Vând pisica!


23473027_1895218297174120_6747492502145228723_nÎn 1992, fiind profesoară de matematică c-un salariu mizer, fără să am habar de ce se întâmplă pe planetă, nu era net pe la noi, am reinventat publicitatea la Brăila. Am făcut primele cărți de vizită directorilor, am proiectat sigle, firme luminoase și foi cu antet pentru corespondență. Am făcut machete cu design personalizat pentru reclame în ziare, trăsnaie pentru care mă înjurau culegătorii tipografi și linotipistul. În decembrie 1992 am scos primul ziar brăilean integral de publicitate. Tiparul clasic era depășit de complexitatea graficii. Mi-am mituit propriul patron cu o sticlă de vodcă și una de Rio, ca să accepte tehnoredactare pe calculator și tipar offset. Toate spațiile publicitare le-am vândut în 48 de ore. Singură… Mai fusese o încercare de ziar tipărit pe offset cu câteva săptămâni înainte dar a eșuat. În 1993 am început să fac ștampile pe o mașină proiectată și confecționată de mine cu ajutorul soțului. Ieri, în urma unei discuții bășcălioase la guvern, a fost eliminată ștampila din documentele firmelor. Liber la hoție, liber la fraudat fonduri europene! N-am să mă înscriu la șomaj. De mâine trebuie să reunesc Comisia Zurich pentru consultări, să-l chem pe Copilul Dunării să-mi procure un Monstru pe care să-l gătesc cu Ardei iuți, să prind Pisica cu papion ca să-i … vând papionul pe OLX. Dacă mă gândesc bine, am și rată la bancă… Musai vând și pisica: Albastru de Rusia, în general o splendoare, momentan cam odârlit… Deh, suferă din dragoste… În rest, ce pot să sper, decât puțină Fericire la preț redus? De ce-a votat guvernul o astfel de inepție? Probabil că Dumnezeu era-n vacanță… Rămâne să-i pedepsesc pe vinovați în Zodia zmeilor. Alta acum! Mi s-a defectat o tastă și nu pot să pun ghilimele… Ghinion!

Bucuria cititului…


Fac ce fac și mai intru în gura lumii. Astăzi am citit un articol urmând un link din FB…
Bucuria cititului …

Ca să te poți bucura de citit așa cum te poți bucura de tinerețea veșnică a sufletului omului sănătos, trebuie să fi avut norocul de a te fi introdus cineva, din pruncie, în lumea basmului românesc, a poveștilor și amintirilor lui Creangă, apoi să fi cunoscut lumea tinerească a Medelenilor teodoreni, a Cirereșarilor chirițeni, a Corigenților la limba română minulești, cea a prietenilor Cișmigiului lui Grigore Băjenaru, să fi savurat niște Aventuri aproximative mușatine ori să fi descoperit la timp poezia magistrală a Luceafărului nostru, făuritor de limbă modernă, atât de iubitor de suflet românesc. Apoi, să fi avut noroc în viață și să fi întâlnit profesori care să-ți fi deschis pofta de a afla, curiozitatea de a ști mai mult, bucuria de a-ți atrage frumusețea unei lumi întregi prin lectură. Și eu cred că am avut acest noroc. 
     Am parcurs mai multe etape și am ajuns acolo unde sunt din ce în ce mai interesat de literatura română contemporană. Nu vreau aici să-i amintesc pe ultra-cunoscuții, mediatizații, Liiceanu ,  Pleșu, Patapievici , Cărtărescu, Ileana Vulpescu ori Neagu Djuvara.
 Ci să atrag privirile spre o cunoștință mai nouă, o brăileancă plină de vervă cu un umor sănătos și un verb ascuțit care face o literatură de bună calitate ce te captivează din primele pagini umplând atmosfera lecturii de miresme bogate, primăvăratice. 
   În urmă cu câțiva ani, la un târg de carte, am descoperit-o la cota 7,70 in pavilionul mare , când mi-a oferit un frumos autograf pe  „ Comisia Zurich”. Mi-a atras atenția prin rigoarea documentației și prin stilul degajat și distins al omului care are ceva de transmis și o face cu plăcere și delicatețe.Apoi i-am descoperit blogul și de pe el am comandat și următoarele-i apariții , la fel de valoroase și savuroase: „Dumnezeu era-n vacanță”, „Copilul Dunării”, „ Ardei iuți ” . 
   Ieri m-am trezit alergând înnebunit de gândul că aș putea rata lansarea ultimei ei apariții -„ Pisica cu papion” . Am gasit cu greu un loc în parcarea din fața expoziției din Piața presei libere și am alergat către standul 313 de la cota 7,70 . 
   Am ajuns la fix. M-am bucurat să o revăd și să o felicit pentru noua ei creație. Abia aștept , ca un „copil” ce sunt , să mă delectez cu o lectură cu plăcere garantată. Deschid cartea și văd: 

„Pentru Radu, cu bucurie. 
                                              Doina Popescu-Brăila 
                                                                            23.11. 2014.”

Originalul aici.

Cu stângul pe toba


 

Alba Iulia este un oraș fascinant și surprinzător. L-am vizitat prima dată în urmă cu 36 de, apoi în urmă cu 32 de ani. Trecând în octombrie 2014 am crezut ca ma aflu prin lumea închipuită din romanele mele: răsărise o cetate! Uimirea mi-a trecut după ce m-am documentat: în urma cu 2-3 ani, pe fonduri europene s-a reconstruit cetatea după niște planuri vechi de două secole. La început de mai, cu ocazia aniversării poetului, filozofului și dramaturgului Lucian Blaga, am fost invitată la targul de carte Alba Transilvana.

La uimirea mea față de minunata transformare a orașului, o doamnă bibliotecară mi-a spus cu mandrie:

-A fost posibil fiindcă la noi campania electorală este una dar, când este vorba de interesul orașului, politicienii uită de culoarea politică și vorbesc aceeași limbă!

Mare lucru! Îmi doresc să trăiesc ziua în care să pot spune și eu același lucru despre politicianii brăileni.

Târgul a mers excelent, am vândut foarte bine, cititorii din Alba având un procesor al umorului fin acordat. Serile le-am petrecut în cetate. Un moment care a redeșteptat copilul

din mine a fost cel al schimbării gărziilor: străjeri cu peruci albe, uniforme de epocă, făclii, trompete și toba mare.

Alaiul străjerilor venea din față, am început să filmez, apoi la câțiva pași de noi au virat stânga(față de direcția lor de mers) și apoi paralel, pe o alee laterală. Filmând, m-a luat valul și, cu stângul pe tobă, m-am încolonat în spatele lor continuând să filmez. Am ținut ritmul vreo cincizeci de metri. Abia când am văzut câtă lume mă filma de pe margine, mai mult pe mine decât pe soldații cu perucă, m-am potolit.

Așa că dacă mă vedeți pe Facebook, sau, aiurea, pe undeva, cu stângul pe tobă, puteți să râdeți cât vreți! Ironiile răutăcioșilor vor fi un preț prea mic pentru puseele de fericire pe care le-am trăit la Alba Iulia, un oraș cultural, european de care m-am îndrăgostit!

IMAG4287

Hoţul de timp


În noiembrie 2009 nu se uscase cerneala pe Comisia ZÜRICH că a început Gaudeamusul. Coperta creată de Ingrid şi marketingul fantastic al Adei au făcut ca romanul meu de debut să stârnească interes şi să se vândă foarte bine.

Un tânăr doctorand, fermecător de altfel, m-a ţinut o vreme de vorbă apoi mi-a cerut adresa.

-Poate vrei adresa Adrianei, eu sunt oleacă măritată!- zic, gândind că-mi dădeam bacalaureatul când el încă mai făcea la oliţă.

Râde.

-Nu adresa de acasă. Râde iar… Adresa blogului, mă luminează frumuşelul…

-Aha, asta-i altceva, zic eu mai relaxată. N-am!

-N-ai? Nu pot să cred! Cum? Scrii atât de bine şi ţii doar pentru tine? Îţi trebuie un blog ca să ieşi în lume!

-OK. Îmi fac după târg, admit eu.

-Hai să facem schimb de adrese de e-mail să-ţi trimit nişte template-uri pentru blog şi apoi să-mi trimiţi adresa blogului. Trece zilnic pe la stand încântat de Comisie. Discutăm multă istorie dar after save-ul în exces rămâne în stand multă vreme după plecarea lui. După târg am fost ocupată cu lansarea la Brăila aşa că abia pe 20 decembrie mi-am făcut blogul. Noua jucărie m-a sedus rapid. Când am înţeles că am intrat pe un făgaş periculos era prea târziu: blogul este cel mai mare hoţ de timp! Legea compensaţiei a funcţionat şi aici, mi-a furat timp dar mi-a vândut cărţile şi proza mea afurisită mi-a adus o mulţime de prieteni la care ţin. Cu unii m-am întâlnit şi în off-line la o şuetă cu alţii mă conversez pe mess sau pe e-mail.

Între timp am publicat cărţile Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării şi blogul mi-a făcut o promovare excelentă. Cât voi mai scrie pe acest blog? Dacă aş şti răspunsul la această întrebare precis aş şti şi numerele de duminică de la 6 din 49.

Doctorandul? Deşi teoretic este tatăl spiritual al acestui blog a fost primul banat şi aici şi pe e-mail. Nu, nu sunt o tipă nerecunoscătoare dar tipul mi-a trimis pe e-mail o fotografie de sub duş.  Başca că era tâmpit: când vrei să impresionezi damele nu te pozezi făcând duş cu apă rece!

Dedic această postare Brânduşei- „Gepetto, mai spune o poveste!”- şi nepotului meu de văr de capră, Domnul Goe.

 

O zi liberă


Cu 17 ani în urmă, pe 4 aprilie 1994 a apărut Torent Press. În 2009, pe 4 aprilie, soţul meu mi-a spus că-mi face cadou de ziua firmei o zi liberă în care să fac exact ce-mi doreşte inima.

Cam ce credeţi că face o nevastă, după 20 de ani de căsnicie, când primeşte libertate absolută din partea soţului?

Shopping? Cosmetică? Fitness? Sex?

Ei, variante sunt multe dar eu am ales să fac exact ce îmi doream demult: m-am apucat să scriu un roman. Aşa că pe 4 aprilie 2009 am scris primele 20 de pagini din romanul Comisia ZÜRICH.

Astăzi fac un nou bilanţ: Comisia ZÜRICH, Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării tipărite, Despre sex în gura mare în curs de editare.

Ca să vezi ce poate face o femeie în libertate! 

Soacra de Brăila- un brand confirmat


Prin ’90, fiind studenţi, de 1 Mai, la mare, căutam o cazare mai ieftină şi am ochit nişte căsuţe. Administratorul avea full şi ne-a refuzat scurt dar la casetofon cânta La noi la Brăila, la tanti Elvira… şi tipul fredona şi el. Rugbistul, cu prezenţă de spirit îi spune că şi nevastă-sa e de la Brăila. Tipul zâmbeşte larg şi ne întinde cheile de la o căsuţă: Continuă lectura

Gaudeamus


Începând de mâine vă dau întâlnire la Gaudeamus, pe ultimul inel, la standul 310. O să vin cu Niţică, gânsacul Toderaş, Ada şi Sabrina. Vă aştept cu discounturi la cărţi şi vederi cu Brăila veche Continuă lectura

Noutăţi editoriale


Mi-am dorit dintotdeauna gemeni şi uite că am reuşit!

Romanul Ardei iuţi şi volumul de proză afurisită Copilul Dunării au ieşit din tipar simultan. Coperta romanului Ardei iuţi este realizată de Sabrina, care schimbă tema radical faţă de coperta romanului Dumnezeu era-n vacanţă.  Continuă lectura

sexi_preoteasa


 Fragment din romanul Ardei iuţi

Taximetristul probabil era prin zonă că apăru imediat.

         -Bună ziua! Io sunt Anton Plăcintă! M-am prezentat. Bre, şefu’! Îi plină ţara hoţi şi contrabandişti şi faceţi zile fripte la sărmani şi oameni cinstiţi! Ce puii mei am făcut, de mă caută potera?

         -Dacă ai făcut ceva penal o să aflu! Acum vreau să ştiu unde l-ai dus pe tipul de ieri, cel pe care l-ai luat de aici la comandă.

         -A vorbit tot drumul la celular…

         -Aha, deci îi funcţiona celularul…

         -Deci cum ziceam, a vorbit tot drumul la celular cu una:bagă articolu’, scoate articolu’, până la biserica Sfântului Patriciu.

         -Adică-n parohia lui Patriciu vrei să zici…

         -Zic parohia Sfântului Patriciu, că io am respect ălea sfinte, nu ca alţii… Mi-a zis să-l aştept. Părintele Cuţitaru era în prag. De bună seamă-l aştepta. Au intrat amândoi în biserică. Aş fi intrat şi io să aprinz o lumânare, da’ m-am gândit că supără cleentu’. Zic: dacă i se năzare năucului că-l şpionez mă taie la scor. Mai bine stau cur cu ceasu’ pornit şi mă rog să-l ţie popa de vorbă vreun ceas să mă scoţ din foame. Doamne-Doamne cre’ că era cu geana mine, c-a priceput din prima care-i of-ul meu şi l-a ţinut pe fraier un ceas şi jumate. Am tras un pui somn cu capu’ covrig şi m-am trezit când a bătut musiu în geam. L-am dus pe Decebal şi l-am basculat. Hahalera a lăsat numai cât era ceas. Am scuipat după el- zgârca Pământului!- şi-am plecat la altă comandă.

         -Bine, domnu’ Plăcintă! Hai la popa Cuţitaru’!

         -Te duc, boierule, da’ puţin respect cu taica părintele, că te afuriseşte de nu mai eşti om! Dacă nu cunoşti la astea sfinte mai bine taci! Te văd cam râzător, ia-o mai domol!

         -Nea Plăcintă, lasă teoria şi bagă viteză!

    Biserica era terminată la exterior dar înăuntru încă se mai pictau pereţii. Un tip cu pensula-n mână se cam ciorovăia cu un preot.

         -Sunt căpitanul Sultanu, poliţia judiciară.

         -Bună ziua! Eu sunt părintele Cuţitaru. M-a prevenit coana preoteasa că la numele meu o să vină Poliţia să mă aresteze într-o zi!

         -Ieri aţi fost vizitat…

         -Vă rog să nu insistaţi. Spovedania este o taină şi nu vă spun nimic chiar de mă torturaţi.

         -Părinte, anchetez o crimă…

         -Ancheteaz-o dragul meu!

         -Părinte, nu mă lua la mişto, că-ţi trimit Poliţia economică să verifice cum ai cheltuit banii pentru ridicarea bisericii şi n-o să-ţi pice bine!

         -Uite că m-am plictisit de povestea asta! Deja îmi devine indiferent! Chiar e plictisitor să fii ameninţat în fiecare zi cu aceeaşi prostie!

         -Părinte, trăzneşti a ţuică!

         -Ei şi ce? Doar sunt în biserică, nu la volan!

         -Păi, vii beat la serviciu, părinte?

         -Păi ce să fac, fiule! Să beau apă? Apa trece, pietrele rămân la rinichi!

         -Nu, părinte! Apa trece, pietrele rămân curate!

         -Măi, fecior! Mă ia de cap!Ascultă la mine: una-i că aici sunt în parohia mea şi eu mi-s jupân şi a două-i că, vorba cântecului, în viaţa mea nu-s toate chiar la locul lor…

         -Adică…

         -Cum ar fi că am nevastă emancipată, doctoriţă şi başca navigatoare. Numai pe internet îşi face veacul. Îşi zice sexi-talpă-preoteasa… Într-o dimineaţă şi-a uitat e-mailul deschis şi am aflat că are o relaţie cu Urs44. Mi-a zis senină că e o relaţie pur sportivă, un fel de divertisment combinat cu socializare dar, de iubit, mă iubeşte numai pe mine.  Vorba aia! Spune-mi cu cine te-ai însurat ca să-ţi spun peste ce dandana ai dat! Am zis că o iert cu condiţia să se lase de fumat. Acuma, ce-i drept, nu mai are ţigara sudată între degete dar, de lăsat, nu s-a lăsat!

         -Hai, părinte, că doar nu-i prima femeie care fumează! Dacă ai iertat-o pentru isprava cu sportul, asta cu fumatu-i boală grea printre muieri; ia-o mai uşor!

         -Mă râde lumea, domnule! Nu se cade la o preoteasă! Şi unde mai pui că a aflat-o şi târgul că se iubeşte cu unul. Ieri dimineaţă am primit o anonimă de la spital că o vizitează un mascul grizonat şi-i ţine  noaptea de urât, în gardă. Umblă vorba că i-a surprins o asistentă în scutece mai ieri şi-a ieşit cu balamuc pe secţie. Am uitat să spun că doamna doctor Cuţitaru lucrează la nebuni, la Spitalul 9. 

         -Părinte, da’ nu prea ţi-a căzut bine vorba cu poliţia economică… Ia spune, ce ai pe suflet! Dacă te mărturiseşti de bună voie poate-ţi capeţi iertarea.

         -Tinere, în Alexandria trăia un părinte învăţat, Sfântul Antonie. Într-o zi, după o viaţă trăită exemplar în posturi şi rugăciuni, ţinând toate regulile bisericii, îl întrebă sfântul pe Dumnezeu care este muritorul din cetate pe care-l iubeşte cel mai mult. Dumnezeu îi răspunse indicându-i un ins oarecare. Trecând peste dezamăgire, căci se aştepta ca el să fie desemnat ca cel mai înţelept şi mai iubit, plecă în cetate să-l găsească pe respectivul. Îl identifică în persoana unui meşter cismar şi îl pândeşte câteva zile să-i surprindă secretul. Omul repara încălţăminte cu ciocănelul şi Sfântul Antonie nu remarcă nimic deosebit, aşa că se băgă în vorbă cu creştinul. Astfel află, că omul roboteşte din zori şi până în noapte şi, ce câştigă o treime o păstrează pentru el, o treime o dă la săraci şi o treime o dă bisericii. Iar, pentru asta, Dumnezeu îl iubea mai mult decât pe oricare altul. Află, fiul meu, că nu prea tai chitanţe pe donaţiile enoriaşilor, căci contabilii sunt ai diavolului şi toate caznele contabiliceşti şi vămuielile sunt de la necuratu’ dar, eu din toată strânsura fac parte săracilor şi bolnavilor o treime, o treime pun la ridicarea bisericii şi am pus destul că uite, am înălţat-o şi o treime îmi pun şi eu tablă pe casa parohială şi-mi mai văd şi de copii, ca să fiu pe plac lui Dumnezeu! Aşa înţeleg eu să fac lucrarea Domnului!

         -Auzi părinte… Am şi io o teorie şi de mult vreau să găsesc un popă ca s-o testez. După părerea mea, preotul este agentul fiscal care îţi ia primul  şi ultimul impozit! OK! Cine-ţi ia banii, sunt lămurit. Întrebarea  este, părinţele, cine-ţi ia sufletul?! Dacă ajungi în Rai, toată lumea-i mulţumită!

         – Totul este bine când se termină cu bine!- zise părintele.

         -Da! Dar, dacă ajungi în Iad, n-ar fi corect ca popa să restituie banii familiei?

         -Mă, poliţaiule! Nu c-am băut io o ţuică acuma, da’… gândeşti cam mult, bre! Las-o bre, cum a picat! Poate vrei şi certificat de garanţie acuma pentru eficienţa slujbei!

         -Alooo! Protecţia consumatorilor! Se aude? Popa nu dă garanţie şi mă mai ia şi la mişto!

         -Hai, nu striga că ameţesc! Şi, de altfel, asta-i parohia mea. Dacă te cocoşeşti la mine o sperii pe Aglae, jandarmu’ meu de la lumânări şi ridică tot cartieru’. Nici aţele nu mai rămân din textilele astea, dacă pun babele mâna pe tine! Şi vezi că sunt antrenate! Cu ele am descărcat şi tirurile de cărămidă, şi sacii de ciment, şi lemnăria!  

         -Bine, părinte! Mai e valabilă vorba aia, că pân’ la Dumnezeu te mănâncă sfinţii?

         –Da’ cine te crezi să-i deranjezi pe sfinţi? Un popă nu-i de nasul tău?

         -Văd că te-ai cam ciufulit, părinte, da’ tot şugubăţ eşti! N-am venit pentru socotelile contabile! S-o luăm altfel! Ce afaceri ai cu Teo Constantin?

         -Aşteaptă puţin. Părintele intră în cancelarie, o cămăruţă de doi-jumate pe doi-jumate şi veni cu un chitanţier.

         -Mi-a donat zece mii de dolari pentru terminarea picturii, cu rugămintea să fac toate slujbele şi pomenirile timp de un an de zile pentru prietenul lui mort, Gabriel Bar şi fii-sa vitregă, Liana.

         -Măi, să fie!… Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor! Bravo, părinte! Te-ai scos! Zece mii de dolari? Adică ăsta a câştigat la loto şi face parte şi la amărâţi, părinte?

         -Ei, acuma şi mata! Calu’ de dar nu se caută la dinţi!

         -Sigur, calu’ de dar nu se caută la dinţi!- se evaluează cu discreţie şi eleganţă! Vezi cum împarţi banii pe din trei cu amărâţii şi cu Dumnezeu! Să nu dai în sentimentul lăcomiei!

        -Nu la un amărât ca mine-i buba, fiule! Lăcomia strică omenia dar, consolidează băncile! Şi talharu’ ăsta de stat lasă tot poporu’ la cheremu’ lor! Deh, corb la corb nu-şi scoate ochii!

         – Ştiu, ştiu, tocmai ce mi-a zis mai devreme cineva! Corb la corb nu-şi scoate ochii, fiindcă se înfruptă fiecare din leşu’ lui!

         -Ei, atunci umblă sănătos, poliţaiule!

         -Mă scoţi din sărite când îmi zici poliţaiule!

         -Ţi-am zis intenţionat fiindcă şi matale mi-ai zis popă!

         -Părinte, bună ziua!

         Căpitanul urcă îngândurat în taxi.

         -Domnu’ Plăcintă, când nici albu’ nu-i alb, nici negrul-negru, ce faci, nene?

         -Dacă-s pedestru, intru-n primul birt şi rad o bere. Mă limpezesc imediat. La a doua am deja soluţia salvatoare şi la a treia sunt Doctor Honoris Causa!

         -Cum vine asta, măi dom’ Plăcintă?

         -Ete, aşa! Când mă îmbăt sunt cel mai jmecher! Dacă scroafa aia analfabetă se închipuia savantă şi Doctor Honoris Causa, io, ce puii mei, mă cred mai prost? La trei beri sunt cine vreau io şi io cel mai tare vreau să fiu  Doctor Honoris Causa! Te pui mata în curmeziş?     

         -Nu dom’ Plăcintă, se poate să mă pun io în calea fericirii matale?

         -Ei, ai văzut? Eşti băiat de comitet până la urmă! Unde te basculez?

         -Du-mă de unde m-ai luat, să-mi recuperez maşina.

         -La hârbu’ ăla zici mata maşină? Mie mi-ar fi ruşine!

         -Hopa! Da’ de unde ştii tu ce maşină am? Că era oprită pe cealaltă stradă?

         -Ţi-am zis că sunt dăştept?

M-a înşelat nevasta


Fragment din romanul ARDEI IUŢI

Un pui de ulceraş îi încerca stomacul. De când nu mai mâncase o ciorbă la prânz? Întoarse maşina în intersecţie şi porni în trombă spre casă. Nevastă-sa Continuă lectura

PROZĂ AFURISITĂ


Au trecut nouă luni de la debutul meu literar cu romanul Comisia ZÜRICH şi şapte luni de la lansarea acestui blog. Nouă luni, timpul în care se pregăteşte un pui de om să iasă în lume. Puiul meu, de care sunt foarte mândră, şi pe care vi-l vestesc după nouă luni, este PROZA AFURISITĂ! Continuă lectura

MICUL PARTIZAN


Niţă nu-şi găsea locul în mulţimea de soldaţi ce ocupaseră de câteva săptămâni satul şi avea un singur gând: să facă pipi în varza nemţilor ce fierbea în ceaunul uriaş pe pirostrii.

Dar oricât dădea târcoale, nu se ivea niciun prilej, bucătarul şi ajutoarele fiind pe fază. Atâta doar că-i jucau ochii în cap de bucurie că tâmpiţii  îşi găteau mâncarea taman în cazanul lor cel mare în care fierbea mă-sa leşia cu grăsimile râncezite adunate peste an ca să facă săpunul. Scâr-booos!

Într-o zi văzu patru nemţi lăsându-şi Continuă lectura

Post-it TÂRG DE CARTE


În perioada 1-6 iunie are loc târgul de carte AXIS LIBRI-Galaţi pe Esplanada din zona P-urilor, la Elice. Voi fi prezentă cu romanele mele COMISIA ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ la standul Bibliotecii V.A. URECHEA.

Sâmbătă 5 iunie la ora 11,15 voi face o prezentare a romanelor mele.

Şi pentru cititorii romanelor mele care aşteaptă cu nerăbdare o nouă apariţie editorială, am o veste extraordinară: ROMANUL POLIŢIST ARDEI IUŢI ESTE GATA! 

Cât de repede va vedea lumina tiparului depinde de cât de repede voi face rost de bani.

Dacă Banca Transilvania se va comporta cinstit şi-mi va plăti sumele pe care mi le datorează romanul ARDEI IUŢI şi cele două volume de PROZĂ AFURISITĂ se pot edita imediat!

CU TAURUL FERNANDO LA VIENA


Eram la Viena intr-un restaurant chinezesc şi mâncarea era extraordinară. După două experimente horror în restaurantele chinezeşti din Paris, unde preparatele erau sleite, gătite dintr-un animal necunoscut, am comandat cu moderaţie. Cum toate au fost delicioase, am multiplicat comanda în mai multe ture. Pe lângă mâncarea bună şi interiorul elegant, am avut parte şi de-un piccolo zglobiu. Continuă lectura

INTERVIU


Acum o lună Sânziana Ene, managerul Galeriei PROMOSEO cunoscută în blogosferă şi ca sinsdesign mi-a solicitat un interviu. Îl redau fără intervenţii pe text.

Doina Popescu profesor, scriitor, blogger

februarie 18, 2010 sinsdesign

Ajung la ultima parte din seria interviurilor promise în această săptămâna.

Dacă ieri vă invitam la un interviu cu Jeanina, astăzi vă invit la interviul Doinei Popescu , cea care a câștigat titlul de blog al săptămînii în galeria Promoseoo.

Mai multe detalii despre blogul saptamanii puteti citi aici.

Schimbând ușor registrul, trec la o bloggerita de profesie profesoară de matematică,  care colaborează ca jurnalist cu mai multe publicații din Braila și Galați.  Nu pot trece cu vederea faptul ca Doina iubește avioanele și pilotajul sportiv și a publicat deja un roman,COMISIA ZURICH.

V-am făcut deja curioși? Vă invit să citiți rîndurile de mai jos.

1) Ce a fost mai întâi, blogul sau bloggerul?

Cu certitudine, spiritul de blogger s-a oţelit înaintea apariţiei blogului.
Prin 2007 am vrut să-mi fac un blog şi am intrat să iau pulsul blogosferei. Cred că am avut ghinion.
Am intrat pe blogul unor celebrităţi care spuneau “nimic” şi unde nişte trepăduşi, cu sutele, comentau ce voiau ei dar, în general fără legătură cu “nimicul” iniţial.
Am glisat spre bloguri anonime şi am nimerit nişte bloggeri nervoşi, complexaţi, fericiţi că pot jigni protejaţi de anonimat. Am zis ok, ne înjurăm în tramvai, la piaţă, la stop sau la benzinărie. De ce să o facem şi pe net? Şi am pus punct acestui capitol.
Blogosfera are sens doar dacă este dominată de informaţie corectă, eleganţă în exprimare, discurs inteligent şi evident, umor…
Am rămas doar cititor de bloguri şi în timp am observat o profesionalizare a acestei branşe. Aspectul şi conţinutului blogurilor a evoluat exponenţial, ritmul s-a înteţit şi am zis că este timpul să intru în acest angrenaj viu.
Sunt printre cei mai “tineri” bloggeri cu debut în 20 decembrie 2009. După 50 de zile pe WordPress am 133 de postări, 900 de comentarii şi 10000 de vizitatori.
Este mult, este puţin? Cititorule, când toţi îţi dau termene, somaţii, ore suplimentare, amenzi, penalităţi, refuz la plată, ghionturi sau şuturi în fund, eu îţi dau măcar un zâmbet. Dacă eşti harnic şi mă cauţi la CUIBARUL CU OUĂ, poate-ţi iei mai multe…
Toată naţiunea l-a căutat pe Năstase la ouă şi nu s-a ales cu nimic! Căutaţi-mă şi pe mine la ouă, vă rog…, zâmbiţi şi căutaţi-mă!
Hărnicia cititorilor mei m-a ţinut aproape de blog şi simt că am dat la schimb bucurie.

2)Cât de mult sau cât de puţin ai suferi dacă toate ziarele din lume s-ar desfiinţa?

Ziarele, scrise bine sau prost sunt o expresie a libertăţii şi ele n-ar trebui să dispară ci să se adapteze. Că evoluţia tehnologică le va muta în mediul on-line este o certitudine dar, vor rămâne şi cititori conservatori care vor dori gazeta de hârtie.
Dar cititorii sunt mai inteligenţi decât patronii de ziare şi au un orizont de aşteptare bine definit.
Ziarele on-line se scriu practic simultan cu desfăşurarea evenimentului dar şi feedback-ul este instantaneu.
A se vedea ce petardă şi-a băgat în chiloţi Ionuţ Popescu când s-a transformat în avocatul celor de la Roşia Montana, şi ce comentarii mature, documentate, pertinente şi la obiect au făcut cititorii. Eu dacă eram redactor şef la respectivul ziar, racolam trei dintre comentatorii cei mai valoroşi şi îi angajam imediat cu un pachet salarial stimulativ.
Cât de moral este să tăiem păduri ca să facem ziare, iată un subiect greu de epuizat! Eu am această dilemă: am de tipărit trei cărţi în următoarele 2 luni şi nu am o soluţie care să mă mulţumească.
Iniţial mi-am propus să le public doar pe net dar am înţeles că în România majoritatea oamenilor citesc doar cărţi tipărite. Numărul celor care au renunţat la abonamentul de net din cauza crizei este alarmant iar alţii nu au acces nici măcar la serviciu, având doar intranet.
La Gaudeamus, am discutat cu cititorii şi majoritatea mi-au spus că citesc doar recenzii sau referinţe pe net dar cartea o preferă pe noptieră.

3) Poţi încheia o zi bună fără a pune ceva pe blog?

Scrisul pentru mine are o forţă vindecătoare:  în roman sau pe blog este forma mea de luptă cu toată RĂUTATEA LUMII!
Scriind, mă transform într-o imensă staţie de epurare: iau toate mizeriile şi pe toţi ticăloşii din viaţa mea şi îi transform în hohote de râs… APĂ VIE, cum zicea Petroniamarcs, o cititoare de-a mea.
Chiar dacă n-am un prieten ca Roman Rolland, sunt o cititoare prea versată, ca să nu fiu conştientă că romanele mele vor avea succes. Dar cu siguranţă, voi intra în cărţile de şcoală ca inventatoarea unui nou gen literar: “proză afurisită”
Zile bune sau grele, noaptea, cu laptopul în braţe am o misiunea clară: să scriu măcar o proză afurisită pentru cititorii mei care păzesc toată ziua blogul să vadă ce-am mai scris.

4) Cum ar trebui să arate un blog ideal ?

Ca şi conţinut, depinde dacă-i jurnal, blog de informare, de opinie, fotoblog sau…  blog de scriitor. Conţinutul original, interesant şi de calitate este obligatoriu…
Dacă discutăm de aspect, m-ai prins unde mă doare! N-am găsit o formulă care să mă mulţumească dar sunt în studiu. Îmi doresc un blog ca un acvariu în care să vezi toţi peştii în splendoarea lor. Să fie accesibil, uşor de citit şi să-l încânte pe cititor să scormonească.

5) Cât de scriitor este un blogger şi cât de blogger trebuie să fie un scriitor?

Un blogger care scrie zilnic şi se exersează în strunirea şi deopotrivă dezlănţuirea cuvintelor, în funcţie de genul abordat poate cocheta în timp cu jurnalismul sau cu scrisul de cursă lungă. Dar ca să merite să tai un copac pentru cartea ta, trebuie să ai determinare şi un talent viguros. Se scrie mult şi prost în ţara asta!
În cazul unui scriitor situaţia este complicată.
Cum în România, oricât de talentat ai fi, nu poţi trăi din scris dacă nu faci parte dintr-o gaşcă de succes din sferele înalte ale literaturii, îţi rămâne să-ţi împarţi cele 24 de ore între slujbă, scris şi somn, sperând că familia te va ierta că îi acorzi ceva mai puţin timp. Şi din puţinul timp pe care-l ai pentru scris împarţi cu blogul…
Cât timp să dedici blogului şi cât romanului în lucru… grea dilemă!
Probabil într-o etapă următoare voi scrie romanele direct pe blog şi voi posta zilnic câte un fragment… poate…

Despre Doina :
Activitate literară:
Romanul COMISIA ZURICH -publicat noiembrie 2009
Romanul Când Dumnezeu era-n vacanţă -corectat, aşteaptă fonduri să intre la tipar
Poveşti cu Popeşti şi alte răutăţi – volum de proză afurisită- în curs de corectare, aşteaptă fonduri să intre la tipar
Romanul ARDEI IUŢI- în curs de finalizare

Precizare: Un prim tiraj din romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ s-a tipărit deja, urmează lansarea.

Vă aştept şi LA TANTI ELVIRA


NOPŢI ALBE


Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma’ de ladă de zestre dar, fără muzici şi ştiri, baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea falşă de calorifere la bloc, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi, dacă prindea poarta deschisă… pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani, că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi, cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, fiindcă era din material reiat,(în perioada interbelică miniștrii purtau costume din material reiat) cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, recuperați de la un vechi veston ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei, şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi!
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când… hâţ! -aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar, unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri de dropie şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare, să dorm cu ea dar, lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă… paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar, pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace! Și nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi-am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne dovedea şi-o vacă…

LA NOI LA BRĂILA, LA TANTI ELVIRA


Prundea-FLORI

Prundea-FLORI

Astăzi am fost invitată să vorbesc la vernisajul unui talentat pictor brăilean, Marian Prundea.

Am primit această onoare, deoarece soţia maestrului a fost încântată de lectura romanul meu, Comisia ZÜRICH.

Am vorbit liber la eveniment dar, voi încerca să reconstitui speach-ul, măcar în linii mari, ca să vă redau întrucâtva atmosfera momentului:

Am să încerc să nu vorbesc despre cultura românească la acest moment, un fel de fată fără zestre, care nu interesează decât pe o mână de artişti aflaţi pe cont propriu şi, care se finanţează în condiţii dramatice, fonduri existând doar pentru pomenirea artiştilor morţi, la fel de săraci şi ignoraţi în timpul vieţii, ca noi, cei de acum.

Am să vă povestesc despre primele mele întâlniri cu pictorii. Eram prin clasa a VI-a când am descoperit expoziţiile de la parterul Muzeului cu intrare prin Calea Galaţi.

Vernisajul era urmat de o expoziţie permanentă cu intrare liberă ce ţinea între trei săptămâni şi trei luni, în funcţie de importanţă, pile sau alte considerente pe care nu le cunosc.

La vernisaj vorbeau critici, alţi pictori şi reprezentanţi ai autorităţilor locale responsabile cu activitatea culturală. Eu aveam mereu ceva de spus şi ridicam mâna ca la şcoală dar, rar mă băga cineva în seamă. Cum eram nelipsită, deja mă învăţaseră şi, la o lansare, pictorul Nicos Rofatis mi-a dat cuvântul. Probabil că i-a picat bine ce-am spus, căci după vernisaj m-a oprit la o gustare: brânză, ceapă, icre, măsline şi o damigeană de vin.

Am mâncat cu spor şi mi-au pus un pahar de vin, nu prea mare, cam cât un păhărel de candelă.

Consternată, am explicat că sunt doar clasa a VI-a şi nu beau vin, făcând o teorie de 20 de minute despre nocivitatea alcoolului la vârste fragede.

Bineînţeles, toţi aveau de vorbit chestii mai importante sau bancuri savuroase şi, nu s-a deranjat nimeni să-mi facă rost de apă. Dă-i cu măsline, dă-i cu brânză sărată, n-am mai rezistat şi-am trecut la vin.

Maestrul Rofatis se scarpină-n barba neagră, creaţă şi deasă şi zice pişicher:

-Da’ ce-ţi sclipesc ochii de inteligenţă, fata tatii!

Eu, vinovată, cu al patrulea pahar în mână zic cu voce mică:

-De la vin maiestre, de la vin!

Până la plecarea la facultate n-am lipsit de la nicio expoziţie dar, la chefuri cu pictorii n-am mai rămas niciodată că era belea: aveau vinul bun!

1988 este anul când s-a lansat domnul Prundea, punînd mâna pe locul doi pe ţară la un concurs de profil.

L-am întâlnit pe dl Prundea în urmă cu un an la o expoziţie în aer liber în Grădina Mare din Brăila. Am cumpărat două peisaje de toamnă care mi-au atras atenţia prin cromatica plauzibilă.

Cromatica plauzibilă… Să vorbeşti ca un critic de artă sună ca Dracu’, nu-i aşa? Ei bine, le-am cumpărat pentru că mi-au plăcut pur şi simplu! Un amurg de toamnă violet, cu o tuşă romantică dată de o bancă şi un felinar de epocă şi al doilea, o uliţă ce îmi amintea de copilăria mea la ţară în vacanţele de vară, au detronat două catedrale reci, vineţii, cumpărate cu mare cheltuială prin călătoriile mele prin Europa.

Deci, cele două peisaje de toamnă ale domnului Prundea au intrat în intimitatea dormitorului meu ( aici s-a râs spontan şi s-a aplaudat) şi fără ştirea şi vrerea domniei sale mi-au inspirat un volum de Proză Afurisită care este în curs de apariţie. Mă gândeam să îl contactez, ca să-i arăt cam ce-a putut să inspire măiestria domniei sale, când, aflându-mă la Salonul de carte de la Bucureşti, am avut surpriza să fiu sunată de maestru Prundea ca să particip la acest vernisaj.

Sigur că am acceptat fără să stau pe gânduri şi în stilul meu de a face totul în afara regulilor şi a uzanţelor, am evitat să mă-ntâlnesc cu maestrul în acest interval ca nimic să nu fie regizat sau contrafăcut în intervenţia mea. Mi-a lăsat imaginile pe stick şi am fost surprinsă de tema abordată, într-o manieră total diferită de picturile pe care le cunoşteam deja.

Sigur, în luna martie femeia este vedeta şi orientarea pictorului este firească spre o astfel de temă,  frumuseţea femeilor de la Brăila reprezintă brand local.

Preocuparea pictorului merge spre femeia intelectuală, de-o eleganţă aristocratică. Vesele sau melancolice, femeile domnului Prundea au un aer misterios, ochii fiind mascaţi de pălăriile elegante.

Dintr-o precauţie lesne de-nţeles ori sedus de nostalgia altor vremuri, femeile domniei sale sunt contemporane cu bunica-fată mare! Graţie şi eleganţă imposibil de detectat în prezentările de modă contemporane cu   fătuci anorexice, stranii umeraşe umblătoare.

Dar, cum îi şade bine unui bărbat matur, se pare că în aceeaşi măsură este preocupat şi de femeia frivolă, provocatoare.

Sigur că nu poţi să priveşti în istoria modernă a Brăilei fără să fredonezi „La noi la Brăila, la Tanti Elvira…” Fetele frumoase ale Brăilei, frivolele înregimentate sau nu la Tanti Elvira, se dezvăluie în pas de dans. Dacă  nu au ochii închişi, dansatoarele maestrului au privire provocatoare dar fără nicio urmă de vulgaritate şi asta nu ştiu dacă ţine de atitudinea modelelor sau de abordarea elegantă a artistului. După vestimentaţie şi după atitudine, lesne le poţi suprapune peste personajele Hortensiei Papadat-Bengescu sau ale lui Camil Petrescu.

Într-unul din tablouri, o blondă tulburătoare ne trimite fără dubii, cu gândul la fatala Marlyn Monroe.

Probabil printr-o lege a compensaţiei, când ai o brunetă acasă, blonda din minte te dă de gol pe pânză.

Evenimentul a fost remarcat şi de reporterii ziarului local Obiectiv-vocea Brăilei. Pentru a nu altera punctul de vedere al presei, redau articolul integral şi fără intervenţii pe text. Această parte reprezintă un up-date la postarea iniţială.

Femeile lui Camil Petrescu la Biblioteca Judeţeană

Vineri, 12 Martie 2010 | Cristina DOSULEANU

Miercuri seara, Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” a găzduit vernisajul expoziţiei „Renaşterea naturii” şi „Femei” realizată de artistul plastic amator Marian Prundea, fost elev al regretatului Vespasian Lungu. În cele 40 de lucrări în ulei, sunt prezentate flori, mai puţine, şi mai multe femei în diferite ipostaze, mai ingenue sau mai senzuale. Ceea ce frapează însă în creaţia lui Marian Prundea este culoarea. Tablourile sale sunt vesele, colorate, aşa ca primăvara, indiferent de subiectul abordat. Predomină roşul, rozul şi albul, în diferite nuanţe, fapt care creează o atmosferă luminoasă. Primarul Aurel Simionescu a remarcat frumuseţea femeilor din tablourile artistului şi i-a adresat invitaţia de a expune în spaţii şi mai generoase, unde să poată chiar vinde lucrări. Scriitoarea Doina Popescu a remarcat că personajul principal al expoziţiei este femeia din anii ’40, aristrocrată, inteligentă, instruită, dar că între creaţiile de acest gen se regăsesc şi femeile frivole, dar care nu sunt vulgare, adevărate personaje din cărţile Hortensiei Papadat Bengescu sau ale lui Camil Petrescu. La evenimentul moderat de şeful serviciului de Relaţii Publice, Claudiu Brăileanu, a fost prezent şi directorul Bibliotecii, Dragoş Neagu. La final, autorul a precizat că a vrut să aducă o bună vestire a primăverii cu această expoziţie, primăvară care, chiar dacă întârzie să apară, să fie purtată în suflet.

Sursa: Ziarul OBIECTIV-vocea Brăilei, ediţia de vineri-12 martie 2010

ARDEI IUŢI LA MIRĂSLĂU


În drum spre Maramureş, ne prinde noaptea pe drum şi ne oprim la un motel la Mirăslău.

Mâncarea excelentă dar, ardeii, focul lui Dumnezeu. I-am tranşat cu meşteşug, le-am scos seminţele şi i-am mâncat mai departe, chiar dacă scoteam flăcări.  Lacrimile de usturime  le-am şters cu mâna. Mare greşeală! Exact mâna cu care extrăsesem seminţele. Îmi ard ochii, obrajii şi dau cu apă! Mai rău! Sufăr vreo două ore spre amuzamentul familiei.

Ne luăm cele două camere în primire, undeva la etaj, urcând pe o scară exterioară cu trepte înguste, sudată bocciu de un cârpaci. Mare lucru că nu ne-am rupt picioarele la urcat, dar pentru un coborât nu mai aveam curaj şi ne gândeam la nişte funii din cearceafuri. Camera în care se instalează Ingrid cu mama e ok, cea luată în primire de mine cu soţul meu şi micuţa Sabrina, o jale! În toaletă un prezervativ folosit în coşul gol, în cameră cearceafurile smotocite.

Îmi fac curaj şi cobor în 4 labe pe nenorocita de scară şi cer la recepţie să-mi schimbe aşternuturile. Le schimbă bombănind:

-Ce, n-au dormit tot oameni?

Pe la miezul nopţii, stingem lumina. Un huruit de fierăraie ne ridică în picioare. Am zis că ne trece trenul prin cameră dar, nu! Trecea 20 de metri mai încolo. Ne-am cazat la acest motel amplasat pe şosea, fără să remarcăm linia de tren paralelă.

Ne liniştim şi stingem iar lumina. Sabrina, care avea trei anişori, vrea o poveste. Terminăm povestea, ne pupăm de noapte bună dar, Sabrina mai vrea o poveste. Tac-su îşi demonstrează autoritatea şi se face linişte. Peste zece minute, Sabrina vrea pipi. Se aşează pe oliţă şi 20 de minute se roagă de pipi să iasă.

-Nevastă, copilul ăsta-şi bate joc de noi! E trecut de unu’ jumate. Uite, eu o ţin şi tu o baţi!

-Ba nu, zic eu! Eu o ţin şi tu o baţi!

-Copilul se întoarce grav, ne priveşte atent pe amândoi şi zice serios:

Mă, voi aţi înnebunit amândoi?

Evident, ne pufneşte râsul.

Aerul era irespirabil. Soţul meu se hotărăşte să deschidă geamul care era bătut în cuie. Trage cu voinicie, rămâne cu cremonul în mână dar şi foaia de geam cedează. În liniştea nopţii, geamul spart face un zgomot asurzitor.

Vine în goană recepţionerul şi constată catastrofa.

De jos patronul se interesează de sursa zgomotului.

S-o futut cremonul!– urlă recepţionerul din rărunchi.

Pleacă după altă cheie.

Ne mutăm pe cealaltă parte a culoarului, adică cu geamurile direct spre linia ferată. Stingem lumina, trece trenul parcă direct prin cameră şi Sabrina îţi aminteşte că n-a apucat să facă pipi.

La 4 dimineaţa reuşim să stingem lumina dar, trenurile trec şi pe întuneric.

Precis am adormit până la urmă, fiindcă l-am visat pe Mihai Viteazul pe cal alb.

Dimineaţă coborâm amărăciunea de scară cu genunchii tremurând. Trece trenul în timp ce eram pe scară şi vibraţia se-nteţeşte. În mod miraculos, scăpăm fără picioare rupte.

Micul dejun este excelent! Se mănâncă tare bine la Mirăslău!

Anul trecut, Sabrina mă întreabă jucăuş: mami, când mai mergem la hotelul ăla unde am avut probleme cu… cremonul?

„ADEVĂRUL” DESPRE DOINA POPESCU


La o lună de la lansarea blogului, după ce surorile Marx m-au căutat la IP pe la 4 dimineaţa şi Vasile cu satelitul, s-au făcut atâtea supoziţii încât mă gândeam că este cazul să fac un CV şi să-l postez pe blog. Îmi era cam lene dar, m-a salvat ziarul ADEVĂRUL, ediţia locală de Brăila. Cum ziceam şi în alt post, am alergie la copy-paste dar, interesu’ poartă fesu’ : când mă laudă presa nu pot să mă abţin.

Brăila: Doina Popescu: pilot, jurnalist, scriitor, blogger şi om de afaceri de succes

  • Dora Sider

  • 98 afişări
  • Marţi 19 ian 2010

Doina Popescu

Doina Popescu – manager de firmă, scriitor, aviator, profesor de matematică, jurnalist şi blogger

Conduce o afacere dinamică cu două ingrediente de succes: creativitate şi seriozitate. În 1992 a reinventat publicitatea la Brăila şi la Galaţi. Este profesor de matematică la origine, jurnalist, pilot, sufletul „Torent”-ului, scriitor şi blogger.A copilărit cu avioanele-n cap, sau altfel spus cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ, iubind cu pasiune pilotajul sportiv. Şi-a dorit o carieră în aviaţie dar, nefiind pe vremea aceea serie de pilotaj pentru fete a optat pentru matematică. I-a plăcut şcoala fiindu-i la îndemână să înveţe foarte bine la toate materiile, mai puţin limba rusă, care i-a părut ca o „mâncare râncezită băgată cu forţa pe gât”. A avut un profesor de matematică talentat, Mircea Albu, care i-a stimulat pasiunea pentru geometria în spaţiu. I-a plăcut matematica fiindcă este opusul politicii: provocatoare, spectaculoasă dar, cu rezultate măsurabile şi implicând maximă seriozitate.

Fiind un spirit liber, în continuă expansiune, meseria de profesor de matematică îi oferea un spaţiu prea îngust de desfăşurare şi s-a îndreptat către un domeniu cu adevărat dinamic: presă. A colaborat cu mai multe publicaţii din Brăila şi Galaţi: „Actualitatea”, „Radio Brăila”, „Viaţa Liberă”, „Apel”, „Storm-tv”, „Cony-sat”.

„La acel moment 1992-1994 se practica cenzura intensiv, de multe ori redactorul şef îţi rescria integral materialul şi îţi păstra doar numele”, îşi aminteşte Doina Popescu.

În acel context a ales publicitatea. Ediţia de Crăciun a ziarului „Actualitatea”, conţinând integral reclamă contractată prin efort propriu al Doinei Popescu şi a fost practic primul ziar de reclamă al Brăilei: modern, tehnoredactat pe computer şi tipărit pe offset, marca Doina Popescu.

Drepturile de autor şi comisioanele se plăteau cu întârzieri de 4-5 luni aşa că s-a gândit să facă ceea ce îi place şi să fie propriul şef.

„Pe 4 aprilie 1994 a apărut «Torent Press». Practic, am reinventat la Brăila şi Galaţi publicitatea. Majoritatea directorilor din acel moment nu ştiau prea multe despre publicitate. Cei mai mulţi manageri brăileni şi gălăţeni au avut primele cărţi de vizită, foi cu antet, sigle sau firme luminoase concepute de mine şi de Florin, soţul meu”, povesteşte Doina Popescu.

Afacerea a avut o evoluţie ascendentă, susţinută de muncă pe brânci şi clienţi din ce în ce mai exigenţi în cerinţe, care i-au stimulat să ţină pasul cu toate noutăţile, parte din clienţi devenind în timp prieteni de nădejde.

Munca la Torent

„De mică am fost fascinată de calendare şi prima grijă în copilărie a fost să-mi iau agendă în fiecare an. Agenda, lanterna şi briceagul chinezesc, o bijuterie, nu mi-au lipsit din buzunar toată copilăria. Mi-au plăcut lucrurile fine, dichisite, cu design, la care se simte calitatea de la o poştă. Aşa că la Torent facem an de an calendare şi agende personalizate, imprimăm pixuri, brichete, tricouri şi orice alt suport. Lucrăm cu materiale pe stoc şi suntem prompţi cu bannere, mesh-uri şi firme luminoase. Mândria noastră sunt ştampilele de calitate şi suntem singura firmă din tară care oferim trei ani garanţie”, spune Doina Popescu.

În 2005 a apărut prima hartă a Brăilei cuplată cu harta României editată de Doina Popescu. În 2007 a apărut ediţia a doua, la Brăila şi prima ediţie a hărţii Galaţiului.

„Am gândit-o ca pe o hartă lucrată atent, pe o hârtie calitativă, cu Brăila pe o faţă şi România pe cealaltă, care să fie distribuită gratuit în hotelurile brăilene ca o carte de vizită a oraşului nostru. Se distribuie şi în librării şi la chioşcuri de ziare contra cost. Conţine reclama firmelor reprezentative din oraş şi a fost apreciată ca cea mai bună hartă pe care a avut-o Brăila până la acest moment. Conceptul a prins foarte bine şi de aceea am implementat acelaşi sistem şi la Galaţi”, explică Doina Popescu.

Deşi a crezut că la Galaţi lucrurile nu vor merge la fel de bine, neavând aceeaşi notorietate în oraşul vecin, a avut parte de o imensă surpriză.

„Harta Brăilei era cunoscută şi apreciată de mulţi oameni de afaceri gălăţeni. Directorul unei firme foarte puternice din Galaţi mi-a spus că noi brăilenii avem ceva special şi că facem lucrurile într-un mod propriu: cu temeinicie şi pasiune. Şi-a fundamentat afirmaţiile pe un contract mare şi am devenit buni prieteni. Alţi gălăţeni mi-au spus că în week-end se plimbă prin Grădina Mare din Brăila, prin Centrul Istoric şi pe Esplanadă”, povesteşte interlocutoarea noastră.

„Am ajuns la concluzia surprinzătoare că rivalitatea Brăila – Galaţi este întreţinută artificial. Am întâlnit însă şi persoane care s-au mirat că trebuie să vină cineva din Brăila să facă o hartă a Galaţiului dar, au pipăit harta Brăilei, le-a plăcut ideea şi au acceptat colaborarea, cu o singură excepţie. În general gălăţenii au fost interesaţi, cooperanţi şi foarte prompţi cu plata. S-a simţit clar că la Galaţi banii se mişcă altfel”, spune interlocutoarea noastră.

Proiectul a continuat cu harta Brăilei în format de perete, cu marcarea blocurilor şi a numerelor la colţ de stradă, tipărită pe pânză în condiţii grafice deosebite. La acest moment a apărut „ATLASUL BRĂILEI”, cu marcarea blocurilor şi a numerelor la colţ de stradă, în două formate A4 şi A3, tipărite pe carton gros şi trase în plastic pentru o bună rezistenţă în timp.

Lansarea primei cărţi

Pe 4 decembrie a lansat primul roman de acţiune- „Comisia Zürich”.

Iată ce spune Doina Popescu: „Cartea a ieşit în lume la «Gaudeamus» dar, la Brăila am avut lansarea la Teatrul Maria Filotti pe 4 decembrie. După spusele unui scriitor cu vechime, schema clasică la o lansare este să vină prietenii cu vizibilitate şi să spună ce băiat bun eşti. Dar, eu trăiesc după reguli propriile, în afara tiparelor”, explică autoarea.

Aceasta mai spune: „Bazându-mă pe un verb puternic, intrigă, personaje creionate apăsat şi dialoguri savuroase, am dat cartea spre lectură unor personalităţi din lumea culturală a urbei care nu mă cunoşteau absolut deloc. Astfel, prezentările doamnei regizoare Anca Cismaru, a doamnei profesoare Virginia Sâmpetru, directoare la Direcţia de Cultură şi a domnului Dan Moldoveanu actor la Maria Filotti au fost radiografii de detaliu fin, influenţate doar de valoarea cărţii şi de imensa lor surpriză că se poate scrie atât de bine la Brăila. Acţiune alertă, suspans, răzbunare, o poveste tulburătoare scrisă coerent dar colorat, glisează de la zâmbetul maliţios la hohotul sănătos de râs. Psihologia fină a unei femei, combinat cu scrisul viguros, antrenat şi antrenant de factură masculină fac din «Comisia ZÜRICH» unul din cele mai bune romane româneşti ale momentului- s-a spus în foişorul Teatrului în acea seară de decembrie.”

taguri

     

     

  • Doina Popescu

  • Torent

  • aviator

  • Comisia Zürich

  •  

    Întrebări şi răspunsuri

    Cum a fost primită cartea?

    „Am participat cu ea la târgul de carte «Gaudeamus». A fost surprinzător că în cele cinci zile de târg oamenii au citit cartea şi au revenit să discute cu mine, să-mi spună că-l detestă pe Dobritza sau că l-au îndrăgit pe Corvin şi să cumpere alte exemplare pentru prieteni sau cunoscuţi – cadou de sărbători fiindcă urmau sf. Andrei şi sf. Neculai. Trebuie să vă gândiţi că oamenii aceia au urcat până la ultimul etaj unde eram cu standul, trecând pe lângă alte sute de standuri cu zeci de mii de cărţi”, explică Doina Popescu.

    „Aveau ocazia să se răzgândească dar, nu au făcut-o. Alţii au venit să se fotografieze cu mine şi mi-au trimis pozele. Am simţit cu bucurie că am scris un roman incitant, de forţă şi cu lipici la public. Pe cele două bloguri, unde sunt postate şi articole curente dar şi fragmente relevante din romane am reuşit să atrag atenţia la peste 4.000 de vizitatori în aproximativ 20 de zile, ceea ce nu-i puţin pentru un scriitor debutant. Comentariile sunt relevante şi vă invit să le citiţi pe blog”.

    Ce legătură are matematica şi spiritul antreprenorial cu scrisul unui roman?

    „Era o vorbă: ce legătură are baba cu mitraliera! Vă spun imediat. Am rămas fidelă viselor din copilărie şi am realizat tot ceea ce mi-am propus în viaţă: să trăiesc după propriile reguli, să pilotez avioane, să mă mărit din dragoste, să fac nuntă americană, să am o fetiţă Ingrid (dar, Dumnezeu mi-a trimis-o şi pe Sabrina să-mi fie bucuria deplină), să scriu. Singura restanţă era să public romanele pe care le aveam în cap de multă vreme. O doamnă scriitoare de poveşti pentru copii mi-a dat un film: «THE SECRET» şi o prietenă mi-a trimis pe mess într-o dimineaţă un citat din Einstein. Mi-am amintit ce ştiam demult: «singurele limitări sunt doar în mintea noastră»”.

    Era 4 aprilie 2009, a 15 aniversare a firmei Torent. „Înşelată crunt de o bancă, simţind că mor cu dreptatea în mână, eram într-o stare de spirit asemănătoare cu cea a americanilor care iau o mitralieră şi-o descarcă în sediul unei bănci. Magia s-a produs, mitraliera am transformat-o în tastatura laptop-ului şi noapte de noapte am mitraliat/scris(ziua munceam pe brânci să fiu la zi cu ratele la bancă). Pe 9 iulie «Comisia ZÜRICH» era gata dar, am tipărit-o atât de târziu din lipsa banilor”.

    Mai sunt şi alte cărţi în lucru?

    „Imediat ce am terminat prima carte m-am apucat de romanul «Când Dumneazeu era-n vacanţă» care în acest moment este la corectură. Acum revizuiesc ultimul capitol din romanul poliţist «Ardei iuţi»”. A trecut campania electorală, ne prăbuşim în cea mai urâtă criză şi eu trebuie să public două romane. E o vorbă: când îi bine nu-i de mine, când e rău, hop şi eu. Dar, când politicienii îşi dau cu stângu-n dreptu’, când ne fac de râs Mailaţii şi Maihoţii, sportul şi cultura ne reaşează în rândul lumii. În viaţă totu-i praf şi amăgire. Cât deschizi ochii, cât iubeşti şi cât citeşti, atât eşti şi nimic mai mult. Dar, dacă ai copii şi dacă scrii, mai ai o şansă…”.

    Ce-i place

    „Îmi place Maramureşul cu oameni corecţi, de cuvânt, îmi plac munţii cu misterele şi poveştile lor, natura, istoria dacilor atât de puţin cunoscută şi atât de trunchiată. Îmi place terasa mea pe care scriu în zilele frumoase şi grădina de trandafiri. Îmi place să mă joc, să râd. Îmi place umorul bun, nebun, leşinător. Îmi place să discut cu oamenii: învăţ mereu în egală măsură de la copii de patru ani şi de la adulţi. Am prieteni de toate vârstele. Îmi place să visez îndrăzneţ şi apoi muncesc cu încăpăţânare să-mi realizez visele. Sunt o balanţă atipică, cu dragostea pe un taler şi cu prietenia pe celălalt. Aşa mă echilibrez eu”, mărturiseşte Doina Popescu.

    Ce nu-i place

    „Sunt atât de concentrată pe lucrurile care-mi plac, încât nu prea dau atenţie celorlalte. Un fel de protecţie antispam pentru sufletul meu. Nu-mi plac oamenii care-şi dau cu părerea despre probleme pe care nu le cunosc, nu-mi plac oamenii fără sisteme de valori şi cei ce-şi acoperă mediocritatea cu «las’ că merge şi-aşa». Nu-mi plac firile tiranice, tartorii din colectivităţi, profesorii care vor să fie ascultaţi şi iubiţi de elevi bătând din picior şi strigând „LEGEA SUNT EU!” Mă sperie copiii tăcuţi, întotdeauna mi-am dorit copii veseli, expansivi şi am avut noroc cu carul în privinţa asta”, a conchis interlocutoarea noastră.

    Ce nu aţi face niciodată?

    „Nu aş zice eu niciodată n-am să fac asta. Când ai aroganţa să spui eu niciodată nu voi face asta, parşiva asta de viaţă îţi trage preşul de sub picioare şi te vezi trântit la pământ”.

    Profil

    Născută. 16 octombrie 1968, Brăila

    Studii. Facultatea de Matematică-Fizică Bucureşti

    Profesie. Profesor de matematică

    Familie. Căsătorită din dragoste, doi copii frumoşi.

    Pentru mai multe poze  vedeţi sursa: ziarul ADEVĂRUL