Directivele lui Satan

Directivele NKVD pentru ţările din Europa de Est

În iunie 1947, NKVD (precursorul KGB) distribuia, in regim strict secret, setul de directive destinat sovietizarii tarilor din sfera de influenta a Moscovei. Aceste directive intitulate „Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicatia NK/003/47”, au fost elaborate de Lavrenti Beria, unul dintre cei mai cumpliti (si eficienti) calai comunisti. Numele sau este indisolubil legat de „victoria sovietelor”. Lucrand in sistemul represiv sovietic inca din 1921, a fost numit de Stalin sef al NKVD-ului in 1938, unde a functionat pana in 1953. Este direct responsabil de uciderea a milioane de oameni. Sub directivele lui s-au organizat serviciile represive in toate tarile din Estul Europei.

 Lavrenti Beria

Dupa 1940, intr-un singur an, peste 200.000 romani basarabeni si bucovineni au fost deportati pe intinsul Rusiei, pana la Vladivostok, pierzandu-li-se urma. S-a elaborat un „Plan de munca” in anuarie 1941, care a sistematizat si organizat la modul cel mai monstruos sistemul de deportare. Metoda de elaborare a listelor nominale era diabolica: „Este necesar sa deportam fiecare membru al familiei, ca pe un principal deportat, impreuna fara sa-i informam de separarea care urmeaza. Toata familia in aceiasi masina, pana la vagoane. Abia acolo il separam pe capul familiei, apoi pe ceilalti, sub pretextul inspectiei sanitare”.
La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, jumatate din Europa era ocupata de trupele sovietice „eliberatoare”. Oficial, Moscova asigura ca va respecta suveranitatea si dreptul la autodeterminare al statelor intrate in zona sa de influenta. In realitate, soarta acestora era deja pecetluita. In doar cativa ani, regimurile democratice aveau sa fie inlocuite cu sisteme totalitare inspirate si controlate de Kremlin. Reteta acestei tranzitii a fost, peste tot, aceeasi. O mare parte a ei a fost teoretizata de insusi Lavrenti Beria, temutul sef al NKVD. O demonstreaza acest set de directive secrete, elaborate de Comisariatul poporului pentru Afaceri Interne la 2 iunie 1947 si purtand indicativul „Moscova 2-6-1947 K-AA/CC113, indicatia NK/003/47”. Documentul, descoperit in biroul lui Boleslaw Bierut, presedinte al Poloniei intre 1945 si 1952, a fost publicat pentru prima data in ziarul „Novi Dzienic”, in 1981.

1. Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactaţi de noi ca informatori. Întâlnirea cu aceşti oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informaţiile sunt preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale, în speţă cu predarea lor ofiţerului nostru cu cel mai mare grad în ambasadă.

2. Se va umări ca între soldaţii noştri şi populaţia civilă să nu se producă legături de nici un fel. Este inadmisibil ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la locuinţele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simplii soldaţi să stabilească relaţii cu femei din rândul băştinaşelor. Nu se admite stabilirea de relaţii între soldaţii noştri şi populaţia civilă, respectiv soldaţii autohtoni.

3. Se va accelera lichidarea cetăţenilor care întreţin legături neiniţiate de către noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiştii, cu Organizaţia Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă şi alte asociaţii. În acest scop trebuie folosite elementele opoziţiei militare.

4. La acţiunile militare vor lua parte acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării noastre (se are în vedere Uniunea Sovietică n.n.) înainte de a intra în Armata Kosciuzsko (Armata poloneză ce lupta de partea Armatei Sovietice pe teritoriul U.R.S.S. n.n.). Se va ajunge la distrugerea ei totală.

5. Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grija ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete.

6. Unificarea organizaţiilor de tineret trebuie facută rapid. De la conducatori de organizaţii locale în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni desemnaţi de serviciile noastre speciale.

Stalin şi Beria dând indicaţii. Beria are o secure la brâu.

7. Se organizează şi se urmăreşte ca funcţionarii aleşi ca deputaţi la congrese să nu-şi poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în faţă. Deputaţii nu pot convoca în nici un caz şedinţe între întreprinderi. Dacă nu există altă soluţie şi o asemenea şedinţă trebuie convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate în legătură cu proiectarea concepţiilor şi avansarea revendicarilor. Iniţiativele particulare trebuie eliminate cu desăvarşire. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi şi doar cei vizaţi de serviciile noastre secrete.

8.Se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare.

9. Se va urmări ca funcţionarii de stat (exclusiv organele de securitate şi din industria minelor) să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, justiţiei, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere.

10. In toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără ştirea organelor administrative locale.

11. Se va urmari cu stricteţe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatatea şi sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se numească comerţ. Trebuie neapărat menţionat faptul că e vorba de schimburi de mărfuri.

12. Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice în sensul că acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietăţii asupra pămantului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosinţă, dar niciodată pe aceea de proprietate a deţinătorului.

13. Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import.

14. Trebuie făcut totul ca hotărarile şi ordinele – fie acelea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale.

15. Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii şi instituţii, însă nici una dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepţie cazurile ce vizează industria minelor).

16. Sindicatele din uzină nu pot exercita nici o influentă asupra activităţii din uzină. Ele pot lucra doar la punerea în practici a hotararilor şi atât.

17. Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nici o problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.

18. Trebuie organizat ca numai acei conducători să fie avansaţi care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinaţi şi care nu le analizează depăşind cadrul activităţii lor.

19. În legătura cu activitatea băştinaşilor care sunt purtători ai unor funcţii de partid, de stat sau administrative trebuie create asemenea condiţii, ca aceştia să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor în anturajul iniţial.

20. Cadrelor militare autohtone li se pot încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja sunt plasaţi oamenii serviciului special.

21. În cazul fiecărei actiuni armate si cu ocazia tragerilor, cantitatea munitiei va fi controlată permanent si cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.

22. Trebuie ţinut sub observaţie fiecare institut de cercetare şi laborator, consemnându-se orice cercetare valoroasă.

Beria si Stalin – scena de lucru in familie

23. Trebuie acordată o mare atenţie inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată şi sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenţie trebuie înregistrată cu consecvenţă la centru. Este permisă doar realizarea acelor investiţii care au aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicaţiile noastre speciale. Nu este permisă realizarea acelor invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite şi, în paralel cu aceasta, scăderea producţiei şi a extragerii de materii prime, sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate pe valuta vest, pe motiv că e prea costisitoare în ţară. Documentele cuprinzând datele cu privire la valoarea şi descrierea invenţiei nu se publică. Toate datele şi documentele privitoare la valoarea şi descrierea amănunţită a invenţiei vor intra in posesia noastră.

24. Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbată (mai puţin cele cuprinse în îndrumările din N.K. – 552-46).

25. În uzine trebuie iniţiate diferite şedinte şi conferinţe profesionale, trebuie notate propunerile, observaţiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.

26. Trebuie popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care critică trecutul şi problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuţie.

27. Luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratura naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională.

28. Trebuie acordată o mare atenţie ca nu cumva în oraşe să existe reţele de apă nelegate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalizările vechi neracordate şi fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.

29. Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi se va face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.

30. În orasele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuinţe spaţii excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioada mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.

31. Întreprinderile proprietate personală, micii meseriaşi şi micii industriaşi să primeasca doar astfel de materii prime şi utilaje inferioare şi care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat.

32. Trebuie extinsă birocraţia statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activităţii organelor administrative, însa nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului şi nici funcţionarea normală a aparatului birocratic.

33. Trebuie avut o mare grijă de toate proiectele de fabricaţie în industria minieră, respectiv în întreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieţei interne.

34. Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare.

35. Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filozofiei generale, a logicii şi geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei şi pe lupta poporului asuprit. In şcolile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă.

36. Trebuie să fie iniţiată organizarea unor acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sarbatorească lupta băştinaşilor împotriva cotropitorilor (îndeosebi nemţii, exclusiv ruşii) şi care să popularizeze lupta pentru socialism.

37. Pe plan local este interzisă apariţia unor opere despre acei băştinaşi care înainte de revoluţie şi în perioada celui de-al doilea război mondial au trăit la noi (în U.R.S.S., n.n.) sau au luptat alături de noi în timpul războiului.

38. Dacă se constituie o organizaţie care ar sprijini alianţa cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activităţii economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naţionalismului şi şovinismului. Aceasta trebuie făcută în felul următor: profanarea monumentelor ce ne aparţin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea naţiunii şi culturii noastre şi îndoiala faţă de înţelesul contractelor încheiate cu noi. În munca de propagandă trebuie implicaţi şi băştinaşii, folosindu-ne de ura care există împotriva acelor organizaţii.

39. Se va da o atenţie deosebită construcţiei şi reconstrucţiei drumurilor, podurilor, a căilor şi reţelelor de legătură, indiferent cât de îndepărtate sau inaccesibile ar fi, ca, in cazul în care este nevoie pe o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate părţile.

40. Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. Înainte ca ei sa se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite „întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de „înaltă trădare”

Beria la o conferinta cu armenii
41. Trebuie împiedicată cu orice preţ reabilitarea celor condamnaţi în procese politice. Dacă această reabilitare devine inevitabilă, se admite doar cu condiţia ca acel caz să fie considerat o greşeală judecătorească, condamnatul nu va fi judecat, ci doar graţiat; nu va avea loc reluarea procesului, respectiv autorii judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.

42. Se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor. În cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în poziţii similare sau superioare. La sfârşit, trebuie puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă drept cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.

43. Se aduc la cunoştinţa publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acţiune ce atrage atenţia maselor populare.

44. Se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcţii indiferent cât de mici, să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi.

45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.

(Preluate din „Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste” – Comunicări prezentate la Simpozionul „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”, Ediţia a II

http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/view/directivele-nkvd-pentru-tarile-din-europa-de-est

Fractura logică din discursul președintelui

Am avut încăpățânarea să-mi urmez visele copilăriei și curajul să-mi trăiesc viața după propriile mele tipare. De aici mi-au venit destule necazuri dar și cele mai mari bucurii. Uneori mi-am julit genunchii, alteori am fost zdrobită. M-am ridicat de fiecare dată cu ajutorul cărților, am muncit pe brânci și am pipăit fericirea poate mai des ori mai conștient decât alții. Am știut să mă bucur de ce-am văzut, de ce-am citit, de ce-am izbutit, fără să pun la suflet ce n-am dobândit.  

Nu foamea mă face să mă revolt în aceste zile, deși au fost destule momente în copilărie, studenție ori în primii ani în învățământ când am cunoscut foamea la modul intim, permanent. Mă revoltă statul nefuncțional, mișel, spoliator, mă revoltă că fiecare lege sau ordonanță este croită în dușmănie față de oameni. (http://www.jurnalul.ro/observator/afacerea-rovinieta-2011-602672.htm)

Mă revoltă deznădejdea oamenilor sărăciți de criză și de guvernarea șuie, mă revoltă disperarea prietenilor mei care și-au pierdut afacerea, casa, aparatamentul mamei, surorii și soacrei, jefuiți de finanțe, bănci și cămătari.

Mă revoltă că judecătorii de la Înalta Curte sunt în cârdășie cu bancherii și casele de avocatură și CSM-ul închide ochii într-o complicitate vinovată.

Mă revoltă politicienii opoziției care încearcă să politizeze protestul din Piață și să-și aroge merite închipuite. Mă revoltă tupeul unui Orban ori Petre Roman de a merge la Universitate: încercarea de a se amesteca printre oameni onești nu-i va face niciodată onești.

Mă revoltă politicienii care pledează pentru distrugerea celor șapte munți, otrăvind cu cianuri Roșia Montana pentru ca aurul dacic să ajungă în seifurile unor străini.

Mă revoltă discursul președintelui fiindcă sfidează logica:

-Nu conduc eu PDL-ul fiindcă eu l-aș fi condus mult mai bine!- zice mister president.

Deci, PDL-ul este condus prost! De cine? De domnul Boc!

Dar domnul Boc e șeful guvernului! Dacă domnul Boc conduce prost propriul partid, evident că domnul Boc conduce prost și guvernul! Exact ce scandează și demonstranții din Piețe, domnule președinte!

Boc conduce prost! Aduceți un guvern de tehnocrați să repună țara pe șine și patria vă va fi recunoscătoare, domnule președinte!

Și  amintiți-vă că și lui Carol al II-lea și lui Ceaușescu Elenele le-au adus ghinion. Dumneavoastră aveți două!

Poporul și-a făcut datoria

Oamenilor le-a ajuns cuțitul la os și nu mai înghit gogoși politicianiste. Tăcerea prelungită a președintelui a fost un semnal că jucătorul și-a epuizat resursele. Anunțatul discurs din această seară a mai dat speranțe că președintele a identificat soluții.

18,15  începutul intervenției prezidențiale: o țară întreagă a ascultat dezamăgită un discurs de campanie electorală. Președintele cunoaște durerile și problemele românilor, știe că partidele sunt vinovate-toate partidele-apoi tristul monolog continuă lung, plicticos, inutil. Simt lacrima din vocea președintelui, este acolo, pregătită să spele ecranul televizorului dar rămâne suspendată.

Spre final o invitație către societatea civilă de bună calitate, să se alăture conducerii societății fiindcă altfel locurile vor fi ocupate de alții lipsiți de valoare. Prea târziu pentru astfel de invitații chiar dacă sunt sincere și bine intenționate: mișeii de partid, din orice partid, sunt prea bine înșurubați. Iar cei bravi, care chiar ar voi să o facă sunt împiedicați de… scutierii de partid și de stat, cu bastoane de 70 de cm și armuri de soldați universali. Să fi uitat președintele că a supraimpozitat cultura, că scriitorii, de pildă, deși plăteau impozite pe drepturile de autor au mai fost cocoșați de încă un rând de biruri în timp ce parlamentarii nu și-au pierdut niciun privilegiu, n-au cunoscut reduceri de salarii ori sume forfetare și s-au plimbat senini în excursii cu destinații exotice decontate de stat?

La sfârșit, perla prezidențială care trebuia scăpată musai, ca să nu ne imaginăm că președintele a trimis o clonă, s-a propagat strident în difuzorul televizorului: poporul și-a făcut datoria! A ezitat, apoi a repetat înlăcrimat: poporul și-a făcut datoria!

Sigur, poporul și-a făcut datoria, poporul poate să moară!  Camarila prezidențială poate să-și vadă de propriile afaceri pe mai departe apărată de scutieri.

Poporul și-a făcut datoria! Poporul și-a făcut datoria!- și îndrăgitul actor Emil Hossu a murit la ora 19 și 13 minute împlinind sentința nerostită de președinte într-o tragică sincronizare.

Paradox cardiac

Bărbatul îi scotea sufletul cu scandaluri mari pe pricini mici. Femeia avea inima bună şi nu împovăra pe nimeni cu durerea ei, nici măcar pe bunul Dumnezeu, căruia nu îi cerea niciodată nimic: îi mulţumea pentru sănătatea copiilor şi pentru pâinea zilnică.Apoi, el aducea daruri şi braţe de flori dar, până să-i şteargă disperarea, urma un nou scandal şi apoi altul. Inima s-a cutremurat de suferinţa femeii şi a intrat în grevă cardiacă. Toţi s-au mirat că femeia cu inima bună a murit de inimă rea.

http://www.serafimpantea.ro/2010/12/13/concurs-de-proza-arhiscurta-ortodoxa-pao

Vinovaţi de smerenie

Eram trei fete şi, tatălui meu, care-şi dorea un băiat, i s-a părut o pedeapsă: a plecat. Îmi era drag un vecin ce-şi iubea copiii, o fată şi un băiat.La Înviere au fost mulţi copii din cartier dar, la şcoală, cei doi, care stătuseră cuminţi în primul rând la slujbă, în timp ce noi, ceilalţi, ţopăisem ca nişte iezi, au fost scoşi în faţa careului şi batjocoriţi de profesori: erau vinovaţi de smerenie.În scurt timp, bunul părinte al celor doi copilaşi a murit de ciroză. Şi atunci am rămas orfană!

http://www.serafimpantea.ro/2010/12/13/concurs-de-proza-arhiscurta-ortodoxa-pao

Cutia de carton

Nu ştiu cum îl cheamă. Este câinele care mă întâmpină zilnic în Piaţa Concordiei. Eu îl strig Lăbuş şi el nu protestează. Dă din coadă bucuros, sperând să primească ceva. Răsfăţat şi de pieţari şi de trecători are unul din cele mai râvnite vaduri din oraş.

Cap de robot

M-am  prins demult că poliţiştii opresc mai des şoferiţele în trafic, aşa că de câte ori plec singură la volan pe distanţe lungi îmi trag o şapcă de baseball şi şmecheria ţine. Mă întorceam din delegaţie de la Bucureşti pe la trei dimineaţa. Scap de controale pe traseu şi la intrarea în oraşul meu mă opreşte vechea mea cunoştinţă, un poliţist scund, cam fără gât, căruia îi ziceam Cap de robot. Tipul era chiar băiat de treabă de felul lui. Opresc fără emoţii.

-Bă, ca să nu-ţi frig o amendă-n ceapa mă-sii, să le zici la şefi să-mi aducă o agendă! Asta s-a rupt, în ceapa mă-sii!- zice arătând o agendă ferfeniţă. Dacă nu-mi trimit, când îi prind îi fut! Se gândeşte puţin, apoi bate în retragere: bă, să nu le zici la boşi că le-am zis chestia aia, că-mi găsesc dracu’ beleau! Ai auzit? Ia scoate dreacu’ şeapca aia să-ţi văd mecla! Te ţin minte, să-ţi iau carnetul cu prima ocazie dacă mă torni!

Mă prind că nu m-a recunoscut şi scot şapca.

Cap de robot se pierde cu firea.

-Săru’ mâna, doamnă! Îmi vine să-mi mănânc agenda de ruşine! Puteţi să mă faceţi cum vă vine la gură! N-am nici un drept să mă supăr!

-Cap de robot!- zic eu.

-Cuuuum?

-Cap de robot! Gata! Am făcut unu’ la unu’!

-Cine-i Cap de robot?

-Tu!

-Doamnă, săru’ mâna! De mic mi-am dorit şi io o poreclă mişto da’ nu s-a lipit nimic până acum. Sunt mort după filmele cu roboţi! Să nu-mi mai ziceţi altfel decât Cap de robot! Săru’ mâna.

De atunci m-a salutat cu eleganţă fără să mă mai oprească niciodată. Dacă treceam destul de aproape de el striga jovial: Cap de robot vă salută! Săru’ mâna! Eram aşa, un fel de amici din viteza maşinii.

Dar, la un moment dat Cap de robot a dispărut.

Acum, cine ştie, la câţi au plecat prin străinătate sau în fosta Iugoslavie, nu era de mirare.

Într-o dimineaţă citeam ziarul pe o terasă cu o cafea în faţă. Ochii îmi cad pe un ferpar din care zâmbea jovial Cap de robot: se împlineau doi ani de când fusese ucis în timpul serviciului, călcat de un şofer beat. 

Am rămas fără aer. Mă durea în piept şi cafeaua devenise amară. Cap de robot chiar fusese o figură simpatică. Peste masă s-a aplecat un cunoscut:

-Ha, ha! Soarta! Un poliţist mort este cel mai bun poliţist! Bra-vo!

Am smucit ziarul şi cafeaua s-a vărsat pe pantalonii individului.

-Ai făcut-o intenţionat?- zise nevenindu-i să creadă.

-Soarta, amice! 

-Să nu-mi zici că-ţi plac poliţiştii?!

-Îmi plac toţi oamenii cu umor, cu bun simţ şi care ştiu să-şi asume greşelile! Fără să fie impecabil, Cap de robot a fost un tip!

-Aha, deci ai făcut-o intenţionat!- zise şi plecă ofticat.

Au trecut câţiva ani de atunci. Astăzi am stat la rând să cumpăr covrigi. În faţa mea, la două persoane, un tip care-a luat un şir întreg a întins doi covrigi  unui bătrân. Uite: să fie de sufletu’ lu tata şi a lui Cap de robot.  

Surprinsă, l-am privit cu atenţie: era tipul cu pantalonii pătaţi de cafea!  L-am tras de mânecă.

M-a privit trist: -Te-am înjurat toată ziua pentru pocinogul cu cafeaua. Seara mi-au picat iar ochii pe ziar şi l-am văzut bine pe Cap de robot.  Am fost colegi de bancă  în şcoala generală. Era un tip plin de umor şi un prieten de nădejde. Îmi dădea mereu să mă plimb cu bicicleta lui. Am pierdut legătura şi el şi habar n-aveam că s-a făcut poliţist. Pe terasă nu l-am recunoscut din cauza uniformei şi a căciulii. Îl visez mereu.

V-am mai văzut pe stradă dar mi-a fost ruşine să vă zic c-am fost măgar! Mi-aţi oferit o cafea pe cinste! Singura pe care n-o s-o uit toată viaţa!

Onasis

De ce mor băieţii buni?

Mi-a fost sufletul prea greu aseară, aşa cum

Lupta pentru viaţă!

Ultima apariţie tv

Când moartea era doar o ipoteză îndepărtată

Testamentul

Vino bunicuto sa urci in pod

La anumite culturi, in trecut, exista obiceiul de a elimina batranii considerati o povara pentru comunitate: inapti pentru vreo contributie economica sau sociala. Spre exemplu, eschimosii

Fără vestă antiglonţ

Era vara lui ’88, intrasem la facultate şi împreună cu prietenele mele, Simona şi Claudia sărbătoream în fiecare zi, bătând cofetăriile din centrul Bucureştiului.

Pe Lipscani, un puşti brunet şi frumos foc ne

Răzbunare

Pe şantierele din Siria, cei ce plecau la muncă aveau dreptul să-şi ia şi nevasta. Nevestele rămâneau în colonie şi bucătăreau în timp ce bărbaţii erau îmbarcaţi în autobuze şi transportaţi la un şantier la 100 de kilometri depărtare.

Cam toţi îşi aduseseră nevestele, mai puţin cei trei şoferi care duceau muncitorii şi se-ntorceau în colonie, să ţină de urât nevestelor.

Cei trei, Dan, Vali şi Adrian, lipsiţi de griji, veseli şi chipeşi unul şi unul o duceu într-o veselie, spre mulţumirea nevestelor care-şi mai treceau din plictiseală.

În timp ce

VIAŢA E UN ROL

Viaţa e un rol, dar nu-l jucăm toţi cu acelaşi talent!

Pământul a devenit un loc prea trist pentru marele actor care-a urcat la cer să zguduie în hohote porţile lui Sfântu Petru!

Maestre, să trăieşti în ceruri!

UN PITIC ŞI UN CHINEZ

În primele zile ale lui ianuarie 1990, fiind studentă în Grozăveşti şi studiind afişele de bişniţă devenită oficială, lipite cu pastă de dinţi pe geamul de la parterul căminului, inima a început să-mi bată năvalnic. Printre anunţurile de Vikend, BT, bere, blugi, şampon şi truse turceşti de farduri era o maşină de spălat automată Philips.

Preţul era dezarmant: 150 de dolari dar, ştiam că uneori este suficient să visez şi visele se transformă în realitate.

Rugbistul meu, pe care Grozăveşti-ul îl alinta PITICU, un taur pragmatic mă luă scurt la zor:

-Maşină de spălat automată cu 150 de dolari? De ce nu şi o rachetă spaţială? Pune frână nevastă că nu ne ţine cureaua!

Socoteala lui era corectă, nu aveam niciun bănuţ găurit. Am mers totuşi în cămin şi

EMINESCU ARE TOATE RĂSPUNSURILE

M-a necăjit cineva cu o obrăznicie în formă continuată şi mă întrebam dacă are rost sau nu să fac o postare pe această temă.
Pentru cine a înţeles greşit, mai spun o dată că rostul blogurilor mele este să-mi promovez romanele şi proza afurisită şi să ţin legătura cu cititorii mei la modul elegant.
Sunt foooarte măritată, nu bloggeresc ca să-mi treacă cine ştie ce plictiseli din căsnicie şi am 41 de ani.
Internetul este plin de prospături, fetele de 21 de ani râncezesc pe HI5 în aşteptarea unui agaţament.
Îmi place umorul de calitate dar nu şi promiscuitatea.
Am găsit pe blogul lui Tibi Glossa lui Eminescu şi mi-am dat nişte răspunsuri.

UMORUL CARE TE OMOARĂ

Am fost cu mama să facă o radiografie pentru o durere crâncenă în şale. Frecventăm acest medic de mai mulţi ani şi-l ţineam de mare specialist. În deschidere îmi face şi mie o ecografie din care rezultă că sunt sănătoasă tun.

-Dom’ doctor, dar la toate ecografiile îmi ieşeau nişte chisturi.

-Când asta?

-De vreo 15 ani încoace am făcut ecografii cam de două ori pe an şi au fost evidenţiate la toate…

-Ei, dacă n-ai murit în ăştia 15 ani de la ele, nici nu mai mori. Gata, nu le mai ai… Uită-le! Cred că ai înţeles bine: nu mori de la astea dar, binenţeles, tot mori tu de ceva, ori acum ori mai târziu… Ha, ha, ha!- râse înveselit de propria-i glumă nătângă.

Uluită de umorul negru al medicului aştept şi radiografia mamei.

-Doamnă, n-o să muriţi din durerea asta de şale: o să muriţi cu ea!

Mama face ochii mari.

-Da, doamnă! O să vă doară spatele până treceţi dincolo, acolo unde nu este nici durere nici suspin! Aveţi 70 de ani. De la o vârstă, rezolvarea la toate problemele-i dincolo …

Mama zice moale:

-Da, am citit prin reviste că după moarte nu te mai doare nimic. Dar credeam că asta-i aşa, ca să te încurajeze…

-Doamnă, eu reumatism vindecat n-am văzut dar ştiu sigur că pe morţi nu-i doare nimic… Vă rog să mă credeţi… E cel mai convenabil aşa…

Cinismul şi miştocăreala medicului ne-a uşurat punga cu 100 de lei dar ne-a turnat plumb în suflet.

Pe vremea lui Ceaşcă medicii din maternitate erau instruiţi să ne prelucreze să facem copii! Acum s-o fi schimbat instructajul? Gata? Liber la eutanasie?

NECAZURILE COPILĂRIEI

NECAZURILE COPILĂRIEI
În fiecare vară, mama-mi dădea două sacoşe de pânză cât mine de mari, încărcate cu zahăr, orez, ulei şi câte şi mai câte, şi mă trimetea la ţară.
Se lăcomea să pună cât mai multe, bucuroasă de trăinicia sacoşei, fără să-i treacă prin cap că-mi smulge mâinile din umeri. Nu protestam. Aveam frică să nu mă trimită la Satana, bunica teroristă din partea tatălui, la Stăncuţa.
Știam drumul: cu autobuzul 4 până la gară, de la gară la autogară pe jos preţ de o staţie şi, de acolo, îmi cumpăram jumătate de bilet la cursa de Cotu-Lung.
Eu şi bunica aveam un secret. Fiind o zgâtie, în fiecare an sacoşa din stânga, piatră de moară ca şi cea din dreapta de altfel, o plezneam de-o bordură naltă din autogară, spărgând borcanul de 800 de grame cu gem de vişine. Bunica arunca gemul şi cioburile, spăla sacoşa şi nu ne ştia nici vântul nici pământul. Eram bucuroasă că salvam sticla de ulei din dreapta, fiindcă dacă năclăiam sacoşa de ulei eram prinse.
Cum spuneam şi în povestea „De-a râsul calului”, obsesia mea de-a călări se transformase în boală grea.
Unchiul meu era vedetă-n sat, având o pereche de cai frumoşi la căruţă. I se spunea Beleua. Cum n-avea nimeni maşină, culmea tehnologiei era trăsurica preşedintelui CAP, şareta lui nea Sava, brigadierul de la vaci şi cele trei căruţe din care una a lui Beleaua.
Caciorât la suflet, Beleaua mă înjura din zori că-i mănânc pâinea de pomană. Când nevastă-sa, tanti Vasilica, femeie blândă şi de omenie, îmi punea o cană de lapte dimineaţa, venea şi mi-o bea. Zicea că nu merit nimic fiindcă mama se distrează la oraş şi m-a trimis pe capul lui să-i aduc sărăcia la uşă.
Nici eu n-aveam gura cusută, îi ţineam piept. În fond, eu eram venită la bunica, nu la el, cu sacoşe mai mari decât mine, ce-ar fi fost de-ajuns să hrănească un cârd de copii, Cântăream 21 de kile, cât o oaie de contract cum zicea văru’ Enache. Dar el, Haplea, venea la bunica şi rădea tot din primele două zile şi, de răutate şi lăcomie, mă înjura toată ziulica. Pe la el trebuia să mă duc de cele mai multe ori la clacă, fiindcă avea o boierie-n el, mamă-mamă, şi mereu avea nevoie de un argat fără simbrie, ba la căpiţe, ba la ciocănei ori lucernă. Cu tanti Vasilica mă duceam de drag la vânturat grâul sau la vaci să dăm apă şi mâncare. Tanti Vasilica, ştiindu-l neam prost, îmi punea o cană de lapte-n faţă şi după ce-o bea ticălosul, se uita după el până se pierdea în grădină sau se liniştea colbul din uliţă dacă pleca cu căruţa. Apoi, din masă- aşa zicea ea la dulapul cu vase pe care se mânca- scotea altă cană cu lapte sau o farfurie de lapte cu colărezi. Mâncam plângând.
Deci, cum ziceam, am aşteptat să-l prind în toane bune pe Beleaua şi l-am rugat să mă înveţe să călăresc.
M-am ales cu alt poptop de-njurături. Iute de picior cum eram, am şters-o repejor, că nebunul vroia să înmoaie biciul pe mine.
Căutând o cale să călăresc, într-o zi, când toată lumea era ocupată cu mulsul vacilor, dădu norocul peste mine. Între grajduri, pari strâmbi delimitau nişte ţarcuri unde erau scoase vacile la aer. Ţarcurile erau delimitate cu alţi pari în ţarcuri mai mici, fiindcă vacile, viţeluşii şi taurii stăteau în incinte separate. Într-un ţarc, spre norocul meu erau doi mânji. Dintr-o dată-mi era clar. Un copil atât de mic trebuia să călărească un mânz. Eram sigură că şi mânjii au chef de joacă şi se vor bucura se ne-mprietenim. Nu era nimeni să mă vadă aşa că am sărit, veselă, împrejmuirea de pari, am trecut de o curticică, mai aveam una şi eram lângă mânji.
Oops! Am sărit, am înaintat vreun metru jumate, poate doi şi, belea! De la ploaie şi urina vitelor, zona era ca o mlaştină: m-am afundat brusc până la chiloţi! Eram prinsă-n capcana urât mirositoare. Am strigat până am ameţit, am dat din mâini, dar toată lumea mulgea vacile şi nu mă auzea nimeni. Când disperarea era la apogeu şi capul mă durea de la atâta ţipat, un taur pe care nu-l văzusem până atunci se ridică din curticica în care eram venind fix spre mine. Strigam din ce în ce mai panicată când, brusc, taurul se opri mugind furios. Simţise şi el că se scufundă şi era frustrat. Era clar că dacă încerca să se apropie se va afunda, dar frica nebună mă făcea să strig şi mai tare.
După un timp, cât mă priveam ochi în ochi cu taurul, eu ţipând spre iritarea lui, el mugind spre groaza mea, a apărut Şoşu, bâlbâitul satului. Trăia ca cel mai sărac într-un sat de săraci, la marginea cătunului, având nevastă pe Fonfăita şi mare avere un măgar şi o colibă fără gard. Veni şi-mi făcu vesel cu mâna apoi plecă. Socoteam c-a plecat după ajutoare, dar nu mă puteam linişti; privirea ucigaşă a taurului mă umplea de disperare.
După o vreme am priceput că mintea Şoşului era prea odihnită să priceapă speţa mea şi-mi pierdui speranţa în ajutor din partea lui. Din puţinele mele puteri mă apucai să strig iar. La o vreme, o vădană ştiută de Curva satului, expresie care îmi suna rău chiar dacă nu ştiam ce-nseamnă, dădu cu ochii de mine şi nu se mai opri din râs. Pe cât râdea ea de tare, pe atât mi se înteţea mie plânsul!
Se-ndură să strige:
-Fa, Vasilicî, fa, fetişoara asta di Brăilî-i toatî-n câcat, fa! Ia di scoati-o, c-o mănâncî turbăciunea ista di taur balţat!
Încet încet, femeile din grajduri veniră în roiuri şi pun-te pe râs! Ele râdeau să se prăpădească, eu plângeam de nu mai aveam aer şi tanti Vasilica, la care-mi era toată speranţa, nicăieri.
Cât îşi făcură ţaţele porţia de râs, apăru şi tanti care fusese în biroul veterinarului, o încăpere coşcovită în grajd, puţind ca vai de lume, dar în care era un preţios microscop.
Îşi puse mâinile-n cap şi-mi întinse o cobiliţă să mă apuc de ea. Oricine s-ar fi aventurat să mă scoată ar fi păţit ca mine şi femeile vociferau neputincioase, fiindcă nu era chip să mă extragă din noroi doar ţinându-mă de cobiliţă.
Taurul fu mânat în alt ţarc de unde mugea şi-mi arunca priviri ucigaşe.
După vreo jumate de ceas de încercări, când teama mi se risipise, dar plângeam de umilinţă şi necaz, veni maşina ICIL-ului şi lumea mă abandonă ca să măsoare laptele şi să-l dea în primire. Meditând la o soluţie de a ieşi din rahat şi la propriu şi la figurat, îmi încolţi o idee. Când s-a întors cârdul de muieri hlizite, planul era gata. Le-am zis să scoată una din uşile duble de la grajd din balamale, treabă de altfel simplă, uşile de grajd fiind numai nişte scânduri însăilate, şi s-o pună ca un podeţ peste mocirla vâscoasă, ca femeile să se poată apropia de mine.
În câteva minute eram scoasă pe uscat, dar scânceam necăjită; nămolul cleios amestecat cu rahat şi pişălău de vacă îmi făcuseră nişte pantalonaşi oribili. Cucoanele delicate care râneau la coada vacii o făceau pe sensibiloasele şi pufneau deranjate de duhoarea pe care-o emanam.
Tot tanti Vasilica m-a scos la vopsea, frecându-mă cu paie pe picioare şi spălându-mă cu apa din vreo trei balerci. Tenişii şosetele, patalonaşii scurţi şi chiloţii au ajuns în balercă la înmuiat. În curul gol şi departe să miros a primăvară, am alergat într-un suflet prin grădini, prin spatele caselor, până la bunica acasă unde am intrat direct în copaia de lemn şi m-am spălat cu săpun de casă.
Bunica a fiert pelin, fruze de nuc, muşeţel, coada calului şi tot felul de cozi şi m-am spălat îndelung ca să mă dezinfectez şi să scap de miros, apoi m-a frecat cu nişte flori sălbatice direct pe picioare şi m-a băgat iar într-o fiertură până am scăpat de mirosul iute.
Cum niciun adulter şi nicio înmormântare nu tulbură liniştea satului, până vara următoare cotulungenii aveau ce trăncăni. Dar, peste tabăra batjocoritorilor, fericiţi că au de ce „se râde”, acum mai apăruse una, destul de numeroasă, a celor care reţinuseră ideea copilului de 21 de kile,-cât o oaie de contract,- de-a ieşi din rahat cu ajutorul uşii de la grajd.

citeşte şi DE RÂSUL CALULUI

SALAM CU SOIA

Am prins câţiva ani de comunism cu alimentările şi cofetăriile pline, cu produse de calitate frumos ambalate, cu reclame şi vitrine amenajate de vitrinieri specialişti. În copilăria mea, cofetăria era un loc al bucuriei: eclere, ciocolată, krantz erau produse excelente de care nu m-am săturat niciodată!

În cartier erau trei magazine Alimentara de dimensiunile unui Plus din ziua de azi: muşchi ţigănesc făcut la Brăila, parizer, cremwurşti şi polonez, toate produse de Popeşti-Leordeni, pate-ul de Constanţa şi muştarul de Tecuci toate de cea mai bună calitate.

Ca să nu mai vorbim de lichiorul cremă de ciocolată făcut la Zarea şi inegalabilii biscuiţi Tismana sau Poieni, traşi în ciocolată!

Apoi, după ’78 au început să lipsească zahărul şi uleiul şi încet- încet totul, cofetăriile şi-au pierdut produsele şi bucuria, alimentările mai aveau doar creveţi vietnamezi, conserve de peşte şi apă minerală Hebe.

În timpul facultăţii, cumpăram produse de Popeşti Leordeni şi pentru că mă omora mirosul îmbietor, uneori strecuram mâna în mapă şi până la cămin mâncam suta de grame de salam Victoria sau cei doi-trei cremwurşti.

Ce se-ntâmplă oameni buni?

Toate produsele înşirate mai sus sunt simple amintiri şi la acest moment, în ciuda supermarketurilor încărcate, nu găseşti produse la fel de gustoase.

Acum a dispărut practic şi noţiunea de cofetărie. Produsele fade de cofetărie-patiserie se cumpără în grabă din supermarket, cofetăriile contemporane îţi vând produsele pentru acasă, probabil de teamă că dacă le guşti în prăvălie le pui în cap la vânzătoare .

Ţara asta a pierdut farmecul cafenelelor dar şi bucuria cofetăriilor de altădată.

Ultimul ecler adevărat l-am mâncat în decembrie 2000,  produs de firma Ella din Brăila, ultima amandină adevărată am mâncat-o la Tulcea dar cofetăria s-a închis de vreo 4 ani lăsând locul unei bănci.

Şi după denaturarea reţetelor în comunism, după celebrul salam cu soia, a venit capitaslismul ăsta sh, cu MDM-ul , E-uri şi alte scârbăciuni.

Mă plimb pe lângă rafturi în „Carefură” şi nu mă pot hotărî să pun nimic în coş. Cumpăr muşchi file pe care nu-l mănâncă nici pisica!

M-am săturat de experimente şi dezamăgiri. Ambalaje excelente ascund produse îndoielnice. Voi face o rubrică permanentă cu ce produse mă oripileză şi mă dezamăgesc, dar şi cu produse pe care le găsesc excelente. Momentan nu-mi vine niciunul  excelent în minte!

Am scris acest articol, ca voi, cititorii mei să-mi scrieţi ce mărci de muşchi, pastramă, polonezi, cremvurşti şi orice produse de calitate cunoaşteţi. Şi musai dulciuri bune!

PS: L-am detestat pe Ceauşescu pentru obsesia înlocuitorilor şi primul lucru când am descins în Occident a fost să-mi caut adidaşi din piele. Am avut un şoc să constat că nu existau decât ştifturi din înlocuitori făcuţi în China, Korea, Vietnam. Am găsit cu greu nişte Reebook din piele făcuţi în Thailanda. În Germania, Austria, Belgia, Olanda, Franţa, n-am găsit  decât adidaşi produşi în Asia.

Ce-i drept, pentru măsuri bărbăteşti aveau câte ceva din piele dar, musai combinaţi.

Am constatat cu stupoare că Ceauşescu importase moda înlocuitorilor din Occident!

VIOLATORUL

În primul an de căsnicie, după aragaz, frigider şi televizor veni în sfârşit rândul cortului. Pentru că stăteam în cămin studenţesc şi visam la o casă, semnificaţia cortului era tulburătoare. Spuneam cu mândrie că este prima noastră casă… de vacanţă.
În tren cu naşul a fost simplu dar ajunşi la Sinaia, mare dilemă unde să aşezăm cortul.
Am ochit o coastă de deal însorită şi în 20 de minute treaba era gata. Am tras şi un picnic şi bucuria era deplină, când apare o băbuţă ce trăznea a ţuică:
-Taman acilea-n drumul ursului v-aţi pus, păcatele mele? Cum se-nserează, cum apare moş Martin.
Am strâns cortul în grabă şi am plecat după alt loc mai sigur. Pretutindeni, oamenii erau sceptici şi vorbeau de urs. Cineva ne-a sfătuit să ne ducem la vila Select. Am cerut permisiunea proprietarului şi am întins cortul. Sigur că după atâta alergătură ne-ncerca foamea. Am întins un picnic mulţumiţi că am găsit un loc sigur. Am strâns atent toate resturile şi ambalajele şi le-am dus la container.
Aş fi vrut să strig dar nu mai aveam grai. De jur împrejurul containerului erau sute de labe de urs imprimate în sol. Strig totuşi:
-Aicea vine ursu’ cu tot neamul, bărbate!
-Sunt surd cu tot neamu’?- zice el mirat.
-Urs, nu surd!
-Ce ţi-a căşunat pe mine? De ce mă faci surd?
-Mă apropii: urs nu surd!
-Ei, aşa-mi place! Doar sunt ursuleţul tău! Am avut impresia că m-ai făcut surd!
-Ursuleţule iubit, neamurile tale proaste vor veni la noapte peste noi!
-N-am chef să-mi stric dispoziţia! Să stea dracului în Bucureşti, măcar aici să uit de ei! Ţi-am spus mereu să nu mai pomeneşti de ei, că ăştia-s pieze rele, aduc ghinion!
Văzând că nu ne înţelegem, îl iau de mână şi îl car la container.
Pricepe şi strânge cortul în tăcere. Se înserase şi şansele se subţiau.
Ocheşte un loc la Vadul Cerbului şi zice: dacă mă pui să-l mut şi de aici îi dau foc! Rămâi unde eşti! Să nu te mişti de-aici şi să nu scoţi o silabă că explodez! Ba nu! Du-te la terasă şi ia zece mici că mi s-a făcut iar foame!
Eu mă îndepărtez şi el se apucă de întins cortul: după atâta repetir căpătase o îndemânare de invidiat!
Stau vreo oră la coadă şi când mă întorc, nişte gălăţeni montau cortul lângă noi.
Ursuleţul meu era triumfător:
-Să fi văzut ce repede l-am montat! Sunt expert!
-Te cred, dar mută-l vreo doi metri mai încolo că uite: l-ai pus pe firicelul pârâiaşului!
Rămâne stupefiat:
-Acum juma’ de oră ăsta nu era aici!
-Te cred iubire, natura îi urăşte pe cotropitori! Dar tot nu pot să dorm în apă!
-Dorm eu!
-Sigur! Şi eu veghez!
-Nu glumesc! Oricum avem o singură saltea. Umflu salteaua, eu mă aşez pe ea, tu peste mine şi ne învelim cu sacul de dormit: sandwich Popescu! Ne încălzim şi nici nu mai mut cortul că nu mai pot! Mă crezi?
Îl cred şi fiind conştientă că la următoarea silabă ar fi scos bricheta, îi arăt micii:
-Hai să-i mâncăm calzi, că dacă se răcesc ne tragem pe mâini.
Se înnoptase vârtos. În dreptul cortului, pe cealaltă parte a şoselei era un izvor. Iau o sticlă goală şi plec după apă.
Umplu sticla pe jumătate şi o dihanie neagră mişcă tufişul. Dau să ţip dar cuvintele refuză să se desprindă de corzile vocale. Ţipătul în mintea mea este ascuţit, dureros şi o rup totuşi la fugă, în ciuda maşinilor care vâjâiau pe şosea. Intru în cort: iubire, plecăm! Ursul e la izvor!
Ursuleţul mă îmbrăţişează deznădăjduit. Rămânem câteva minute îmbrăţişaţi gândind că orice s-ar întâmpla ne avem unul pe altul: cu condiţia să nu ne pape ursul, evident!
Cortul se zgâlţâie şi ni se opresc inimile în loc: apare o mână păroasă cu ceas electronic şi ne întinde sticla:
-Sunt tare supărat, vecina! Da’ ce crezi că oi fi un de-la? Mă şi împrietenisem cu omu’ mata! Eu nu-s de-la!
Ursuleţul mă priveşte mirat şi eu ridic din umeri. Ieşim din cort:
-Care-i supărarea, vecine?
-Se poate să mă ia nevasta mata de violator? Eram cu ea în mână ca tot omu’ că aveam de gând să mă uşurez!
-Vecine, mai zi odată că n-am înţeles nimic!- zice bărbată-miu la fel de confuz ca şi mine.
-Ei uite m-am dus ca omu’ să mă uşurez c-am sărit calu’ la bere şi doar ce mi-am desfăcut şliţu’ şi mă pregăteam, când a venit nevasta mata’ să ia apă. Eu n-am mai mişcat da’ ea a întors capul şi m-a văzut cu ea în mână. A crezut că stau acolo să o violez! M-a privit îngrozită, i-am văzut albul ochilor şi a zbughit-o printre maşini ca nebuna! Puteţi să mă reclamaţi, da’ mă bat şi cu detectoru’ de minciuni! Eu nu-s de-la!
-Vecine, stai liniştit! Nu te reclamă nimeni! Nevastă-mea a văzut un urs!
-Unde?- se miră el.
-În tufiş lângă izvor!- zic eu.
-În care tufiş, duduie?
-Cum stăteam eu cu faţa la izvor, tufa mare din stânga!
-Nu era frate niciun urs! Am fost singur!Eu şi dânsa!
Plecăm la culcare ceva mai împăcaţi: deci a fost alarmă falsă!În fundul cortului era rucsacul portocaliu cu cadru metalic. Pe rucsac o pâine neagră, rotundă şi de o clapă a rucsacului, agăţat, ceasul cu cadran fosforescent.
Ursuleţul adoarme imediat. Eu rămân să veghez în noapte, hipnotizată de micul cadran. Pe la trei mă răpune somnul şi sandwich-ul Popescu se dovedeşte eficient.
Dimineată ne trezim devreme. Amândoi visaserăm urşi. Ne socotim banii şi stabilim că-i musai să căutăm o gazdă pentru noaptea următoare. Dezumflăm salteaua, vecinul se mai scuză un sfert de oră şi ne mai explică inutil că nu este violator. O aduce şi pe nevastă şi pe cumnată să le explicăm că nu avem nimic de reclamat la miliţie şi nevasta propune să le dăm o declaraţie scrisă în care eu să recunosc că n-a fost o tentativă de viol şi că n-am pretenţii ulterioare.
Ursuleţul mârâie la ei şi gălăţenii urcă rapid în maşină şi dispar.
Scoatem rucsacul şi ne pregătim de masă: pâinea nicăieri! Ceasul agăţat de rucsac dar pâinea: canci!
Mâncăm uimiţi, convinşi că am fost jefuiţi de cumnatul gălăţenilor, cât au făcut-o ăştia pe idioţii.
Refacem inventarul dar nu lipsea nimic altceva. Tâmpitul ar fi furat ceasul sau cuţitul vânătoresc care era o bijuterie dar, o pâine neagră nu chiar proaspătă? Să fi fost un hoţ flămând, un Jean Valjean?
Cumpărăm chifle de la grataragiu şi încheiem masa voios cu un ness bine frecat. Hotărâm ridicarea taberei. Specialistul se apucă de strâns cortul şi din senin, urlă ca muşcat de şarpe:
-Îl omor! Îl omor! Îl omor! Îi iau capu’! Dă cuţitul că-l omor! Îl omooor! Strigătele Ursuleţului erau fioroase.
Dau fuga şi ce să văd: pe la un metru douăzeci de sol, partea din spate a cortului era sfâşiată! Exact unde fusese rucsacul cu pâinea neagră!

AVENTURĂ ÎN BUCEGI

Fiind restricţie DIE(de importanţă excepţională) la aerodrom, i-am lăsat tot cerul patriei lui Ceauşescu şi-am plecat la munte, cabana Padina, via Buşteni.

Fiindcă la acele vremuri studenţii erau săraci dar curajoşi şi iubitori de natură, loc de cazare-ioc!

Adică nici în cameră dar nici în sala de mese, nici pe mese nici pe sub mese.

Cine este familiarizat cu cabanele ştie ce spun, cine nu, habar n-are ce distracţii a pierdut.

Să urci la picioruş pe Jepii Mici era o aventură nu chiar la îndemâna oricui, iar pe fetele neantrenate le sfătuiesc să se abţină.

Deci, înţepând norii cu fruntea năduşită am descins la Padina, numai bine să constatăm că nu există locuri de cazare.

Ca să ne tragem sufletul, ne-am aşezat la o masă. Toată lumea mânca copane frumos rumenite cu piure de cartofi.

La cabană aprovizionarea se făcea cu elicopterul, deci totul costa cam de trei ori mai mult decât oriunde în ţară.

Am socotit cu Lulu şi Lucian dar, banii nu ne ajungeau nici măcar de-o porţie ca s-o împărţim.

Înghiţeam în sec cuprinşi de o tristeţe adâncă.

Aveam la noi doar pâine, biscuiţi, ciocolate de un leu jumate- Postăvaru, zise şi rogodele,  zahăr, mălai şi cartofi.

Nu ştiu cât au suferit ceilalţi dar, mie copanele alea mi-au rămas gravate pe scufiţă.

Nici nu mai avea importanţă că nu aveam unde dormi: foamea şi pofta se împleteau să ne ia minţile!

Până la urmă, neputincioşi, înfrânţi, am mâncat rogodele cu biscuiţi poftind intens, dramatic, copane rumene.

Încheind temporar capitolul mâncare, treaba cu dormitul devenea acută.

Să dormi sub cerul liber, gândim că poate ursul nu-i cel mai periculos animal din zonă, aşa că am plecat la peştera Ialomicioara.

Nea Nelu, tipul care tăia bilete la intrarea în peşteră ne-a pus gratuit la dispoziţie chioşcul de bilete: trei metri pe trei la 19 suflete aliniate pe jos în saci de dormit.

Dacă aţi deschis vreodată o cutie de şprot sau sardeluţe, ei bine, aşa arătam.

A fost o soluţie la acel moment dar pentru seara următoare am căutat alt cuibar.

A dat norocul peste noi şi am găsit locuri la Cornel, la Coteanu.

Cum eram plină de bancuri, l-am cucerit pe Cornel din două vorbe.

Ne-a cazat gratis la confort sporit şi am ţinut-o într-o veselie.

Probabil că, dacă se filma, ieşea marathonul mondial al bancurilor.

Ce figură eram eu, poate v-aţi prins până acum din paginile blogului, dar ce personaj fermecător era Cornel!

Ne cazează pe noi, stăm la bancuri şi îi povestim câte-n lună şi-n stele şi, punând de-o mămăligă, îi povestesc şi de copanele care-mi jucau încă înaintea ochilor.

Zice posnaş: uite eu sunt un mare cărturar şi tocmai am câştigat la poker 18000 de lei. Hai să le mâncăm toate copanele la ăia.

În 1986, 18000 însemna salariul unui profesor pe juma de an.

Renunţăm la mămăligă şi plecăm la cabană.

Întrăm în cabană, toţi aveau copane în farfurie dar, ştiind că o să mâncăm şi noi pe săturate aveam altă dispoziţie.

Coadă ca la balamuc, Cornel dă să se bage-n faţă, că era de-al casei.

Eu îi zic că-mi rămân copanele-n gât dacă mă bag în faţa oamenilor şi ne aşezăm cuminţi la coadă. După vreun ceas jumate dă Dumnezeu şi ajungem în faţă.

Geamul bucătăriei se închide ferm şi definitiv: se terminaseră copanele!

Cu bani în buzunar şi noduri în gât plecăm spre Babele. Ghinion, terminaseră de două zile copanele!

Bem câte un ness şi Cornel cumpără la bişniţă două cutii de Amigo.

Pe jumătate morcoviţi plecăm spre Padina.

Eu aveam nişte mocasini la care de-atâta urcat pe Jepi mi se tociseră rizurile şi talpa devenise lucioasă.

Pe iarba grasă mă duceam la vale ca pe schiuri.

Eu spuneam un banc alergând la vale, fiindcă nu mă mai puteam opri de la blestematele de încălţări.

Lulu şi Cornel erau la vreo zece metri în spate dar alergau după mine să micşoreze distanţa fiindcă eu spuneam bancuri fără frână:

Iţic avea bilete la mare, dar cum nu i se aprobase concediul, îl rugă pe părietenul lui, Ştrul s-o însoţească pe Rashela.

Ajung cei doi la mare şi Ştrul îi scrie lui Iţic:

Dragă Îţic,

Punctul 1: La mare este cald, frumos, totul este bine.

Punctul 2: Am făcut amor cu Rashela.

Punctul 3: Ce părere ai de punctul 2?

Îţic primeşte scrisoarea şi îi trimite răspuns lui Ştrul:

Dragă Ştrul,

Punctul 1: Îmi pare bine c-ai făcut amor cu Rashela.

Punctul 2: Rashela are sifilis.

punctul 3 : Ce părere ai de punctul2?

Termin bancul şi nu aud nicio replică.

Mă întorc şi văd un cioban cu-o bâtă care alerga după ei.

Urc panta cât pot de repede şi lămuresc lucrurile înainte să-şi ia băieţii câte o bâtă-n cap.

Ciobanul m-a auzit strigând dar n-a stat s-asculte.

Şi-a imaginat că cei doi vor să mă violeze şi a vrut s-aplice legea muntelui.

Cornel a frecat câte un ness şi ciobanul ne-a spus poveşti cu daci până pe seară când, cu părere de rău, am pornit spre Coteanu.

La Coteanu era de fapt un şantier abandonat şi, Cornel, care era electricianul de întreţinere pe toţi munţii în zonă, valorificase în folosul lui barăcile şantierului.

Afacere privată pe picior mare în 1986!

Ne aşteptau un grup de 17 nemţoaice şi-un amărât de neamţ ca să se cazeze. Eu am făcut mămăliga şi Cornel s-a dus s-o facă pe gazda.

S-a întors cu patru pachete de cafea, un cartuş de ţigări şi 3000 de lei, ciufulit şi cu hainele rupte.

Nemţoaicele au considerat derizoriu preţul cerut de Cornel şi au vrut să-i plătească musai diferența în natură. El nu şi nu, că era jurat!

Cornel avea un stil personal foarte sănătos: când dădea lovitura la poker, nu mai juca, nu bea, nu fuma şi nu mergea la dame 30 de zile.

Singurul viciu care rămânea în picioare era ness-ul Amigo. 

Înaintea mea se cazase acolo delicioasa noastră prietenă, doamna Armăşescu (vezi Opera şi marinarul).

Toată noaptea ne-am povestit reciproc întâmplări trăznite cu doamna Armăşescu.

A doua zi în zori Lulu se duce la râu să ia apă pentru ness. O pune la încălzit dar Cornel o aruncă, ne ia de mână şi ne duce la râu.

Zece metri mai sus de zona unde luase Lulu apa, nemţoaicele şi amărâtul de neamţ se spălau în pielea goală.

Am urcat în susul râului vreo 30 de metri şi am luat apă, apoi am văzut o căprioară ceva mai sus.

Lulu jură că a văzut-o pe  căprioară cum face căcărezi în apă dar,  Cornel a zis că nu se pune şi că se dezinfectează la fiert.

Am băut ness-urile şi am plecat spre Bucureşti.

Eram fericită că mă întorc la avioanele mele dar, o fărâmă din sufletul meu a rămas definitiv în lumea poveştilor, lumea minunată a lui Cornel de la Coteanu.

De atunci mănânc mereu copane dar, aşa gustoase precum copanele pe care nu le-am mâncat atunci la Padina, în vara lui ’86, n-am mai mâncat niciodată!