ACCIDENTE ÎN AMOR


Era evident cel mai frumos băiat din liceu şi nici în oraş nu-i stăteau mulţi înainte.

Corina, iubita lui era balerină şi Andrei era fericit. Din fericire şi ea era pocăită ca şi el şi părinţii nu se puseră în curmeziş. Hotărâseră să se căsătorească imediat ce Citește în continuare „ACCIDENTE ÎN AMOR”

Anunțuri

Vals vienez


Satul era în fierbere. Dintr-un motiv neştiut, Manole şi oamenii săi, care ajutaseră pe săteni în atâtea rânduri, acum nu mai furau decât arar de la nemţi. Prăduiau gospodăriile satului, fiind pesemne treabă mai lesnicioasă, ba omorau şi câinii prin sat şi batjocoriseră şi pe ţaţa Lina, o vădană trupeşă şi încă tânără.

Oamenii clătinau din cap şi ziceau că de la vânzarea ţăţicii Lica se trage răzbunarea flăcăului.

Niţă auzea cum îl blestemau oamenii pe Manole şi i se umezeau ochii. Citește în continuare „Vals vienez”

SEX ȘI HAIDUCIE ÎN PĂDUREA STEJARULUI


În vecinătatea cartierului Radu Negru, începând de la Centură, se află Pădurea Stejarului– loc tainic şi misterios, scenă a multor întâmplări palpitante din copilăria mea.
Vă voi spune acum o poveste pe care părinţii o discutau pe furiş cu neamurile şi cu vecinii, fiindcă pe vremuri, copii erau păziţi de grozăvii necuviincioase .
Prin anii ’70, floarea Miliţiei din toată ţară s-a reunit la Brăila să anihileze o bandă deosebit de periculoasă care acţiona în Pădurea Stejarului. Tot cartierul a urmărit afacerea cu sufletul la gură. Nu ştiu numele de cod al operaţiunii poliţieneşti dar, papaşa îi numea pe bandiţi Şerifii Amorului. De altfel, cartierul Radu Negru, deși situat în sudul Brăilei, era numit adesea Vestul Sălbatic datorită cafturilor dintre clanurile lui Şulică şi Umberto.
Cum legile moralităţii comuniste apărau familia-nucleul de bază al societăţii- ca să te duci cu paraşuta la hotel trebuia să prezinţi buletinele împricinaţilor spre a dovedi legătura matrimonială reciprocă. Dacă nu găseai înţelegere pe bani grei la recepţioner, treceai afacerea pe sub… mână. Şi, mai mult, cum un divorţ dura cam 7 ani, mult mai mult decât amorul cu dracul blond-pensat. Cum în urma divorţului erai înfierat în şedinţă de partid, puteai pierde chiar funcţia, Pădurea Stejarului a devenit tărâmul fermecat al amorului clandestin, de cursă lungă sau de sfert… neacademic!
Acum, pădure-pădure dar, nu pentru toată prostimea, că nici pădurea nu era chiar soră cu orișicine! Nu puteai veni la pădure cu autobuzul, deci, prăjitura asta bine însiropată era doar pentru cei din cartierul Radu Negru, ori cei ce aveau maşină… Perechile, mai mult sau mai puţin întâmplător combinate, îşi lăsau textilele în vine. În prag de orgasm multiplu, erau întrerupte brutal de nişte băieţi cu dresuri de damă pe faţă care-i jefuiau metodic: ceas, portofel, pantofi, verighetă, ghiul, roată de rezervă, casetofon auto, bijuteriile cucoanei şi de multe ori chiar… cucoana.
Hormonii amorezilor erau atât de jucăuşi şi imprudenţi, încât erau zile în care se jefuiau şi câte 20 de cupluri. Cum nimeni nu era pe pozitia de-a reclama, păgubaşii au plătit şi-au înghiţit paguba şi umilinţa în tăcere. Fenomenul a înflorit exponenţial.
Miliţienii erau un fel de vip-uri, având maşină şi pistol în dotare. Unul din virilii în uniformă, cu grad, pare-se de căpitan, a fost deposedat de toate bunurile, inclusiv de pistol. Pierderea pistolului fiind caz de puşcărie, cianozat de jenă şi de oftică, căpitănaşul a ieşit la raport. Spre marea lui surpriză, a găsit o nesperată bunăvoinţă din partea şefilor, protagonişti nefericiţi ale unor amoruri similare întrerupte de tâlhari. Cum în clubul jefuiţilor intrau jumătate din notabilităţile oraşului de ambe sexe, comandantul Miliţiei a hotărât că încă de la tanti Elvira amorul clandestin a fost sacru la Brăila. Spre calmarea amantelor răvăşite de isterie şi fiind depăşit de situaţie a cerut sprijinul Bucureştiului.
După o vară de pânde şi filaje, tâlharii veseli au fost arestaţi şi codrul a redevenit frate cu românul iubăreţ. Viaţa în cartierul Radu Negru s-a întors în tiparele cunoscute, drumurile tuturor intersectându-se în Dumbravă: noi copii jucând ascunsa printre copaci cât aşteptam să aducă petrol lampant la Găzărie, femeile la cumpărături la Aprozar ori Gostat, ori poate la coadă la găini la Zeculeasă iar bărbaţii, conştiincioşi, seară de seară, la Căţeaua Leşinată.
căsătorit cu Doina Popescu

SĂ NU MĂNÂNCI PREA MULTĂ ÎNGHEŢATĂ!


Cum ziceam şi în alte articole, cum am intrat în facultate m-am grăbit ca… fata mare la măritat.

Când iubeşti de nu mai ai aer, când alergi cu iubitul de mână, cântând prin ploaie şi lapoviţă cu stratul de gheaţă în cap ca un acoperiş şi simţi că plesneşti de fericire, nici Dunărea, nici Marea, nici Munţii Carpaţi nu-ţi pot sta împotrivă, cu atât mai puţin socotelile meschine şi istericale turbate ale soacrei.

Ne-am căsătorit aducând o mare tulburare- eu unor piloţi de la Aeroclub, el-frumoaselor din Liceul Pedagogic Bucureşti.

Cum densitatea de băieţi la un liceu pedagogic este cam de 1 la 2000 de fete, că nici de veceuri separate de fete şi băieţi nu este nevoie, vă daţi seama ce rumoare a fost când s-a aflat că bărbatul lor frumos şi de toată nădejdea s-a… însurat. Toate erau disperate să afle cine este norocoasa.

Vedetismul soţului meu era oarecum obositor. Dacă mergeam la gară, în piaţă la Matache, în Cişmigiu sau oriunde era trafic mai intens, trebuia să apară un stol de fete să-l îmbrăţişeze, să-l pupe, uneori destul de insistent. Aproape mă obişnuisem dar, se-ntâmpla cam des…

Într-o zi călduroasă, în vara lui ’89, intrând în Cişmigiu dinspre Ştirbei-vodă, cumpărăm șapte îngheţate Parfe de mentă trase-n ciocolată la un leu şi şaptezeci şi cinci de bani bucata. La acele vremuri, când totul lipsea, dacă dădea norocul peste tine să găseşti ceva, din instinct cumpărai… pe stoc.

Soţul meu, având supărări cu măselele atacă una şi eu, rămasă fără ajutor, le mănânc pe celelalte şase. Între timp, pleacă la toaletă şi mă lasă pe bancă lângă Izvorul lui Eminescu.

Vine râzând, deschide mapa şi… încă douăsprezece Parfe-uri!!!

Bineînţeles că îl dureau măsele şi m-am sacrificat tot eu! Dulce sacrificiu…

Acum, nu ştiu cât au atârnat cele 18 Parfe-uri la cele patruzeci şi ceva de kilograme ale mele dar limba mi se umflase şi începusem să vorbesc sâsâit. Ne distram zicând cuvinte cu”ţ” care sunau cam aşa: înghesată, sursure, sap

Din glumă în glumă, plecăm să ne plimbăm de mână pe aleile parcului şi, la o răspântie, evident, un stol de gagici, foste colege  de-ale lui de la Liceul Pedagogic ne-mpresoară dar, după pupături şi chiote, soţul meu se impune:

-Uşurel-uşurel, că nu mai sunt un bărbat liber: v-o prezint pe soţia mea!

Fetele  tac şi se întorc spre mine, curioase din cale-afară să vadă cine l-a suflat pe Frumuşelul.

Cu toată limba avariată, puteam să scap cu demnitate, fiindcă lumea-mi zicea Doina sau Dodo, deci niciun „ţ” compromiţător.  Dar, pusă pe şotii cum sunt, nu m-am putut abţine. Cum era să scap o asemenea ocazie?

Eram sigură că oricum mă vor face arşice şi-mi vor găsi o mie de cusururi. Oricât m-aş fi străduit să dau bine şi oricâte demonstraţii de deşteptăciune le-aş fi făcut, eu eram inamicul declarat. Ştiam asta de la mine din liceu, de la Brăila.

Când s-a însurat o mare vedetă, Adrian Robitu, imediat după terminarea liceului, toată lumea zicea c-a luat o mătură troglodită, chit că omul se-nsurase pe la Bucureşti şi zeloasele comentatoare n-o văzuseră niciodată pe respectiva!

Deci, premeditat, parşiv, cu un zâmbet radios şi limbă lată zic:

-Salut! Eu sunt Doinisa! Îmi pare bine de cunostinsă! Mă scuzasi de sâsâială, da’ m-am lăcomit la 18 înghesate si mi s-a umflat limba!

Fetele m-au privit şocate şi au plecat dezamăgite pe o alee iar noi doi, sufocaţi de râs, pe alta.

PUTEREA BLESTEMULUI


fragment din romanul Pisica cu papion

autor Doina Popescu-Brăila

PUTEREA BLESTEMULUI

      Matei trecea prin momente dramatice.

Bella era plecată de şase luni la o perfecţionare  în Olanda  şi viaţa lui intrase în vrie. De câteva săptămâni lucra în gol la un proiect pe cât de genial pe atât de fantomatic: se suspendase bugetul pentru un termen necunoscut. Bella îl exaspera răspunzându-i rar la telefon. Viaţa, fără alintări şi fară sex, trecea monoton şi mizerabil. Măcar dacă ar fi băut ar fi suportat  mai uşor tirania timpului. O problemă congenitală la fiere nu-i lăsa nici măcar această bucurie.

În lipsa hârjoanei în scutece avea o singură pasiune: nuci, alune, fistic, seminţe; orice  în coajă! Bella îi  spunea că, în altă viaţă, precis a fost neam de… veveriţă! Dotat, ca un mare pasionat, avea un ciocănel de argint,  o bijuterie rară. Plătise o avere la consignaţia de pe strada Covaci, achiziţie preţioasă, din vremea când era student. Depozita cojile într-o vază fixată pe un soclu de marmură gravat cu vulturul imperial, un cobalt reuşit cu două anse meşteşugite din bronz aurit ce delimitau două medalioane. Primul, pictat în prim plan cu un Napoleon deja obez, cu un penis exagerat de mare, bombând pantalonii albi, mulaţi, celălalt medalion reprezentând finalul victorios al unei lupte: împăratul înconjurat de generali lângă un car de luptă austriac răsturnat. Piesă frumoasă din timpul  Primului  Imperiu, vaza avea o cotă ridicată la casele internaţionale de licitatie, undeva spre 2. 000-2. 500 de dolari. Drept nicovală avea o scrumieră masivă, un bronz semnat, din aceeaşi epocă cu vaza. Intrat în zodia dezastrelor sorbi amarul până la ultima picătură: într-o seară trase de firul de la laptop şi scrumiera masivă căzu de pe noptieră exact peste vaza care-şi avea locul ori în pat ori lângă pat.

―Două mii de dolari! Două mii de dolari… ţăndări într-o secundă! La dracu’! Mai bine o vindeam! De azi mă cheamă Ştift! Şomer, tolomac, idiot, falit, turtit! Gata! Gata cu porţelanurile scumpe!… Sunt neîndemânatic ca un hipopotam! –urla Matei furios.

Resemnat, dar neconsolat, plecă prin consignaţii şi anticariate după altă vază. Ori chinezisme  de doi bani, ori piese  indecent de scumpe: nu se atinse de nimic… Rătăcind pe străzi, nimeri  un magazin S.H. cu mobilă din Olanda. Fără un scop anume, intră curios, fiindcă de la plecarea Bellei avea,  parcă, un fel de obsesie cu Olanda. La preţuri modice, în jur de 50 de dolari bucata, găsi un platou enorm, o cană de bere model Tavern şi-o vază, toate  din cupru cu o superbă patină, hammered handmade, marfă frumoasă, lucrată  în alt veac de meşteri ciocănari.

Bucuros de achiziţie, ajunse  acasă, puse platoul  pe o noptieră şi-l umplu cu fructe, vazei îi găsi locul lângă pat, dar se răzgândi şi-o cocoţă în pat, plină cu alune şi fistic, iar cana Tavern o păstră pentru pus coji. Mulţumit, mângâie ultimii  trandafiri aduşi Bellei, uscaţi încântător şi adormi cu amintirea ultimei nopţi de dragoste. Visele erotice îl chinuiau ca în adolescenţă şi dimineaţa găsea cearşaful făcut cort. Îşi propusese să nu se mai atingă, dar nu mai era sigur de nimic şi se răţoia singur în oglidă:

– Amice, dacă nu te astâmperi o să-ţi zic Lăbuş!

Când părea că viaţa s-a întors, în tipare cunoscute, un telefon aiuritor îi strică iar liniştea.

Singura lui rudă rămasă după moartea tatălui, o mătuşă elegantă, damă bine, cu potenţial  în multe privinţe, ajunsă la vârsta de 69 de ani suferise o cădere psihică. Motivul probabil… apariţia unor  discrete riduri pe gât, condimentate cu o decepţie în amor…

De la dezastruoasa descoperire în oglindă până la fapta amarnică nu poate nimeni preciza dacă s-au petrecut clipe, minute sau ore. Cert este că funia a fost de soi şi procedura a fost un succes: moarte prin spânzurare!

Singur, zguduit, derutat, trist şi lipsit de experienţă, a lăsat-o în frigider, la morgă, până în ziua înmormântării.

Un bun amic, preot, i-a plasat un pont mişto, astfel c-a înmormântat-o  aproape gratis la ţară, într-o  margine  de cimitir fiindcă…―de!―sinucigaşii nu sunt morţi-model şi nu au loc pe aleile centrale!

O hâtră de verişoară de-a treia, ştiind-o pe tanti plină de aur, a forţat capacul copârşeului în speranţa unui chilipir…

O figură hâdă,  de vrăjitoare, vânătă, cu nasul descărnat, cu zăpadă în gură le-a îngheţat sângele în vine. Groparii au bătut capacul  în cuie  de cinci, şi toţi au răsuflat uşuraţi. Când s-a aruncat pământ, după datină, un nepot, sătul de aerele de şefă a familiei cu care tartoriţa terorizase tot clanul, a luat un bolovan de pământ negru, la vreo cinci kile şi, în pas de vals, s-a apropiat de groapă aruncându-l cu eleganţă studiată peste sicriu. Spontan, cei prezenţi au fost tentaţi să aplaude, dar prezenţa popii i-a domolit.

Matei nu se-aştepta să-i pese. Era ştiut că tanti Dana îşi urmărise scopurile cu cerbicie. Faţă de nepoţi avusese doar o răutate pe limbă sau o palmă peste ceafă.

Nopţile nu putea să pună geană pe geană,  fiindcă chipul fioros, cu zăpadă la gură, îi exploda pe retină.

După multe nopţi nedormite înţelese adevărul hidos: la morgă se extrăseseră dinţii din aur de 24 de carate ai mătuşii  şi i se umpluse gura cu zăpadă tocmai ca să taie cuiva cheful  să se uite mai atent şi să constate sinistrul jaf. Fuse şi se duse! Se simţea hăituit: concluziile jafului nu-i aduseră nopţi mai liniştite şi, la câte răutăţi făcuse tanti, mare brânză să-l şi  bântuie puţin! În fond, negăsind niciun motiv serios şi plauzibil ca tanti să fi reacţionat ca o liceană nevricoasă la o banală decepţie în amor, se întreba, pe bună dreptate, dacă nu se spânzurase tocmai ca să-l poată teroriza mai bine şi în viitor…

Amintiri răvăşitoare din copilărie şi  adolescenţă îi năvăleau pe retină: tanti intra vijelios peste el în baie şi-l freca cu piatra ponce pe tot corpul până-i dădea sângele, interdicţia  de a folosi  lumina la toaletă―că doar nu te pişi pe bani―sau gamela de un kil cu ceai de pelin amestecat cu anghinare pe care i-o turna zilnic pe gât erau doar câteva din răutăţile pe care i le servise tanti în mod regulat! Într-o noapte îşi aduse aminte: avea  în  şifonier un pulover tricotat de tanti Dana! Dumnezeule! Şi în bibliotecă: Biblia hazlie! Deschise geamul dormitorului, aruncă puloverul la întâmplare şi, cartea, bine ţintit, să nu facă pocinog la vreun parbriz. În sfârşit, adormi liniştit pentru prima dată după câteva săptămâni. Dar zilele următoare, în ipostaze cenuşii sau violet, tanti îi populă gândurile fără încetare. În fond, reuşise în viaţă prin forţe proprii, banii nu fuseseră o problemă, avusese amanţi celebri, cântăreţi de operă şi muzică uşoară şi cam toţi directorii şi activiştii importanţi din oraş. Ştia ce vrea de la viaţă şi dacă avea un interes dărâma munţii: prototipul de învingător care trece peste un hectar de cadavre ca să-şi atingă scopul! Dar, frumoasă, pedantă şi de o eleganţă înnăscută, şi-a greşit și epoca și oraşul! La Paris ar fi ajuns cineva! De ce nu a ajuns la Paris? E o poveste-ntreagă!

Altă tartoriţă a familiei―alintată Satana―era o ghicitoare de succes. Ele―două pietre tari―îşi ziceau vorbe grele cam la fiecare întâlnire.

În genere se evitau, dar evenimente  majore într-un clan, nunţi, botezuri, înmormântări, le aduceau inevitabil faţă în faţă şi atunci să te ţii!

La un parastas, voinică şi mai bine sprijinită de stâlpul porţii, tanti îi dădu Satanei un brânci meşterit. Dar atunci când se repoziţionă zgripţuroaica bătrână faţă de linia orizontului, să te ţii  strigături!

S-au zis multe vorbe grele, dar una i s-a înfipt lui tanti în urechi şi i-a controlat toată viaţa:

  O să mori în aer, bestie!―a şuierat bătrâna.

În urmă cu câteva decenii, la Călimăneşti , tanti a cunoscut un medic neamţ, fercheş şi culant. Era gata―gata să se mărite via… MÜNCHEN! Era prin ’80, când toţi aveam obsesii Vest, dar gândul de a pleca cu avionul a spulberat scurt planurile matrimoniale. Că… de!―ginerică fiind capitalist, nu avea voie să circule după chef, ca Vodă prin lobodă  şi, cum avea bilete dus―întors la avion, cei de la ambasadă  i-au atras atenţia  că-n România comunistă nu-i loc de tangouri  şi trebuie  să plece musai cu avionul, nu se face niciun rabat!

Rămasă solo și  la sol, dar prinzând gustul străinilor laibări la pungă, anul următor găsi un entrepreneur francez, dar―ghinion!―şi amorezul franţuz avea bilet dus-întors de avion şi… s-a lăsat păgubaşă! Ştia că scorpia de babă, ghicitoare cunoscută,  avea mari performanţe în domeniu, astfel că se temea cumplit că va muri în aer, motiv temeinic să nu urce nici măcar în telecabină vreodată!  Oricum, cheful de străinătăţuri îi trecuse brusc când,  în aşternuturi impecabil apretate, un ofiţer de securitate îi explicase că amanţii Vest o cam aburiseră, fiindcă dacă făceau într-adevăr demersuri ca să se căsătorească cu ea, ar fi aflat că un cetăţean român primeşte aprobarea de la autorităţi pentru căsătoria cu un cetăţean străin abia după trei ani. De regulă, dorinţa de a pleca era atât de mare încât, în speranţa că se va vedea cu mult râvnitul paşaport şi cu verighetă din aur capitalist pe deget, cetăţeanul român ceda şi semna angajamentul de iubire eternă a patriei socialiste, solicitat de ofiţerul de securitate. Uneori statul îi elibera, în sfârşit, acceptul, alteori… ba! Dar mai devreme de trei ani, nu prea se întâmplase…

Năucitor! Să cultivi din anii ’70 Aloe vera pe balcon, să îţi prepari singură geluri, când lumea ştia  doar despre ceai de sunătoare  şi  banalul muşeţel! Să iei trenul la clasa a II―a ca o biată provincială ca să recoltezi Ginko Biloba din Parcul Libertăţii―astăzi Carol―în ironii subţiri sau hohote leşinătoare―pe la spate, evident!―ale verişoarelor care azi îşi toacă pensia pe Tanakan? Să bei an de an saci de ceaiuri de anghinare, pelin, angelică, rostopască, brânca ursului, asortate temeinic cu două ore zilnice de exerciţii  fizice ―ca să ce?―să te declare nea Costică de la morgă cel mai sănătos mort care i-a trecut prin mână în 30 de ani de carieră?!

La câteva luni după înmormântare, lipsit de spirit mercantil, Matei  a vândut apartamentul dichisit al mătuşii complet mobilat, lăsând de izbelişte cojoace, blănuri şi tot ce avea tanti prin şifonier. O fracţiune de secundă zăbovi cu regret în faţa bibliotecii, legătorie de lux―piele și aur! Se uită cu jind în vitrină, la porțelanuri franțuzești, cristaluri sclipitoare―precis  valorau o avere! Covoarele manuale de mare preţ, țesute în Persia și Bukhara, pe care defuncta le adora erau adunate într-o stivă. Nu! Decât să-l bântuie toată viaţă, mai bine, nu! Oricum, din copilărie nu se prea dădea în vânt după morţi, dar viaţa îi jucase o festă şi, la serviciu, cadavrele intrau în fişa postului.

Îşi petrecu timpul chinuit de dorul Bellei, năucit de nopţi nesfârşite, populate de coşmaruri cu morţi chirciţi în ştreangul mov, lucios, atârnând de ţeava de apă caldă.

Ce ironie: tanti Dana se spânzurase cu un şnur mov, strălucitor, stabilind un nou standard al eleganţei funerare!  Dar, mai ales, murise în aer!

Singura bucurie, alune, nuci, seminţe…

Mai erau doar două zile până la venirea Bellei. Matei îşi comandă un tricou cu un veveriţoi musculos spărgând o nucă cu… pickhammer-ul.

Spre marea lui bucurie, Bella se întoarse acasă cu o zi mai devreme. Câte nu aveau să-şi  povestească!

Femeia inventarie rapid camera, mulţumită că toate erau la locul lor, mângâie trandafirii uscaţi artistic apoi, ca muşcată de şarpe, se întoarse spre el?

Iubi! Ce-i trăznaia aia-n patul nostru?

Matei se uită mirat, apoi spuse cu aplomb:

– A, vaza aceasta? Am spart Primul Imperiu şi am luat frumuseţea asta patinată de la un S.H. cu mobilă olandeză. Veveriţoiul tău prăjeşte alune, fistic, migdale, seminţe. Doar mă ştii―singurul  viciu major!  Le amestec şi le pun aici.  Am dormit cu ea în pat în fiecare noapte! Matei strânse vaza la piept şi veni spre Bella în paşi de dans:

– Eşti geloasă, iubi?

Lividă, Bella articulă stins:

–Avea şi gazda din Olanda una identică pe şemineu: urna funerară a familiei! După ce-i prăjeau pe cetăţeni, cenuşa o puneau acolo, la păstrare…

Femeia îţi luă bagajul şi, până să se dezmeticească Matei, ieşi ca o tornadă fără să mai închidă uşa.

CONCURS-DECLARAŢIE DE DRAGOSTE


Până pe 14 februarie aştep răvaşele voastre de amor nebun.

Premiez fete, băieţi, cupluri şi amorezi trăzniţi.

Criteriile:

 SĂ FIE ATÂT DE MIŞTO, ÎNCÂT SĂ MĂ OFTIC CĂ NU LE-AM SCRIS EU.

REGULAMENT:

 UMOR MUSAI, DE BUNĂ CALITATE, SENTIMENT VIGUROS SAU TALENT LITERAR.

 De fapt nici una din condiţii nu este obligatorie dar oricare din ele va produce bucurie.

 Premiile, cinci tricouri personalizate. Nu mă zgârcesc: dacă scrieţi bine, premiez mai mulţi.

DACĂ  ZICERILE VOR AVEA ŞI VALOARE LITERARĂ PREMIUL SE SUPLIMENTEAZĂ CU UN, SAU CÂTE UN  ROMAN COMISIA ZÜRICH.

 Taxele poştale le suport eu că am inima bună!

 Declaraţiile le postaţi la voi pe blog dar şi în comentariul acestui post.

Un link înserat sub postarea din blogul vostru către această postare vă asigură calificarea în concurs. 

Particip la Concursul de-AMOR NEBUN organizat de <a href=http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/16/concurs-ba-eu-te-iubesc-mai-mult/>Doina Popescu’s Blog</a>.

I-O DĂ CURATĂ!


Fragment din romanul Comisia Zurich

 ISBN 978-606-92308-0-0

Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom. Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă c-o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.

     – Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici – cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!

    Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:

    – Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.

     – Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.

    Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:

    – Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…

    – Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…

    Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.

    Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu.  Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.

    Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…

    Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!

     Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă,  pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…

    –  Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai  stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…

    Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.

Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?

 Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.

Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi – culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.

Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:

    –  Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.

    Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .

    Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!

PENTRU TINE