Infractorii din clopotniță


Mătuşa mea, Tanti Dana, despot absolut în familie, spaima surorilor şi coşmarul nepoţilor, avea un imens succes la masculi cu funcţie şi portofel. Directori, medici, ştabi pe la partid, lideri de sindicat şi trei popi îşi disputau pe rând sau simultan palmaresul ei.

Eu eram iute de picior şi veşnic în alertă. Scăpam cu fuga, dar mă necăjeam destul că-mi rupea cărţile şi caietele în accesele ei de furie, când combinaţiile din scutece nu-i ieşeau pe pofta inimii.

Papaşa uita mereu să ne trimită pensia alimentară. Din salariul mamei, în acord global, din care primea cam 70-80%, fiindcă nu era materie primă şi nu se făcea planul, erau mereu alte priorităţi decât dorinţele mele. Mereu tânjeam după ceva. În faţa casei mele era o grădină de vară unde se desfăşura Lotca de aur şi unde se ţineau toate spectacolele. Făceam economii dramatice şi mă duceam la majoritatea.

Într-o zi, stând la rând la casa de bilete şi tot socotindu-mi banii, că nu-mi ajungea cu un leu, vine la mine un domn grizonant, cu o voce blajină:

-Tu eşti nepoata doamnei Dana?

-Da.

-Oho, ai matricolă de Bălcescu! Bravo! Deci, eşti o deşteaptă! Ce foieşti banii ăia de juma’ de ceas?

-Cred că am pierdut un leu!

-Las’ că tot îţi rămân de-un profiterol!

-Mie de spectacol îmi trebuia…

-Hai, ia-ţi dulciuri de bănuţii ăia! Eu sunt directorul Robitu. Te prezint acum la plasatoare şi, chiar dacă nu sunt eu aici, spui că eşti nepoata mea şi intri fără bilet. A, şi să nu uit: când dă frigul, spectacolele se ţin la Clubul Progresul. Tot eu sunt şi acolo cu acelaşi personal.

Cu protecţia nesperată a unchiului Robitu am văzut toate spectacolele de la Arenă sau de la Club timp de vreo patru ani, adică de la 14 la 18 ani. Uite cum, din scutecele eternelor iubiri ale tartoriței de tanti Dana, mi se lărgea orizontul cultural!

La un spectacol de revistă, maestrul  Arşinel stătea la poarta Arenei şi verifica personal biletele. Am dat să plec dezamăgită, împreună cu surioara mea, dar unchiul Robitu ne-a interceptat şi ne-a dat o invitaţie, cum primeau VIP-urile.

Ajung la poartă şi maestru Arşinel studiază invitaţia:

-Asta-i pentru tac-tu, nu pentru tine! Cine-i tac-tu, mă?

Hopa! De fâstâceală, uitasem să mă uit pe invitaţie pe ce nume era trecut:

-Cine-i mă, tac-tu?- se burzuluieşte iar maestrul.

Maestre, copilul este sigur numai de mamă!– zic.

-Ce spui mă, acolo?- zice maestrul uluit.

-Ca să nu-mi dea pensie alimentară, papaşa zice că n-aş fi a lui, că nu semănăm decât la unghii şi-i prea puţin, ca să strice banii pe mine!  La proces chiar aşa a zis că am numai unghiile lui şi capul lui Manea Mănescu… Să-mi plătească Manea

Ofticat, Arșinel zice pe înalte:

-Aţi auzit? Copilu-i sigur numai de mamă!

La intervenţia unchiului Robitu am intrat.

Spectacolul a început şi nişte puradei de 5-6 anișori s-au cocoţat pe gard,  să caște gura. Maestrul a oprit spectacolul până balaoacheşii neplătitori au fost daţi jos de miliţieni. Cum Miliţia bătea mai tare ca vântul pe acea vreme, succesul operaţiunii a permis reluarea evenimentului în trei minute.

Spectacolul continuă şi-şi începe rolul maestrul Arşinel. Spumos, delicios, în vervă… Se opreşte brusc din rol:

-Rog tovarăşii miliţieni să verifice dacă cetăţenii din clopotniţă au cumpărat bilete! Continuăm spectacolul după rezolvarea problemei!

Peste drum de Arenă, lângă casa mea era  biserica lipovenească, iar in clopotniţă erau cocoţaţi trei copilaşi… Spectacolul a continuat abia după ce milițienii i-au dat jos pe micii infractori.

biserica-lipoveneasca

Anunțuri

O bombă în ghetuțele bancherilor?


O bombă în ghetuțele bancherilor?

Că bancherii i-au exasperat  pe oameni și i-au furat, este o realitate cunoscută de toată lumea, inclusiv de români. Un client nemulțumit și-a uitat un pachet într-o sucursală a Băncii Transilvania și bancherii s-au panicat că le-a adus moș Niculaie o bombă în ghetuțe.

Poliția și-a trimis băieții de la deminare cu bastoane și căști intimidante, zarvă mare. Poate Guvernul și BNR-ul vor lua măsuri împotriva acestor bandiți în costume scumpe, ca să nu fie nevoită populația să lase pachete suspecte prin birourile băncilor.

Zic și eu, nu dau cu trotilul!

Ultima Boemă


În vara lui ’90, studentă fiind am auzit un zvon teribil. Boema, minunata terasă a teatrului de revistă, unde Stela Popescu driblase cu vervă cenzura comunistă cu talent nebun, leşinător, pe texte de Mişu Maximilian. Urma să se închidă într-o lună, pentru extinderea Bibliotecii Naţionale arse la revoluţie.

Era timpul revoluţiilor şi al mineriadelor, trecuseră doar 6 săptămâni de la închiderea violentă a Pieţii Universităţii. Mă gândeam să-i scot pe studenţi în stradă… la proteste, ca  să păstrăm Boema, o părticică din sufletul oraşului. Cum era vacanţă, căminele erau aproape goale iar cei pe care i-am găsit, habar n-aveau cine-i Boema asta şi de ce mă doare burta.

Mi-am propus să merg la cât mai multe spectacolele în luna respectivă dar, mergând la casa de bilete, am constatat că acestea nu erau pe buzunarul oricui. Nu aveam bani nici măcar de un spectacol!

O studentă mi-a vândut un pont: la ziarul Libertatea te duceai cu 900 de lei şi îţi dădeau 1000 de ziare. Vânzând 1000 de ziare într-o zi, câştigai uşor 100 de lei. Făcând manevra împreună cu soţul meu, aveam să câştigăm câte 200 de lei pe zi. Mişto! Dar… nu aveam capitalul de pornire. Tipa ne simpatiza şi ne-a împrumutat suma; în zori ne-am prezentat la redacţie. Am primit ziarele rapid şi am constatat că banii care se câştigau uşor erau de fapt o figură de stil. Ca să ajungem din capul Sărindariului până la Magheru, în zona Lido, unde ştiam că este vad, ne-au ieşit mâinile din umeri, ne-am făcut bucăţi.

O mie de ziare! Erau aproape imposibil de ridicat de jos şi mai mult le-am târât. Datorită frecării, ultimile 5-6 ziare de la fund s-au făcut praf, diminuându-ne profitul. Norocul nostru că ziarele se vindeau într-un ritm ameţitor şi pe la prânz eram gata. Rugbistul a fost mai negustor şi le-a vândut cu mult înaintea mea. Se părea că-l aşteaptă o carieră de succes în vânzarea ziarelor! A venit şi la mine, mai aveam vreo 20, le-a vândut pe toate cu mare talent şi, când să fac puţină curăţenie în câmpul muncii, să arunc la gunoi sforile şi cele 6 ziare ferfeniţă, mă opreşte autoritar şi-mi ia zdrenţele să le… vândă!

Atât de ahtiată era lumea după ziare libere, încât au cumpărat ziarele rupte, murdărite şi sfâşiate. Ultimul era atât de distrus că s-a jenat să ia bani pe el dar doamna l-a plăcut şi i-a dat şi 25 de lei şpagă. Eu vândusem corect, oferind restul până la ultimul leuţ, el zâmbise şarmant şi făcuse şpagă vreo 60 de lei. Uite aşa ne-am văzut noi bogaţi, cu 285 de lei în buzunar!

Ne-am oprit la Boema, am luat bilete, apoi bulion şi cartofi şi am început să ne facem planuri pentru ziua următoare, să luăm câte 2000 de ziare de căciulă şi să închiriem un taxi, pe care Rugbistul zicea că-l achită din şpagă. Cu mintea plină de planuri ziua a trecut şi seara am mers la spectacol.

Stela Popescu şi-a făcut numărul magistral şi la sfârşit ne-a spus cu vocea dată-n lacrimi că Boema îşi trăieşte ultimile zile. Chiar dacă ştiam, acum devenise o certitudine dureroasă. Ne-a povestit cu amărăciune ce-a însemnat Boema pentru teatrul de revistă, pentru Bucureşti, am aplaudat şi am plâns… o sală-ntreagă, un singur hohot!.

Din sudoarea acelei zile ne-a rămas chiar şi de câte o îngheţată. Noaptea n-am putut dormi de durere în partea dreaptă. La şase dimineaţa am ieşit pe Splai. Locuiam în căminele Grozăveşti şi o maşină m-a dus la Municipal. Era întâi august şi pe doi trebuia să merg la Costineşti, în tabără studențească gratuită. Ghinion!

Neavând bani de spagă, abia pe la 11 m-a băgat în seamă un ciudat şi m-a chemat la control. Era un bărbat slab, foarte urât, cu părul tuns în cărări, cum făceau profesorii la şcoală, ca să-i oblige pe băieţi să se tundă. Cred că suferea de ceva şi-i cădea părul pe zone întregi. Mi-a zis că am o apendicită inflamată, o chestie urâtă şi că dacă nu mă operează într-o oră… mor. Mi-a făcut internarea, dar nu mi-am putut lua patul în primire fiindcă… murise o bătrână în el şi nu veniseră brancardierii de la morgă s-o ridice.

În salon erau 13 paturi şi nu-mi suna bine deloc. Pe la unu’ au luat moarta. Patul era pătat de sânge şi alte lichide dar n-a venit nimeni să-mi schimbe aşternuturile. Tariful era de 50 de lei la infirmieră, dar eu nu aveam niciun ban. Am stat într-un picior, sfârşită de durere, sprijinită de un pat.

A venit în sfârşit profesorul Dragomir, doctor cu greutate, şi le-a pus în mişcare să-mi schimbe patul. În salon erau vreo 4 canistre de benzină, mai mulţi saci de grâu-făină sau nu ştiu ce şi două gâşte vii. După ce-a organizat mutarea produselor în natură către maşină şi a instruit un brancardier să dea apă la gâşte, s-a lămurit că n-am nimic de dat şi a plecat.

Pe la două jumate a venit alt brancardier, Gabi, un fel de Kunta-Kinte care m-a pus pe o targă înaltă şi a început să alerge cu mine. Senzaţia este foarte ciudată şi chiar dacă am pilotat avioane, nu m-am simţit deloc în regulă. În holul mare, până să pricep ce se întâmplă, Kunta-Kinte a strigat: Mărioarăăăăăăăăă! Ei bine, mi-a dat un impuls că am ajuns în lift, targa s-a pleznit de peretele acestuia şi ha, ha, să zbor de pe ea. Kunta-Kinte era bucuros că am prins liftul şi teribil de mândru de isprava lui.

În holul cu sălile de operaţie mai era o targă parcată.

– O vezi pe baba aia? Tot de apendicită a murit, ca şi baba din salonul tău! De apendicită te operezi, nu? Vezi că Dragomir n-a fost în mână toată săptămâna! Rateu după rateu! Şi ce tânără eşti! Ai 17 ani împliniţi?

-În octombrie fac 22…

-Îi faci dacă scapi…

S-a deschis uşa. Sala de operaţie era inundată. Asistentele şi doctorii purtau cizme de gumă, ca la ţară.

Kunta-Kinte, amabil, ca să nu mă ud la picioare, m-a pus pe umăr ca pe sac. Atunci am văzut că femeia de pe cealaltă targă clipea.

În sală erau doi medici.

Kunta-Kinte, depăşindu-şi atribuţiile,  probabil, mi-a scos cămaşa de noapte şi a pus-o pe un scaun. Bikinii mi i-a agăţat în cuierul pom. Eram cam nelămurită şi i-am întrebat dacă ştiu ce organ trebuie să opereze, să nu mă trezesc că după anestezie mă operează de inimă ori altceva.

Au vorbit între ei şi cămaşa de noapte mi-au pus-o la loc dar bikinii roşii i-au lăsat în cui. Medicul mai tânăr, student arab aveam să aflu, mi-a zis că sunt cei mai frumoşi pe care i-a văzut. Mie îmi era rău să mor şi tâmpiţii au vorbit un sfert de oră despre chiloţii de damă. Celălalt medic, cu masca pe faţă mă întreabă ce medic m-a internat.

Îi spun că nu îl ştiu după nume că nu s-a prezentat şi insistă să il descriu.

-Nu ştiu. Sunt devastată de durere… Oricum, un tip urât! Puţin mai urât decât Dracul!

-Aha! Unul singur corespunde descrierii!- zice el serios.

Şi îşi lasă masca:

-Aşa de urât?

Zic da şi simt că mor: gafa vieţii mele! S-o fac pe spirituala cu un tip cu bisturiul în mână!

Medicul tânăr mi-a făcut injecţia în coloană şi mă tot întreba dacă-mi îngheaţă picioarele.

Nemulţumit, mi-a făcut încă una şi încă una.

Kunta-Kinte, rămas în sala de operaţie pe post de animator mă încuraja:

-Dacă ţi-o greşeşte rămâi paralizată! Ştii câţi oameni pleacă paralizaţi din spitale dintr-o injecţie? Şi sunt destui care mor la anestezie…

O mare minciună este că operaţia de apendicită nu doare. Pe mine m-a durât moderat în prima fază dar, la un moment dat, durerea a devenit insuportabilă.

Turcul, cel urât ca Dracul, era student anul IV şi arabul în anul I.

În sala de alături opera profesorul Dragomir şi din când în când o asistentă deschidea uşa şi profesorul Dragomir intra şi-l mai certa pe arab. Cred că eram un fel de lucrare practică în cadrul unui examen, fiindcă turcul, cel puţin mai urât decât Dracul, îl apostrofa:

-Nu mai trage cu mâna! Învaţă să apuci cu pensa! Nu rupe! Taie cu foarfeca! Dacă intră profesorul Dragomir pe uşă când tragi cu mana, te pică la examen!

La sfârşit, arabul mi-a aruncat un fel de păstaie undeva pe gât. Era apendicele. Mi-a zis că dacă-l vreau amintire pot să mi-l păstrez. N-am vrut.

L-a luat Kunta-Kinte . A zis că şi-aşa n-am dat şpagă, da’ poate merg la ştrand cu el. Am zis că-s măritată.

Urâtul a zis că-n spital el şi arabul sunt soţii mei, că mi-au salvat viaţa. L-a sfârşit s-au certat cu brancardierul pe bikini, care să-i păstreze amintire.

În hăhăiala lor, eu le-am explicat că-s studentă săracă şi nu mă pot lipsi de ei. I-am cerut unei asistente şi i-am primit.

Probabil a fost cea mai lungă operaţie de apendicită din istoria medicinei: o oră şi patruzeci şi cinci de minute.

Kunta-Kinte m-a atenționat că nu am voie să fac sex 45 de zile, apoi m-a dus tot nebuneşte până în salon, zicând că targa lui este Toyota. A dat Dumnezeu să mă văd în pat. În zilele următoare a fost prietenul meu devotat, m-a obligat să cobor din pat şi m-a susţinut să umblu prin cameră. Îi trecuse hăhăiala nebună din prima zi şi a devenit simpatic, glumind într-un registru mai domestic.

Mi s-a spus să nu mişc capul 3 ore fiindcă rămân cu dureri de cap. Calculând că mi-au făcut trei injecţii, am stat până la miezul nopţii neclintită. Doar capul meu de matematician era singura avere!

A doua zi aveam voie să mănânc câteva linguri de supă şi doar ceai. A venit mama de la Brăila cu un borcan de supă de pui.

Şoc! În borcan erau două copane! Oho! De când nu mai văzusem un copan?!

Regula era de fier! N-aveam voie să iau decât zeamă. Am mâncat totuşi un copan! După ce m-am asigurat că nu mă vede nimeni… şi pe-al doilea.

Pe trei august m-au externat, fiindcă acel pat trebuia să producă, iar de la mine nu era nicio speranţă. Kunta-Kinte m-a dat în primire soţului meu, zicându-i că are o nevastă grozavă. Rugbistul a mârâit. De la spital m-a dus la cămin cu ia-mă nene.

În cămin m-a dus direct la Hamed, un vecin de palier . Îi dăduse Hamed o carte de vizită pe care scria doctor. Ajunsese în cameră în acel moment. S-a descălţat tacticos, nu purta şosete şi în faţa noastră s-a spălat pe picioare. Am fost oripilată dar am aflat ulterior că era un semn de respect.

L-am întrebat dacă este doctor, a zis că da, aşa că soţul meu i-a arătat operaţia şi i-a cerut părerea.

-Frumos, frumos…

Ne-a servit cu o cafea.

Soţul meu l-a întrebat dacă este bine să mergem la mare, fiindcă era disperat să pierdem biletele gratuite de la facultate. Hamed a răspuns înţelept că numai eu pot hotărî.

Seara, rugbistul m-a dus iar la consultaţie.

Hamed a zâmbit, a luat un pepene galben şi l-a tăiat în faţa noastră, servindu-ne amabil. Ştiam că pepenele galben este greu ca aliment. De la spital mi se spusese că este contraindicat dar, medicina evoluează şi, poate, străinii au acces la mai multe informaţii. Am mâncat şi mi-a fost bine. Hamed a început să vorbească la telefon şi eu, privind prin cameră, am văzut un teu de desen tehnic, mare de vreun metru. Terminând el de vorbit la telefon îl întreb:

-Dar ce face un doctor cu teul?

-A, toate planşele le fac cu el! Sunt doctor în arhitectură!

A doua zi dimineaţă, agăţaţi pe scara trenului, am plecat la Costineşti.

O însemnare mai veche


Am văzut pe Discovery un documentar despre locuitorii din zona muntoasă a Daghestan-ului. Oamenii aceia trăiesc în bordeie semiîngropate şi nu au nimic, nici măcar lemne de foc. Datorită altitudinii, nu cresc decât jepi şi capre. Pereţii bordeielor  sunt tapetați de excremente de capră, pe care, după uscare, le folosesc la foc. Tizicul acesta este folosit şi ca să încălzească groapa în care coc lipii și cartofi. Pretind că sunt urmaşii dacilor. Sunt fericiţi că au aer curat şi izvoare minunate.
Mi-am dat seama că asta fac şi eu: iau toate mizeriile şi toate răutăţile din viaţa mea, pe toţi psihopaţii şi toţi sadicii care mi-au stricat copilăria şi, prin proza mea afurisită, îi transform în zâmbete sau hohote de râs. Iar când am norocul să întâlnesc poveşti frumoase, mă bucur de ele şi le scriu pentru cititorii mei, fiindcă bucuria nu trebuie nici astupată, nici risipită.
Cu hohotul de râs înfrunt toată Răutatea Lumii

Clanță de Rai


CLANȚĂ DE RAI

Vara lui ’81. Îmi făceam vacanța într-un cătun pe malul Siretului. Văpaia năucise oameni și dobitoace. Trăgând nădejde să fie racordați la curent electric, plătiseră câte 10 000 de lei unui ins care dispăruse precum venise. O anchetă tardivă stabili că fusese un escroc. Sătenii rămaseră la lămpi cu gaz și tranzistori pe baterii. Comunitatea era în declin, unii tineri se risipiseră la oraș, câțiva trudeau la CAP, alții păzeau vitele, făcând planuri să fugă în lume. Divertismentul îl asigura Beboaica, curvă îmbătrânită în rele; îi consola pe bețivi și-i nărăvea pe puști. Avea un capot lung, cândva negru; bârfa favorită era că nu poartă chiloți. Jan, bastardul curvei, stâlpea bodega. Când îl apostrofa careva că-i pierde-vară, Beboi îi arunca în obraz: Te iei de fii-tu, bă? Mai bine mi-ai plăti pensie alimentară! La biserică slujea un popă nici mai bun, nici mai rău decât alții. Șoșu, întârziat la minte și nevastă-sa, Fonfăita, se puiau fără frână. Își amăgeau zilele c-o brumă de câștig, osândind c-un catâr surd. Câteva babe încă-i mai așteptau pe americani. Țineau șanțul, asigurând rapida propagare a zvonurilor. Unchiul meu, Tudur, zis Beleua, era căruțașul satului.

Îmbulziți de necazuri, țăranii mai aveau o pacoste de îndurat: un hoț se puse cu răul pe sat și oamenilor le dispăreau ba gâștele, ba tranzistorii, puținii bănuți, câte un ceaun ori te miri ce!

Satul lâncezea în puterea soarelui. W.C.-ul era în fundul grădinii, o cașcarabetă însăilată în scânduri putrede, survolată de escadrile de muscani negri și verzi.

Văzând încotro mă îndrept cu pas zorit, Beleaua strigă după mine:

Nu uita lumina aprinsă! Și, vezi, că m-am modernizat! Am și hârtie genică!

Mă săturasem să mă bășic de la frunze; vestea mă bucură.

La privată, sulul promis nu era nicăieri. Nu-mi luă mult să pricep: Idiotul de Dostoievski era pe post de… hârtie genică.

     Rezolv c-o mână de frunze și plec prin grădină direct la Siret, să mă bucur de lectură. Seara, pitesc cartea într-o scorbură și, întorcându-mă acasă, îl găsesc pe Beleaua zdruncinat: Hoțul a lovit iar! Lui Basamega i-a luat butelia, apoi a năvălit în ograda mea: m-a prădat de carte, nene!

     Tac mâlc!

     Fiind perioada muncilor agricole, cursa mergea doar până în centrul comunei. De acolo, spre cătune, fiecare se descurca. Având căruță, Beleaua mergea să rostuiască un ban.  Luă un milițian de la comună și un procuror venit să ancheteze recentele furturi. Îi puse la curent cu situația din sat, accentuând pe drama lui personală: hoții îl furaseră pe Idiotul chiar de la privată!  Nevasta lui îi puse pe oficiali  la masă. Până să le ajungă dumicații în stomac, pe uliță se făcu un chilăbău ca la urs: Beboaica, beată, îmbrăcată cu sutana popii, trecea petrecută de un alai de copchii desculți.

–N-ai rușine? Cum umbli cu sutana popii? El cu ce-i îmbrăcat? – se holbă milițianul la ea.

–Dacă l-o trage curentu’, să-și puie rochia mea! – rosti ea râzând și-și urmă drumul.

După câteva ore de cercetări, toate pistele duceau la Jan, bastardul Beboaicei. La percheziție se înființă tot satul, să-și recunoacă bunurile. Oamenii legii îi obligară pe adulți să rămână în drum, dar noi, copiii, ne adunaserăm ciotcă pe prispă.

Procurorul apăru în cadrul ferestrei:

–S-au depistat următoarele bunuri: o butelie, trei tranzistori, o zăbală de cal, o lanternă, un covor de iută și o carte! Ție ce ziceai că ți-a furat, Tudure? – întrebă procurorul, care găsise o carte cu copertă lucioasă, albastră.

Idiotul! – strigă păgubașul bucuros.

Procurorul privi încurcat poza lui Ceaușescu de pe coperta albastră[1], băgă cartea sub covorul de iută, să n-o mai vadă careva, și-i făcu semn milițianului să-l bage pe Beleaua în casă. Mă zgâiam la geam, cu ceilalți copii. Pricepusem încurcătura și așteptam urmarea cu inima-n gât.

–Auzi, bă Tudure! Noroc cu nevastă-ta, că ne-a pus în capul mesei! Acum ai scăpat! Dar, dacă te mai ștergi cu Idiotul la cur, putrezești la ocnă, moșule!

Beleaua icni înciudat.

Îmbrăcat în capotul Beboaicei, preotul își făcu loc printre săteni ca să-și recupereze sutana.

–Ce înseamnă asta părinte? Parcă ești sperietoare de ciori! – se încruntă șeful de post.

Cine-i fără de păcat, să arunce primul piatra! – sări Beboaica în apărarea preotului.

–Adică? – se băgă și procurorul în vorbă.

Muierea se spovedește la popă și bărbatul la așternut! Voiam să aflu și eu de-o fi vreo clanță de Rai prin sat! – declară semeț femeia îmbrăcată în sutană.

–Ptiu, Drace! L-ai îmbătat pe părintele și l-ai ademenit în pat ca să-l tragi de limbă! – se minună procurorul. Dar sutana? La ce drac ți-a folosit să te măscărești pe uliți?

–Avea haz să știu doar io?  Am făcut dovada, să știe și ele! – strigă Beboaica.

Babele se zguduiau în hohote, dar nevestele tinere oftau, apăsate de-o musculiță pe basma.

    –Bravo, madam! Dacă erai cu zece ani mai tânără, te încadram ofițer la cercetări penale!

 

[1] Cartea Nicolae Ceaușescu, biografie și texte selectate, autor Michel P. Hemelet.

Tremurici


                                                 

Eram la vârsta la care contau două instituții: librăria cu vitrina plină de mașinuțe chinezești și cofetăria Mimoza. Socialismul mai avea foarte puțin până la primul frison, când în țară avea să dispară zahărul de pe rafturi. Încă se găseau zeci de sortimente de prăjituri, dropsuri, fondante, jeleuri și piramide elaborate din tablete de ciocolată. Lichiorurile fine și romul Jamaica îl aduceau și pe papașa în prăvălie. Peste două vânzătoare rimelate și apretate: Mariana și Stela, șefă era o grasă, Ricuța, verișoară cu mama. Mariana glumea până sărea capsa de la portofelul lui papașa. De la un bacșiș la altul, babacul se aprinsese. Când intra el în prăvălie, Stela începea să aplaude dansând și cântând. Ricuța îi ținea isonul:

Vin tăticule, vin bibicule, vin! Cu portofelul plin, Să ne distrăm puțin!

Într-o zi, după Ignat, Mariana, generos parfumată, se miorlăi:

–Ai tăiat porcușorul? Să-mi aduci o piftiuță! Mă prăpădesc după tremurici!

–Oh! Ce botic dulce ai când zici tremurici! S-a mâncat toată răcitura dar, pentru tine, fac alta la noapte! – o asigură el, lăsându-i bacșiș ca la restaurant.

Ai grijă să speli porcușorul în urechiușe! – se alintă ea. Mă știi! Sunt pretențioasă!

–Am fost bucătar în armată! O să vezi cât sunt de bun! – se cocoși el.

Aflând mama că dumnealui, care ținea grijă doar de ziar și stadion, se pune pe făcut piftie pentru putorișcă, se supără și plecă la țară. Bucuros că și-a câștigat libertatea, papașa se cinsti cu vișinată, să i se ascută cuțitele, având partener pe nea Costică, vecinul de peste drum.

     –Măi, Costică, mergi de umblă, că trebuie să pun piftia la foc! Sunt la un tremurici distanță de scutecele Marianei! – se grozăvi el.

Intrând în acțiune, mă băgă în priză să-i curăț usturoi, apoi mă trimise la culcare. El răsturnă piftia în două tăvi înalte, una mare pentru Mariana și cea mică pentru fete, apoi le duse la rece. Când se liniști casa, după o inspecție la piftii, trăsei un litru de vișinată din damigeană, pitind sticla în cămară, printre sucuri de roșii și bulioane. A doua zi, venind de la muncă, papașa mă înhămă la sacoșe, să ducem tăvile la fete.

Mariana îl răsplăti cu un pupic și se puse pe mâncat, la masă, în văzul clienților.

–Mm! Tremurici! Mă prăpădesc după tremurici! De-li-cios!… Ești genial, papa!

Godin-ul din prăvălie scotea mai mult fum decât căldură, dar papașa transpira de fericire. Mariana se fandosea cu gura plină. Brusc, ochii îi ieșiră din orbite. Bătu din picior indignată:

Copita! Copita! Mi-ai băgat copita, bre! – urlă ea.

Clienții se uitau dezaprobator la papașa, suspectându-l c-a pipăit-o ori a călcat-o pe picior. El roși nădușit și nedumerit când, o copită răsărită de sub tremurici lămuri problema. Un hohot de râs coșcovi varul de pe pereți. Oamenii comentau înveseliți:

–Ce-ai izbit bre, copita în piftie? Are pedichiura făcută, măcar?! – se interesă o blondă.

–Care te pricepi, mă, să citești porcului în copită?– râdea Ricuța zguduindu-și șuncile.

–Ha! Piftie cu răvașe! Mai bine puneai o sulă! – își dădu cu părerea o babă care ducea dorul.

–Brava bărbat! Ce să pună copita în prag? O bagă direct în strachină! – turnă Stela gaz pe foc.

Papașa privea năucit la infama copită, fără să priceapă de unde apăruse. Rănită în amorul ei de vânzătoare fatală, Mariana urlă isterizată:

–Auzi, bre! Te spun la nevasta matale, că te ții după fetițe! Să-ți iei copitele la spinare! Valea!  Degeaba insistă el să guste din cealaltă tavă; zguduită de lacrimi, mimoza dispăru în magazie. Nu mai era nimic de făcut! Recuperând tava buclucașă, babacu o porni înainte, ofticat.

Acasă, bănuitor, începu să mă interogheze:

–Măi, tătuțu! Cum au ajuns acolo afurisitele de copite?

–Habar n-am! Ziceai că le dai la cățel… cu vișinată, să-i taie greața! – plusez eu.

–Să dau vișinată la cățel? – se miră el. Dar, ce? Ori eram beat? – întrebă nesigur. Cât am băut?! Ia, scoate clondiru’, măi tătuțu!

În damigeana de trei litri, vișinele erau aproape pe uscat.

–Oho! M-am lămurit! Am zvântat-o! – zise înciudat și renunță la anchetă.

A doua zi, papașa trecu pe la cofetărie să vadă dacă și-a căpătat iertarea. Fetele mâncaseră din piftie fără incidente dar, ghinionistă, mimoza nimerise și a doua copită. Dezastru total! Urmărit de ghinion, plecă spre casă ca un câine bătut. Nea Costică îi ieși în cale cu chef:

–Ei? Gata, bucătărașule? Ți-a picat Mariana în scutece?

–Pe-aproape! – se eschivă papașa abătut.

–Cât de aproape? – se interesă vecinul curios.

La o copită distanță! – suspină el nefericit.

La două! La două! – îmi venea să urlu, dar cuvintele rămaseră nerostite, ca să nu mă dau de gol că sabotasem piftiile.

 

 

 

 

 

Popa Vârtej


POPA VÂRTEJ                                                      

Pe vremea comunismului, într-un sat, fu repartizat un popă fără prea multă şcoală. Zdrahon cu două vârtejuri în frunte, avea voce puternică și timbru plăcut. Cântând frumos, fu îndrăgit de toți; biserica era plină la fiecare slujbă. Dar, anii treceau și lumea începu să observe că se umpluse satul de feciori înstelați în frunte. Bărbații începură să se întrebe pe la cârciumă, dacă nu cumva părintele se ține de alte sminteli. Unii ziceau că-i lucru mare că odraslele seamănă cu popa și nu cu rândașul, dar altora nu le pica bine deloc. Femeile își vedeau de muncile lor, nu puține, iar păgubiții nu reușeau să scurteze calea de la bănuială la certitudine.

 Cum vârtejurile începuseră să se înmulțească în bătături, pe unii îi cuprinse indignarea, pe alții mânia. Babele iubeau cântările popii și, înarmate cu proteze și repertoriu de afuriseli, erau gata să facă zid în jurul lui. Băteau cruci, îi apostrofau pe cârtitori și le invidiau pe muierile tinere. Funcționarul de la primărie se întreba dacă n-ar trebui să-l treacă direct pe popa Vârtej pe certificatele de naștere. Reclamat la partid, popa fu chemat la cabinetul tovarăşului prim-secretar.

–Tovarășe prezbiter! Ar trebui să fii un far în sat, dar ești un licurici! O să-ți cadă icoanele de pe pereți de atâta dezmăț! Sfidezi morala socialistă!

–Tovarășe, prim! Lumea vorbește în pripă și cu pizmă! Morala socialistă au inventat-o oamenii! Ce fac eu, este să împlinesc voia Domnului! Nu-i sminteală, ci se cheamă lucrare duhovnicească! Iată aici, am cartea cu textul Sfântului Pavel, ce-mi susține cu tărie curățenia faptelor: se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.

Oficialul, care se așteptase la negații și opoziție din partea preotului rămase descumpănit.

–Deci, recunoști, tovarășe Vârtej! – zise el într-un târziu. Hotărât să faci lucrarea Domnului, ți-ai pus la treabă netrebnicul mădular, să sfinţești muierile din parohie!

Atacat că-i spusese Vârtej, precum țăranii cei proști, preotul deschise cartea  sfântului Pavel cu demnitate, arătându-i exact paragraful salvator.

Oficialul citi posac, apoi i se adresă cu severitate:

–Textul este în favoarea dumitale, dar reclamațiile subliniază că nu sfințești toate femeile, ci  ostenești doar la muieri tinere şi la copiliţe!

–Păcatele mele! Dar, gândiți și dumneavoastră că babele, care ţin toate posturile şi canoanele, venind regulat la biserică, s-au sfinţit destul! Nici partidul n-are organizație de babe! Urmând linia partidului, m-am ocupat de organizația de femei și tineret!

Politicianul se gândi o vreme, apoi concluzionă:

–Văd că ești la zi cu pregătirea politică! Bravo! Și, nu zic că n-ai dreptate! Ai! Dar… Există un… dar, tovarășe prezbiter! Constat că dumneata produci un dezechilibru vădit în sat, fiindcă te ocupi numai de sfinţirea tovarăşelor. Bărbaţii, fiind mai beţivi şi mai curvari, trebuie să fie trataţi corespunzător, ca sfinţenia să dea rezultat. Trebuie să luăm măsuri urgente și eficiente!

–Tovarășe prim! Puteți să mă băgați la ocnă, dar nu-mi stric mădularul pi dânșii!

–Există soluții, tovarășe prezbiter, rezolvăm! Te rog să faci urgent un referat de necesitate, să-mi spui de câte călugăriţe ai nevoie să repartizez în sat, ca să-i sfinţească pe tovarăşi în mod corespunzător! Cazarea şi masa pe durata detaşării cad în sarcina dumitale!