cu Ilie, ca măcar pe lumea cealaltă să-şi găsească liniştea!  La bătrâneţe preotul strângător a murit printre gunoaie într-o casă naţionalizată din centrul Brăilei, pe strada Goleşti. Casa era plină de cartoane, papuci desperechiaţi, cutii de conserve şi te miri ce alte stâlcituri fără nicio trebuinţă. Gunoiul adunat până la grindă a luat foc.  Pe Mihaica a luat-o fiica cea mare s-o îngrijească. Satul în care s-a mutat era mai aproape de oraş, mai nou, ridicat de comunişti, cu case din cărămidă şi cu oameni mai cuprinşi dar, nu avea biserică. Biserica era în satul vecin, hăt-departe, la vreo cinci kilometri. Cursa era suspendată fiindcă era criză de motorină şi autobuzele erau cu elevii ori militarii la câmp, la culesul recoltei, aşa că la bătrâneţile ei nu s-a dus niciodată la biserica din satul vecin. Doar vechea icoană a Maicii Domnului i-a fost aproape. Toamna următoare, chiar în ziua Naşterii Maicii Domnului, Mihaica s-a stins după o viaţă de-amar. Preotul, ştiind că-i din neam de oameni harnici, a vorbit frumos despre ea, poate ca să-i pună o pilă la Sfântul Petru şi, multe lucruri despre vrednicia ei chiar le-a brodit. Dar când a spus că această creştină nu a lipsit în nicio duminică de la biserică, s-a produs o foială printre cei prezenţi şi, babele, cele nelipsite de la toate slujbele, au început să murmure: -Hai, că prea le-nfloreşti, părinte! Mihaica, a trăit cu gândul că preotul este omul uns de Dumnezeu să păzească bunele rânduieli, să arate oamenilor calea în viaţă ca un bun învăţător, să povăţuiască şi să fie aproape. Spunea adesea că multe s-ar îndrepta în sat dacă ar veni un preot cumsecade. Să întâlneşti un preot bun este un mare noroc în viaţă şi o mare mângâiere. Dar, din păcate, sunt destui funcţionari care îşi acoperă viciile şi meschinăria sub o sutană, crezând că oamenii sunt proşti şi le acordă credit nelimitat. Ba, mai mult, îi pizmuiesc pe acei preoţi minunaţi, care au ajuns la inimile oamenilor, atacându-i ca nişte derbedei de rând. Că nu-i totuna un preot cu un popă! Nici viceversa!

Şi americanii au prostănacii lor?


Un impostor care se dadea drept un temut comandant taliban, a excrocat si santajat nu doar cetatenii afgani, ci si oficialitatile de la Kabul. Totul a culminat cu pacalirea americanilor, care au ajuns sa-i dea o suma considerabila de bani, in schimbul asigurarii securitatii soldatilor NATO, dislocati in regiunea pe care falsul terorist se lauda ca o controleaza.

Timp de luni de zile, oficialitatile afgane au crezut ca Continuă lectura

Bine mai zice nenea Iancu


Caragiale către Octavian Goga:

„Ţi-am spus de-atâtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos cu tăieturi fine de floretă, el loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul are o concepţie telurică a vieţii. Uite aşa îşi înfundă spatele şi trec pe deasupra lui toate curentele… Nimic mai greu decât să cârmuieşti proştii… Ei au un instinct de împotrivire organică…”

Sursa:http://adriataras.blogspot.com/2007/09/amintiri-despre-caragiale.html

Impozite, impozite…


„Guvernul doreşte introducerea impozitului inclusiv pe reducerile şi promoţiile magazinelor.”

Un preşedinte jucător se plimbă pe stradă însoţit de premier.

Preşedintele vede un rahat pe jos şi se gândeşte să se distreze puţin:

-Boc, mănâncă-l!
-Cu plăcere, domnule preşedinte, dar îmi permiteţi să pun şi un impozit de 16% pe el?

Dansând în picioarele goale


Am citit în ziarul Obiectiv despre publicarea unui volum de poezii al „unei femei dispărute de 11 ani de-acasă, Adriana Sitaru”

Am cunoscut-o în anii de liceu pe Adriana. Era elevă la clasa de filologie dar, chiar dacă eu eram la mate-fizică, am cunoscut-o bine.

Adriana era aproape imaterială. Îi intriga pe cei cu care discuta, îi enerva pe profesorii concreţi şi obtuzi. Era croită altfel: respira poezie.

Brunetă cu ochi mari şi negri, neliniştiţi, Adriana avea o fluiditate în mişcări şi adesea mersul i se transforma în dans, acompaniindu-i şoaptele de poezie.

Toate ciudăţeniile ei, din punctul meu de vedere acceptabile la o artistă, îi şocau pe pragmatici dar mie-mi era dragă şi vedeam în ea o mare poetă.

I-am adus un caiet cu poeziile mele şi deschizându-l, a început să citească cu voce tare, pe bulevard:

„Şi nimeni nu-mi spune dacă-n cer, începe sau se termină un plop stingher…”

A închis caietul, mi l-a înapoiat şi mi-a spus:

-Cu toată matematica şi avioanele tale, noi suntem la fel! Acest vers, fără să am habar că şi matematicienii au aceleaşi frământări, l-am scris şi eu în poezia Copacul! Gândeşte-te! O matematiciană riguroasă şi-o poetă zăludă scriu poezii în aceeaşi manieră şi cu aceleaşi metafore de parcă nu ne mai ajung cuvintele. Am să dansez pentru tine!

Eram pe bulevardul Cuza, în dreptul Protoieriei şi fiind ora de terminare a cursurilor la Bălcescu, scuarul era foarte animat.

Adriana s-a descălţat, nu purta şosete şi, ca şi când am fi fost doar noi două, a început să danseze în jurul meu, cântând o poezie tulburătoare:

„Pomule din cer, pomule stingher…” Nu ştiu dacă poezia o avea deja compusă sau a versificat atunci spontan dar gestul ei, considerat bizar sau nebunesc pentru trecători, mie mi s-a părut fascinant.

Dansul, un zbucium de mare amplitudine, a ostenit-o. Avea lacrimi mari pe obraji dar energia consumată în dans îi lăsase chipul senin.

Poeta zăbovea foarte puţin în lumea noastră concretă. Glisa firesc în lumi numai de ea cunoscute.

Adriana era ca un înger venit din altă lume, să ne rupă de material şi să ne aducă poezia.

M-am mirat mereu că n-am mai întâlnit-o pe Adriana, i-am căutat numele prin librării, convinsă că visul ei de poetă va fi prins în scoarţele unei cărţi.

De 11 ani a dispărut de-acasă dar destinul ei de poetă s-amplinit şi i-a fost publicat un volum de versuri.

Eu sper ca într-o zi, Adriana să se întoarcă-n lumea noastră îngustă, în paşi de dans şi cu braţele pline de caiete cu poezii.

DAC-O AVEA ZILE, O TRĂI!


Eram prin clasa a VI a şi luptam cu greu cu mai mulţi tartori dinăuntrul şi dinafara familiei.

Am zis Doamne-ajută că am scăpat de şcoală şi de terorista de dirigă ce-mi mâncase ficaţii tot anul. Mă gândeam bucuroasă cum o să citesc toată vacanţa câte o carte pe zi şi una pe noapte, trai neneacă.

Îşi bagă dracu’ coada şi o mătuşă vine la mama să mă ceară pentru cules de cireşe. Cică să mă-nveţe cu munca, de parcă n-aveam eu în curte 16 vişini vreo nu ştiu câţi  pruni, meri, piersici, caişi.

În ciuda faptului că avea băiat la facultate,  mătuşa considera pentru o fată învăţătura perfect inutilă, pretext să stai cu-o carte-n braţe în loc să speli o albie de rufe.

Mama, femeie de treabă de felul ei dar, cu mare fereală să nu-şi supere surorile ne-a lăsat toată copilăria în mâna tartoriţei, sora mai mare şi uite că se mai iţise încă una să-mi sară în spinare. La discuţii târzii, când nu mai era nimic de reparat a zis că i s-a părut că mă trimite ca-n tabără: să mănânc o mână de cireşe şi să citesc la umbră!

Deci, la cinci dimineaţa scularea,  suit într-un tractor cu remorcă şi, hai în satul vecin la livadă. Căldură, căldură, apă  într-o balercă murdară.

Mătuşa culegea cu o tovarăşă şi erau fruntaşele lumii: câte patruzeci de lădiţe de cireşe pe zi când restul echipelor făceau 12, maxim 18.

Mă abţin să beau apă dar mănânc cireşe spălate în balerca mizerabilă şi fugi în porumb soro, că era de jale.

M-am deranjat cumplit la stomac dar, mătuşa nu a acceptat să opresc lucrul şi dă-i navetă între pom şi porumb.

Sfîrşită de situaţia dramatică în care eram, se rupe o creangă şi cad din vârful pomului ca un sac, cu o bufnitură înfundată.

Mătuşa strigă să mă ridic şi să mă scutur, să nu mă mai alint dar, rămân la sol, fără să ştiu dacă mai am vreun os întreg.

Coboră mătuşa din copac în viteză, schimbă lădiţele titirez, fără să-mi dea vreo atenţie.

Abia când fluieră brigadierul pauza de masă coboră mătuşa şi tovarăşa ei. Mătuşa mă împinge cu un gumar în coaste şi-o aud zicând:

-O mai hi trăind, fa copchila asta?

-Las-o fa, cî dac-o avea zile-o trăi!- îi răspunde tovarăşa.

Ziua de muncă-şi continuă rutina.

Seara pe la cinci-şase, cu forţe reunite m-au urcat în tractor şi, nişte băieţi  mă-au cărat acasă la mătuşa care mă-ndemna mânioasă: hai fa mişcî-ţi chicioarili, cî tre’ să dau di mâncari la viţicî!

După vreo săptămână de zăcut între viaţă şi moarte, a dat Dumnezeu şi m-am văzut acasă.

Supărată Dunăre, a venit la mama şi m-a raportat:  de puturoasă şi destrăbălată ce-i, nimic n-o sî s-aleagî di capu’ ei. Ai făcut nişte feti, Marioricî, di mai bini nu le făceai!

O CAFEA OTRĂVITĂ LA BUDAPESTA (I)


Multă vreme ne-a cam stat în gât scandalul ”Budapesta”. Pentru cine nu ştie, în anii ’80 Bucureştiul a fost zguduit de un scandal sinistru. S-a zvonit că la cârciuma cu ştaif, aflată la o zvârlitură de buzdugan de hala Unirii, reperul zero al capitalei, carnea şi organele excelent preparate erau furnizate de… morga centrală. Miliția a demarat o anchetă… Nedigerabilă informaţia, nu?

În acest context, șopârla a lucrat în mintea oamenilor, asociind mai degrabă Budapesta cu vestita cârciumă, decât cu capitala ”pohticioşilor” noştri vecini.

Anii au trecut, a venit zice-se Revoluţia şi, ca tot românul plin de curiozităţi, mi-am făcut vânt peste graniţă ori de câte ori am avut ocazia.

Rugbistul, cu două marcaje de pământ pe zodie, s-a fofilat cam de fiecare dată, rămânând la vatră. Având un fel de superstiţie legată de hotarele patriei, i-au expirat două paşapoarte neutilizate. Mie, nu!

Ajungând în Maramureş prin 2002, de Paşti, rugbistul m-a tachinat în faţa prietenilor, că numai eu sar pârleazul, având multiple aventuri europene.

Pe şapte mai, adică fix cu o zi înainte de aniversare lui Ingrid, nu chiar în spartul zorilor, l-am zgâlţâit pe domnu’ soţu’ zicând:

-Hai să-ţi dau un cappuccino la Budapesta!

-Hai!

Pupat copilul, plecat Cavnic, Baia Mare, trecem de Apa Sărată, ajungem la Satu Mare.

-Nevastă, noi străbatem toată planeta pentru cafeaua aia?

-Numai până la Budapesta, mon cher!

Rugbistul, bucureştean, gândind că Budapesta asta-i tot o cârciumă, șofă calm mai departe până hăt, în vamă la Petea.

-Nevastă, se cam termină ţara, nu mai dai cafeaua aia?

-Bărbate, după ştiinţa mea, pe vremea lui Burebista, ţara noastră ţinea până la lacul Constanz, deci şi aşezările Budapestei erau ale noastre. Știu, a luat-o Atilla şi ne-a lăsat în fruntarii mai înguste, dar am mai nimerit şi mai nimerim…

Când am oprit la un chioşc să iau cartea verde şi asigurările de sănătate, a simţit rumânu’ că-i groasă. Am plătit pogonul de parale şi el a condus blând, că vitejiile la volan sunt mai costisitoare în afara granițelor. Aşa eram noi la tinerețe: mergem unul după altul până la capătul lumii!

Socoteala mea era defectă. Din rutină, ştiam drumul Arad-Budapesta, cam 250 de kilometri. Ruta Baia-Mare-Budapesta a fost dublu şi un pic. Am vorbit tot drumul cu prietenii noştri din Cavnic. Era prima dată când abandonam copilul şi ne cam ciupeau remuşcările dar, Budapesta trebuia cucerită!

Soţul meu se lămurise, în sfârşit, că Budapesta la care mergem e tot un fel de cârciumă, da’ ceva mai mare şi reacţionase rezonabil, că dacă n-am fi rezonat şi la trăznăi, ce ne-ar putea ţine atâta vreme împreună?

O să spuneți, dragostea! Sigur dar, întotdeauna mai trebuie ceva… Eu am ales să-i ofer soţului meu multă, multă acţiune, că așa mi-a fost la îndemână! Cu mine, n-a prea avut timp rumânul să se plictisească!

Pe autostradă, în apropiere de Budapesta, am luat pulsul motelurilor: ieftin ca braga, cam 7 dolari de căciulă la standard de cazare austriac.

Ajunși la Budapesta, ne-am băut câte un cappuccino ultracentral, băgând și câte-o îngheţată plus un cola, apoi am plecat hai-hui în oraş. Pe Podul cu Lanţuri, am rămas într-un ambuteiaj, între două autocare. Pe stânga şi pe dreapta veneau cetăţenii de la un miting electoral, toţi cu sticla de Palinka sau măcar câte o bere, cum eu n-am mai pomenit: sticle şi cocarde alb-roşii-verzi la toată populaţia!

Ecomon, soţul meu opreşte motorul, deschide geamurile şi dă muzica tare. În câteva minute începe balamucul:  valul de hungarioţi se blochează în jurul nostru! Încep să ne bâstâcâne maşina, încercând să ne răstoarne în Dunăre. Am închis geamurile, am blocat uşile. Am înţeles repejos supărarea: cd-ul cu formaţia Hora le polua văzduhul unguresc cu melodia CÂNTĂ ROMÂNE. Nu era premeditat dar, pe soţul meu îl năpădise dorul de ţară.

Întenționau să ne rostogolească în Dunăre, dar fiind beţi, nu se prea înţelegeau între ei. Împingând cu furie din toate părţile, nu reuşeau decât să ne creeze un balans înspăimântător. Nu ştiu exact ce strigau în ungureşte dar, româneşte suna foarte concis: MORI! MORI! MORI!

După vreo 15 minute în care micul Clio a rezistat, valurile de manifestanţi, care se întorceau de la mitig, i-a împins forţat pe atacatori. Noul val migrator, nemaiauzind melodia, au trecut indiferenţi pe lângă noi, smulgându-i şi pe agitaţi din dispozitiv.

Am scăpat doar cu sperietura, am făcut câteva dure prin oraș și am parcat mai la dos. În două restaurante, am fost refuzaţi. Ori se intra cu parolă, ori românii şi câinii nu aveau acces în restaurantele respective. Noi am explicat că-n România ungurii intră şi în parlament, dar tipul mi-a zis într-o română chinuită că-i ia gâtul trădătorului Marko Bello. Să mai zici că corb la corb nu-şi scoate ochii!…

Un tip a venit după mine,  inginer român stabilit în Budapesta de zece ani şi, mi-a indicat o şaormărie unde vânzătorul era din Negreşti Oaş. Am mâncat shaorma pe o bancă, lângă statuia lui Matei Corvin.

Fără să ceară voie, lângă noi se așează o namilă cu mustăți și pălărie de gabor. Mâncâdu-l ori în fund ori după ureche, plin de mândrie și de sos picant, soţul meu îi comunică zdrahonului că Matei Corvin este român de-al nostru.

Tipul îi răspunde jovial că nu e cazul să vorbească în engleză, fiindcă a fost după revoluţie cu ajutoare în România şi s-a stabilit la Timişoara timp de şapte ani. Nu-i place politica de învrăjbire a lui Tokeş şi el a văzut că între români şi unguri treburile-s paşnice.  Vorbeşte binişor dar, stâlceşte mult. Îi zic că-i un tip valabil şi că eu am prieteni unguri. Totuşi, mă pişcă limba şi-i spun că eu, studentă fiind, după Revoluție am primit conserve de ghiveci şi lapte praf ungureşti, toate expirate.

O zice p-aia cu calul de dar nu se caută la dinţi, dar și că nu trebuie să te încrezi în unguri nici când îţi fac daruri. Pleacă râzând prietenos apoi se răzgândește și se întoarce:  zice soţului meu.

-Ai nevastă deşteaptă, o vreaU şi eu una…- se adresează el soţului meu.

Vorbind stâlcit, soţul meu înţelege că ungurul ”o vrea şi el o dată” şi-l înjură năpraznic. Bun cunoscător al înjurăturilor româneşti, ungurul pricepe că n-a fost înţeles.

Reiau dialogul în engleză şi se înţeleg: îşi dau mâna. Relaţiile româno-ungare se sfârșesc paşnic.

Cafele, shaorma, sucuri, vreo 14 dolari, telefoanele cu copii 142, benzina 100, asigurările de sănătate și cartea verde, care atunci se plătea separat, vreo 150. Aventurile dramatice abia încep. Va urma…

ATENŢIE! TUPEU FĂRĂ LIMITĂ!


Biroul meu este într-o intersecţie importantă. Într-o zi, cu doi ani în urmă, apare în peisaj un tânăr vânzător de ziare cu un defect vizibil la picior.
 Impresionat, soţul meu hotărăşte să cumpere ziarul de la puşti, chit că citeam presa gratis pe net.
Mă instruieşte corespunzător:
-Vezi că ziarul este 0.9 bani. Băiatul nu cerşeşte, nu fură. Bravo, lui că munceşte! Să-i dai de fiecare dată ceva în plus.
 Zilnic, timp de un an, aproape doi, ori eu ori soţul meu cumpăram ziarul de la băiat. Circulând separat uneori chiar îl cumpăram amândoi, fiindcă dacă venea la maşină îmi imaginam că l-a scăpat pe soţul meu şi cumpăram eu. Ajungând în birou vedeam surprinsă că sunt două ziare dar, asta e…
Dacă nu găseam loc de parcare în zonă şi nu treceam prin raza lui de acţiune ca să ne intersectăm, puştiul orientat venea el în firmă.
Dar, simţeam permanent o adversitate din partea vânzătorului până când într-o zi îmi spune mârâit:
-De ce-mi dai numai doi lei pe ziar, şeful îmi dă cinci!
-Cât costă ziarul ăsta, de fapt?
-0.9 dar, şefu’ îmi dă cinci lei, tu de ce dai numai doi? Mai decartează 3 lei, ca să rămânem prieteni!
-Este alegerea lui, aşa cum este şi alegerea mea să-ţi dau doi lei! Şi cu prietenii este altă poveste, prietenia nu-i pe bani!- îi răspund eu surprinsă şi închid geamul la maşină.
Îi povestesc soţului meu întâmplarea şi destul de încruntat îmi spune:
-Am şi eu ceva dubii cu băiatul ăsta. Este adevărat că îi dau cinci lei şi cotizez lunar cu 150 ron la bugetul lui dar am vrut să-l ajut…
-Dar, simt că ceva nu-ţi pică bine!
-Da, ieri dimineaţă i-am văzut telefonul mobil… Am căzut în cap! 24 milioane la liber, 18 la abonament! Şi dacă l-a luat de la hoţi, tot a dat 12-15 milioane pe el. Eu nu-mi permit aşa ceva, iar el avea două!
Mai trece un timp şi venind la birou îl găsesc pe soţul meu, supărat-Dunăre.
-Ce-i dragule?
-A fost pe aici vânzătorul de ziare…
-Şi? A ridicat tariful cumva? Nici cu cinci nu-i mai ajunge?
-Stai să vezi! Vine cu ziarul şi mă caut de bani. Nu aveam decât o hârtie de 2 milioane. Zic, treci peste vreo oră, că n-am mărunt! El îşi ia ziarul şi dă să plece. Zic: poţi să laşi ziarul şi vii mai târziu după bani! Da’ el răspunde obraznic:
-Auzi şefu’, mă iei de tâmpit să las marfa pe datorie? Eu n-am încredere nici în tata, darămite în voi ăştia care ba daţi cinci lei, ba daţi doi după cum vi să scoală!
-Băiete! Să nu mai calci niciodată pe aici şi să treci pe trotuarul celălalt cânt mă vezi! De azi-nainte citesc presa pe net, ca şi până acum, de fapt! Dispari!
Cu tupeu maxim, îndividul a continuat să vină la maşina mea chiar dacă l-am refuzat de fiecare dată, apoi, după câteva zile a dispărut din peisaj.
Uitasem povestea lui, aşa cum încerc să uit toate jegurile dar, ieri individul a reapărut în intersecţie. S-a îndreptat plin de speranţă spre maşina mea. I-am făcut semn că nu mă interesează şi m-a privit cu duşmănie.
Eram cu o cunoştinţă în maşină şi i-am relatat întâmplarea.
 Amica mea a ascultat cu interes şi mi-a spus, sfârşită de compasiune, că ea mă ştie ca pe o fată de treabă şi că speră că îi voi spune că l-am iertat pe individ şi că voi cumpăra iarăşi ziare de la el.
Eu consider că şi eu şi soţul meu am procedat corect renunţând să mai contribui la bunăstarea arogantului vânzător de ziare.
Voi ce părere aveţi ?

CEAUŞESCU ŞI LĂMÂIUL


         Am venit pe lume la drum de seară, în octombrie şi chestie de zodie sau predestinare pentru dualitate, deşi m-am născut pe 15, puţin înainte de miezul nopţii, timoraţii funcţionari de la maternitate îşi făcuseră planul pe ziua respectivă, aşa că m-au înregistrat pe 16 ca să dea bine în statistici. În copilărie m-a întristat falsul care a însoţit naşterea mea dar, aceasta nu a fost singura problemă. Moaşa, care era mai importantă decât medicul la acea vreme dar, şi vecinele şi alţi specialişti  au dat ca sigur că sunt băiat. Dezamăgirea nu l-a părăsit niciodată pe papaşa şi s-a consolat oarecum strigându-mă Răducu. Lista neajunsurilor pe care le-am produs unora şi altora cu naşterea mea ar fi lungă dar, o las pentru altă ocazie. Să mă întorc la poveste…
   Părinţii mei stăteau în gazdă la o familie cumsecade pe strada Tineretului. La primul Crăciun din viaţa mea eram prea mică ca să mă bage Moş Gerilă în planurile lui.
         La al doilea, Moşul a urcat pe casă ca să intre pe coş. Ori din neatenţia Moşului, ori de la greutatea zăpezii, o bucată enormă de plafon s-a desprins şi a căzut în pătuţul meu de bebeluş în timp ce dormeam. Speriat de boroboaţă, Moşul a plecat uitând să-mi lase vreun cadou.
         Pesemne am avut zile căci, pătuţul a fost acoperit de moloz dar, eu n-am avut nici o zgârietură.
         Părinţii meu s-au pus pe treabă şi au ridicat casă. Pe hărnicia lor, al treilea Crăciun ne-a găsit în casă nouă. Şi câte nu-s de cheltuit la o casă nouă!
         Bani de brad nu s-au găsit dar, au fost puse trei globuleţe şi vată pe crenguţele unui lămâi, ceva mai răsărit de un stat de om.
          N-am simţit lipsa globuleţelor căci, lămâiul avea lămâi mari, unele galbene, altele jumate verzi-jumate galbene.
          Moşul a adus izmenuţe, glucoză, portocale şi un set de ceşti de cafea din plastic.
         Obişnuită cu hainele ponosite ale vecinilor prin cartier, în tonuri de maro sau şoricii am remarcat repede la televizor un nene cu un costum alb, foarte elegant. Pe vremea aceia preferaţii mei erau Sfântu şi Manix. Pe Manix nu mi-l mai aduc aminte dar, personajul care mă preocupa pe mine, chiar dacă nu era aşa frumos ca Sfântu  mi se părea mult mai bine îmbrăcat. Am întrebat-o pe sora mea când îl vedem şi noi într-un film de acţiune, fiindcă ştirile mă plictiseau. N-a ştiut să-mi spună, ea avea opt ani dar, mi-a spus că nenea este Nicolae Ceauşescu şi nevastă-sa, Elena. Şi de atunci am început să ne jucăm de-a Ceauşescu şi Elena, eu evident în rolul lui. Mâncam cu graţie pate şi beam din ceşcuţele ieftine, de plastic primite de la Moş. Era o imitaţie de cafea făcută din cicoare şi cereale prăjite şi măcinate, doi lei pachetul. Mă simţeam bine în pielea lui Ceauşescu!
         În chip ciudat de intuitiv, sora mea o juca magistral pe Elena Ceauşescu.
Acră, pusă pe gâlceavă şi veşnic nemulţumită îmi mânca sufletul.
         Odată i-a căşunat că pateul este vechi şi vreau s-o omor ca să iau una mai tânără! A sărit şi la bătaie dar, m-am aruncat în pat şi m-am apărat cu picioarele. De fapt, ocupate cu joaca nu mâncasem sandwich-urile la timp şi pateul se înegrise un pic. Nu aveam noţiuni despre oxidare dar, la câte filme văzusem cu Sfântu, era firesc ca pe Elena Ceauşescu s-o ducă mintea la un complot.
         Pentru că aveam ceva talent la desen, din banii de la Pluguşor îmi cumpăram caiete şi culori. Desenam vapoare, peşti, cai, pe Sfântu’ Ilie şi evident pe Ceauşescu.
         Papaşa lucra la  Şantierul Naval şi m-a luat la lansarea la apă a unui vapor. Impresionată, am venit acasă şi am desenat vaporul şi sticla de şampanie.
        Taică-miu a luat încântat caietul şi m-a lăudat, apoi l-a răsfoit curios. Văzând zeci de portrete ale lui Ceauşescu, şi-a piedut toată veselia:
         – Copile, începând de astăzi, nu mai ai voie să desenezi! Caietul şi culorile se confiscă!
         Mi s-a pus un nod în gât dar, m-am ţinut tare şi i-am demonstrat că n-are nici un drept fiindcă erau cumpărate din banii mei. S-a mai îmbunat, mi-a explicat despre satrapiile din Imperiul Persan, de ochii şi urechile regelui. Mi-a povestit despre oameni care au zăcut în puşcării şi au murit sau au fost schilodiţi fiindcă au zis una sau alta despre partid sau mult-iubitul. M-a rugat frumos să desenez, oiţe şi căluţi dar, să-l las dracului pe Ceauşescu că intrăm tot neamu-n puşcărie!
         Ceva se fracturase-n sufletul meu de copil.
 Nu m-am mai jucat niciodată cu sora mea de-a Ceauşescu dar, cum nu aveam altă jucărie decât ceştile de cafea, am pus în scenă Vizită de Caragiale, înlocuind pateul cu dulceaţa.
          Mă mai gândeam uneori la Ceauşescu şi costumele lui elegante.
          Îl invidiam imaginându-mi că mănâncă portocale, kaiser şi muşchi ţigănesc pe săturate. Evident, acestea erau în mintea mea bunătăţile supreme: fiind scumpe mama le cumpăra în cantităţi mici şi numai cât să gustăm.
         În anii următori, noi am pregătit lămâiul cu bucurie şi înfrigurare.
         Moş Gerilă, un tip foarte practic mi-a pus conştiincios câte o pijămăluţă cu o glucoză şi două portocale sub lămâiul ca bradul; surorii mai mari caiete sau un stilou Student de treizeci şi şase de lei- modelul de top de la Flaro. Alteori primeam mănuşi, maieuri şi flanele de piele. La dulciuri formula era standard: o glucoză şi două portocale de fiecare! Eu speram la ciocolată, o trusă de doctoriţă de douăzeci de lei sau un telefon de jucărie de douăzeci şi cinci de lei. Eram foarte informată şi vorbeam tot anul despre ce-mi doream dar, vorbeam de-a surda.
         Pentru taică-miu erau mai importanţi copii lu’ Jeni, târfa-prădătoare pentru care a făcut un CAR de 15000 de lei.
         Mama întindea de bani cât putea ca să ţină casa. Cum era să dea douăzeci şi cinci de lei pe jucăria mea când o butelie era douăzeci şi şapte? Când n-avea bani de butelie stăteam la coadă la găzărie şi ieşeam din foame cu gaziera. Chinu’ după lume! Adormeai lângă ea şi mâncarea avea un gust dubios.
        S-a îndurat până la urmă moşul şi a adus o maşină de salvare din tinichea şi în alt an o sobă-masă de gătit, tot din tablă la şase lei bucata fiecare dar, şi câte o ciocolată. În sfârşit, ciocolata a luat locul meschinei glucoze fiindcă începuseră lipsurile, zahărul se raţionalizase şi glucoza dispăruse cu desăvârşire.
       Am început să aud la şcoală că la unii copii vine Moş Crăciun încărcat de jucării şi dulciuri. Şi am început să-mi doresc să vină şi la mine Moş Crăciun, fiindcă Moş Gerilă mă dezamăgise în fiecare an.
         Am întrebat-o pe mama de ce la mine, un copil harnic şi cuminte vine Moş Gerilă şi la colegii mei, unii chiar slabi la învăţătură, obraznici şi răzgâiaţi vine Moş Crăciun.
         N-a ştiut să-mi răspundă sau poate nici nu a auzit întrebarea. Avea necazuri mari cu papașa care nu aducea bani acasă şi era destul de violent.
Am întrebat-o pe învăţătoare.
         Eram în clasa a două. M-a întrebat zâmbind parşiv:
         – Îl ştii pe Crăciun de la a IV-a?
         – Sigur că-l ştiu.
         – Şi pe bunicul lui? Bătrânul care împinge zilnic un cărucior de butelie prin faţa şcolii?
         – Nu-l ştiu dar, sunt destui moşi care împing câte un cărucior de butelie pe aici. Trebuie să fie unul înalt şi slab, m-am gândit eu repede la unul care-ar aduce cu puştiul de la a IV-a A.
         – Ei, ăla este Moş Crăciun! Şi la cât eşti tu de deşteaptă sper că te duce capul, că moşul ăla ponosit, dacă ar avea măcar o jucărie ar da-o nepoţilor lui, nu ţi-ar aduce-o ţie!
          Răspunsul era logic şi m-a devastat. Apoi, am înţeles că toţi cei care primeau jucării frumoase aveau brad: Moş Crăciun nu venise la niciun lămâi!
         Şi, atunci, pentru prima dată am înţeles magia bradului! Pe atunci era obiceiul ca cei ce veneau în vizită să dea un bănuţ la copil. Standard era un leu dar, uneori aveam noroc şi nu avea mătuşa schimbat şi pica o fisă de trei lei.
      Mătuşile îşi făceau des vânt pe la noi, fiindcă la 16 vişini, opt pruni, doi meri, un piersic şi o mică solă de căpşuni, pe leul dat copilului îşi făceau şi dulceaţă şi vişinată şi compot şi se şi ghiftuiau de fructe proaspete. Şi bineînţeles că tot eu îmi rupeam oasele ca să le culeg. Servicii impecabile şi complete la un leu!
 Mi-am strâns bani şi anul următor mi-am cumpărat brad.
         Prea târziu!
        Am înţeles în sfârşit de ce Moşul venea ori pe 30 ori pe 31 decembrie: ziua de leafă la Şantierul Naval!
       I-am spus mamei care s-a minunat de perspicacitatea mea dar, secretul fiind dibuit, mama s-a simţit uşurată de povara lui Moş Gerilă  şi a cheltuit banii în folosul casei.
                Ce lecţie biblică amară pentru mica pionieră! Preţul cunoaşterii era devastator! Moş Crăciun nu mă băga în seamă iar eu, scormonicioaie, reuşisem să-l alung până şi pe săracul Moş Gerilă din viaţa mea!
         Dar, librăria de la şosea era pe colţ şi avea vitrine mari, generoase. Puteam să admir jucăriile ore întregi după pofta inimii! Nu-mi făcea nimeni concurenţă! Ceilalţi copii aveau jucării acasă şi erau ocupaţi să se joace cu ele. Sutele de jucării din librărie erau numai ale mele!