După divorţul părinţilor mei m-am mutat în apropiere de Grădina Publică, într-o casă naţionalizată, despre care unii susţineau că ar fi fost proprietatea lui Radu Portocală. Nu-mi ştiam toţi noii vecini dar cei pe care am reuşit să-i cunosc, aveau fiecare câte o poveste inedită în spate. Cel mai mult mă impresiona doamna Popescu, vecina de peste drum, despre care copii spuneau că nu râde şi nu zâmbeşte niciodată. Nici nu era de mirare: comuniştii îi confiscaseră averea şi fabricile, îi aruncaseră neamurile în puşcării şi o scoseseră din casa ei, Casa cu Coloane, printre cele mai frumoase din oraş, repartizându-i doar o cămăruţă în casele cu glaswand care fuseseră locuite pe vremuri de servitori. V-am povestit altă dată despre domnul Adolf Lessen, şi soţia sa evreică, Grasu, fotograf şi tartor al cartierului căruia îi servea Madam Mery o omletă şi patru cârnaţi sau despre madam Călin, vecina noastră centenară şi cochetă.
Acum a venit timpul să vă povestesc despre madam Bacilieri. Avea trei fete, două cu facultatea terminată, trecute de 35 de ani dar mezina, Vivi, făcută la bătrâneţe, cu Decretul, era adolescentă. Eram prietenă cu Vivi şi-i treceam adesea pragul, astfel că mă întâlneam des cu madam Bacilieri. Mă frapa întotdeauna prospeţimea şi cochetăria ei: în zori, în toiul zilei ori în faptul nopţii, rujul îndrăzneţ, creionat impecabil, zâmbetul şi mărgelele mari, sferice, în culori violente nu i-au lipsit niciodată.
Erau italieni şi Brăila a fost un oraş prietenos şi primitor cu străinii, astfel că familia Bacilieri s-a simţit ca acasă în oraşul cu salcâmi şi doar rezonanţa numelui şi bârfele inerente ale vecinilor mai aminteau de originea lor italiană. Vecinii şuşoteau că dom’ Bacilieri nu te priveşte niciodată în ochi, deprindere rămasă de când trăia în clandestinitate, ca membru mărunt al Mafiei italiene. Minţile oamenilor, trăiţi în comunism, cu doar două ore de program tv pe zi, şi acelea dedicate Cârmaciului, erau dornice de senzaţional şi adesea se înfierbântau şi vorbeau despre dom’ Bacilieri ca de un membru important al Mafiei, ba zicând că a făcut parte din Camorra, ba din temuta Cosa Nostra, fără ca bieţii ignoranţi să cunoască diferenţa dintre cele două. Dar, şoaptele se prelingeau pe lângă ziduri şi membrii clanului Bacilieri îşi trăiau viaţa între cozi şi cartelă, ca tot românul de rând. Fiind amândoi pensionari cu o fată adolescentă, în prag de facultate, simţeau la fel de acut lipsurile dar nu abandonau zâmbetul şi îi iubeam pentru optimismul lor molipsitor: ştiau să fie fericiţi la preţ redus! Fiind italieni, nu cumpărau pizza din comerţ ci şi-o pregăteau singuri. Fiecare felie de pizza, doamna Bacilieri o asorta cu un sfat: -Zâmbetul, rujul şi mărgelele să nu-ţi lipsească, că rămâi fată bătrână! Sau: -Să caşti ochii când te-oi mărita, că Dracul poartă izmene! De Revelion, după un păhărel de vişinată îmi spunea şoptit: -Şi să nu te apuce curiozitatea, să afli prea repede ce-i în nădragii băieţilor, că până să pricepi ce-ai văzut, îţi creşte burta văzând cu ochii!
Anii au trecut, am plecat la facultate, apoi m-am reîntors în oraş, dar zâmbetul, rujul şi mărgelele doamnei Bacilieri au rămas neschimbate. Cu vreun an în urmă am întâlnit-o în Grădina Mare: trecuseră 25 de ani de când o întâlnisem prima oară. La cei 87 de ani avea mintea limpede, era informată în legătură cu evoluţia mea, îmi ştia fetele pe nume şi era numai zâmbet: mi-am zis că această femeie nu îmbătrâneşte niciodată.
Astăzi am aflat că madam Bacilieri a murit. N-a mai aşteptat să vadă România ieşită din criză, n-o mai interesează discuţiile despre sfârşitul lumii din 2012. Hm… 2012? Şi ce dacă? Pentru ea sfârşitul lumii a venit deja şi odată cu ea a dispărut o lume întreagă: se schimbă generaţiile pe strada Goleşti!
Doina Popescu Brăila 