CAPITOLUL I – CARTEA RĂZBOIULUI (integral)

Un sat din ARDEAL în ultimele zile ale celui de-al doilea război mondial.

Căpitanul  Mihai Vlaicu  intră mohorât în căsuţa în care erau încartiruiţi. Îi era grozav de dor de Maia – tânăra şi frumoasa lui nevastă – şi de Paul, care avea să împlinească cinci ani în curând. Nu-i mai văzuse dinainte de începutul războiului. Invadarea Poloniei o prinsese pe Maia la Saint Julien, lângă Geneva, în vizită la sora ei, măritată cu un armator bogat, veşnic pe drumuri, mai însurat cu flota şi cu birourile de la Marsilia decât cu nevasta. Pe Maia o apucaseră chinurile facerii înainte de şapte luni şi născuse acolo. Hotărâseră împreună că era mai cuminte să rămână la Geneva până la sfârşitul războiului decât să străbată mii de kilometri, prin Europa însângerată, cu un copilaş în braţe, ca să ajungă, în final, într-o ţară ameninţată să fie treierată de război.

Maia, ce poveste minunată colorase viaţa lui austeră de ostaş! După generaţii întregi – supuse la căsătorii aranjate pe calcule strict matematice şi comuniune de averi, menţinute doar din convenienţă sau comoditate sau iarăşi calcul meschin – şi el, şi Maia stricaseră tradiţiile prăfuite ale familiilor. Se căsătoriseră, străini de orice calcul şi orice ingerinţe ale bătrânilor, stârnind o revoluţie zgomotoasă în familia lui. Întâia oară, în familia lui se năştea un copil din dragoste.

Să fie, oare, omul rezultatul unui lung şir de întâmplări prozaice ori, dimpotrivă, uimitoare?

Să fie, oare, omul fatala, misterioasa proiecţie a planului divin?

Ce miracol – naşterea unui copil şi ce tragedie – destinul lui! Micuţul poate nici nu înţelegea cine este ostaşul din fotografia sepia de pe noptieră. De mic avea un aer serios şi important, iar Maia îl îmbrăca numai în haine cu croială militară.                                                                           Fiind concentrat la oaste îşi lăsase familia cu inima strânsă  şi se întorsese în ţară, în cea mai mare grabă ca să se alăture neîntârziat  regimentului său de vânători de munte, cei mai bravi dintre bravi. Şi, între ei, peste 2.000 de kilometri şi un război mondial! Şi, cu viteza gândului, răul s-a slobozit în lume şi-a încălecat Pământul. Fiecare bătălie era cruntă, nemţii şi hortyştii fiind parcă sălbatici. Băieţii lui, cu care dusese frontul din Moldova erau dârji, dar tot mai puţini. Ploaia nesuferită îi intra în oase. Reumatismul îl sleise de puteri dar, mai mult decât vremea câinoasă, boala parşivă şi războiul, îl măcina ticăloşia, jegul uman. Peste silnicia războiului primise o însărcinare nouă şi ingrată. Să depisteze cu discreţie, calea prin care aprovizionarea frontului era sabotată eficient şi sistematic, depozitele de alimente şi materiale de primă necesitate erau devalizate. În patru zile, de când avea această sarcină, bătea pasul pe loc, nu avea nicio pistă şi nu ştia de unde s-o apuce. Întărise paza, dar parcă hoţii erau duhuri! Furturile din ce în ce mai dese de alimente, medicamente şi efecte cazone îl scoteau din minţi. Se uitase toată seara la popotă în ochii soldaţilor lui. Văzuse suferinţă, durere, dor de casă, frică pentru ziua de mâine, resemnare, dar nu vulpea ticăloasă, nu un chip de dihor.

– Şi atunci, cine?

Sergentul Corvin, ordonanţa, îi trase cizmele cu îndemânare. Îl… citise: băiat de ispravă, din părţile Brăilei, iutac la minte şi brav în luptă. Îl avea ordonanţă de la începutul războiului şi, de câte ori îl avea în preajmă, simţea că îşi poate pune toată nădejdea în el. Pe Corvin l-a prins războiul pe picior de însurătoare, dar nu mai apucase să-şi pună pirostriile. Atâta păcat avea: că-l furau gândurile la mândruţă! Pui de dac, bălai la chică, dar cu sprâncene negre, ochi albaştri, strălucitori, de băiat dezgheţat, înalt şi bine făcut. Deloc mătăhălos, neîntrecut la trântă, putea să iasă oricând la seceriş de cosiţe. Dar gândul lui călătorea statornic, pe o singură uliţă – la Mihaica cea zvăpăiată[…]

*

– Cine-s blestemaţii, care ne fură ca-n codru, măi Corvine? Cine ne prăpădeşte  proviziile şi efectele cu atâta spor? Măi, băiete, parcă dau lăcustele…

– Să nu zic cu pacat, dom’ căpitan…părere de ţăran, fără prea multă carte.

Corvin o făcea pe niznaiu, dar era clar, că-l pişca limba.

–  Zi, fecior, zi…

Căpitanul îşi cam pierduse glasul. Scârba asta de reumatism îi lingea articulaţiile de vreo săptămână, sleindu-l de puteri.

– Io, n-aş căta mai departe de mâna hrăpăreaţă a lu’ Fanică, plotoneru’ de la intendenţă…Ăsta strigă tare hoţii, da’ io pun capu’, că tot el le doseşte. Ilie zice că mintea lui Fanică e strunită numa’ pe puitul paralelor. Şi parale groase, nu niscai mărunţiş!

– Pe picior mare, vrei să spui! Aşa, deci, avem un jupân…Ai văzut tu ceva?

–  De…că mi să face iarnă, când să uită parşivu’  la mine! Minte mai iepurelnică şi socoteală numa’ în folosu’ lui, cum îşi trage Fanică ăsta, am mai văzut la Pavalache a lu’ Caliopea, becheru de la prăvălie de la mine din sat. Altă poamă, de-i ia săracului şi ultimu’ arămuţ şi ştie lucra numa’ cu ocaua mică. Nici cu ăla, n-aş zăbovi noaptea în acelaşi bordei!

–  E o idee; dar ceva dovezi găsim? Vorba calpă nu se pune la dosar şi nu leagă furul.

–  Io, în preajma lui n-am lucru şi mi-ar lua imediat seama, că-i dracu’ gol! Da’ mă am bine cu Ilie Dorobanţ de la el din sărăcia aia de sat, ceva  mai la Dunăre de Craiova, lângă Strehaia. Ilie are de lucru la magazie, la intendenţă şi a cam prins un chichirez.

– Măi, Corvine, le fură, le fură! Nu pun la îndoială vorba lui Ilie! Da’ unde le depozitează mă, băiete, că atâtea căruţe de medicamente, bocanci şi conserve câte lipsesc din registre, nu le doseşti în pălărie, nu?

–  Dom’ căpitan, Ilie zice, că Fanică doseşte numa’ la  socoteală arvunită. Nu stă cu daravela în spinare, de nărod, să-l dibuiască potera.

–  Corvine, îl ştiu pe băiatul ăsta! Ilie ăsta nu-i prost. Am vorbit de vreo două ori cu el şi-i duduie mintea. Dacă apuca să facă şi puţină carte, Ilie Dorobanţ călca a popă, ascultă la mine! Dar în chestiunea care ne doare, poţi să fii mai limpede?

– Ilie zice că Fanică se înţelege cu Ivan la efecte sanitare şi bocanci, sfoară de Manila…

– Cine-i Ivan ăsta, frate?- şi căpitanul Vlaicu rămase mut, cu o expresie mirată.

Corvin gândi, că mirat aşa, aduce cu un caloian.

– Cu ruşii vrei să zici?

– Taman vă luminarăţi, dom’căpitan!

– Zii, mai departe, Corvine, că îmi stă mintea-n loc!…

– Cel mai tare se caută la ruşi leşia de tutun, că ăştia-s plini de râie căprească. Câte-o căruţă plină de butoaie pline cu leşie de tutun le rostuieşte Fanică. Ivan îi dă ţigări şi ceasuri şi ce pradă mai are că, la bani, Ivan e scump nevoie mare! La fritzi le dă medicamente, pături, untdelemn, zahăr şi zaharină. De la ăştia, chilipiru-i mai mare, că-s mai de parol, zice Ilie. Plătesc cu mărci, bijuterii, dinţi jidăneşti şi neşte scoarţe, ca neşte icoane, de le zice Ilie, plin de ifos, pentura în oloi.

–  Pictură în ulei, Corvine?

– Am zis că nu-s vreun student, că doar nu mi-a pus tata nemţoaică! Le pocesc pă capu’meu. Doar nu dorm cu ceaslovu’ sub cap! Ilie a zis pentură, să vă spuie el, mai bine!

–  Bine, bine, nu-ţi găsesc vină. Spune mai departe, Corvine!

– La ce a mirosit Ilie, efectele ajung numai pe catastif, în ogradă, la Fanică. La un convoi de trei căruţe, două ajung în corturile intendenţei, una ajunge la loc umbrit, din timp hotărât şi îl pricopseşte pe Fanică. Când dă în lăcomie, doseşte două şi aduce numai una la magazie. Şi, dacă pogonu’ de marafeţi îi joacă-n ochi, cum îi croit după parale, nu poa’ să ţie piept la calicie. Riscă tot şi-nhaţă tot! Aşa că lipsurile, în cele mai multe cazuri, sunt numai pe hârtie. De-aia, pândarii noştri nu înhaţă furul de parcă ar fi Sfântul Duh!…

–  Corvine, tu te auzi ce zici, mă fecior? Am isprăvit cuvintele…

–  De bună seamă, dom’ căpitan. Când comenzile îi dau brânci, şi-i rost de parale îndesate, Fanică aşteaptă să fim încleştaţi în luptă. La o adică, atunci când se sună atacul, de anunţă urgia, cu lighioanele de avioane de întunecă văzduhul, atunci când se sparge dihania de obuz lângă tine şi gloanţele se vântură ca din ciur, cui îi mai dă mâna să păzească depozitele de lapte praf şi bocanci? Hăcuieşti neamţu’ cu hărnicie, să nu-ţi ia el bunătate de şorici; alta nu mai ai în cap, că-i de belea! Ilie zice că înainte să ne dăm cu ruşii, pe frontul din Moldova, când eram cot la cot cu nemţii, Fanică scăpa nişte pesmeţi la un evreu şcolit pe care-l scotea din nuiaua neamţului şi din corvoadă de săpat tranşee. Cu peşcheşuri dese de cafea, rom şi alte fineţuri de coloniale, neamţu’  închidea cuminte geana.

– Mai bagă un lemn în sobă şi deschide urechile, Corvine, să ştii cum sunt mersurile, că poate te-or întreba copiii tăi! Noi nu am fost nicicând cot la cot cu nemţii şi nici nu ne-am dat cu ruşii. Alea două bestii mari – Hitler şi Stalin – şi-au unit ticăloşia în 1940 şi au rupt ţara în bucăţi, prin Diktatul de la Viena. Moldova de la Prut la Nistru şi Bucovina de Nord au luat-o bolşevicii, Ardealul nostru l-au îngenuncheat alde papricaş şi Cadrilaterul l-au înhăţat zarzavagiii, răpindu-ne o treime din litoralul românesc al Mării Negre. Nemţii ne-au încălecat cu totul, să ne ia petrolul de pe Valea Prahovei şi ultimul bob de grâu! Cu lacrima amară-n gât, cu ochii la Moldova şi Bucovina şi cu cizma neamţului, impecabil văcsuită, pe grumaz, ne-am lăsat oasele pe Frontul de Răsărit.

– Da’, dom’ căpitan, mintea mea de ţăran prost se miră şi nu poate să priceapă. Cum: azi cu popa şi mâine cu preoteasa?

– Că Hitler e un descreierat, e lucru bun ştiut şi n-are cine mă contrazice şi, dacă ziceam măcar pâs, în mai puţin de o săptămână, Piticul Nebun ne ştergea de pe harta Europei! Aşa a zis şi generalul şi, cine are puţină minte, pricepe cum stă treaba! Dintre rău şi mai rău, am ales un drac bălţat, gândind că ne mai rămâne o nădejde. Când s-au bătut cărţile între Grăsan, Stalin şi Roosevelt şi a fost posibil să îi tragem un şut în ouă lui Hitler, la cât amar înghiţisem, ai văzut că l-am izbit cu nădejde. Intrarea noastră alături de Puterile Aliate era în firea lucrurilor şi cea mai bună ocazie, să-i azvârlim pe fritzi şi hortyşti din Ardeal. Acum, Corvine, întoarce-te la evreul tău!

– La început, lu’ Ilie i-au dat lacrimile de atâta bunătate  şi a zis către mine: -Să-mi tai o mână, Corvine, şi io n-aş fi zis, că tâlharu’ de Fanică are sânge cald şi suflet de creştin. Dacă armata însoţea la tunica ostăşească pălărie de boier, acu’, chiar îmi scoteam pălăria! Îmi dau cu caşcheta de bătătură, vere! De când îl ştiu, de copchil, l-am ţinut de lotru şi de afurisit! Să facă el o faptă creştinească! Te cruceşti, nu alta! Ăsta are deştele lichite din născare. Cred că şi deştele de la chicioare le are lichite, nici colbul să nu se scuture, să-l păgubească la un fel! Un drac şi-un cheptine, n-a scăpat ăsta din mână la viaţa lui. Îl apucă dărnicia, numa’ să-ţi dea un scuipat între felinare ori un şut straşnic în cur!

 

*

Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom. Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă că o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.

– Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici – cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!

Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:

– Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.

– Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.

Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:

– Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…

– Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…

Aceasta chiar puse capac. Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi. Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu.  Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.

Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…

Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!

Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă,  pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…

–  Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai  stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…

Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea. Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe? Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care şi-o meşterise în pânza din geam. Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi – culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă. Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:

–  Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.

Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .

Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!

 

*

– Hai, fecior – deznoadă limba – ori ţi s-au rătăcit cuvintele? Ori îţi călătoreşte mintea tocmai pe la Brăila, teleleu după mândruţă? Zi mai scurt, Corvine, că timpul la război s-o mai petrece şi cu alt folos, decât statul în poveşti.

Corvin îşi luă seama şi trase obrocul peste amintiri.

– Într-o zi, Ilie l-a prins pe evreu singur în birău, că Fanică avea o lucrătură deasă la privată şi neamţu’ veghea afară la uşă, încremenit după obicei.

Şi l-a descusut pe Rudy, mare bancher din neam potcovit, cunoscut în ţară de-a lungu’ şi de-a latu’ , ca între cei mai cu stare, pricopsiţi şi la minte, şi la pungă. Fanică, dracu’ gol! Se şcolea cu evreu’ să preţăluiască podoabele de aur, scoarţele de oloi, timbrele şi mai mult: să prindă şpilu’ la jocul la bursă. Fanică ştia bine cât preţuieşte învăţătura evreului. Până să-l concentreze la război, Fanică fusese uvrier la bancă şi de la alt uvrier bătrân, Iosif  Abramovici, fost bancher cu dever, calicit pe timpul crizei din 1929, ştia povestea ameţitoare a bancherului Rudy Blum.

– Ştia că marile, fabuloasele averi se făceau în timpul marilor crize şi al războaielor când cei cu nervi delicaţi care se-ntinseseră mai mult decât îi ţinea surtucul erau tocaţi de infernala finanţă mondială. Dar nici Rudy ăsta, nu cred să fie coborât din vreo icoană. Doar ştii că, atunci când se umflă apele, se ridică la suprafată gunoaiele! – completă căpitanul.

– Când toţi bancherii şi armatorii se aruncau pe fereastră ruinaţi, Rudy înzecea paralele din dota nevestii, de parcă soarele se mutase numai pe uliţa lui! Milioane grele, căci – nu-i aşa ?- atunci când toţi pierd, cineva trebuie să câştige! Nu dispar cocoşeii, se plimbă doar în altă teşcherea! N-a priceput Ilie, n-am priceput nici io, ce şotron e bursa aia, da’ Rudy a zis că rar atâta drag de învăţătură despre bursă, la un ţăran cu rapăn pă picioare, ca împieliţatu’ de Fanică.

Ilie s-a cam băgat la hamalâc la Fanică, să-i pice şi lui o pâine albă, şi aşa l-a  prins pe ovrei de câteva ori singur. Într-o zi, Rudy zice:

– Dă-mi, Doamne, o putere să-l omor pe Ştefan şi apoi pot să mor liniştit!

Da’ Ilie opărit o întoarse:

– De ce eşti ticălos, bre, Rudy, că te scoase creştinu’ de la nuieleală! Şi de la silnicia cazmalei! Şi te şi omeneşte cu alea, alea de mâncare! Câţi ovrei n-ar pofti norocu’ matale?! Şi-l mai costă şi plocoanele la nemţi, că na, ce-i colea, atâta amar de cafea şi rom şi armaniac, cât îl costă ciolanele matale?! Lădiţe meşterite de băuturi scumpe şi săcuţi ţepeni de boabe înmiresmate de cafea. Io ştiu toată socoteala, că doar io le-am cărat neamţului, cu cârca, în toate rândurile. Calicului, ştii că i se ia daru’, de cercetează prea mult calul la dinţi şi potcoave. Auzi, dinspre dânsul lipsă de ruşine, că obrazu-i mai gros decât cheleu la bocanc.

– Ilie, băiete, ascultă-mă! Nu năduşi în contra mea, că nu ştii tot pe-din-dosul daravelei. Îşi scoate însutit, toate paralele- zice Rudy cu oftat plumbuit, slobozit din rărunchi. Şi le scoate, cum nici nu gândeşti!

Şi-i zise apoi, pe-ndelete tot sicretul.

Corvin mai turnă rom în ceai, apoi continuă povestea:

– În prima zi, când l-a scos de la nuiaua zilnică, de la ora opt la nouă jumate seara, Rudy era c-un chicior acilea şi cu altu-n groapă, sleit de muncă şi cherit de foame. Fanică l-a uns la băşici, i-a dat să îmbuce caş proaspăt pe-ndelete şi să bea lapte covăsit pe săturate. Apoi l-a cercetat, dacă-i mai sunt boii-n bătătură ori s-a căpiat de tot. Că-i lucru cunoscut, că la atâta şi atâta schingiuială, hoitu’  chiere, nu chiere, da’ mintea se mai călătoreşte alăturea cu drumu’…

L-a întrebat de nevastă, de copchi, apoi pe unde s-a călătorit un evreu aşa de mare domn la viaţa lui. Şi a notat Fanică bob cu bob, toate oraşele din Elveţia, Austria şi Germania pe unde a mosorit Rudy parale.

În altă zi, după mâncare, Fanică iar îl cerceta de are mintea acasă şi-i ceru să-şi amintească pe cine vizitase în preumblări în ţări streine.

– Dar, Ştefane – a întrebat ovreiul vădit neliniştit – acuma vrei să-mi scrii memoriile? Eu nu văd rostul acestor întrebări?

Fanică s-a mâniat.

–  Adică te scot de la omor, te hrănesc, belfereşti la căldurică, îţi dau şi un rom să prinzi puteri şi-ţi mai fac şi conversaţie, să nu te damblageşti, iar tu îmi cauţi pricină. Eşti tâmpit, Rudy, sau chiar ţi s-a urât cu binele?

Şi, după ce-şi făcu Fanică un catastif ţeapăn, cu toţi cunoscuţii şi adresele la fiecare, şi plăceri, şi obiceiuri, îl lasă vreo lună în mâna nemţilor, în bătăi ţepene, fără să-l mai bage în seamă. Şi aţi văzut cu câtă străşnicie i-a bătut pe amărâţi. Organizare şi tehnică germană. După 12 ore de corvoadă crâncenă, cu cazmaua sau târnăcopul, o oră şi jumătate, seara, de la opt la nouă jumate, program zilnic de bătaie. Nuia peste nuia, trase metodic şi cu hărnicie. Care nu crăpa de muncă, se stingea sleit în bătaie.

Rudy, deprins la Fanică ba cu marmeladă şi ceaiuri drese cu rom din belşug, ba o fărâmă de caş, ba o mână de corcoduşe ori un pumn de roşcove, îndură şi mai greu foamea, munca şi bătaia. E drept că gura bate curu’! Simţi Rudy, pe pielea lui fină, evreiască, cât miez are vorba străveche la români.

Mai apoi, când Fanică se socoti că s-a răcorit destul, cu două lădiţe de Martell la căpitanul Karoll Shrőeder, aranjă să-l ţie pe Rudy, să-i puie catastifele într-o sâmbată. Vorbă să fie! Ghiujul îl luă să-l aducă în puteri şi să-şi mai lecuiască bătăturile din palme. De grija lui Rudy, crezi?

Aş! Să scrie Rudy cu mâna lui, la toţi bancherii şi evreii bogătani din străinătăţuri: SĂ  DAŢI  TOT  AJUTORUL  ŞI ÎNLESNIRI LA BANI, ŞI  TOT  CE  ARE NEVOIE, DOMNULUI  ŞTEFAN  DOBRITZA, CARE  A FOST  OCROTITORUL  MEU  ÎN  TIMPUL  DETENŢIEI  NAZISTE, CĂCI  SCRIU  ACESTE  RÂNDURI  GRAŢIE CURAJULUI  ŞI  OMENIEI  DOMNIEI SALE.

SEMNAT,  RUDY BLUM

– Care Dobritza, mă, Corvine, că pe plutonierul nostru îl cheamă Dobrescu Ştefan.

– Asta în catastife de cătanie, dom căpitan, da’ la el în sat, toţi îl ştiu de Ştefan Dobritza. Da’ când s-a scris, acu’ câţiva ani la gazetă, de pojaru’ care i-a prins pe ovrei în Germania şi când neamţu’ a încălecat Polonia şi ne-au năpădit refugiaţii leşi, Fanică a socotit că o saliva Hitler şi după pământ românesc! Şi când l-or năpădi poftele, harşt! – şi ne-a îndumicat. L-a omenit pe popa din sat  şi pe învăţătorul, au tras sfori şi au umblat cu chimicu’ la catastife, din Dobritza s-a făcut, poftim, Dobrescu, de s-a românit, că nu-i mai era la socoteală să recunoască că-i ovrei. De parcă asta-i precum cea haină: o lepezi şi o îmbraci când îţi vine la socoteală!

Că e ori nu mai e de bonton, să fii ovrei! Acuma Dobritza e şi la bulgari, şi la sârbi, da’ te pui cu precauţiunea lui Fanică?!

– Păi, bulgarii, după ce ne-au luat Cadrilaterul, Bazargicul l-au botezat Dobrici şi au bulgarizat forţat numele româneşti. O să întâlneşti la ei Dobrici, nume frecvent la bărbaţi şi Dobritza, nume de femeie des folosit!- completă căpitanul. Chiar eu am pe bunica dinspre tată pe Dobritza şi mama ei, Caplea, dar cum au fost nişte rele şi nişte zgârcite, sper că nu s-au îndurat nici din sângele lor să-mi dea, căci nu simt nicio altă fibră străină în mine  şi inima, şi cugetul îmi sunt de dac. Dar, întoarce-te la Fanică… că simt  că nu s-au isprăvit istoriile.

– Acuma, într-o zi, intră Ilie alergând la popotă, şi strigă: Fanică, repede-te, Fanică, la puntu’ sanitar, că te căta de zor dom’ doctor Corbu!

La care, Fanică, important şi fără grabă, băgă patru deşte coleaşa, între bumbii vestonului şi răcni cu sifon :

– Fanică-i rândaşu’ de tac’tu’, bă Ilie! Eu sunt domnul plutonier Ştefan Dobrescu. Ştefan, sergent Ilie Dorobanţ, că eu sunt domn, nu slugă! La care Ilie să nu rămâie dator:

– Ba, să nu-ţi pice greu domnia, Fanică, băiatule, că mânaşi vacile la izlaz cu mine, până te facuşi uvrier la bancă, la Craiova. S-au prăpădit de râs, toţi de faţa şi Lila, bucătăreasa, s-a zguduit de râs o oră bună .

Roşcoviu la faţă a ieşit Fanică şi, de mirare că nu l-a lovit damblaua la cât sânge rău i s-a iscat din asta.

– Tot nu văd socoteala strâmbă cu Rudy! Ba, încă socot că Rudy a avut noroc chior cu acest Fanică! Dacă stau să gândesc drept, pare puţin zis pâine caldă, mai degrabă alivenci pufos şi dres cu miere. Că, dacă nu se ocupa Fanică de el, o găleată de cenuşă s-ar fi ales din dânsul, până acum! Pe socoteala mea, o viaţă nu o iei pe te miri ce, chit că-i război şi viaţa nu preţuieşte aci, nici cât o mahmudea coclită şi nu prea văd greşeala lui Fanică în faţa lui Rudy Blum.

– Păi, nu spusei, că mă-ncurcai pă la Ploieşti, da’ spui acu’. După ce se văzu colea Fanică, cu peste o sută de răvaşe de recomandaţiune, că era socoteală bună, să fie de unde-ajunge, că la vreme de război unu’ mai moare, altu’ mai scapătă, nu pui bază pe orişicare, văzu Rudy, că a cătat pe dracu’ şi – poftim – a dat musai, de tac’su!

Adică, cum-cum, acu’ vă spui:

– Vezi bine, după lungă pritoceală şi socoteală, adică să-l ia mai moale ori să-l ia mai scuturat – zice Fanică la o vreme, ca din senin:

– Rudy, ţie conturile din Elveţia nu îţi mai trebuie, că o să te cureţe nemţii! Scrie-mi conturile şi parolele, că ar fi păcat să rămână atâta bănet al nimănui. Eu, măcar sunt tânăr, în putere şi ştiu cum să-i pun la treabă şi să-i sporesc! Sângele a chierit din obrazul lui Rudy şi ce nu era el prea rozaliu nici înainte, acu era pământ galben, să-l frămânţi cu balegă şi să-ţi licheşti prispa cu el.

– Dar, Ştefan, sfârşitul războiului e aproape, în câteva luni nădăjduiesc să fim liberi!

– Liber eu Rudy! Tu vei fi ce vreau eu! Viu sau mort, la cheremul meu! De neamţ, poate scapi! Dacă pierd războiul, ăştia or să fugă mâncând pământul, risipiţi în patru zări, dar de mine nu scapi niciodată. De mine nu scapă nimeni niciodată! Ce credeai, că am învăţat germana şi engleza impecabil gramatical, mersul afacerilor, rostul operaţiunilor bancare şi de bursă, ca să rămân după război un amărât, un coate-goale ? Fiecare gram de caş, fiecare lingură de magiun, fiecare fărâmă de pâine pe care ai mâncat-o din mâna mea, ai să mi-o plăteşti în aur! Cinci mere ai mâncat numai ieri şi azi. Vezi, tu, Rudolf, numai pe două zile, fără să-ţi pun şi alţi dumicaţi la socoteală, îmi datorezi cinci lingouri de aur! A venit ziua scadenţei! Azi! Şi nu suport nicio amânare. Sunt visul tău cel mai urât! Sunt viaţa sau moartea! Când o să auzi de HERR ŞTEFAN DOBRITZA să te lipeşti de pereţi, să te faci una cu pământul, să tremuri şi să-mi săruţi tălpile. Fiindcă trăieşti datorită mie! Fanică se ridicase peste Rudy  şi din ce era malac, acum astupase soarele. Parcă luase tot aerul şi toată lumina…

– Rudy, ai două fete: ori conturile, ori fetele! Ai timp de gândire două ore! Şi să nu încerci să mă păcăleşti, că pe mine nu mă păcăleşte nimeni. Nimeni, auzi? Tot ce am strâns în timpul războiului – şi n-am strâns puţin – am trimis în bancă sigură, la Zürich. În două zile primesc telegrama de confirmare de la bancherul meu, dacă m-ai păcălit sau nu. Dacă îndrăzneşti să te pui cu mine, îţi împuşc fetele şi pe Estelle. Ca să ajung la banii mei, la nevoie fac cărare de leşuri până în Elveţia! Eu nu cunosc milă şi nici îndurare!

– Dar, Ştefan, eşti evreu ca şi mine, ai acelaşi sânge şi acelaşi Dumnezeu…

– Şi Reinhart Heydrich, favoritul Führerului, a fost evreu şi n-a făcut riduri de dragul evreilor, ba i-a trimis la săpun. Soluţia Finală îţi spune ceva? Cât despre sânge – da! – am sânge! Dar sânge de învingător! O băşină galbenă, ca tine, nu are acelaşi sânge cu mine. Încerci să mă jignesti, Rudy? Ţi s-a urât cu binele? Vrei cumva, să mă supăr? Cât despre Dumnezeu, dacă treburile îmi ies bine, îmi cumpăr după război vreo pălărie de cardinal. Cu bani cumperi orice, poate chiar tronul de papă! Dacă eu scuip pe Dumnezeu şi îmi umflu conturile din Elveţia pe zi ce trece, îţi dai seama că joc în cealaltă echipă. Eu m-am jurat lui Lucifer. Pricepi, Rudy?

Cu obrajii şiroaie de lacrimi a scris Rudy contul şi parola. Ştefan a împăturit hârtia şi a vârât-o în buzunar, a scos brişca şi harţ, i-a tăiat urechea stângă lui Rudy.

– Te-am însemnat ca să ştii că te găsesc şi în gaură de şarpe dacă ţi-ai păstrat măcar o marcă din banii mei!

– Banii tăi…- mai zise Rudy şi leşină de durere.

– Păi, Corvine, s-a făcut lumină! Eu n-am nevoie de mai mult. Nu mai încape îndoială că ne-am găsit omul. Mâine în zori, să-l aduci pe Ilie la mine, să facem în scris ca la carte, tot ce mi-ai spus mie. Ştii să scrii?

– Nu tocmai ca un furier, da’ nici nu mă dau pe mulţi!

– Asta voiam să stabilim. Vreau să mă bazez pe tine. Mai mult ca sigur e mână în mână cu vreun furier sau un radiotelegrafist, ca să-şi administreze conturile din Elvetia. Şi cum înţeleg că lucrează în stil mare – sigur a mânjit pe mulţi – şi poate dintre cei cu grade mari.

S-ar putea să fie al naibii de greu de încătuşat. Nu vreau să risc să-l avertizeze cineva. Doar eu, tu şi Ilie vom şti. Vreau să-l prindem asupra faptului. Până atunci, secret total! Avertizează-l şi pe Ilie.

Corvin ieşi pe verandă şi dete cu ochii de umbra lui Ilie. Îl fluieră scurt.

Ilie veni în pas vioi, bucuros de vederea lui Corvin. Strânse scurt mâna lui Corvin pe care-l preţuia. Preţul pe care-l pune ţăranul când întâlneşte soiul bun. Ochii lui Corvin străluceau.

– Te întreci cu luceferii , Corvine?

– Aş; vorbii cu dom’ căpitan! Îl priponim pe Fanică mâine în zori. Nu te scapi la nimeni, nu vorbeşti în somn. Ştiu că te ţii cu Lila de la popotă şi că nici ea nu-l are la ficaţi. Dar e muiere şi, de bucurie şi de gură spartă, poa’ să-i scape ceva! Dom’ căpitan a pus preţ greu pe istoriile cu Fanică pe care le-am prins de la tine. Nu ţi-ai stricat gura de pomană că mi le-ai zâs pe îndelete! Să nu spun vorba aia mare, da’ gândesc, că s-o lăsa şi cu decoraţii!…

– De tinichele crezi că-mi arde, măi Corvine? Mă sufoc de mişelia păgânului!

Ilie plecă voios cintezoi. Luă un băţ din drum şi-l trase în lung peste şipca rară a gardurilor, ca peste un ţambal. Din umbra unui castan ieşi Fanică.

Era cam nervos. Se cam lăcomise la nişte ciolan cu fasole şi, fiind mai beteag de maţe, se cufurise de la prânz într-una, cum se cufurea în copilărie când se îndopa fără măsură cu dude. Veselia lui Ilie nu-i pica bine, aşa, din principiu şi îi caută pricină.

– Ce te hlizeşti, pocitule? Ţi-a arătat-o vaca aia grasă de la popotă şi te-a fericit pe viaţă?

– Îhî.

Răspunsul veni prea scurt şi Fanică intră la idei. Balega asta precis ascunde ceva.

– Ilie, porţi ghete crocodil, mă? La câte vagoane de ghete ai descărcat tu cu gheaba, mă gândesc să-ţi fac cadou o pereche. Să mă cauţi după asaltul următor, când oi descălţa morţii, să probezi ceva pe măsură. Meriţi şi tu oleacă de lux,  la cât hămăleşti!

De câte ori batjocorea pe unul pe care îl socotea  mai slab, se simţea fericit. Fiind precaut cu cei mai puternici sau mai mari în grad şi înghiţindu-şi vorbele în preajma lor, simţea nevoia să se echilibreze, prigonind la rândul lui pe toţi, pe care îi simţea mai slabi şi mai uşor de încălecat. Din veninul pe care îl împroşca îşi sporea puterea.

Ilie scuipă scurt.

– Dacă nu m-am băgat în scârbăciuni cu tine până acu’, ete că nu m-oi băga nici acu’, să mă fac complice!- o scăpă Ilie.

– Complice la ce, Ilie?

Ochii tâlharului se subţiară ca doi bănuţi priviţi în dungă .

Siguranţa lui Ilie se topi. Grăbi pasul, sperând să apară careva pe uliţă dar, ca un făcut, uliţa rămânea pustie. Cerul, catran: îşi pierduse toate stelele. Risipite pe sub nori nu mijeau de nicăieri; pe boltă, doar nişte şomoiage lânoase de nori alburii cât cuprindeai cu ochii. Luna, farfurie smălţuită, luată pe doi lei în târg la Moşi, se murdări cu o umbră de nor. Ilie întoarse capul peste umărul stâng şi o văzu mânjită. Tresări puternic. Îşi amintise că era de rău să priveşti la lună plină peste umărul stâng.

Tresărirea lui Ilie spuse altele lui Fanică. Acum Fanică nu mai avea bănuieli: avea certitudini. Bălegosul ăsta ştia ceva. Îi simţea mirosul. Mirosul aburit al fricii animalice. Ajunseră în dreptul fântânii.

– Bă, Ilie! Scoate, bă o găleată de apă proaspătă, că nu ţi-or pica galoanele! Executa-rea!

Lui Ilie nu-i era la îndemână să se întoarcă cu spatele la Fanică, dar nici coraj să-i înfrunte porunca pe faţă, nu avea. Imaginea lugubră a lunii îi îngheţase pe lumina ochilor. I se zbătea ochiul drept. Ştia de mic, de la maică-sa, că e de rău să ţi se zbată ochiul drept! Şi visul… Vis rău, încâlcit, de grele prevestiri. Se visase într-o apă neagră, ce-l cuprinse până la subţiori, apoi până la gât, înconjurat de ţigănci cu fuste lungi şi bănuţi în părul năclăit, împletit cu panglici roşii, soioase. Ţigăncile purtau desagi zdrenţuiţi în spate şi copii mici, desculţi şi murdari în braţe. Un dulău cu ochii roşii, turbaţi şi dinţi răi, lupeşti… Lovitura îi întrerupse amintirea visului. Ştefan izbi temeinic şi de încă trei ori: ca să fie sigur că i-a făcut capul chisăliţă. Oasele capului se zdrobiră cu troznet şi zgomotul îl învioră pe Ştefan. Şterse mânerul pistolului pe mantaua lui Ilie şi îi scăpă cu năduf un bocanc în coaste şi apoi încă unul. Se simţea minunat! Se simtea puternic! Merita cel mai bun cognac să sărbătorească. În sfârşit! De când îşi dorea să se răcorească pe lifta asta care îl făcuse de râs la popotă în faţa mujicilor! Trebuia să-i şteargă rânjetul obraznic de pe mutră. Şi vita asta încălţată mi-ro-si-se ceva. Nu ştia încă ce, dar era bine că i-a închis  pliscul. Nu era de bine, că Ilie se scobea în dinţi cu sergentul Corvin, slugoiu’ căpitanului Vlaicu. Fanică fusese pus în gardă de oameni de-ai lui, ofiţeri pe care-i ungea cu ţigări bune şi cognac, că de câteva zile căpitanul Vlaicu, în mare taină, ţinea în faruri furturile de la intendenţă.

Trase cadavrul într-o grădină şi îl pitulă, fără mare osteneală, sub o căpiţă de fân. Nu avea rost să se tăbârcească prea departe. Frontul avansa rapid pe urmele fritzilor şi în două, poate trei zile, vor fi departe. Dar dacă lifta deja trăncănise? Următorul pe listă … se cerea eliminat.

În crăpatul zorilor, trecut de patru dimineaţa, nemţii atacaseră hoţeşte din flancul stâng, dinspre livezi. Atac firav, fără pierderi însemnate de partea românilor, primi răspuns cu spor. Fum gros şi praf răscolit în vârtejuri întunecară zarea, de-ai fi zis că dă iar să se întoarcă noaptea. În două ceasuri, nemţii au fost: care arcăniţi, care seceraţi, care puşi pe fugă.

Corvin ar fi mers să mănânce ceva, să-şi mai intre în puteri sau măcar să-şi facă un ceai îndulcit până la ora mesei, dar îşi luă seama că nu-l văzuse pe Ilie în luptă şi porni la Lila să-l caute. Că aşa o fi moda mai nou! Unii, numărând plumbii în greul urgiei, de-a trânta cu fritzii şi alţii, trai pe vătrai, sub catrinţa drăguţei!       Lila se arătă de-a dreptul mirată.

Se jură că nu-l văzuse pe Iliuţă din ajun sau, poate, chiar de mai-nainte, dar se mai întâmplase să năduşească pe la intendenţă şi să nu-l vadă cu zilele. Şi, cine îl ştia bine pe Ilie, la o adică, îl ştia de băiat de ispravă, da’ şi cam de teleleu! Corvin intră la idei. Altă vorbă avea cu Ilie şi punea capu’, că Ilie era de cuvânt. Alergă la căpitanul Vlaicu să-i spună că nu-i mirosea a bine! De alergătură îi zvâcnea în ceafă, ca şi când avea o inimă de turturea sub guler. Intră val-vârtej pe poartă, alergă în casă, luă odăile la rând, dar nici picior de dom’ căpitan. O fi la popotă sau la cortul sanitar – îşi zise şi trase uşa repezit. În nici doi paşi încremeni. Lângă uluci, la nici cinci coţi de poartă, căpitanul Vlaicu zăcea cu ceafa împâclită de sânge. Cruce de bărbat, neînfricat în luptă, secerat de glonţ ticălos. Să scapi de urgie de obuze şi de grindină de gloanţe, atâţia ani de lupte încleştate şi când să pipăi  izbânda, să te răpună mişelia pe cărarea din dos! Corvin îi îmbrăţişă capul şi lacrimi grele îi cădeau direct pe fruntea căpitanului. Ce om! Ce bărbat! Ce viteaz!

La o vreme se dezmetici şi strigă după ajutor. Nu era nimeni în preajmă să-i ia seama. Disperat, luă tot noroiul bălţilor în picioare, fără să-i pese de bocancii sparţi. Fără suflare dădu buzna la popota ofiţerească. Se opri trăznit. Fanică, aprins la faţă, se ţinea într-un râs cu căpitanul Lepădatu. Un râs sughiţat, din guşă. Nu era râsul lui. Dintr-o privire înţelese, cutremurat, din pistolul cui a plecat glonţul în ceafa căpitanului Vlaicu, dar tot dintr-o privire înţelese că prezenţa lui Fanică la popota ofiţerească era cu socoteală. Mai cu seamă, că între căpitanii Vlaicu şi Lepădatu era duşmănie veche, cunoscută. Când rupsese căpitanul Lepădatu în bătaie un T.R.-ist, lăsându-l leşinat într-o baltă de sânge, căpitanul Vlaicu, croit de omenie, nu închisese ochii la ticăloşia ofiţerului şi îi încondeiase raport la regiment, cerând dreptate. Corvin strigă, deznădăjduit de moartea căpitanului, şi fugi unde o vedea cu ochii să-l găsească pe Ilie. Dar inima-i spunea parşiv că a mierlit-o şi Ilie. Luă iar băltoacele la rând, fără vreun folos şi, în faptul prânzului, porni  către popotă, trăgând nădejde la Lila. Roşie de plâns după domnu’ căpitan, Lila se iţi după cazanul de varză. Neştiind săraca, cam câte ştia Corvin, nu-l grijea deloc pe Ilie. Dar Corvin ştia una şi bună! Îl căutase pe Ilie în tot locu’ şi nu o dată, de doua ori, başca  roată prin livezi, încă o dată. Luase la rând cortul sanitar, remiza de cărbuni, dăduse roată la butoaiele cu combustibil, întrebase la intendenţă şi la staţia radio, căutase înfrigurat  printre căzuţii în luptă. Parcă intrase creştinu’ ăsta în pământ. Lucrarea aceasta nu putea veni decât de la tâlhar. Se scăpase Ilie la un fel, şi văzând că se strânge funia de par, Fanică îi meşteşugise pe amîndoi.

 

*

Oficial, Ilie fuse dat dispărut în luptă, poate îngropat de un obuz, lucru de toată ziua şi fără de mirare în vreme de război. Corvin, care discutase seara cu el, gândea la altă lucrătură şi la alt vrăjmaş. Domnu’ căpitan Vlaicu – fie-i ţărâna uşoară! împuşcat mortal de Luger, pistol ofiţeresc german, fusese dat căzut în luptă, înălţat post-mortem în gradul de maior.

– Care luptă, bre, că luptele nu s-au dat în curtea casei?! Şi cine-a mai văzut, puşcătură-n luptă, de la niciun metru, cu doi plumbi îndesaţi în ceafă?! Asta pute a  execuţie de la şapte poşte! Cusută bocciu, cu aţă şoricie, toată socoteala!

Văzând că nu se opinteşte nimeni în aflarea adevărului, Corvin îşi văzu de drum, numai pe poteci luminate, la drum de zi şi la tovărăşie sigură, dar îşi jură să n-aibă linişte până nu va răzbuna pe Ilie şi pe bravul căpitan Vlaicu. De durerea din suflet – ce să mai vorbim?- că i se puse-n piept un junghi şi o apăsare de nu gândea, să-l mai slăbească vreodată. Războiul, din ce credea că mai slăbeşte, de atât se învârtoşea mai tare, sporind şi mai aprig urgia. Camarazii cădeau răpuşi şi îi era jale de atâta tineret pierdut. Când s-o termina holera de război, o să rămână pe lume numai pruncii şi muierile. Că şi bătrânii se vor stinge, de jalea flăcăilor pierduţi pe frontul ticălos! Şi, într-o zi, îşi zise că i se năzare, că nemţii îs numai nişte copilandri în haine soldăţeşti:

– Păi, dacă Hitler numai pruncii îi mai are de azvârlit în război, atunci sfârşitul o fi pitit aproape!

Cu fereală, pândea cărările lui Fanică, vezi bine, cărări dosnice de contrabandist, până  într-o zi când i se topiră urmele. Pesemne fugise în Elveţia, să-şi pună cap la cap strânsura, peste paralele lui Rudy – gândi Corvin.

La scurt timp, războiul ieşi din ţară. Vălătucul războiului îl împinse zor-nevoie, de-a lungul râului Tisa şi, mai departe, pe Valea Hernadului şi prin Munţii Hegyalja, până  în Slovacia, în grele bătălii. Regimentul lui de bravi vânători de munte, rărit în încleştări drăceşti, îşi lăsă vitejii în ţărână, în marea ofensivă  de la Zvolen şi în asaltul sângeros de la Banska-Bystrica, şi încă mai departe, în drumul spre Brno, în Boemia de est. Şi duşmanii de ofiţeri ruşi, aveau grijă, să-i arunce pe români, carne de tun, în misiuni imposibile. Sfârşitul războiului, anghinare şi pelin!

Ce neamuri de tâlhari şi aliaţii noştri! Ce pact parşiv, între marii ticăloşi ai lumii pe traseul blestemat Teheran-Malta-Yalta!                                                                                                         Ce şi-a mai râs viperoiul de Stalin în barbă, că mamelucii ăia doi, adormitul de Roosevelt şi Churchill, permanent anesteziat de scotch, i-au dat mai mult decât a visat vreodată, adică jumătate de Europa, în deplină iobăgie, pentru 50 de ani! Stăpân crud şi absolut împrăştiind ciuma roşie peste sute de milioane de suflete!                                                                                                        Nu există nici dreptate pe lume, nici adevăr! Există doar interesele celor puternici!

Interesele mici, ale unor oameni mari sau interesele mari ale unor oameni mici!

Armata română a eliberat pe pământ străin, pe frontul de vest peste 2.900 localităţi, 20 vârfuri muntoase şi 12 cursuri de apă. Dar şi pe teritoriu românesc i-a bătut pe nemţi de le-a sunat apa-n tărtăcuţă, în peste 900 localităţi, participând cu 540.000 ostaşi pe Frontul de Vest, scurtând războiul cu cel puţin şase luni!

S-a recunoscut participarea României doar pe Frontul de Est, cu statut de naţiune învinsă, datorând imense pagube de război, numai bună de plată. Şi ruşii s-au întrecut cu lăcomia, luând tot în calea lor, ca omizile, dezmembrând fabrici după fabrici şi prăduind case şi conace, dar îndeosebi recoltele, trecând hoţeşte în acte pradă de război şi scoţându-ne datori însutit.

Halal, Europă, mare curvă eşti! Da’ nici americanii breji!  Ruşi şi americani, toţi într-un coteţ!