Portret de preşedinte


Zilele trecute l-am întâlnit la Mall. Nu-l mai întâlnisem din anii de liceu şi amândoi am fost la fel de bucuroşi de revedere.

Învăţa la liceul Progresul, unul din cele mai slabe din oraş, dar dădea târcoale fetelor din Bălcescu. Avea un text năucitor cu care-şi copleşea victimele fără greş. Prima mea discuţie cu el, la ziua de naştere a unei colege a fost cam aşa…

-Îmi faci şi mie rost de numărul de telefon al colegei tale cu spatele gol?

-Are un amic de la noi din Bălcescu. Nu cred că faci faţă concurenţei…

-De ce? Sunt foarte bun! Puteam intra fără probleme la mate-fizică, la voi la Bălcescu dar, eu am dat strategic la Progresu. Sunt hotărât să devin preşedintele României! Ceauşescu n-o să trăiască mai mult de 100-120 de ani şi am nevoie de un dosar beton. La voi la Bălcescu sunt prea mulţi piloşi şi nu aş avea şansa să merg pe un şantier al tineretului unde să fiu remarcat şi promovat, aşa că am ales Progresu ca să mă afirm într-un mediu muncitoresc, să fiu primit în partid cât mai devreme şi să fiu acceptat mai uşor la Ştefan Gheorghiu.

-Wow! Preşedinte, mon cher? N-ai gusturi proaste dar se pare că postul e adjudecat: cică e un tânăr cu perspective la Sibiu…

-Nicu? Dacă moare tac-su se însoară cu vreo artistă şi se dă deoparte. M-am informat din anturajul lui, n-are stofă.

-Dar tu ai?

-M-am născut comunist şi visul meu e să-mi slujesc poporul!

-Spre ghinionul tău, poporul habar n-are de norocul ce a dat peste el! Şi dacă află ăştia de la Secu de sticleţii din capul tău, ori ajungi la nebuni, ori îţi ei o bătută la ei în beci.

-Nu-i chiar aşa! M-a căutat la şcoală şi m-a descusut… era un tip cu ochii albaştri. S-a opărit că am zis că Ceauşescu nu mai are mult de trăit. După perdaful pe care mi l-a tras am virat-o cu 100-120 de ani şi a zic că aşa-i O.K. După două ore mi-a dat drumul: un văr al mamei e colonel la ei la Bucureşti şi s-a purtat destul de prudent; îşi păzesc şi ăştia fundul!

-Ei, mon president, eu nu mă pun în calea fericirii tale! Uite numărul blondinei despuiate! Şi când vei ajunge preşedinte să nu uiţi că te-am ajutat; să-mi dai o scutire permanentă de la munci agricole!

O bârfă neconfirmată oficial a circulat prin liceu, cum că ambiţiosul viitor preşedinte a avut noroc maxim cu fata, lucru tare rar la acea vreme. Cam în aceeaşi perioadă o altă bârfă a dat roată liceului şi în mod dramatic, s-a confirmat fix nouă luni mai târziu. Mare ghinion în acele vremuri, să ai noroc la fete!

Carismaticul viitor preşedinte îşi neglija pregătirea politico-ideologică doar ca să mai vrăjească câte-o fată. După terminarea liceului nu l-am mai întâlnit niciodată dar pe la alegeri mi l-am imaginat pe listele de partid, gândind că acum e timpul pentru un tânăr cu ambiţii politice majore.

Astăzi l-am văzut la Mall şi l-am strigat:

-Ei, prezidente, ai picat la ţanc! Chiar căutam un candidat la prezidenţiale!

-Bine că nu ne-am văzut de 20 de ani şi tu mă iei la mişto!

-Ba deloc! Ce culoare ai la tricou?

-Nu fac politică!

-Măi, să fie!

-M-am lăsat de politică în ziua în care a murit Ion Raţiu. A fost singurul om politic care m-a reprezentat.

-Ca să vezi! Te-ai născut comunist… şi-ai virat-o la ţărănişti…

-Şi Stalin a făcut seminarul teologic şi apoi a băgat caii în biserici.

-Bine dar păreai născut pentru politică!

-Eram naiv şi credeam că pot îndrepta comunismul! Credeam cu tărie că pot să mă înconjur de oameni competenţi şi că pot să pun ţara pe roate. O uram pe Ceauşeasca şi voiam ca lucrurile să meargă altfel în ţară. Ion Raţiu mi-a arătat că nu eram comunist ci patriot. Când am înţeles că politica funcţionează ca un SRL al hoţiei m-am retras în pielea mea de muritor şi încerc să trăiesc cât mai agreabil timpul prezent.

-Vezi, cu discursul ăsta chiar mă faci să te votez!

-America părea că-i pregătită pentru un preşedinte negru, dar iată că tânărul negru n-a fost pregătit pentru America! Crezi că România-i pregătită pentru un preşedinte homosexual?

-Cine-i ?… -zic eu şi-n momentul următor îmi tresare neuronul. La succesul tău la gagici… N-aş fi ghicit nici într-o mie de ani!

-Nici eu! Am aflat din întâmplare! M-a violat un călugăr grec!

-Da, am auzit că e ceva obişnuit ca victima să se îndrăgostească de violator!

-Dar nu m-am îndrăgostit de nemernic!

-Deci nu eşti homo ci victima unui abuz!

-Zău? Am făcut consiliere psihologică doi ani şi luna trecută m-am mutat cu psihologul! Tipu’ are un fund de milioane!

 

 

 

 

 

+

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Poet în vremuri vitrege


Am fost invitată telefonic de poetul Virgil Andronescu la lansarea unui volum de poezie, apoi, câteva ore mai târziu, printr-un e-mail exagerat de timid, inundat de scuze aş putea zice, m-a rugat să-i prezint cartea. Îl ştiam destul de vag dar mi-am dat repede seama că am de-a face cu un poet, fiindcă nu ştia nici măcar în ce zi ne aflăm şi mi-a propus să ne întâlnim, cum ar veni, … ieri, ca şi cum pentru el timpul ar curge în sens invers, dinspre joi spre miercuri! L-am atenţionat dar mi-a spus spăşit că el retrăieşte ziua de marţi de vreo două săptămâni, ca într-un celebru film american, şi a cam pierdut noţiunea timpului în accepţiunea celorlalţi, adică a noastră, a nepoeţilor. M-a dezarmat. Mi-am zis: de ce nu, dar, gândindu-mă la mine prezentând poezie, pentru o fracţiune de secundă am avut pe retină un rottweiler alergând printr-un câmp cu zambile. M-a vizitat joi la birou şi mi-a adus cartea. Am citit titlul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele”. Mi s-a făcut frig. L-am privit cu atenţie: nefericire profundă, pesimism concret, stringent. Să fii poet sărac într-o ţară care nu dă doi bani pe cultură şi să trăieşti pe viu cea mai nesuferită criză financiară din istorie poate fi mult mai dureros decât cea mai acută durere de dinţi. Aşa arăta Virgil: ca un tip copleşit de o infernală durere de dinţi şi căruia şi lumina şi vocile noastre îi făceau rău.

  -Deci ai de gând să te sinucizi?- l-am întrebat până la urmă. A dat din cap evaziv, privind pierdut spre gresia banală. I-am spus că accept să-i prezint cartea cu condiţia să nu-mi facă vreun pocinog: nici înainte de lansare, nici după! S-a gândit puţin şi apoi mi-a spus destul de anemic că a trecut un an şi jumătate de când a scris aceste poezii, asfel că se mai poate abţine o vreme. Am insistat totuşi să-mi promită. Ca toţi cei foarte tineri, mi-a sugerat crud şi dezinvolt că reacţionez ca mama lui dar mi-am păstrat calmul. Având în vedere că lansarea urma să pice într-o zi de marţi, i-am cerut să mă sune şi vineri şi luni ,ca să mă asigur că-l aduc în faţa publicului în persoană. Vineri nu s-a întâmplat nimic dar sâmbătă m-a sunat şi era cam pierit la telefon. Aseară, luni, deja se făcuse târziu şi intrasem la idei. Până la urmă, destul de târziu, a sunat. I-am spus că mi-a dat emoţii şi pentru prima dată l-am auzit râzând. Se pare că pentru moment mi-a reuşit şmecheria şi, în această seară, a avut loc lansarea.

            Cu siguranţă suntem în faţa unui tip consecvent. Pesimist, disperat, zdrobit de soartă, Virgil Andronescu este un poet modelat de prezentul dezolant, lipsit de orizont. Virgil nu cochetează cu ideea de sinucidere doar în volumul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele”  ci şi în viaţa de zi cu zi. Astfel, pentru prezentarea cărţii sale, logic ar fi fost să apeleze la un poet, şi Brăila are destui, dar el m-a contactat pe mine. Cu siguranţă este o greşeală, mi-am zis, şi i-am spus franc: este o alegere catastrofală, Virgil, un gest sinucigaş, eu scriu romane de acţiune, poliţiste, pamflet, proză umoristică: nu ştiu dacă o să iasă bine!

           Să scrii poezie este destul de obişnuit dar, să publici poezie mi se pare un act de mare curaj ori poate de inconştienţă. Pentru că atunci când scrii un roman este simplu: te susţin personajele puternice, bine conturate, seduci cititorul cu umorul sau cu ingeniozitatea intrigii. In cazul poeziei este vorba de altceva mult mai subtil şi mult mai serios: trebuie să ai luciditatea să renunţi la balast şi să păstrezi doar crâmpeiele de genialitate. Altfel, poezia poate fi ca un fel de supă în care gospodina a aruncat paste făinoase în formă de alfabet: de câte ori bagi lingura în strachină mai scoţi nişte litere din care încropeşti o strofă.

          Ca o formă de umilinţă, Virgil Andronescu adesea nici nu pune titluri poeziilor sale sau în loc de titlu foloseşte un fragment amplu din dispozitivul poeziei. Probabil că, dacă ar fi citit măcar titlurile cărţilor mele: Dumnezeu era-n vacanţă, Despre sex în gura mare… sau titluri de capitole: Pisica cu clopoţei prinde şoricei surzi, Înşeală-ţi bărbatul dar nu te spovedi… opţiunea lui ar fi fost alta.

           În sfârşit, alegerea a fost a lui de bună voie şi nesilit de nimeni!

Chiar dacă nu şi-a asumat riscul în cunoştinţă de cauză  … zarurile au fost aruncate!

           Revenind la volumul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele” nu vă voi spune dacă este o carte bună sau nu! Pentru aceasta sunt plătiţi nişte domni ce pot fi uneori destul de nesuferiţi. Este cam ciudat pentru mine, care în acest moment scriu un roman poliţist să vă ofer nişte chei pentru poezie dar încerc să vă ofer măcar un … şperaclu. 

           Pentru cei mai mulţi dintre noi, semnele de punctuaţie generează nişte raporturi logice. Eu sunt profesoară de matematică şi nu-mi pot închipui un calcul algebric fără + sau -. Dar Virgil Andronescu îşi trăieşte coşmarul indiferent la logică, astfel că, în încercarea obsesivă de a tangenta esenţialul, prea rar apelează la semne de punctuaţie şi atunci când o face utilizează doar punctul ori semnul exclamării. Departe de a spune că el a inventat America. În 1912, Apollinaire recurge la un act de curaj prin decizia de a suprima toate semnele de punctuaţie în poezie, astfel că poeţii din secolul al XX-lea utilizează frecvent acest procedeu. Astfel, forma materială devine la fel de importantă ca şi ideea, conţinutul. Alain Vaillant, în Poezia. Iniţiere în metodele de analiză a textelor poetice, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1998, ne semnalează că Michel Riffaterre a propus să numim semnificanţă acea putere specifică, graţie căreia totul, în poezie, semnifică: cuvintele, blancurile, imaginile, sonorităţile; dar şi formatul, tipografierea, punctuaţia etc.  

           Versurile alternează cu grafica şi pentru cei mai puţin acomodaţi cu acest stil de poezie deschisă desenele pot juca rolul unei interfeţe. La prima vedere pare că priveşti la nişte planşe de biologie moleculară: amibe, parameci, spirale ADN, reprezentări macroscopice ale celulelor, fibre de muşchi, spermatozoizi, utere sau scroturi. La o privire mai atentă constaţi că paramecii sunt de fapt oameni surprinşi într-o înlănţuire disperată. Pe unele planşe sunt sirene prizoniere între filele cărţilor, pe altele ai impresia că sunt reprezentaţi gini din poveştile arabe. Pe cele mai multe oamenii sunt reprezentaţi stilizat, prizonieri în frunze de irişi. Oameni în zbor, mitul Androginului, elemente brâncuşiene sau de Kama-Sutra… Probabil că este o tehnică de simplificare, o tentaţie a esenţialului. Irişii revin obsesiv în majoritatea poeziilor. Grafica este chiar mai consistentă şi mai consecventă decât poezia. Se pare că tânăra graficiană, care-i cunoaşte bine zbaterile şi nefericirile poetului a realizat planşele după ce a citit poeziile. Pentru volumul următor, sugerez ca poeziile să fie scrise ulterior graficii. Poate tristeţea patologică şi încrâncenarea lui Virgil se vor dilua în formele fluide ale desenelor şi va ajunge la un volum scânteietor de versuri de dragoste. Pentru că dincolo de lipsurile apăsătoare, acutizate de criza financiară, se pare că dragostea neîmplinită şi fascinaţia cuplului întreţin cu succes disperarea poetului.

           Versurile sunt amplificate prin lungi enumerări dar şi prin repetiţii ce conturează un univers obsesiv: cutremure albe, irişi, femei frumoase, neologisme introduse brutal în context cu intenţia clară de a frapa. Nu este o noutate şi trebuie să recunoaştem,la un moment dat, unora chiar le-a reuşit figura… De pildă, lui Cărtărescu…