O cronică la romanul Terente-Zodia zmeilor


COPERTA TERENTE-ZODIA ZMEILOR FINAL10

„Terente – Zodia Zmeilor”, romanul semnat de Doina Popescu-Brăila, se află în aceste zile la Târgul de carte „Alba Transilvana”, eveniment care se desfăşoară la Casa de Cultură din Alba Iulia, după ce a încheiat seria lansărilor la Festivalul de CArte de la Sala Polivalentă din Brăila, în urmă cu o săptămână. Cea de a opta carte semnată de Doina Popescu şi lansată în încheierea celei de a doua ediţii a Festivalului de Carte de la Brăila este, în opinia criticului literar Viorel Coman, un roman care nu se poate ignora. Cazul Terente a ţinut prima pagină a ziarelor ani de zile, ziariştii au scris zeci de cronici, motiv pentru care preţul hârtiei a crescut în acea vreme, Justiţia l-a căutat îndelung pe Terente, medicii l-au studiat, lăutarii l-au cântat, dar scriitorii au consemnat mai puţin despre Terente. Tema haiduciei este pierdută în timp şi chiar Panait Istrati ocoleşte să vorbească despre Terente, apreciază criticul literar Viorel Coman. În opinia sa, „romanul are mai multe straturi de receptare, de lectură. În primul rând, este un roman social, de observare a Brăilei, cu foarte multe elemente curajoase, din cronica vremii, balzacian, fără pretenţii de alonjă psihologică, realist, obiectiv, fără alunecări, este aproape o reconstituire foarte rafinată a epocii. Este un roman al mediilor, care prezintă viaţa burgheză a Brăilei, reconstituie atmosfera uitată de noi a acelor ani. Este un roman cosmopolit, în care apar greci, armeni, evrei, turci, lipoveni, un neamţ şi puţini români. Sunt oameni cu mentalităţi, o armonie între etnii, o reconstituire a imaginii unui oraş cosmopolit. Autoarea scrie un roman atipic, descrie vestimentaţie, obiceiuri, activităţi memorabile, cu o performanţă extraordinară şi o structură rafinată la nivelul limbajului. A doua temă mare este structurată pe apariţia şi dispariţia lui Terente, care este sau nu este, pe cheltuielile făcute pe banii statului, de a-l prinde pe Terente. O altă structură a romanului este imaginea reflectării lui Terente în mentalul colectiv. Apare imaginea lui Terente văzută din perspectiva femeilor epocii, e un amestec de teamă şi visare, de curiozitate, revoltă şi voluptate, un imaginar terorizat, dar şi fascinat, cu scene memorabile ale psihologiei feminine în delir faţă de Terente în salonul burghez brăilean”.
Mitologia brăileană trimite către eros
Brăila are enigma ei, o enigmă pe care nu o mai are niciun alt oraş din zonă, opinează criticul literar Viorel Coman. În opinia sa, „deşi are o istorie care ar putea să-i dea Brăilei o mândrie de a fi brăilean, memoria colectivă din Brăila nu spune nimic, nu captează, nu mitologizează istoria. Văzând aceste lucruri, te întrebi de unde vine această neaderenţă, această neaderare a brăileanului la adevărul istoric. Refuzăm această celulă care ne dă un pic de identitate, dar, compensatoriu, apare ceva unic în zonă. Mitologia brăileană trimite către eros; Ştefan cel Mare a dat foc Brăilei pentru că nu i s-a permis să o ia de soţie pe prima femeie memorabilă din Brăila. Apoi, Balada Chirei-Chiralina este una dintre cele mai tragice: fraţii Chirei îşi ard sora pe rug, pentru că s-a încurcat cu nişte turci, pe o corabie, aspect care denotă o mare puritate. A treia legendă erotică – Elvira, cu lira ei, care spune cum se câştigă lira la Brăila, o legendă cu texte din ce în ce mai curajoase în folclorul contemporan. A patra legendă a Brăilei este cea a lui Terente, legendă care, în memoria colectivă a zguduit nu numai zona, Ţara Românească cu evenimente din perioada 1922 -1927, cinci ani de luptă cu Terente, care a pus pe jar o armată de oameni. Şase milioane de lei, când valoarea leului era mare pe atunci – atât a pierdut statul român ca să-l prindă pe Terente. În romanul «Terente-Zodia zmeilor», eroul este văzut ca un zmeu care chinuie fetele, dar este redată şi neputinţa statului de a-l prinde pe Terente, iar autoarea descrie balta, care îl ocroteşte pe Terente”, apreciază criticul literar Viorel Coman.”Doina Popescu are intuiţia excepţională de a scrie un roman cu tema aceasta. Bine aleasă tema, mai ales că Terente este un bărbat năzdrăvan, atipic, pe care îl gândeşte o femeie care scrie literatură. De la distanţă, acesta este cel mai important roman al autoarei, celelalte devin acum exerciţii. E o temă mare, iar la ediţia a doua, autoarea ar trebui să aducă şi mai tare în prim plan mitologia lui Terente, a cărui imagine a ţinut prima pagină a ziarelor nu numai în Brăila sau în România, ci şi în America. «Terente-Zodia Zmeilor» este un titlu bine ales, pentru că autoarea îl plasează pe Terente în Zodia Zburătorului, legenda zburătorului fiind cunoscută, iar autoarea îl scoate pe Terente din zona tâlharului, a banditului şi îl pune în zodia justiţiarului, a haiducilor, a zburătorului. O temă care salvează din gudroanele istoriei un personaj de spaimă şi îl aşază într-o zodie suportabilă, plăcută, mai ales că, la 90 de ani după Terente, deja imaginea lui s-a purificat de zgura momentului, de anecdotică, dramatismul, de năzdrăvăniile momentului istoric de atunci. Purificându-se, începe acum să îşi croiască un vârf, să se înalţe din sine însuşi, aruncând în neant, în necunoscut, acea anecdotică fioroasă şi rămâne acel reflex justiţiar pur, erotic, care acum îşi trăieşte un vârf de receptare în toate ipostazele, culturale, literare, în general. Terente a terorizat Brăila vreo 5-6 ani. În timp, memoria colectivă selectează această imagine: întâi este tâlharul, care înspăimântează, terorizează lumea, apoi apare criminalul, el având la activ 8 crime, apoi, hoţul de drumul mare, care îl apropie de haiduc, haiducul, la noi neavând imagine negativă decât în documentele de stat din epoca aceea, în mentalul colectiv haiducul fiind un personaj pozitiv. După acest aspect, urmează legenda Terente, un moment îmbibat de erotism, de erotic.Terente este o carte deschisă, iar Doina Popescu găseşte în Terente o imagine nouă, o temă specială, acel Zburător care terorizează imaginarul feminin al oraşului”, subliniază criticul literar Viorel Coman.

http://obiectivbr.ro/content/terente-zodia-zmeilor

Reclame

Haiducul Dunării


coperta 1 haiduc.PESCARUL GHINIONIST

(capitolul II din romanul Haiducul Dunării)

În Stăncuţa, satul de la Dunăre, multe mergeau anapoda, dar gospodarii ştiau pe propria piele că unde-i rău, e loc de mai rău, aşa că-şi vedeau de treburi ca şi când le-ar fi fost bine. De parcă iureşul războiului şi asuprirea neamţului n-ar fi fost destul, în sat fu repartizat Tomac, o namilă de jandarm, ce mergea doar călare. Zbierând la lume acolo unde-ar fi mers vorba bună, îşi croia drum printre oameni cu biciuşca, chit că nimeni nu-i şedea bucuros în cale. Venit de la oraş, le reproşa ţăranilor praful, arşiţa şi lipsa facilităţilor urbane. Sătenii îndurau supuşi, cum mai înduraseră şi pe alţii.

Singurul ne-mpăcat cu câinoşenia jăndarului era Niţică, împieliţatul cel mic al Bulgăroaicei. Făcut de mamă-sa la bătrâneţe şi cam din calicie, după ce mai slobozise încă unsprezece plozi înainte, Niţică era puţin la trup, dar mintos. Adesea sătenii ziceau că parc-ar mai fi fost la un cur de babă. Nici mamă-sa, Bulgăroaica, fiind descântătoarea satului, adică la egal cu cârciumarul şi popa, între greii obştii, nu era slabă la minte.

Jucându-se c-un pui de arici pe malul Dunării, Niţică tot îşi zdrobea mintea, să găsească o cale, să-l îndepărteze din sat pe jăndar. Îi plăcea să privească gârla, îl ajuta să-şi rânduiască gândurile poznaşe. Călifarii pluteau făloşi printre raţe şi gâşte. Lotci pescăreşti – opincile lui Dumnezeu, cum le zicea băiatul – ţeseau tăcute malurile.

Pe seară, când să plece spre casă, îl puse pe puiul de arici în iarbă şi porni spre sat. După câţiva paşi, răzgândindu-se, făcu cale-ntoarsă. Îl luă în palme, întrebându-l:

–Ce-ai să te faci tu, micuţule, singur-singurel pe aici? Unde-i mămica ta?

Ariciul scânci.

–Uite, Puiule! Mă prind să-ţi fiu tătic! Tătic bun şi dulce, nu cum sunt taţii prin sat: beţivi, zurbagii şi bătăuşi! Te voi boteza Tunsu! În seara asta te iau cu mine, dar te voi aduce pe malul gârlei în fiecare zi. Dacă vine mama ta după tine, te las ei şi noi rămânem prieteni. Dar, sufleţel, dacă eşti al nimănui, bucură-te: acum mă ai pe mine!

A doua zi, un soldat neamţ puse afişe la cârciumă şi la biserică, anunţând pentru duminica următoare concurs de pescuit. Putea participa oricine poftea, premiul fiind un ceas militar marca Marvin.

Fiind sat de pescari, mulţi îşi puseră nădejdea să se fudulească punând mâna pe grozavul ceas.

Dar jăndarul le strică socotelile. Trecu călare pe uliţe şi interzise oamenilor să vină la concurs. Astfel, rămase singurul participant din sat contra nemţilor. Se şi vedea cu superbul ceas Marvin la mână!

Ba mai mult: le pretinse să vină spectatori, vază toţi cu cât dichis ridică mnealui peştele din apă.

Niţică, văzând că-i pune pe ţânci să-i sape după râme, se pregăti şi el… în felul lui.

În dimineaţa concursului comandantul hotărî ca şi din partea nemţilor să fie tot un singur concurent. Oamenii se adunară cu price pe mal. Îl urau pe jăndar şi-l blestemau cum nu-şi aminteau să mai fi blestemat pe cineva vreodată. Oancea al lui Carcalete şi Grigore al lui Carşoti erau cătrăniţi:

–Am ajuns de râsul stârcilor, frăţică! Pescari din neam, de-am dovedit caşaloţi şi monştri[1], să stăm cu braţele cruciş cât bagă băţu-n baltă un târtan! – zise al lui Carcalete.

–Doamne, apără şi păzeşte, că greu ne mai încerci pe noi! Să-mi pice mâinile de-oi aplauda! – întări Carşoti.

–Nu te grăbi cu vorba, nea Grigore! Eu zic c-o să aplauzi, de-ţi vor roşi palmele! – se băgă şi copilul în seamă.

–Dispari, drace, să nu-ţi pişc ţie niscai aplauze! – îl apostrofă pescarul.

Copilul îşi croi loc, ochind poziţiile în care se instalaseră concurenţii. Apoi, lăsând lumea să-şi verse năduful, se retrase din mulţime şi-şi văzu de treburile lui. Înotând pe sub apă, ajunse exact sub undiţa jăndarului. Cu trestia cu noduri sparte, inventată de Tirenti[2], Niţică respiră în voie şi-şi duse planul la bun sfârşit.

Mai întâi, de încălzire, îi agăţă de cârlig  o cutie de conserve umplută cu chetriş[3].

La fir întins pescarul trase victorios. La semnal oamenii începură să aclame. Tinicheaua pendulă în aer în râsete şi huiduieli. Carşoti răguşise.

Niţică aşteptă o vreme, apoi îi puse în cârlig o ciubotă stâlcită.

Tomac smuci. Oamenii jubilară şi nemţii traseră încă o porţie de râs.

Concurentul îşi propuse să-şi păstreze calmul, mânat de dorinţă: voia musai să capete ceasul!

Să se răcorească deplin, agăţă în cârligul neamţului o tigvă de cal.

Camarazii amuţiră, dar sătenii se amuzau gros.

Socotind c-a venit timpul pentru marele trofeu, Niţică agăţă-n cârligul târtanului o mâţă moartă.

Firul se-ntinse iar. Jandarmul se opinti plin de speranţă. Hoitul ieşi din gârlă tăind aerul  în urale.

Soldaţi şi săteni erau în delir. Grigore al lui Carşoti îşi încinse palmele:

–Dat dracului, mezinul Bulgăroaicei! La fix a zis! – se minună omul. Îi mâna lui! Mă prind!

Pescarii se simţeau răzbunaţi. Veniseră porniţi pe zaveră şi ieşise de comedie!

Niţică gândi să mai prindă ceva din spectacol şi se hotărî să iasă. Mai avea ceva de făcut: cu grijă să nu mişte pluta, storci şi râma din cârlig: lucru ştiut, peştele muşcă doar la râma vie. Din patriotism, strivi şi râma vărzarului.

     Vericule! Tomac îşi speriase norocul, dar nici neamţul nu se simţea prea bine!

Înotă în aval, ieşi pe furiş din apă, aşteptă pitit să i se usuce părul şi se amestecă în mulţimea de curioşi.

Sătenii râdeau pe furiş, iar nemţii se tot mirau de ghinionul concurenţilor.

Concursul se termină fără ca jăndarul să prindă un ciortănel cât de mic. Umilinţă până la nori!

Popa Lisandru, trecut prin grele încercări cu Niţă, văzu cârpit cu fir albastru ghinionul nefericitului şi-i zise coanei preotese:

–Nu spun cum a făcut, dar mă prind că-i mâna împieliţatului!

–Decât cu Niţică, mai bine lupta cu tot satul! – fu de părere şi prezbitera.

Nici nemţii nu vedeau în ghinioanele recente, simple coincidenţe pe capul bieţilor pescari. Puteau paria că-i mâna lui Nitz, dar nu aveau dovada. Plin de oftică, Tomac se purtă şi mai crâncen cu sătenii.

 

 

[1] A se vedea volumul Copilul Dunării.

[2] Romanul Terente-Zodia zmeilor.

[3] Pietriş.

Lansare Gaudeamus


Zilele acestea, între orele 10 și 20, mă găsiți la Gaudeamus, stand 313, nivel 7.70 (inelul cel mai aproape de cer).

Sâmbătă la ora 15, vă aștept la sala Mircea Sântimbreanu, tot pe inelul cel mai de sus, la lansarea romanului Fericire la preț redus și a volumului Copilul Dunării în ediție bilingvă, în traducerea Sabrinei Popescu. Pentru cine are chef să-si ridice nivelul de fericire, vă prezint în premieră romanul Dragoste și ciocolată. Pe acesta nu l-am trecut în programul de lansări dintr-un motiv foarte serios: fiind considerat cam indecent de pudicul rugbist, nu știam dacă obțin verde ca să-l public.

Umorul și povestea incitantă au învins! Cartea este tipărită! Vă aștept la Gaudeamus!COPERTA DRAGOSTE SI CIOCOLATA TIPAR 1 fericire la... Copilul Dunarii bilingv romane Doina

Vulpi și corbi


Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor!

Toată lumea a blamat vulpea!

Dar corbul? Nimeni nu s-a întrebat de unde a furat corbul caşcavalul!

Trebuia să i-o coacă cineva corbului, că şi-aşa are mintea odihnită. Îl relaxează gândul că, aşa cum este bine ştiut, corb la corb nu-şi scoate ochii!

Un corb ticălos mi-a furat caşcavalul. Conform practicii americane corbii se împuşcă.

Totuşi prefer o metodă mai paşnică! Îşi aminteşte cineva ce melodie a cântat vulpea?

Morala:  staţi cu ochii pe caşcaval, că se fură prea mult în ţara asta!

Moartea a ratat un chitarist


Ca să poți trece senin prin viață, ai nevoie de chiloți de tablă: ca să-și rupă dinții cei ce te mușcă de fund dar, mai ales, să mai atenuezi câte un șut în dos primit de la soartă.

Am să vă spun un banc vechi, cu vrăbiuța.

Ger afară, o vrăbiuță îngheață și cade din pom în colbul drumului. Trece o căruță, calul se balegă peste ea și, vrăbiuța, încet-încet își revine. Trece un motan și, dintr-o mișcare, înhață vrăbiuța și-o devorează. Morala: Nu oricine te bagă în rahat îți vrea răul! Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele!

Bancurile, asemeni aforismelor, proverbelor, zicătorilor și fabulelor, au un miez de înțelepciune populară pe care doar proștii îl ignoră.

Bancul de mai sus m-a amuzat la vremea lui dar, cu timpul, s-a insinuat în viața mea, în varii forme, reinventându-se iar și iar.

Colaboram cu o firmă de importanță europeană, firmă competitivă, cu active de sute de milioane de euro, privatizată mișelește pe 2 milioane de dolari, în anul 1997. Ca să aveți o idee de ridicolul sumei, vă spun doar că negocierile au decurs cam în aceeași perioadă când Gică Hagi își ceda piciorul stâng pe un an de zile la Galata Saray pe 4 milioane de dolari. Cumpărătorul, un investitor elvețian, în realitate evreu de la Craiova, colaborator al DIE, escroc internațional de anvergură.

Cum a permis SRI-ul ca acest bandit să distrugă o bijuterie a industriei românești este o mare enigmă. Sau, nu!

Unii vor crede că este incompetență dar, evreul se lăuda că varsă cash în buzunare încăpătoare la SRI, Garda Financiară, Vama, presă locală și centrală(știu precis cui anume, ce sume și în ce ritm), primarului  de atunci și unor oficialități locale, ministrului coliliu care se ocupase de privatizare și care n-a fost deranjat cu minime interogatorii din partea Parchetului. Într-o zi, bătrânul cotizant, trecut de 85 de ani, căzu la pat și, neajungând în țară la data stabilită ca să-și plătească taxele de protecție, Garda Financiară lansă un banal control de avertisment. Informat de descinderea Fiscului, bătrânul evreu, asemeni lui Cănuță, om sucit, căzu iar la pat, răpus de nervi pe pricină măruntă. În sinea lui, se simțea trădat de cei pe care-i hrănise din palmă. Familia evreului, fiică și nepot, era sătulă de tirania acestuia și, dornică să ajungă cât mai repede la sutele de milioane de franci elvețieni din seiful acestuia, cunoscut că ura băncile și banii și-i ținea în seifuri performante, pe proprietățile lui, îl urcă într-un avion privat, cu plinul făcut și cu rezervoare suplimentare. Bătrânul fu cuplat la aparate de monitorizare cardiacă dar, fără perfuzii sau alt tratament. Famiglia plăti cu larghețe pilotului, să-l plimbe pe cerul patriei de împrumut, până când funcțiile vitale vor fi pe zero. Deși hoțiile falsului investitor au ieșit la iveală, la nivel de multe zeci de milioane de euro, s-a pus batista pe țambal. Au fost târâți în justiție doar acarii Păun.

Precum șarpele Boa, familia evreului se hrănește din colosul industrial înghițit de versatul escroc internațional, statul român nefiind capabil să recupereze imensul prejudiciu. Trei mii de familii brăilene încă își ling rănile și încă suspină după anii când aveau locuri de muncă stabile la una din cele mai valoroase fabrici de mobilă, de talie europeană.

Dar, povestea nu-i simplă deloc. În ziua când au expirat cei cinci ani contractuali cu FPS-ul, evreul, patron atotputernic, l-a chemat pe directorul general, fost căpitan de vas:

– Marinare, de mâine dai în șomaj pe toată lumea. Oprești 30 de oameni pentru pază și pentru niște lucrări de întreținere în Combinat.

-Fabrica merge perfect, avem comenzi de jumătate milion de euro pe lună la export, cam tot atât la intern și livrări de câte 40.000.000 de chibrituri lunar, fiind singura fabrică rămasă pe piața de profil, adică, concurență zero pe chibrituri. Avem nevoie de încă 200 de oameni și am pregătit și o listă de utilaje.

-Ești un marinar limitat! Dacă tăiem tot la fie vechi și vindem terenurile, fără să mai muncim și fără să hrănim atâția nepricopsiți, câștigăm de 100 de ori mai mult. Donald Trump s-a îmbogățit din imobiliare,  nu din chibrituri.

-Ce vreți dumneavoastră este nebunesc și imposibil!

-Atunci, dacă te porți ca o duduie nevricoasă, îți plătesc să pleci la un curs de perfecționare în management pentru trei ani în Germania și la întoarcere vei găsi treaba făcută de mine!

-Adică, să faceți măgării pe mandatul meu? Nu! Prefer să plec!

-Vânt în pupa, marinare! Vei fi primul pe lista de disponibilizați!

Soția directorului general, director economic cu mare vechime în fabrică, ceru și ea să fie trecută pe lista disponibilizaților, din solidaritate cu oamenii cu care făcuse echipă peste 20 de ani, oameni loiali fabricii, loviți de strâmbă soartă.

A doua zi, orașul vuia, un cancer devoră cea mai performantă firmă din oraș, peste noapte oamenii se treziră șomeri, directorii concediați. Fură păstrați o mână de oameni și numite directoare două fătuci culese de prin birouri, aproape la întâmplare. Până să se trezească fetele, ajunse directoare, din beția puterii, hachițele patronului le zvârli în șomaj, după un scandal la limita infarctului.

Ca să demonstreze urbei că nu pe șmecheriile lui închisese o firmă prosperă, declanșă directorilor patru procese în instanță. Îi cunoșteam din 1992, din vremurile când lucram în presă. Relațiile de afaceri s-au derulat corect și prompt de ambele părți și s-au transformat într-o prietenie durabilă.

Loviturile veneau exact când Dan, fiul lor dădea Bacul și admiterea la facultate. Singura bucurie din acea vară teribilă fu că Dan intră pe unul din puținele locuri de la Conservatorul din București.

Când se scufundă corabia, șobolanii fug primii. De regulă, pe 4 august, când doamna director economic își serba ziua de naștere, avea alături peste 50 de musafiri. Acum, când erau șomeri și sufocați de procese, eram doar trei familii, adică eu și soțul meu și două familii de marinari, plus sora sărbătoritei.

Marinarul ar fi putut pleca pe vas. Doamna director economic se bucura de un prestigiu enorm în urbe. Ambii ar fi putut să se aranjeze foarte repede în posturi convenabile, dar au vrut să dea o șansă oamenilor care rămaseră instantaneu șomeri. Cum procesele erau în desfășurare, exista riscul ca bătrânul evreu, cu armata lui de avocați, să le pună mâna pe toată averea, astfel că investiția s-a derulat pe numele surorii mele și eu m-am ocupat de constituirea tinerei firme,  achiziția halelor și a utilajelor.

Au achiziționat utilaje sh dar mult mai performante decât la bătrâna fabrică, punând gaj la bancă patru case ale familiei: a lor, cea a soacrei, mamei și cumnatei, și angajând câteva sute de oameni în trei schimburi. Timp de trei ani lucrurile au mers bine, nu foarte bine fiindcă muncitorul roman nu se sinchisește că patronul și-a pus casa la bancă și multe livrări la export erau însoțite de retururi sau comentarii negative din partea neamțului.

Unul dintre procesele cu moșul era legat de materiile prime rămase în stoc la închiderea fabricii. Directorii au demonstrat în instanță că erau cantitățile normale și necesare în stoc, ce se consumau cam în decurs de trei săptămâni de producție și că nu s-ar fi rămas cu ele, dacă patronul n-ar fi închis fabrica brusc și fără motivație. Nu-mi amintesc celelalte motive de proces, toate artificiale, important este că bătrânul evreu a pierdut toate cele patru procese și a și fost obligat de instanță să plătească o serie de despăgubiri directorilor.

Cam la doi ani și două luni de la deschiderea firmei, când afacerea era pe cai mari, ne-am întâlnit la restaurantul chinezesc să sărbătorim câștigarea proceselor. Marinarul a răsuflat ușurat când i-am propus ca a doua zi să mergem la notariat să transferăm toată afacerea de pe numele surorii mele pe numele lor. Au întrebat cu timiditate ce procent îmi opresc eu, cât îi revine surorii mele și cât le revine. Le-am spus că este firma lor și vreau să și-o transfere integral pe numele lor. Am crezut că discuția este clară dar, a doua zi, în timp ce erau la notariat cu sora mea, m-au sunat și au insistat să le spun ce procent vreau să-mi păstrez și cât să-i lase Adei. Le-am cerut să-și treacă afacerea 100% pe numele lor, fiindcă prietenia este singura plată ce-mi doresc pentru aportul meu la lansarea și dezvoltarea afacerii. Cât sora mea, le-am explicat că dacă au un bulgăre de aur și nu știu unde să-l dosească, să-l lase Adei. Peste 10 ori 20 de ani îl vor primi intact și dacă este cazul și cu oarece dobândă. E greu de stabilit cu precizie dar, măcar de la Panait Istrati până în prezent, prietenia este cel mai de preț dar pentru brăileni. În copilărie am citit pe undeva, că prietenul trebuie să fie o oglindă, dar nu ca să-ți faci sprîncenele ori să-ți cănești mustața.

Fabrica s-a dezvoltat, productivitatea a crescut, s-au angajat noi credite pentru utilaje. În iunie 2008, când noi încă dansam pe puntea superioară a Titanicului, ca să parafrazez un politician parșiv (pleonasm, evident), neamțul a simțit adierea crizei și și-a luat primele asigurări, trăgând o splendoare de țeapă firmei brăilene.

La 800 milioane vechi curentul și cam tot atât factura la gaze, sigur că-ți este cam greu să plătești și miliardul aferent cheltuielilor cu impozitele pe muncă, fiindcă guvernul roman se întrece în a oferi facilități investitorilor străini, punând perna pe față companiilor românești. Astfel, după elaborata țeapă germană, alegând să plătească utilitățile pentru a continua producția, firma a întârziat plata dărilor către stat. Vigilența Fiscului a funcționat fără cusur, conturile fiind imediat blocate. De aici la insolvență a fost un pas foarte mic. Deși datoriile către bănci erau achitate în proporție de 80%, din lipsă de numerar, s-a amânat radierea unor ipoteci. Banca Comercială a profitat și s-a declarat stăpână peste toate activele firmei dar și peste  toate casele ipotecate. Prin dobânzi și penalități datoria achitată în mare parte și rămasă cât bobul de orez s-a ridicat la nivelul Ceahlăului. Marinarului îi trebuia cash. Singura cale de a funcționa și de-a asigura salariile a fost să ia bani de la cămătari. La fel de ticăloși ca cei în costume Armani, cămătarii bronzați și-au primit banii înzecit dar presiunile lor sunt de neoprit și la acest moment. Bună ziua ai dat, belea ți-ai căpătat!

Cum Dracul este foarte vigilent în astfel de cazuri, se însinuă și în complicata ecuație pe care v-o expun. Altfel zis, directoarea tehnică, viclean copil de casă, în realitate domnișoară bătrână, exersând tehnica facerii copiilor cu mulți bărbați însurați, se strecurase de multă vreme în patul marinarului. Orbit de meșteșugul din scutece, acesta ignoră că domnișoara director sustrage vopsele, lacuri, cherestea și produse finite de mobilă din fabrică cu…  tirul. Teapa neamțului, uriașa impozitare a muncii, intransigența Fiscului, nesătula amantă hoață, patima pentru păcănele a marinarului, au făcut ca prietena mea, directoarea economică, să gestioneze singură o bombă cu ceas ce urma să-i spulbere afacerea, casa, familia, sănătatea și să-i lase fără cuib pe toți ai casei, mamă, soacră, soră, ce giraseră cu casele.

M-am întrebat mereu de ce această femeie excepțională, care ajutase mii de oameni, trebuie să treacă printr-o încercare atât de teribilă. Din poziția ei de director economic a fost ca o moașă comunală: omul care face bine oricui cere ajutor. Nimeni nu cred că se poate plânge c-a fost în audiență la ea să nu fie sprijinit, rezolvat, încurajat. Ca patron de firmă, a fost corectă, caldă, înțelegătoare.

Dan, fiul lor, absolventul de Conservator își lăsă marea pasiune pentru rock și pe prietenii din trupa  Thunderbird și se întoarse în urbea natală să-și ajute mama. Arar, o fugă de-o zi în București să-și întâlnească prietenii și să-și vadă iubita, o fată admirabilă, care l-a iubit și susținut, o unguroaică cu destin de Penelopă.

Cât au trecut? Doi ani, trei ani de muncă înrobitoare? Într-o țară în care firmele mici sunt zdrobite de impozite și controale, muzicianul de talent și-a amanetat chitara, laptopul și sculele muzicale, a luptat să resusciteze firma, să plătească salarii și datorii la cămătari, suspinând după fată și după trupa care se destrămase după plecarea lui. Cărând apă cu ciurul, anul acesta, într-o zi de mai, s-a declarat învins de sistemul cinic și de societatea autistă în care trăim. A plecat în străinătate, să-și găsească un rost, să muncească, până vremurile îi vor permite să ia din nou chitara în mână și iubita de nevastă. Cum românii fac muncile cele mai riscante și nu se sinchisește nimeni de siguranța lor, din prima săptămână a căzut de la câțiva metri înălțime și și-a rupt piciorul. Accidentul de muncă a fost mușamalizat, doar victima era un roman oarecare. S-a refăcut și muncește îndârjit, fiind apreciat ca un foarte bun specialist.

Azi noapte pe la patru, ora două după fusul orar pe care muncește acum, și-a sunat mama cu un hohot de disperare în glas: Mamă! Aproape toți prietenii mei au murit! Alex se zbate între viață și moarte!

Tinerii din trupa Goodbye to Gravity sunt colegii lui Dan de la trupa Thunderbird. O mare nenorocire l-a extras pe Dan din trupă și l-a aruncat departe de țară, departe de tragedia din clubul Colectiv.

Mi-am reproșat ani de zile că am această fire săritoare, că i-am ajutat atunci să-și facă firmă, le-am cumpărat halele și utilajele. Dacă eu și sora mea nu ne-am fi zbătut atunci, marinarul pleca pe mare, doamna director economic ar fi acceptat propunerea prefectului Manea de a merge director în prefectură și talentatul muzician Dan Șuțu și-ar fi urmat destinul de rocker. Mi-am reproșat mereu că, ajutându-i pe acești oameni în 2003, de fapt i-am aruncat în IAD.

Scriu aceste rânduri plângând. Eu plâng ciudat, Sabrina se miră mereu. Mie, un ochi îmi râde și altul îmi plânge. Plâng pentru toți tinerii din clubul Colectiv, chiar dacă au murit, au fost răniți ori sunt aproape teferi. Plâng chiar și pentru acei norocoși care sunt în viață. Plâng fiindcă și-au pierdut prietenii… Pentru ei, viața nu va mai fi niciodată la fel! Plâng pentru cei doi chitariști ai trupei Goodbye to Gravity, plâng pentru toate mamele care și-au pierdut copiii în infernul de la club. Plâng pentru toate mamele care și-au pierdut copiii…

Dar celălalt ochi îmi râde, fiindcă chitaristul Dan Șuțu, fiind prea ocupat să înfrunte Iadul, a ratat The Day We Die„.

Nu oricine te bagă în rahat îți vrea răul! Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele!

  

Șoc la coafor


În urmă cu 26 de ani eram studentă, îndrăgostită și mai aveam cam o lună până să mă mărit, dar eu încă nu știam, deși fusesem amenințată adesea. Deși aveam părul scurt, rugbistul a insistat să fac un permanent. Era întâiași dată în viață, așa că am ales coafor cu ștaif, vis-a-vis de Cișmigiu.

Cam șase ore a durat așteptarea, plus manevrele necesare, timp în care, flăcăul a stat cuminte lângă mine, ascultând bârfele doamnelor. Ba ne-a servit cu cireșe, ba a mai spus și el câte un banc. La un moment dat, a ieșit să fumeze.

Clientele, la unison cu coafezele, pornite, m-au tăbărât să-mi explice:

-Fată, hăi! La coafor, această instituție, exclusiv feminină, nu s-a pomenit niciodată ca doamnele să fie insoțite de bărbații lor!

Cea mai stăruitoare era doamna Rodica, o persoană drăguță, care lucra la radio sau la televiziune.

-În 25 de ani, de când sunt măritată, eu n-am pomenit să vin cu soțul la coafor și nici pe altcineva n-am văzut!- interveni și o altă clientă, susținută de doamna Rodica.

-Ne-ai produs un șoc, ne-ai pus pe jar, aducând un bărbat aici! Bine c-a ieșit! Eu trebuie să-mi epilez mustața!-sări alta, la fel de inflamată.

Doamna Rodica m-a prelucrat cu cel mai mult tact.

Le-am explicat că sunt de acord cu poziția lor

-Înțeleg că doamnele nu vin însoțite la coafor. Nici mie nu mi se va mai întâmpla peste 25 de ani! Dar, nefiind o doamnă ci o… studentă îndrăgostită, precis, am voie!- am concluzionat eu.

Nu m-am ținut de cuvânt. Am rămas suspendată tot undeva, la statutul de studentă. Coafeza mea este și frizeriță, chiar profesoară de hair-styling, astfel că merg adesea cu rugbistul la coafor. Culmea, majoritatea doamnelor vin cu soțul. De exemplu, pe doamna psiholog T am întâlnit-o adesea cu soțul, domnul T, fiind un proiectant-constructor cunoscut în oraș. Doamna pentru manoperă mai dichisită, dumnealui pentru un tuns rapid.

Iată, că nu s-a răstoarnat lumea din cauza mea! Deși, ținând cont că faptele incriminate se petreceau în vara lui 1989, se poate spune că lumea chiar s-a răsturnat în acest sfert de veac!

Surprinzătoarea Minerva


Acasă îi spuneau Mioara. Mergând la șapte ani la școală, a aflat cu stupoare că în acte o cheamă Mița. Nășicu’ Niculescu, notar în sat, se iubea cu o profesoară, Mița Bostan. Se pare că atât cât a ținut idila, onorabilul notar Niculescu le-a botezat Mița pe toate nou-născutele din comună. Totul s-a dat în fapt când fetițele au ajuns la școală. Mamei nu i-a plăcut cum sună Mița și a optat pentru Minerva. Așa îi spun și eu. Pănă la 54 de ani, mama mea nu a fost niciodată în concediu. A crescut trei fete și două nepoate, a muncit, a muncit, a muncit! Din 1993, împreună cu soțul meu, am luat-o în majoritatea concediilor. A făcut o pasiune pentru montagne russe-ul din Satul de Vacanță din Mamaia. Din mare era greu de scos. Cel mai des o aduceau salvamarii din larg, în barca lor, pretinzând că Minerva încearca să treacă la turci înot. La munte s-a cocoțat voinicește până la cuibarele vulturilor. Greu am ținut pasul cu ea. Măcar de vreo zece ori s-a îndrăgostit de natura montană și și-a căutat casă în zonă: la Azuga, în Maramureș, pe valea Oltului, în jurul Bicazului… Neavând suficienți bani, s-a resemnat pe mai departe cu traiul la câmpie. Muncă în gospodărie, plăcinte, nepoți… A frânt și inimi, a fost cerută de nevastă de vreo patru ori în ultimii douăzeci de ani: un colonel de aviație cu casă în Doctor Lister, nea Vasile din Slatina de Suceava, un pensionar militar în Cișmigiu, un voinic în Maramureș. A declinat cu grație… Monogamă hotărâtă! A avut bărbat… nu merită deranjul încă o dată!
În mai a împlinit 76 de ani.Văzând că n-o putem decupla de la treburile casnice, rugbistul a hotărât să ne trimită pentru câteva zile în capitală.
Într-o săptămână am făcut-o pe mama dependentă de ciocolată, capuccino ar bea cu butoiul, din aparatele fitness din Cișmigiu am dat-o jos doar după ce s-a antrenat serios în toate.
Sunt mândră de vacanța cu mama! După această experiență, mă simt în stare să-i destructurez programul și lui Dalai Lama!