Freamăt la Capșa lui Camil


Freamăt la  CAPȘA[1]

Fragment din romanul ”Terente-Zodia zmeilor”

Ca să poți trece senin prin viață, ai nevoie de chiloți de tablă, să-și rupă dinții cei ce te mușcă de fund dar, mai ales, să mai atenuezi câte un șut în dos primit de la soartă.

De peste patru ani ziarele din țară ori din lume își sporeau câștigurile pe spatele banditului lipovean numit regele bălților ori voievod peste stufărișuri.

     Aceeași sete de senzațional și aceleași hiene de presă acționau la fel, pe toate meridianele. The New York Times, Daily Mail, Corierre della sera ori ziarele pariziene, ori de câte ori le scădea tirajul, trimiteau reporteri în România, îndeosebi la Brăila, să afle picanterii la fața locului, să-și incite abonații cu isprăvile teribile ale faimosului bandit român, acest nou Rasputin care uimise lumea prin îndrăzneala și virilitatea lui.

 La Capșa, în aerul străveziu de țigară, amestecat cu parfumuri subtile, obișnuiții casei beau marghiloman sau cafele turcești în felegene[2], răsfoind gazetele.

Provincialii, deși aveau acea cutezanță dată de o anume greutate a pungii, erau reperați de ochii versați ai chelnerilor. Emoția de-a călca peste pașii lui Caragiale ori Eminescu, fără intenția ori putința de a-i astupa, îi ținea stingheri, pe marginea scaunelor, ca și când, dacă ar fi șezut mai pe mijloc, ar fi nimerit pe tăciuni încinși ori în vreo nevăzută pioneză.

Pe prima pagină la Universul, la Dimineața, ca și pe buzele tuturor, era același nume: Terente!

Gramofonul cânta în surdină valsuri vieneze. Pendula de podea vestea că-s ceasurile nouă și jumătate. La masa din dreapta intrării își citea gazetele un bărbat feciorelnic la trup, puțin adus de umeri. Virând puțin pe stânga, ședea într-o postură nonșalantă pe scaun, dovedind o veche obișnuință de-a frecventa localul. Avea ochi mici, scrutători și-o privire albastră, limpede, ce-i asigura succesul imediat la femei. Sorbea din cafea ca de obicei, cu gesturi scurte, sacadate, nervoase. Obișnuiții localului recunoșteau în persoana lui pe scriitorul Camil Petrescu. Cucoanele obișnuiau să zică despre el că, să fi fost mai înalt, ar fi câștigat renumele de cel mai chipeș burlac din București. Abia atingând un metru și jumătate, suferea în secret de calicia naturii. Obrăznicăturilor ce încercau să-l privească de sus, le replica că acolo unde alții se cocoață pe portofel, el se înalță pe talent. Înalt ca bradul și prost ca gardul!– era expresia lui favorită.

În isteria generală, creată în jurul banditului din bălți, părea că scriitorul, curios din fire și interesat de tot și de toate, de această dată era singurul neinteresat de subiect.

Un ofițer de grăniceri impunător, cu păr negru, cizme corect lustruite și lanț de aur ce-i trăda un ceas de buzunar valoros, se opri în dreptul mesei sale:

–Îmi dați voe, domnule?- ceru apăsat permisiunea să se așeze.

Literatul acceptă cu o ușoară înclinare a capului.

Din fericire, ofițerul avea glasul sonor și vorba răspicată, astfel că scriitorul, rămas surd din război, reuși să poarte o conversație fără să se enerveze. Majoritatea cunoscuților îl torturau, vorbind șoptit și, faptul că nu-i auzea și nu putea să intre în duelul replicilor îl isteriza. Era o lume a șoaptelor, a aluziilor slobozite discret, din vârful buzelor; imposibilitatea de a le recepta îl scotea din minți.

–Mare noroc avem că banditul își face mendrele între Brăila și Tulcea și nu dă iama și în coconetul bucureștean. Nicio femee onorabilă nu ar mai putea ieși pe strade!- rosti ofițerul.

–Domnule! Te rog să mă cruți! Putem vorbi despre orice, în afară de acest oribil specimen! Se cheltuiește atâta energie pentru înălțarea acestui ins dezgustător… Decât să aflu mistificări și parabole deșănțate despre acest primitiv, prefer a ceti un volum de literatură…

–Vă dau dreptate, domnule! Fiind ofițer la grăniceri, cu însărcinări direct legate de caz, eu pot să vă confirm că multe dintre articolele de presă sunt simple scorneli, ori chiar minciuni sfruntate! Dar, cu cât sunt mai exagerate ori mai nerușinate, cu atât mai vârtos se învârt tiparnițele la jurnale! A tipări ziare cu Tirenti pe prima pagină este același lucru cu a tipări bancnote! Valută forte!

–Aceasta mă enervează și mai tare! Măcelul răzbelului a fost astupat de nerozii, eroii de eri zac uitați în țărâna patriei nerecunoscătoare…

–Adevărat, domnule! – confirmă solemn ofițerul.

–Dacă nu avem bătăi de flori la Șosea ori alte frivolități mic-burgheze, scuturăm bandiții de păcate, transformându-i în răsfățații momentului. Să deschizi o gazetă pariziană și, cetind despre România, în loc să găsești detalii despre certele valori ale patriei, despre marii noștri romancieri, de pildă, toți scriu despre un brigand ce necinstește casele cetățenilor. Fleacuri, fleacuri

Ofițerul zâmbi pe furiș. Era cunoscută nemulțumirea romancierului pentru palida recunoaștere a meritelor sale, pentru câștigurile infime și incerte din scris, el văzându-se ca pe cel mai important scriitor în viață. O tânără scriitoare, din șirul lung al pătimașelor lui iubite, îl vedea ca pe un soare, așa cum se vedea și el de altfel; dar această satisfacție era prea măruntă pentru orgoliul lui.

–Dacă sunteți interesat să scrieți un roman despre Tirenti, prin funcția pe care o dețin, lucrând zi de zi la caz, je peux vous donner des informations de première main. L’information chaude, naturellement[3]

–Domnule ofițer! Regret că, deși am discutat îndelung, nu m-am făcut pe deplin înțeles! Îl detest pe acest individ din rărunchi și orice discuțiune legată de numele lui o consider agasantă și trivială!

–Dar acest roman se va vinde ca pâinea caldă și dumneata te vei îmbogăți pe loc! Tirenti-Noul Rasputin! Un noroc pentru orice scriitor!

Nu poți face sită de mătase din păr de câine!– zicea un sergent pe front. Literalmente, nu mă pot imagina șezând la birăul meu și scriind despre machinațiunile acestui tâlhar de sentimente, Don Juan de stufăriș sau cum i-o fi mai zicând presa de scandal! Departe de intențiile și pretențiile mele de-a cuprinde acest subiect frivol între copertele unui roman; ar însemna să-l iau în serios și să-l girez cu autoritatea mea!

–Sunteți liber să vă alegeți subiectele, dar substratul afacerii este complex și incitant. Dumneata, mare scriitor, te zbați în lipsuri și neajunsuri, iei totul pe cont propriu și pe risc propriu, așa cum se zvonește că intenționezi să procedezi cu viitoarea dumitale gazetă, Cetatea literară! Ori statul pune la bătaie sume amețitoare, carevasăzică peste un milion de lei[4] până la acest moment, supt pretextul prinderii lui Tirenti. Înțelegi dumneata de ce se pun atâtea machinațiuni în cârca banditului? Așadar, capii armiei române au găsit ciolan gros și rod cu folos. Banii se scurg hoțește, jucându-se prin casinouri și plimbând amante la Paris, apoi totul se trece în contul lui Tirenti. Știi dumneata bunăoară cum se hrănesc poterele alcătuite din jăndari, infanteriști, grăniceri și oameni ai Siguranței, Poliției ori ai Marinei Militare? Numai în satul Carcaliu s-au rechiziționat câte două găini grase din fiecare gospodărie, iar cârciumarilor li s-a luat vinul fără plată pentru îndestularea până la beție a oamenilor statului, în timp ce banii se cheltuiesc pe cărți poștale cu fotografia lui Tirenti. 2.000 de lei a încasat fotograful Klein pentru 200 de cărți poștale, adică exact suma cu care s-ar fi putut cumpăra 400 de pâini ori 200 de litri de benzină.[5] Deși s-a cheltuit o sumă colosală, nu se știe cum, pentru hrana trupelor de urmărire, mii de pâini s-au luat de la brutarii brăileni pe bonuri de mână, semnate de șeful Siguranței, Guță Dumitrescu. Bieții brutari au adunat câte un sertar plin de bonuri, dar n-au văzut nici măcar o para. La fel stă treaba cu achiziția, pe bonuri, de zahăr, untdelemn, slănină, funii, gaz ori catran și nici acești negustori păgubiți nu întrevăd vreo speranță ca statul să le astupe paguba. S-au făcut discuții și s-au pus mari speranțe în urmărirea din aer a bălților. Planul a fost aplaudat ca genial, astfel că a fost adus sublocotenentul Frumosu cu aeroplanul. Entuziasmul a fost maxim și autoritățile militare îl vedeau gata prins, anunțând gazetele că este chestiune de ore ca banditul să fie capturat. Dar după un raid, ce să vezi, aparatul de zbor s-a defectat, optimismul a zburat. S-au pus în joc 1.620.000 de lei pentru prinderea lui Tirenti, sumă cu care echipezi o armată întreagă. Dar unde curg banii? Urmărirea se face cu bărci, motoare și șalupe rechiziționate de la pescari ori de la Pescăriile Statului. Marina Militară a adus pentru urmărire vasul Maican și două șalupe, dar stau trase la mal, la Liman, fără combustibil.

La Carcaliu au fost rechiziționate 200 de bărci și lotci de la săteni, blocând activitatea de pescuit și ducând satul în foamete și sărăcie. Alte 40 de bărci au fost luate de la Dăieni și Ghizdărești. Pe malul stâng de la Arapu și Ghecet și pe malul drept al canalului Măcin de la Ghecet la Ostrov se patrulează doar cu două-trei șalupe ale statului, în rest cu lotci și șalupe rechiziționate. Jean Matzukis, cel ce are casa pe bulevardul Cuza, colț cu bulevardul Sânta Măria a fost solicitat și el cu vasul său să dea o mână de ajutor. Având prieteni suspuși la comenduire, el primește de cinci ori mai mult carburant decât consumă. Să vedem cât îl mai ține curajul: Tirenti i-a trimis o scrisoare să-l mai domolească.

Revizorii de la Pescării nici nu mai vor să audă de rechiziții. Interesul lor este să-și scoață pâinea din pescuit, nu să-i plimbe pe acești soldați de vodevil. Îmbrăcați ca niște turiști, cu binocluri de teatru pe piept ori ca actorii de cinema, acești diletanți nu vor prinde pe Tirenti!

–Dacă poți dovedi aceste fapte, subiectul devine interesant…

–Pot! Și încă ceva… Ca să demonstreze că nu toacă atâta amar de bani în zadar, polițiștii tot arestează câte un Tirenti. Întâi, au luat, unul câte unul pe cei trei pescari din Carcaliu ce poartă numele fugarului. Găsind că nu-s destul de îndrăzneți ori șmecheroși, au priceput c-au săltat persoana greșită, dar lăcomia de trofee i-a întărâtat pe comandanți să-i mai ție priponiți câteva zile. Apoi, au decis să-i aresteze chiar pe toți purtătorii numelui Tirenti. Așa l-a luat și pe un pescar din Piscul Brăilei. Dezamăgiți că nici acesta nu se potrivea banditului, l-au luat pe Ghiorghi Tirenti, cofetarul din strada Ștefan cel Mare. Înțelegând confuziunea, bietul cofetar și-a lăsat nădragii în vine, să arate că mădularul lui este croit cu mare calicie, așa că n-ar putea să facă vitejiile adevăratului Tirenti. Hotărâți, polițiștii i-au pus cătușele, încarcerându-l alături de alți șapte. Nelecuiți după atâtea confuziuni, le-a cășunat pe un călător din Basarabia, vinovat că purta același nume cu proscrisul. Sărăcia din izmenele acestuia i-a adus scăparea după două săptămâni de carceră.

     –Dar de ce a durat atât să-l slobozească?

–Nu cunosc… Poate nu erau hotărâți dacă, din comisia de evaluare, trebuie să facă parte anatomiști, geometri ori nevestele de seamă din urbe…

–Ai umor, domnule… Poate ar trebui să scrii dumneata cartea… Alte isprăvi nostime mai cunoști?

     –Cea mai năstrușnică operațiune a fost într-o seară, când după mai multe zile de patrulare, o șalupă a Marinei militare l-a arestat pe adevăratul urmărit. Întâlnind o barcă cu țivili, a fost identificat fără greș fiorosul bandit. După mai multe ore de anchetă, s-a stabilit că arestatul era chiar comisarul de Siguranță Mișu Stoenescu[6].

Brusc, licărul din priviri se stinse și scriitorul redeveni posac:

–Dar, m-am jurat să nu scriu nici măcar un rând pe acest subiect în Universul literar! Sunt om de cuvânt și nu voi scrie! Terentiada a devenit o psihoză națională! Se doboară păduri și se risipesc sute de vedre de cerneală pentru a înălța acest individ odios! Bate deja de ceasurile unsprezece! Mai e puțin și se face de prânz. Sunt dezolat, dar trebuie să plec! Sunt așteptat la teatru. Te salut, domnule ofițer!

–Am onoarea, domnule scriitor! – salută grănicerul milităros, ridicându-se și pocnind călcâiele.

Chelnerul încasă nota meseanului ce tocmai se îndepărta și se băgă în vorbă:

–Vă puteți regla orologiul liniștit după conașul Camil: vine la 9,30 și pleacă la orele 11 fix, nicio minută mai târziu.

Ofițerul consultă ceasul cu capac din aur, apoi aruncă privirea roată prin salon. La masa cea mai apropiată, doctorul Daniel Danielopolu îmbrăcat în frac, cu papion vișiniu la gât, se întreținea cu eleganta doctorandă Ana Aslan. Vorbeau cu ton scăzut, ea râdea mult și, dincolo de gesturile lor sans reproche, ochiul maiorului zări acea complicitate în priviri, acel licăr care iluminează din interior pe îndrăgostiți. Erau frumoși și le ședea bine la aceeași masă. Îi contemplă o vreme, fericirea n-o întâlnești pe orice uliță, cei doi erau din aceeași poză, apoi își mută privirea ageră, de grănicer, prin salon. Zări la o masă pe distinsa doamnă Papadat[7], scriitoare celebră mai ales la Paris decât în provinciile românești, flancată de o femeie elegantă și un bărbat chipeș, brunet cu ochi verzi. O salută cu zâmbet larg și-i trimise prin chelner o sticlă de Châteaux Margaux 1894, însoțită de cartea de vizită.

    Spre bucuria lui, fu invitat la masa celor trei.

–Ne-am cunoscut cândva, domnule maior? – întrebă scriitoarea binevoitoare.

–V-am fost prezentat la Cenaclul Sburătorul, pe când prezidați o serată literară. Probabil că nu vă amintiți de mine, fiindcă eram în concediu și purtam haine țivile.

–Regret slaba mea ținere de minte! Un bărbat chipeș ca dumneata nu trebuia uitat. V-o prezint pe buna mea prietenă, Nora Adler! Din păcate, trebuie să plece. Soțul ei este un despot și cea mai banală întârziere poate crea cataclisme conjugale.

Nora se retrase cu un mic regret, sărutându-și prietena și salutându-i silențios pe bărbați, printr-o înclinare a capului. Străinul îi sărută mâna, maiorul își pocni călcâiele.

–Sper că domnia voastră rămâneți să luați masa cu mine! – se adresă scriitoarea maiorului. Chiar eram într-o delicată încurcătură. Ar fi însemnat să alimentez noi și noi bârfe, rămânând la masă cu distinsul don Armando Julio Phellipe Alessandro Valerio Leon Florez de Castilla, reporter însărcinat de cotidienele La Liberdad și Corriere della sera cu daraveli legate de Terente.

–Profit bucuros de invitația dumneavoastră.- zise simplu maiorul.

Apoi, către distinsul nobil:

–Vai, domnule! Atât de mulți bărbați într-unul singur! Sigur că doamna scriitoare s-ar compromite cu domnia voastră la masă! Ar fi ca și cum ar dejuna cu un pluton de grăniceri! Dar slujba de gazetar pare să vă fie foarte la îndemână… Nici n-are rost să mai scrieți articolele. Este suficient să le semnați! Până apucă cetitorii să vă isprăvească numele de buchisit au băut cafeaua, s-a stins pipa, s-a isprăvit timpul de frunzărit gazete și se urnesc la munci.

– Exact din acest motiv, semnez articolele scurt, Felix Zenzero.

–Minunată idee! – suspină grănicerul vădit ușurat.

–Iubită doamnă Papadat, trebuie să vă asumați inevitabilele bârfe – glumi reporterul – fiindcă acum dejunați nu cu unul ci cu doi bărbați chipeși…

–Am văzut că v-ați întreținut cu Camil fără să scoateți săbiile din teacă. – se adresă doamna Papadat maiorului. Adesea este un fel de urs, singur la masă… Este sâcâit de gazetari și-i nevoit să-i repeadă. Uneori are o țâfnă, cum să-i zic… congenitală, alteori este îndreptățit să scape de insistenți. – preciză scriitoarea.

–Și eu l-am agasat puțin, aducând vorba de Tirenti.

    –Nu-i convine concurența nici măcar în amor! Camil se socoate cel mai mare romancier, dar și întâiul cuceritor. Terente este pentru el un fel de competitor… În sinea lui, pesemne-l eclipsează. Mai ales că banditul este și foarte înalt… – accentuă doamna Papadat.

–Să recunoaștem, cei doi pescuiesc în ape diferite: scriitorul atacă iatacele artistelor și scriitoarelor în timp ce haiducul preferă aristocratele, dar își împarte democratic talentul în toate păturile sociale. – zise cu aplomb ofițerul.

–Ai mult umor domnule maior, dar am așa un sentiment, că-i cunoști la fel de bine pe cei doi!

–Pe scriitor îl știu din cărțile lui și din scrisul la gazete. Pe Tirenti îl cunosc chiar mai bine fiindcă, grănicer fiind, fac parte din enormul dispozitiv antrenat în capturarea fugarului. Sunt la curent cu toate isprăvile lui.

–Și eu sunt la curent… Din jurnale… – preciză scriitoarea cu un zâmbet larg.

–E bun înțeles că din jurnale! – chicoti gazetarul. O doamnă care ar sugera că-l cunoaște pe Terente, s-ar compromite instantaneu, lumea gândind întâi de toate la… cunoașterea biblică

Femeia sorbi cu zâmbet din excelentul vin Châteaux Margaux 1894.

–Spuneam și domnului Camil că-s multe scorneli și mistificări. De pildă, este socotit un mare violator dar, în realitate nu face decât să răspundă depeșelor trimise de cocoane prinse în capcana unor căsnicii nesuferite ori, de-a dreptul nefericite. Dacă cocoanele și-ar folosi în iadul conjugal măcar un sfert din inventivitatea utilizată pentru a face posibilă întâlnirea cu Tirenti, căsniciile lor ar fi cu mult mai bune.

–Sugerați că în societatea noastră căsniciile eșuează exclusiv din vina femeilor? – întrebă mirată scriitoarea.

–O, nicidecum, stimată doamnă! Numai la Brăila, dacă socotim banii aruncați de bărbați în cazinuri, cârciumi, în stabilimentele din Șanț, strada Neagră ori ulița Roșie, ori pe alte amante știute numai de ei, am mai ridica un oraș cât Bucureștiul cu toate casele, besericile și edificiile lui. Despre starea de neglijare a femeii de către propriul soț aș putea să vă furnizez materiale pentru romane cât să umpleți o policioară. Și asta ar fi puțin, dacă n-am lua în seamă agresivitatea, sentimentul de posesiune, bețiile, desconsiderarea. Dar, revenind la subiectul nostru, haiducul îi pradă pe negustorii ce încă folosesc ocaua mică, precum în vremea lui Cuza-Vodă, cârciumari necinstiți ce fac rachiu din pufoaică ori răzătură de talpă de bocanc, ce botează vinul și înșală la socotelile pe caiet, că ajung sărmanii să plătească amărâta de țuică la prețul celui mai fin cognac franțuzesc. Un alt exemplu bunăoară este jefuirea unui șlep, proprietatea unor armatori ce nu plătiseră hamalii care încărcaseră grânele. Parte din pradă o împarte cu sărmanii! Ăsta-i secretul lui de nu cade prins: are ajutor din partea năcăjâților pe care-i hrănește și umblă pe ostroave, grinduri și privaluri numai de el știute.

–Dar, deja pricep că acest Terente este un tip aproape fermecător, un adevărat haiduc. Iar dumneata, însărcinat să-l capturezi, se pare că-l simpatizezi pe față!- se miră amuzat reporterul.

–De aproape lucrurile se văd altfel decât de departe!- rosti grănicerul cu tâlc, dovedind că era la curent cu scrierile Hortensiei.

De departe mie-mi plac toți oamenii, dar foarte puțini îmi mai plac când îi cunosc de aproape!– confirmă distinsa doamnă Papadat, făcând aluzie la același citat, care-i aparținea.

–Aveți cunoștință și de alte isprăvi ale banditului, în afară de cele relatate de ziare?- întrebă ziaristul.

–Cât să scrieți un raft de cărți!

–Ascultăm cu atenție! – îl provocă scriitoarea.

–De pildă, într-o zi Tirenti înota pe sub apă cu trestia în gură, așteptând momentul să slăbească vigilența jăndarilor, ca să iasă la mal spre oraș când, un tânăr gătit cu haine din ștofă englezească ce se foia pe faleză, pleosc! – în apă.

Se aruncară mai mulți pescari după el, dar Tirenti, fiind mai aproape, îl scoase iute la mal. În emoțiile de moment, toată lumea a fost bucuroasă de salvarea tânărului și jăndarii n-au prins de veste că salvatorul era vânatul lor. După ce-și recăpătă suflul, băiatul povesti necazul ce l-a scârbit de veață. Însurat de trei luni, tânăra nevastă îl despera că nu-i de nicio ispravă la pat și că ea s-ar fi iubit înainte cu Tirenti și-a fost de o mie de ori mai bine. Salvatorul îl încurajă pe bărbat, zicându-i să meargă acasă fără să-i zică nimic femeii, promițându-i că-n mai puțin de-o săptămână va avea cea mai iubitoare soție. Îl conduse acasă și tot în aceeași zi îi trimise o depeșă drăcoasei neveste.

   Vreau să-ți arăt ce poati Tirenti. Vino la otelul Sankt-Petersburg seara la zece, la etaj, la camera 7. Sî pui parfum făr’ sî te sgârcești!

                                                            Tirenti

Dichisită, parfumată, plecă de acasă la ora târzie, spre oftica bărbatului său, alergând la râvnita întâlnire. Intrând în cameră, femeia i se aruncă uriașului în brațe.

El îi ceru să se depărteze puțin și să facă o piruetă, apoi îi porunci să se dezbrace.

Când femeia rămase complet goală, o privi fățiș, cu obrăznicie, studiind-o în toate locurile rușinoase, până femeia se simți stânjenită. Atunci, Tirenti îi luă toate hainele și i le aruncă pe geam, direct pe bulevardul circulat de lume:

    –Eu nu te pot iubi mai bine decât o face bărbatul tău. Ce-ți face el, face cu tot sufletul lui! Mie îmi ești indiferentă. Dacă insiști, fie! Te pot poseda pentru plăcerea mea, dar apoi te voi arunca pe geam ca pe acele cârpe. Alege!

Femeia smulse fața de masă, înfășurându-se la repezeală, și-o rupse la fugă fără alt cuvânt. Ajunse la timp, căci un geamgiu tocmai își lăsase harnașamentul cu lada de geamuri din spate, pregătindu-se de așa chilipir.

Privind-o de la geam, Tirenti o aplaudă în timp ce își recupera hainele de pe bulevard, strigând după dânsa:

    –Dacă mai faci bărbatului tău ce-ai făcut, data viitoare se va întâmpla în miezul zilei, de 10 Mai, să fie toată lumea pe uliți!

   Și una și mai și: un spărgător de locuințe, află la pont că o văduvă bogată de pe Calea Călărași pleacă la băi. O conduse pe femeie la gară, să se asigure că aceasta se urcă în tren, merse la cârciumă la Tudorache și se ospătă, rase și-o Jamaică să-și întărească curajul și se duse țintă la adresă. Forță un geam la parter, urcă la etaj și aici – ce să vezi! – o cocoană. Hoțul nu se pierdu cu firea, ci se prezentă prompt: Tirenti! Femeia îi căzu în brațe și se lăsă iubită de golan.

Trăgându-și sufletul cât femeia fumă țigara de după, află că respectiva era nepoata proprietăresei și primise cheia ca să ude florile și să hrănească motanul. Hoțul, cu gândul la numele ce și-l însușise, se străduise mai mult decât de obicei; cocoanei îi plăcu nevoie mare! Falsul Tirenti pretinse că vine de la spargerea unei bănci și că-i ostenit peste măsură, voind să tragă un somn, astfel că femeia se băgă în cadă să facă o baie înspumată, în timp ce radioul cânta romanțe. La biserica Sfântul Spiridon bătu de miezul nopții. Hoțul căută în debara două valize și înghesui la repezeală tot ce-i pică în mână, de la lenjerie de cucoane la sfeșnice și argintărie. Ieși pe ușă în pas de vals, cărând cele două valize, cu mare părere de rău că nu putea lua și radioul, mare cât o ladă de zestre.

Ajuns în fața Băncii Naționale, hoțul întâlni o poteră:

–Nu l-ai văzut pe Tirenti?- întrebă jăndarul.

–Întrebați mai bine o cocoană!- răspunse cu aplomb.

Iritat de răspunsul necunoscutului și calculând că, fiind aproape ora unu din noapte nu vine și nu pleacă niciun tren, șeful patrulei îi ceru să deschidă valizele.

Rochiile de damă de-a valma cu chiloți, sfeșnice și argintărie le arătă jăndarilor hramul ce-l poartă dumnealui. Două vâne de bou pe spinare îl făcu pe hoț să povestească toată daravela. Mergând la locul faptei, găsiră pe femeie încă în spuma din cadă, fără să aibă habar de jaful ce se petrecuse în odăile alăturate.

Femeia le spuse jăndarilor că individul este chiar Tirenti, confirmând că este chiar mai vârtos și mai bărbățoi decât umblă vorba. Apoi se dezmetici rapid, cerând să i se dea recompensa ce se pusese pe capul banditului.

Aflând Tirenti de întâmplare, noaptea următoare veni la nepoată, să-i arate diferența dintre falș și original. Precis impresia fu osebită; la proces femeia își schimbă declarațiunea, precizând că acest hoț de chiloți și uzurpator de glorie n-a fost în stare de mai nimica în comparație cu adevăratul Tirenti.

–O, brava! Alta mai știi?- se entuziasmă ziaristul.

–Să vă mai zic una: ajunge foncționarul de la casieria portului acasă și-și găsește nevasta la masă c-un necunoscut, chiar ibovnicul nevestei. Acesta se prezintă cu aplomb: –Tirenti! Dintr-o mișcare, îl imobiliză pe soț, legându-l de scaun. Casierul, alb la față, încearcă să-și păstreze firea.

–Te-am așteptat ca să alegi dumneata: îmi dai încasările ori nevasta!

Bărbatul se gândi o vreme, apoi ceru să rămână singur cu banditul. După ieșirea nevestei, zise:

–Ia mătăluță banii că-s ai Statului și lasă-mi nevasta! Dar, dă-mi doi pumni, să mă crează comenduirea c-am fost jefuit.

Tâlharul luă cei doi săcuți de bani din seif și, când să iasă pe ușă, se auzi strigat:

–Știi ce? Ia-o și pe nevastă-mea, dar numai trei minute, după ceas, să-i pară bine pe viitor la cele cinci ale mele.

Banditul se execută bucuros, dar de emoție și grăbit să fugă cu banii, termină chiar mai repede. Când să fugă, casierul strigă să-i aplice și pumnii arvuniți, să nu crează cineva c-au fost pe mână. Amabil, drăguțul nevestei îl pocni cu sete, apoi o șterse.

Temând să nu vină haiducul să-i ceară socoteală, în timpul cercetărilor, casierul susținu că tâlharul n-a fost Tirenti, argumentând slaba lucrare asupra nevestei lui.

Autoritățile aveau nevoie să le vie tot mai mulți bani pentru prinderea lipoveanului, așa că trecură și această ispravă pe răbojul lui Tirenti, chiar dacă nici ei nu erau prea convinși.

–Certamente, acest Terente a devenit un fenomen, stârnind interes la scară mondială!- remarcă ziaristul.

–M-am gândit adesea că Tirenti s-a născut la locul și momentul potrivit. Cine-ar fi fost Tirenti în urmă c-un veac, fără aceste jurnale formidabile și fără acești copii ce alergă pe uliți cu gazetele pe braț, urlând din rărunchi: Tirenti! A evadat Tirenti! Senzații violenti!? Cine ar fi fost acest atman ori căpitan de șlep într-un port oarecare, pe la Oltenița ori Calafat?

Brăila, cu marile ei averi, cu monopol indiscutabil peste grânele patriei, locul în care toate lucrurile sunt exagerate și excepționalul devine normă; este scena perfectă pentru Terente!- fu de acord și scriitoarea.

–Fiind atât de multe bordeluri în oraș și atâția bărbați cu buzunarele țepene de bani, toți au ales calea ușoară. Unde mai găsești atât de multe neveste tinere, frumoase, elegante, destupate la minte și atât de neglijate ca la Brăila? Dornice să-și pună feminitatea în valoare și să-și împlinească visul de iubire, după îmbrăcarea rochiei de mireasă s-au trezit uitate într-o aurită colivie. Acest bărbat viril și îndrăzneț a fost un dar pentru ele. În concluzie, pentru mine, gazetar implicat în investigarea fenomenalului Terente, este un mare noroc să vă-ntâlnesc, domnule maior! – zise Felix.

    –Mă gândeam eu că poate, până la urmă, cineva o fi interesat de adevăratele isprăvi ale lui Tirenti. Dacă doriți să scrieți despre acest haiduc, pot să vă ofer multe detalii la prima mână! Poate scrieți un roman…

–Haiduc? Aș zice mai degrabă tâlhar… – zâmbi scriitoarea.

–Domnul Nicolae Iorga este mai generos și-l numește haiduc. Vă reamintesc că-n tribuna domniei sale, Neamul românesc, îi dedică lui Tirenti articolul Haiducii revin… Dacă aveți răbdare să-mi ascultați toate istoriile legate de acest răzvrătit, poate reușesc să vă conving…

–O adevărată provocare! – exclamă scriitoarea jovială. În fond, dacă tigrii n-au povestitorii lor, vor fi cunoscute doar poveștile vânătorilor! – cită doamna Papadat un vechi proverb. Trebuie să precizez, domnule maior, că eu, dacă voi purcede să scriu acest roman, nu voi asupri pe haiducul dumitale, dar nici nu voi ascunde adevărul! Eu știu că eroul primește misive de amor și invitațiuni de la madame, dar există și o altă față a monedei. Am citit în ziarul Curierul, chiar pe prima pagină, că una dintre fetele din Măcin, siluite în luna mai de Terente a căzut grav bolnavă și a murit zilele trecute[8].

    –Pe Rădița a violat-o Petrof ! La Tirenti fimeile vin făr’ silî… Rădița ave mințili rătăcite din născări. Când era mă-sa grea, o alergase un buhai și-o tăvălisi-n țărânî…

   Tulburarea ofițerului nu-i scăpă scriitoarei. Deși până la acest moment dovedise elocință de om instruit, relatând acest episod limbajul se schimbase brusc, devenind brut, țărănesc, folosind un accent ciudat.

    –Și cele două virgine? Netty Herșcovici și Sylvia Cernescu?

Maiorul sorbi din ceai revenind la tonul răspicat cu dicție corectă, lipsită de  accent.

–Le-a fost bine! Tirenti a trăit cu Catrina, menajera familiei din casa Herșcovici, pe bulevardul Carol. Acolo a cunoscut-o pe Mărioara Cernescu, de 17 ani, de-i zic Sylvia în ziare. Fiind orfană de tată, epitropul[9] ei, în acord cu văduva Cernescu, a vrut s-o mărite c-un bogătaș bătrân și fata s-a plâns la Tirenti. Au făcut un plan în bun acord cu Mihai Herșcovici, Netty și Bubi Reiss, iubitul celei din urmă.

    –Puteți dovedi? – întrebă ziaristul.

Maiorul scoase ziarul Dimineața datat 23 iulie:

–Poftiți, dovada! Apoi, citind cu voce tare din interviul în care Sylvia (Mărioara) Cernescu relatează cele cinci zile de detenție: Trebuie să adaug că armele lui Terente sunt noi, modele de-ale Armatei, cu muniții suficiente. La el nu poartă decât o armă în mâna dreaptă și o a doua pe umărul stâng, iar la brâu are un revolver Browning, un stilet american și un revolver obișnuit[10].

    –Ce concluzie ar trebui să tragem din acest fragment? – întrebă scriitoarea surâzătoare.

–Această fată de pension, în vârstă de 17 ani, nu putea ști că stiletul este american sau că revolverul este marca Browning decât dacă Tirenti ar fi lăsat-o să umble cu ele. Ca să le descifreze marcajele trebuia să le aibă în mână. Scrisul fiind foarte mic, marcajele nu s-ar fi putut citi, ele fiind la brâu. Și că armele sunt noi ori că sunt din înzestrarea armatei putea afla doar dintr-o discuție cordială cu posesorul armelor.

–Este singurul argument? – întrebă ziaristul.

–Tot în confesiunea Mărioarei Cernescu, în Curierul din 22 iulie, aceasta ține să precizeze că: Am citit în ziare că am venit zgâriate pe obraz! S-ar părea că zgârieturile de pe obraji ar proveni  de la o luptă cu bandiții… Eroare profundă! Lipitorile ne-au chinuit foarte mult și mușcăturile lor încă le mai simt… Este surprinzător, dar așa este! Bandiții nu au fost brutali cu noi!

    –Nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar eu, în tinerețe, când aveam îndrăzneala doar să îmbrățișez și să sărut o domnișoară, pasiunea și elanul meu vârtos îi lăsa pe obraz sau pe gât asemenea urme ce semănau cu ciupiturile lipitorilor. – zâmbi ziaristul amintirilor.

– Nu poți să nu zâmbești la afirmația tinerei: am căzut o dată din tren și o dată din trăsură[11]. Diferență mare dacă trenul ori trăsura erau în mers, cu ce viteză ori erau staționate. Lipsa acestor precizări dovedesc relativitatea istorisirilor.

Scriitoarea îl privi intens pe maior, dar acesta îi susținu privirea. Marea europeană se decise:

    –Terente s-ar putea să nu fie încântat de demersul nostru! Voi face cercetări să mă lămuresc dacă este cu adevărat un haiduc, un răzvrătit sau un tâlhar la drumul fără pulbere al Dunării! Voi pune lupa pe dumnealui, îi voi pune isprăvile supt microscop și textul nu va fi musai convenabil, ci mai degrabă riguros și grav… Dacă te-nvoiești la condițiunile mele, dacă ești pregătit pentru severitatea mea, putem discuta![12]

    Maiorul observă un turc de la masa vecină care trage cu urechea și-i studiază pe furiș, astfel că-i dădu replica scriitoarei în limba franceză. Restul dialogului se desfășură tot în limba lui Voltaire, îndrăgită de Hortensia și familiară ziaristului.

Scriitoarea și ziaristul sesizară slabele cunoștințe de gramatică franceză ale maiorului, dar nu făcură nicio remarcă. Deciseră tacit să-l ierte fiindcă povestea captivant și cu mult umor.

Mergând cu pas grăbit spre Teatrul Național, Camil Petrescu regretă că l-a refuzat abrupt pe ofițer. În fond, subiectul era de notorietate și, la talentul lui, putea ieși un roman superb, de interes și-n marile capitale europene. Nu era obligat să facă apologia banditului, era suficient să prezinte faptele dintr-o întorsătură de condei. Nu va zidi soclu pentru statuia lui Terente ci, mai degrabă, va fi valul care spală toată glazura dulceagă și siropoasă ce s-a lipit de figura acestui brigand, înălțat de gazete la rangul de rege al bălților ori voievod al stufărișurilor.

Pe undeva, simțea că maiorul avea dreptate. În fond, Brătianu, fiind prim-ministru, ținea pentru el și portofoliul Internelor, parcă înadins să nu vie un ministru capabil să organizeze prinderea operativă a tâlharului. Nu era de neglijat nici faptul că în anul 1920, la debutul îndrăznețului Terente, prețul hârtiei era 3,60 lei kilogramul. Terentiada ridicase într-atât consumul de hârtie, încât prețul urcase puțin peste 19 lei pe kilogram. Bașca taxa pe hârtie, impusă de Trustul Hârtiei, controlat tot de liberali, care urcase de la 2 la 6 lei! Jaf la drumul mare!

Cert, romanul trebuia scris! Mizând pe  controversă, o poveste spusă din alt unghi decât cel atacat de gazetele de scandal, scriitorul se gândea că va stârni rumoare. Trei luni de muncă pe brânci! Își vedea deja cartea tradusă imediat, asigurându-i boom-ul de care avea nevoie. Notorietate și bani în cel mai scurt timp! De ce nu? Descriind  personaje exotice, cu sălbaticul Codin ori destrăbălatele Chire, cu lumea colorată a mahalalelor brăilene, Panait Istrati dăduse lovitura la Paris

     Muncit de gânduri, se întoarse hotărât spre Capșa. Intrând în restaurant, rămase descumpănit, căci maiorul nu mai era la masă; nici măcar nu-i știa numele. Se gândi să-l întrebe pe chelner, dar cel ce-i servise la masă nu se vedea nicăieri. În acel moment, îl zări pe grănicer râzând în hohote la masa Hortensiei. Rămase paralizat pentru câteva momente bune. Năuc, reproșându-și ușurința cu care scăpase din mână cel mai important subiect al momentului, plecă pe Victoriei spre Câmpineanu.

Se frământă mai multe ceasuri în așternut, frazele îi curgeau în fața ochilor, personajul se contura primitiv și fascinant. Romanul se scria cu repeziciune în mintea lui, dar îi lipsea substanța, povestea concretă, detaliile ce făceau deliciile cetitorului avid de senzațional. Târziu, după miezul nopții, își zise că soarta a hotărât în locul lui și adormi aproape împăcat.

Visă dens, încâlcit, isterizant. Din complicatul vis își reaminti doar puhoiul de puști zdrențăroși, cu ziare sub braț, năvălind peste el în casă, pe ușă ori fereastră, chit că avea apartamentul la etaj. Copiii răcneau asurzitor: Tirenti! A evadat Tirenti! Senzații violenti! Tirenti! Senzații violenti!

[1] O parte  din argumentațiile maiorului de grăniceri din acest capitol sunt inspirate din presa vremii și documente oficiale. Cifrele sunt exacte. Fiind o lucrare de beletristică și nu de doctorat, ar fi obositor, dăunând  lecturii, să facem trimitere de fiecare dată.

[2] Felegean, filigean- ceșcuță de cafea turcească, din ceramică, fără toartă, aflată într-o montură metalică din alamă, cupru, alpaca sau cositor. Pentru marii viziri și sultani se făceau din argint cu foiță de aur.

[3] Vă pot oferi la prima mână  informații… Informații fierbinți…bineînțeles. (fr).

[4] Conform documentelor din Arhivele Naționale,  pentru Afacerea Terente, armata, grănicerii și jandarmii au cheltuit 1.620.000 lei.

[5] Fapte și cifre extrase din gazetele și documentele vremii. Prețul unui ziar era un leu.

[6] Ziarul Cuvântul, 19 iulie 1924.

[7] Hortensia Papadat-Bengescu.

[8] Știre apărută în ziarul Curierul, joi, 17 iulie 1924.

[9] epitrop- tutore. Persoană care tutelează pe cineva; om care administrează bunurile  materiale ale unei văduve sau ale unor minori, de regulă un unchi sau cineva din familie. Era o problemă în vremea respectivă, epitropii abuzând adesea sexual de minorele avute în tutelă.

[10]  Extras din ziarul Dimineața din 23 iulie 1924.

[11] În ghearele lui Terente – ziarul Dimineața.

[12] În acest capitol majoritatea frazelor rostite de Hortensia Papadat-Bengescu ori Camil Petrescu sunt parafrazări ale expresiilor acestora, declarații ori cuvinte utilizate de ei în limbaj curent.(n.a.)

Brăila, între presa vremii și filele romanului Terente-Zodia zmeilor


cropped-doina-6.jpgÎn port acostau câte 80 de vapoare zilnic. Veneau încărcate cu piatră pentru pavaj, coloniale și mătăsuri chinezești și plecau încărcate de grâne, cherestea și articole de fierărie. Agenții navali, misiții și angrosiștii de cereale nu-și îngăduiau răgaz până la apus. Peste 6.000 de căruțași și hamali fără număr făceau ca furnicarul din port să lucreze sincron pentru prosperitatea orașului.

Lăsarea nopții îi găsea pe toți în cârciumi, cluburi, cazinuri și bordeluri, alte afaceri, alte încordări. Israilite, ucrainience, polci, moldovence, unguroaice ori nemțoaice veneau la Brăila, cazându-se în stabilimentele cu felinar, cu gândul la portofelele domnilor. Dacă nu știau din experiență, aveau să afle aici că generoșii nu sunt frumoșii ori bogătașii ci stârpiturile și burtoșii. În evidențele Poliției de moravuri erau înregistrate riguros și fotografiate artistic, de le-ai fi putut crede doamne din lumea bună ori actrițe. Atâta timp cât își plăteau impozitele și făceau vizita săptămânală la doctor, nu aveau nicio apăsare. În meserie intrau foarte puține localnice, și acestea, doar din Islaz sau Vatra Veche[1].

Se mai întâmpla uneori ca un negustor să vândă o pereche de boi ori toată recolta de grâu și după ce bea adălmașul în două-trei cârciumi, să se ducă cu teșchereaua plină, lăudându-se la fetițe. Buzunărirea clienților aproape că intra în fișa postului, multe dintre fete fiind racolate de Siguranță.

A doua zi, descărcat de vlagă și ușurat la pungă, plângând amarnic la ușa parchetului, reclama că a fost jefuit. Cazul era prelucrat la ziar, iar păgubitul își mai încasa și câte o bătaie de la neamurile soției. Dacă se ducea să depună plângere a doua oară, ținea zile întregi prima pagină din ziar, evident, fără a atinge gloria regelui. Probabil așa s-a născut expresia fu*ut, bătut și cu banii luați!

Timp de trei ani, ziarele nu mai aflară nimic concret despre Terente. Reîncălzeau musacaua cu știri lipsite de consistență, dovezi ori confirmări oficiale. După multe bâjbâieli, varianta cea mai vehiculată era că proscrisul haiducește în Bulgaria ori în Serbia.

Orașul își ducea viața aproape monoton. Paritatea leului la Bursa de la Paris se ținea la 9,50.

La Francez, ca în fiecare seară, discuțiile se întețeau:

–Prefectul Răducan iar a făcut-o de oaie! Probabil că se visează un Terente al prefecților! Abuzurile lui țin fruntea ziarelor. Ori e pe mână cu Clony și cu Stănescu, ori e tembel! – fu de părere Theo Lichiardopol.

–Ultima ispravă, închiderea clubului de la Sfatul Negustoresc l-a făcut profund antipatic tuturor.- completă și Damian Popescu. Are dreptate avocatul Radu Portocală să se dezică de el, acuzându-l că îndepărtează din neghiobie și pe puținii simpatizanți ai partidului liberal din rândurile comercianților. Ieri mergea singur, la pas, pe Regală. Vorbea cu sine ori cu un interlocutor nevăzut, se răstea la muște, gesticula violent, își repezea bărbia înainte ca în secunda următoare să scuture capul a negare. L-am privit o vreme și mi-a inspirat milă.

–Milă de noi, căci un astfel de bezmetic ocârmuiește orașul! – preciză Jon. Ieri l-am văzut și eu, se înjura în oglindă la toalete, la Clubul Regal. I-am zis să își ia seama, că-l reclamă careva că-i diliu și-l ridică poterașii de la Mărcuța cu duba, în cămașă strânsă la mâneci.

–Se leagă!- se dumiri Popescu. Umblă vorba c-a fost chemat pentru săptămâna viitoare să dea socoteală la cabinetul Primului-Ministru. Repetă discursul ce-l va ține la Guvern!

–Halal scuză!- se hlizi Lichy. Să-l văd pe unde mai scoate cămașa! Cât i-a stat Porcul reazem, a fost leu-paraleu. Acuma, că a crăpat ministrul, să văz cine-l mai ține-n brațe?!

–Știe careva cât au furat ăștia doi din banii colectați cu japca de la țărani, ca să ridice Palatul Agriculturii? – întrebă Jon Eremie.

–Știind ce sume pretinde ministrul Constantinescu-Porcu drept mită, putem să ne facem o părere.-interveni Popescu.

–Umblă vorba că zănatecul de Răducan a comandat statuie Porcului, s-o proptească pe Calea Călărașilor, în fața Palatului, când acesta va fi gata.- îi informă Lichy.

–Doar nu suntem noi blestemați, să facem statuie la Brăila celui mai corupt politician din toate timpurile!-se enervă boierul Eremie. Ați uitat afacerea cu exportul prohibit? Un evreu a intrat în audiență la Ministerul Agriculturii să solicite o licență de export. Porcul se lăsa greu, așa că evreul îi oferi mită un milion, asigurându-l că n-o să afle nimeni. Dă-mi opt milioane și poate să afle toată lumea![2]– a venit scurt replica ministrului.

Bărbații izbucniră în râs dar Adler, absent, nu-și găsea locul. Citea Cuvântul și parcă avea furnici pe scaun. Avea o neliniște, un presentiment… Ceva neplăcut era pe cale a se petrece și nu știa de unde vine primejdia. După un vechi obicei, citea gazeta începând cu ultima pagină.

–Iorgule, întoarce ziarul îndărăt, la prima pagină…-i se adresă comisarul Apostolescu. E acolo un articol, Calamitatea dobânzilor enorme. Zugrăvește perfect motivele pentru care lumea considera că un bancher bun este doar un bancher mort!

   –Rog a mă scuti…- zise Adler fără chef. Nu-s eu vinovat de rateurile comercianților…

–O fi curat ghinion, Iorgule! Ce să-i faci? – zise comisarul mieros. În oraș activează 13 bănci, număr nefast ce apăsa și mai mult pe proasta reputație a acestora…

–Apoi, Lichiardopol, Jon și Damian sunt acționari la Banca Portului! Suntem în aceeași barcă! Eu sunt doar director! Pentru venerabilii acționari iau șapte piei de pe  negustor…- se scuză el.

–Bravos! Șapte piei, ca de pe bou! – răbufni Popescu.

–Iorgule, n-am treabă cu Banca Portului! – preciză comisarul. Eu pe tine te vreau spânzurat! Ține minte! Eu nu-mi stric rostul din poliție, ca să devin proscris! Dar, roagă-te pentru sănătatea mea! Dacă voi afla că am o boală incurabilă, te feliez mărunt și te dau hrană la pești! Precis, Dumnezeu mă va lua în Rai, fiindcă am scăpat lumea de-o dihanie ca tine!

Toți știau povestea, bancherul se judecase cu sora comisarului, văduvă de război și câștigase procesul mituind pe judecător.

–Cum spun marinarii, gheață la mal!– suspină Jon Eremie ca să schimbe vorba. Crimă, naufragiu, bandă arestată, avion căzut în mare ori măcar o sinucidere, tapetează prima pagină, dar, în lipsa regelui, ziarele nu mai au tărie în slovă.

–Gazetarii sunt în impas, Terente-i dispărut, tirajele sunt în picaj, contractele de publicitate se tot subțiază. Groaznica nenorocire, iată ce titlu jenant sub care forțează senzaționalul relatând despre incendii, menajere hoațe, soți violenți ori bătuți de neveste, diverse infracțiuni domestice cari nu reușesc să rupă gura târgului. – fu de părere și Damian Popescu.

      –Urmăresc știrile despre escrocheriile cu grâu ale evreilor Abramovici și Hatcioff, fiind direct interesat, dar cu entuziasm moderat.- zise Lichiardopol.

–Normal, vrei să vezi ce condamnare primește Spiru! – i-o servi bancherul, făcând aluzie la procesul pentru speculă cu făină în care erau inculpați Spiru Lichiardopol și deputatul liberal Leonte Moldovan, alături de evreii Grossman și Abramovici.

Damian Popescu, partener de afaceri cu Theo Lichiardopol, schimbă iar cursul discuției:

–Atât de disperată este lipsa de știri, încât, neavând cu ce să umple prima pagină, ziarul Cuvântul[3] relatează pe câțiva cuadrați[4] despre disputa dintre domnul Abramovici din strada Plevnei și concubina sa pentru o… canapea. Articol se învecinează pe spații la fel de generoase cu furtul unui fulard[5]. Lui Hamlet, ce va urma să joace la Teatrul Comunal, i se dedică un spațiu egal cu al canapelei! Poftim! Vedeți! Așa-i croit acest oraș: să dea bine cu nevasta la teatru și să se dea bine cu pațachina[6] pe canapea!

–Punând cap la cap sumele obținute de Terente din jaf și haiducie, se poate aproxima undeva la 300.000 de lei, sumă obținută de escroci dintr-o singură lovitură cu grâne! – constată boierul Eremie citind și el dintr-o gazetă. La fel de productive sunt menajerele ce fură din casele stăpânilor. Ca să vezi! Sanda Chirciu a furat din casele a trei negustori la care făcea menajul. Fără a avea o estimare a pagubei totale, autoritățile au recuperat doar un inel cu briliant evaluat la 80.000 de lei.

–Se vede treaba că nu sunteți la curent cu afacerile serioase! – concluzionă Lichy. Are balta pește este proverbul cel mai potrivit în acest caz: 600.000 de lei a tras lejer menajera directorului de la Pescăriile Statului. O sumă colosală sustrasă în mod silențios!

–N-ar fi fost descoperită niciodată, dacă un vecin nu reclama la Poliție că un ins fără ocupație trăiește de ceva vreme pe picior mare, cu lăutarii după el. Ancheta a stabilit că suspectul este concubinul menajerei, care la rândul său își cumpărase o casă cu 130.000 de mii de lei pe care-o mobilase cu cheltuială. – îi informă comisarul Apostolescu de la judiciar.

–A recunoscut? – întrebă mirat Popescu.

Presată prin metode specifice, femeia a recunoscut că sustrăgea aceste sume de sub nasul directorului, fără ca acesta să observe lipsa lor.

–Ce expresie concludentă: presată prin metode specifice! – se hlizi Adler. Nu zău… Și mai ziceți că-s ticăloși bancherii…

– Sub aspect valoric, sumele capturate de Terente pot fi considerate modice în raport cu alte lovituri.  După capturarea banditului Gheleșanu din Topleț, la anchetă am descoperit la acesta o avere de 2.000.000 lei strânsă din jafuri și tâlhării.- completă comisarul – fără a se sinchisi de sarcasmul bancherului.

–Ca pericolul social, presa ține să arate că regele este detronat în mare forță de Omer[7], banditul turc arestat la Constantinopole după 30 de ani de activitate. Bilanțul banditului turc se ridică la 43 de crime și 160 de jafuri.- citi Popescu din gazetă.

     –O știre cu potențial este destituirea lui Gologan, șeful Siguranței, și al adjunctului, Theodorescu,  dovediți pentru luare de mită, tăinuire, favorizarea infractorului; au fost trimiși în judecată. Putem zice pe bună dreptate, un Gologan de doi bani! – oftă comisarul Apostolescu.

–De-ar fi singurii corupți din Siguranță! Și comisarul Bogdănescu a primit condamnare penală de la Tribunalul de Apel. De-ar avea onoare și-ar da demisia! Un derbedeu…- zise dezgustat boierul Eremie.

–Dar de Primărie, ce părere aveți? Afacerea Macaraua, legată de achiziția unui utilaj pentru Uzina de apă, arată că în afacerile cu bani publici toate-s vechi și nouă toate. Deși referatul înaintat de către inginerul Grossu prezintă că respectiva macara se putea achiziționa cu 18.000 lei, Primăria o comandă Șantierului România, condus de comandorul Enescu, abonat la țâța statului pentru 50.000 lei. Să scobiți și aici, comisare! O să găsiți și altele mai groase! Sau la Primărie n-aveți verde să cercetați? – insinuă Popescu.

–32.000? Modest coane! – zâmbi Lichy. Poftiți să vă uitați la sumele votate de Consiliu în cazul pavajului de pe bulevardul Carol între Gării și Regală! 4.400.000 lei, în condițiile în care piatra vine gratis ca balast pentru vapoare. Ca să nu mai vorbesc că pe Transilvaniei, pentru câteva sute de metri sare de 6.400.000 lei!

 

 

 

[1] Vatra Veche – vatra peste care se ridicase comuna Nedelcu Chercea, în prezent cartier al orașului.

[2] Întâmplare antologică ce a făcut vâlvă în epocă, întărind porecla Porcul.

[3] Cuvântul din 12 ianuarie 1925

[4] Cuadrat, cvadrat, quadrat-Unitate de măsură folosită în tipografie pentru lungime, egală cu 18,04mm

[5] Fulard-fular din mătase

[6] Pațachine-fetele lui Pațac, care importase primele prostituate de la Viena pentru un bordel pe Bulevardul Elisabeta.(informația ne este transmisă de Radu Beligan, sursa primară fiind Victor Eftimiu).

[7] Caz relatat pe prima pagină în ziarul Cuvântul din 13 ianuarie 1925.

O cronică la romanul Terente-Zodia zmeilor


COPERTA TERENTE-ZODIA ZMEILOR FINAL10

„Terente – Zodia Zmeilor”, romanul semnat de Doina Popescu-Brăila, se află în aceste zile la Târgul de carte „Alba Transilvana”, eveniment care se desfăşoară la Casa de Cultură din Alba Iulia, după ce a încheiat seria lansărilor la Festivalul de CArte de la Sala Polivalentă din Brăila, în urmă cu o săptămână. Cea de a opta carte semnată de Doina Popescu şi lansată în încheierea celei de a doua ediţii a Festivalului de Carte de la Brăila este, în opinia criticului literar Viorel Coman, un roman care nu se poate ignora. Cazul Terente a ţinut prima pagină a ziarelor ani de zile, ziariştii au scris zeci de cronici, motiv pentru care preţul hârtiei a crescut în acea vreme, Justiţia l-a căutat îndelung pe Terente, medicii l-au studiat, lăutarii l-au cântat, dar scriitorii au consemnat mai puţin despre Terente. Tema haiduciei este pierdută în timp şi chiar Panait Istrati ocoleşte să vorbească despre Terente, apreciază criticul literar Viorel Coman. În opinia sa, „romanul are mai multe straturi de receptare, de lectură. În primul rând, este un roman social, de observare a Brăilei, cu foarte multe elemente curajoase, din cronica vremii, balzacian, fără pretenţii de alonjă psihologică, realist, obiectiv, fără alunecări, este aproape o reconstituire foarte rafinată a epocii. Este un roman al mediilor, care prezintă viaţa burgheză a Brăilei, reconstituie atmosfera uitată de noi a acelor ani. Este un roman cosmopolit, în care apar greci, armeni, evrei, turci, lipoveni, un neamţ şi puţini români. Sunt oameni cu mentalităţi, o armonie între etnii, o reconstituire a imaginii unui oraş cosmopolit. Autoarea scrie un roman atipic, descrie vestimentaţie, obiceiuri, activităţi memorabile, cu o performanţă extraordinară şi o structură rafinată la nivelul limbajului. A doua temă mare este structurată pe apariţia şi dispariţia lui Terente, care este sau nu este, pe cheltuielile făcute pe banii statului, de a-l prinde pe Terente. O altă structură a romanului este imaginea reflectării lui Terente în mentalul colectiv. Apare imaginea lui Terente văzută din perspectiva femeilor epocii, e un amestec de teamă şi visare, de curiozitate, revoltă şi voluptate, un imaginar terorizat, dar şi fascinat, cu scene memorabile ale psihologiei feminine în delir faţă de Terente în salonul burghez brăilean”.
Mitologia brăileană trimite către eros
Brăila are enigma ei, o enigmă pe care nu o mai are niciun alt oraş din zonă, opinează criticul literar Viorel Coman. În opinia sa, „deşi are o istorie care ar putea să-i dea Brăilei o mândrie de a fi brăilean, memoria colectivă din Brăila nu spune nimic, nu captează, nu mitologizează istoria. Văzând aceste lucruri, te întrebi de unde vine această neaderenţă, această neaderare a brăileanului la adevărul istoric. Refuzăm această celulă care ne dă un pic de identitate, dar, compensatoriu, apare ceva unic în zonă. Mitologia brăileană trimite către eros; Ştefan cel Mare a dat foc Brăilei pentru că nu i s-a permis să o ia de soţie pe prima femeie memorabilă din Brăila. Apoi, Balada Chirei-Chiralina este una dintre cele mai tragice: fraţii Chirei îşi ard sora pe rug, pentru că s-a încurcat cu nişte turci, pe o corabie, aspect care denotă o mare puritate. A treia legendă erotică – Elvira, cu lira ei, care spune cum se câştigă lira la Brăila, o legendă cu texte din ce în ce mai curajoase în folclorul contemporan. A patra legendă a Brăilei este cea a lui Terente, legendă care, în memoria colectivă a zguduit nu numai zona, Ţara Românească cu evenimente din perioada 1922 -1927, cinci ani de luptă cu Terente, care a pus pe jar o armată de oameni. Şase milioane de lei, când valoarea leului era mare pe atunci – atât a pierdut statul român ca să-l prindă pe Terente. În romanul «Terente-Zodia zmeilor», eroul este văzut ca un zmeu care chinuie fetele, dar este redată şi neputinţa statului de a-l prinde pe Terente, iar autoarea descrie balta, care îl ocroteşte pe Terente”, apreciază criticul literar Viorel Coman.”Doina Popescu are intuiţia excepţională de a scrie un roman cu tema aceasta. Bine aleasă tema, mai ales că Terente este un bărbat năzdrăvan, atipic, pe care îl gândeşte o femeie care scrie literatură. De la distanţă, acesta este cel mai important roman al autoarei, celelalte devin acum exerciţii. E o temă mare, iar la ediţia a doua, autoarea ar trebui să aducă şi mai tare în prim plan mitologia lui Terente, a cărui imagine a ţinut prima pagină a ziarelor nu numai în Brăila sau în România, ci şi în America. «Terente-Zodia Zmeilor» este un titlu bine ales, pentru că autoarea îl plasează pe Terente în Zodia Zburătorului, legenda zburătorului fiind cunoscută, iar autoarea îl scoate pe Terente din zona tâlharului, a banditului şi îl pune în zodia justiţiarului, a haiducilor, a zburătorului. O temă care salvează din gudroanele istoriei un personaj de spaimă şi îl aşază într-o zodie suportabilă, plăcută, mai ales că, la 90 de ani după Terente, deja imaginea lui s-a purificat de zgura momentului, de anecdotică, dramatismul, de năzdrăvăniile momentului istoric de atunci. Purificându-se, începe acum să îşi croiască un vârf, să se înalţe din sine însuşi, aruncând în neant, în necunoscut, acea anecdotică fioroasă şi rămâne acel reflex justiţiar pur, erotic, care acum îşi trăieşte un vârf de receptare în toate ipostazele, culturale, literare, în general. Terente a terorizat Brăila vreo 5-6 ani. În timp, memoria colectivă selectează această imagine: întâi este tâlharul, care înspăimântează, terorizează lumea, apoi apare criminalul, el având la activ 8 crime, apoi, hoţul de drumul mare, care îl apropie de haiduc, haiducul, la noi neavând imagine negativă decât în documentele de stat din epoca aceea, în mentalul colectiv haiducul fiind un personaj pozitiv. După acest aspect, urmează legenda Terente, un moment îmbibat de erotism, de erotic.Terente este o carte deschisă, iar Doina Popescu găseşte în Terente o imagine nouă, o temă specială, acel Zburător care terorizează imaginarul feminin al oraşului”, subliniază criticul literar Viorel Coman.

http://obiectivbr.ro/content/terente-zodia-zmeilor

Haiducul Dunării


coperta 1 haiduc.PESCARUL GHINIONIST

(capitolul II din romanul Haiducul Dunării)

În Stăncuţa, satul de la Dunăre, multe mergeau anapoda, dar gospodarii ştiau pe propria piele că unde-i rău, e loc de mai rău, aşa că-şi vedeau de treburi ca şi când le-ar fi fost bine. De parcă iureşul războiului şi asuprirea neamţului n-ar fi fost destul, în sat fu repartizat Tomac, o namilă de jandarm, ce mergea doar călare. Zbierând la lume acolo unde-ar fi mers vorba bună, îşi croia drum printre oameni cu biciuşca, chit că nimeni nu-i şedea bucuros în cale. Venit de la oraş, le reproşa ţăranilor praful, arşiţa şi lipsa facilităţilor urbane. Sătenii îndurau supuşi, cum mai înduraseră şi pe alţii.

Singurul ne-mpăcat cu câinoşenia jăndarului era Niţică, împieliţatul cel mic al Bulgăroaicei. Făcut de mamă-sa la bătrâneţe şi cam din calicie, după ce mai slobozise încă unsprezece plozi înainte, Niţică era puţin la trup, dar mintos. Adesea sătenii ziceau că parc-ar mai fi fost la un cur de babă. Nici mamă-sa, Bulgăroaica, fiind descântătoarea satului, adică la egal cu cârciumarul şi popa, între greii obştii, nu era slabă la minte.

Jucându-se c-un pui de arici pe malul Dunării, Niţică tot îşi zdrobea mintea, să găsească o cale, să-l îndepărteze din sat pe jăndar. Îi plăcea să privească gârla, îl ajuta să-şi rânduiască gândurile poznaşe. Călifarii pluteau făloşi printre raţe şi gâşte. Lotci pescăreşti – opincile lui Dumnezeu, cum le zicea băiatul – ţeseau tăcute malurile.

Pe seară, când să plece spre casă, îl puse pe puiul de arici în iarbă şi porni spre sat. După câţiva paşi, răzgândindu-se, făcu cale-ntoarsă. Îl luă în palme, întrebându-l:

–Ce-ai să te faci tu, micuţule, singur-singurel pe aici? Unde-i mămica ta?

Ariciul scânci.

–Uite, Puiule! Mă prind să-ţi fiu tătic! Tătic bun şi dulce, nu cum sunt taţii prin sat: beţivi, zurbagii şi bătăuşi! Te voi boteza Tunsu! În seara asta te iau cu mine, dar te voi aduce pe malul gârlei în fiecare zi. Dacă vine mama ta după tine, te las ei şi noi rămânem prieteni. Dar, sufleţel, dacă eşti al nimănui, bucură-te: acum mă ai pe mine!

A doua zi, un soldat neamţ puse afişe la cârciumă şi la biserică, anunţând pentru duminica următoare concurs de pescuit. Putea participa oricine poftea, premiul fiind un ceas militar marca Marvin.

Fiind sat de pescari, mulţi îşi puseră nădejdea să se fudulească punând mâna pe grozavul ceas.

Dar jăndarul le strică socotelile. Trecu călare pe uliţe şi interzise oamenilor să vină la concurs. Astfel, rămase singurul participant din sat contra nemţilor. Se şi vedea cu superbul ceas Marvin la mână!

Ba mai mult: le pretinse să vină spectatori, vază toţi cu cât dichis ridică mnealui peştele din apă.

Niţică, văzând că-i pune pe ţânci să-i sape după râme, se pregăti şi el… în felul lui.

În dimineaţa concursului comandantul hotărî ca şi din partea nemţilor să fie tot un singur concurent. Oamenii se adunară cu price pe mal. Îl urau pe jăndar şi-l blestemau cum nu-şi aminteau să mai fi blestemat pe cineva vreodată. Oancea al lui Carcalete şi Grigore al lui Carşoti erau cătrăniţi:

–Am ajuns de râsul stârcilor, frăţică! Pescari din neam, de-am dovedit caşaloţi şi monştri[1], să stăm cu braţele cruciş cât bagă băţu-n baltă un târtan! – zise al lui Carcalete.

–Doamne, apără şi păzeşte, că greu ne mai încerci pe noi! Să-mi pice mâinile de-oi aplauda! – întări Carşoti.

–Nu te grăbi cu vorba, nea Grigore! Eu zic c-o să aplauzi, de-ţi vor roşi palmele! – se băgă şi copilul în seamă.

–Dispari, drace, să nu-ţi pişc ţie niscai aplauze! – îl apostrofă pescarul.

Copilul îşi croi loc, ochind poziţiile în care se instalaseră concurenţii. Apoi, lăsând lumea să-şi verse năduful, se retrase din mulţime şi-şi văzu de treburile lui. Înotând pe sub apă, ajunse exact sub undiţa jăndarului. Cu trestia cu noduri sparte, inventată de Tirenti[2], Niţică respiră în voie şi-şi duse planul la bun sfârşit.

Mai întâi, de încălzire, îi agăţă de cârlig  o cutie de conserve umplută cu chetriş[3].

La fir întins pescarul trase victorios. La semnal oamenii începură să aclame. Tinicheaua pendulă în aer în râsete şi huiduieli. Carşoti răguşise.

Niţică aşteptă o vreme, apoi îi puse în cârlig o ciubotă stâlcită.

Tomac smuci. Oamenii jubilară şi nemţii traseră încă o porţie de râs.

Concurentul îşi propuse să-şi păstreze calmul, mânat de dorinţă: voia musai să capete ceasul!

Să se răcorească deplin, agăţă în cârligul neamţului o tigvă de cal.

Camarazii amuţiră, dar sătenii se amuzau gros.

Socotind c-a venit timpul pentru marele trofeu, Niţică agăţă-n cârligul târtanului o mâţă moartă.

Firul se-ntinse iar. Jandarmul se opinti plin de speranţă. Hoitul ieşi din gârlă tăind aerul  în urale.

Soldaţi şi săteni erau în delir. Grigore al lui Carşoti îşi încinse palmele:

–Dat dracului, mezinul Bulgăroaicei! La fix a zis! – se minună omul. Îi mâna lui! Mă prind!

Pescarii se simţeau răzbunaţi. Veniseră porniţi pe zaveră şi ieşise de comedie!

Niţică gândi să mai prindă ceva din spectacol şi se hotărî să iasă. Mai avea ceva de făcut: cu grijă să nu mişte pluta, storci şi râma din cârlig: lucru ştiut, peştele muşcă doar la râma vie. Din patriotism, strivi şi râma vărzarului.

     Vericule! Tomac îşi speriase norocul, dar nici neamţul nu se simţea prea bine!

Înotă în aval, ieşi pe furiş din apă, aşteptă pitit să i se usuce părul şi se amestecă în mulţimea de curioşi.

Sătenii râdeau pe furiş, iar nemţii se tot mirau de ghinionul concurenţilor.

Concursul se termină fără ca jăndarul să prindă un ciortănel cât de mic. Umilinţă până la nori!

Popa Lisandru, trecut prin grele încercări cu Niţă, văzu cârpit cu fir albastru ghinionul nefericitului şi-i zise coanei preotese:

–Nu spun cum a făcut, dar mă prind că-i mâna împieliţatului!

–Decât cu Niţică, mai bine lupta cu tot satul! – fu de părere şi prezbitera.

Nici nemţii nu vedeau în ghinioanele recente, simple coincidenţe pe capul bieţilor pescari. Puteau paria că-i mâna lui Nitz, dar nu aveau dovada. Plin de oftică, Tomac se purtă şi mai crâncen cu sătenii.

 

 

[1] A se vedea volumul Copilul Dunării.

[2] Romanul Terente-Zodia zmeilor.

[3] Pietriş.

Lansare Gaudeamus


Zilele acestea, între orele 10 și 20, mă găsiți la Gaudeamus, stand 313, nivel 7.70 (inelul cel mai aproape de cer).

Sâmbătă la ora 15, vă aștept la sala Mircea Sântimbreanu, tot pe inelul cel mai de sus, la lansarea romanului Fericire la preț redus și a volumului Copilul Dunării în ediție bilingvă, în traducerea Sabrinei Popescu. Pentru cine are chef să-si ridice nivelul de fericire, vă prezint în premieră romanul Dragoste și ciocolată. Pe acesta nu l-am trecut în programul de lansări dintr-un motiv foarte serios: fiind considerat cam indecent de pudicul rugbist, nu știam dacă obțin verde ca să-l public.

Umorul și povestea incitantă au învins! Cartea este tipărită! Vă aștept la Gaudeamus!COPERTA DRAGOSTE SI CIOCOLATA TIPAR 1 fericire la... Copilul Dunarii bilingv romane Doina

Vulpi și corbi


Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor!

Toată lumea a blamat vulpea!

Dar corbul? Nimeni nu s-a întrebat de unde a furat corbul caşcavalul!

Trebuia să i-o coacă cineva corbului, că şi-aşa are mintea odihnită. Îl relaxează gândul că, aşa cum este bine ştiut, corb la corb nu-şi scoate ochii!

Un corb ticălos mi-a furat caşcavalul. Conform practicii americane corbii se împuşcă.

Totuşi prefer o metodă mai paşnică! Îşi aminteşte cineva ce melodie a cântat vulpea?

Morala:  staţi cu ochii pe caşcaval, că se fură prea mult în ţara asta!

Moartea a ratat un chitarist


Ca să poți trece senin prin viață, ai nevoie de chiloți de tablă: ca să-și rupă dinții cei ce te mușcă de fund dar, mai ales, să mai atenuezi câte un șut în dos primit de la soartă.

Am să vă spun un banc vechi, cu vrăbiuța.

Ger afară, o vrăbiuță îngheață și cade din pom în colbul drumului. Trece o căruță, calul se balegă peste ea și, vrăbiuța, încet-încet își revine. Trece un motan și, dintr-o mișcare, înhață vrăbiuța și-o devorează. Morala: Nu oricine te bagă în rahat îți vrea răul! Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele!

Bancurile, asemeni aforismelor, proverbelor, zicătorilor și fabulelor, au un miez de înțelepciune populară pe care doar proștii îl ignoră.

Bancul de mai sus m-a amuzat la vremea lui dar, cu timpul, s-a insinuat în viața mea, în varii forme, reinventându-se iar și iar.

Colaboram cu o firmă de importanță europeană, firmă competitivă, cu active de sute de milioane de euro, privatizată mișelește pe 2 milioane de dolari, în anul 1997. Ca să aveți o idee de ridicolul sumei, vă spun doar că negocierile au decurs cam în aceeași perioadă când Gică Hagi își ceda piciorul stâng pe un an de zile la Galata Saray pe 4 milioane de dolari. Cumpărătorul, un investitor elvețian, în realitate evreu de la Craiova, colaborator al DIE, escroc internațional de anvergură.

Cum a permis SRI-ul ca acest bandit să distrugă o bijuterie a industriei românești este o mare enigmă. Sau, nu!

Unii vor crede că este incompetență dar, evreul se lăuda că varsă cash în buzunare încăpătoare la SRI, Garda Financiară, Vama, presă locală și centrală(știu precis cui anume, ce sume și în ce ritm), primarului  de atunci și unor oficialități locale, ministrului coliliu care se ocupase de privatizare și care n-a fost deranjat cu minime interogatorii din partea Parchetului. Într-o zi, bătrânul cotizant, trecut de 85 de ani, căzu la pat și, neajungând în țară la data stabilită ca să-și plătească taxele de protecție, Garda Financiară lansă un banal control de avertisment. Informat de descinderea Fiscului, bătrânul evreu, asemeni lui Cănuță, om sucit, căzu iar la pat, răpus de nervi pe pricină măruntă. În sinea lui, se simțea trădat de cei pe care-i hrănise din palmă. Familia evreului, fiică și nepot, era sătulă de tirania acestuia și, dornică să ajungă cât mai repede la sutele de milioane de franci elvețieni din seiful acestuia, cunoscut că ura băncile și banii și-i ținea în seifuri performante, pe proprietățile lui, îl urcă într-un avion privat, cu plinul făcut și cu rezervoare suplimentare. Bătrânul fu cuplat la aparate de monitorizare cardiacă dar, fără perfuzii sau alt tratament. Famiglia plăti cu larghețe pilotului, să-l plimbe pe cerul patriei de împrumut, până când funcțiile vitale vor fi pe zero. Deși hoțiile falsului investitor au ieșit la iveală, la nivel de multe zeci de milioane de euro, s-a pus batista pe țambal. Au fost târâți în justiție doar acarii Păun.

Precum șarpele Boa, familia evreului se hrănește din colosul industrial înghițit de versatul escroc internațional, statul român nefiind capabil să recupereze imensul prejudiciu. Trei mii de familii brăilene încă își ling rănile și încă suspină după anii când aveau locuri de muncă stabile la una din cele mai valoroase fabrici de mobilă, de talie europeană.

Dar, povestea nu-i simplă deloc. În ziua când au expirat cei cinci ani contractuali cu FPS-ul, evreul, patron atotputernic, l-a chemat pe directorul general, fost căpitan de vas:

– Marinare, de mâine dai în șomaj pe toată lumea. Oprești 30 de oameni pentru pază și pentru niște lucrări de întreținere în Combinat.

-Fabrica merge perfect, avem comenzi de jumătate milion de euro pe lună la export, cam tot atât la intern și livrări de câte 40.000.000 de chibrituri lunar, fiind singura fabrică rămasă pe piața de profil, adică, concurență zero pe chibrituri. Avem nevoie de încă 200 de oameni și am pregătit și o listă de utilaje.

-Ești un marinar limitat! Dacă tăiem tot la fie vechi și vindem terenurile, fără să mai muncim și fără să hrănim atâția nepricopsiți, câștigăm de 100 de ori mai mult. Donald Trump s-a îmbogățit din imobiliare,  nu din chibrituri.

-Ce vreți dumneavoastră este nebunesc și imposibil!

-Atunci, dacă te porți ca o duduie nevricoasă, îți plătesc să pleci la un curs de perfecționare în management pentru trei ani în Germania și la întoarcere vei găsi treaba făcută de mine!

-Adică, să faceți măgării pe mandatul meu? Nu! Prefer să plec!

-Vânt în pupa, marinare! Vei fi primul pe lista de disponibilizați!

Soția directorului general, director economic cu mare vechime în fabrică, ceru și ea să fie trecută pe lista disponibilizaților, din solidaritate cu oamenii cu care făcuse echipă peste 20 de ani, oameni loiali fabricii, loviți de strâmbă soartă.

A doua zi, orașul vuia, un cancer devoră cea mai performantă firmă din oraș, peste noapte oamenii se treziră șomeri, directorii concediați. Fură păstrați o mână de oameni și numite directoare două fătuci culese de prin birouri, aproape la întâmplare. Până să se trezească fetele, ajunse directoare, din beția puterii, hachițele patronului le zvârli în șomaj, după un scandal la limita infarctului.

Ca să demonstreze urbei că nu pe șmecheriile lui închisese o firmă prosperă, declanșă directorilor patru procese în instanță. Îi cunoșteam din 1992, din vremurile când lucram în presă. Relațiile de afaceri s-au derulat corect și prompt de ambele părți și s-au transformat într-o prietenie durabilă.

Loviturile veneau exact când Dan, fiul lor dădea Bacul și admiterea la facultate. Singura bucurie din acea vară teribilă fu că Dan intră pe unul din puținele locuri de la Conservatorul din București.

Când se scufundă corabia, șobolanii fug primii. De regulă, pe 4 august, când doamna director economic își serba ziua de naștere, avea alături peste 50 de musafiri. Acum, când erau șomeri și sufocați de procese, eram doar trei familii, adică eu și soțul meu și două familii de marinari, plus sora sărbătoritei.

Marinarul ar fi putut pleca pe vas. Doamna director economic se bucura de un prestigiu enorm în urbe. Ambii ar fi putut să se aranjeze foarte repede în posturi convenabile, dar au vrut să dea o șansă oamenilor care rămaseră instantaneu șomeri. Cum procesele erau în desfășurare, exista riscul ca bătrânul evreu, cu armata lui de avocați, să le pună mâna pe toată averea, astfel că investiția s-a derulat pe numele surorii mele și eu m-am ocupat de constituirea tinerei firme,  achiziția halelor și a utilajelor.

Au achiziționat utilaje sh dar mult mai performante decât la bătrâna fabrică, punând gaj la bancă patru case ale familiei: a lor, cea a soacrei, mamei și cumnatei, și angajând câteva sute de oameni în trei schimburi. Timp de trei ani lucrurile au mers bine, nu foarte bine fiindcă muncitorul roman nu se sinchisește că patronul și-a pus casa la bancă și multe livrări la export erau însoțite de retururi sau comentarii negative din partea neamțului.

Unul dintre procesele cu moșul era legat de materiile prime rămase în stoc la închiderea fabricii. Directorii au demonstrat în instanță că erau cantitățile normale și necesare în stoc, ce se consumau cam în decurs de trei săptămâni de producție și că nu s-ar fi rămas cu ele, dacă patronul n-ar fi închis fabrica brusc și fără motivație. Nu-mi amintesc celelalte motive de proces, toate artificiale, important este că bătrânul evreu a pierdut toate cele patru procese și a și fost obligat de instanță să plătească o serie de despăgubiri directorilor.

Cam la doi ani și două luni de la deschiderea firmei, când afacerea era pe cai mari, ne-am întâlnit la restaurantul chinezesc să sărbătorim câștigarea proceselor. Marinarul a răsuflat ușurat când i-am propus ca a doua zi să mergem la notariat să transferăm toată afacerea de pe numele surorii mele pe numele lor. Au întrebat cu timiditate ce procent îmi opresc eu, cât îi revine surorii mele și cât le revine. Le-am spus că este firma lor și vreau să și-o transfere integral pe numele lor. Am crezut că discuția este clară dar, a doua zi, în timp ce erau la notariat cu sora mea, m-au sunat și au insistat să le spun ce procent vreau să-mi păstrez și cât să-i lase Adei. Le-am cerut să-și treacă afacerea 100% pe numele lor, fiindcă prietenia este singura plată ce-mi doresc pentru aportul meu la lansarea și dezvoltarea afacerii. Cât sora mea, le-am explicat că dacă au un bulgăre de aur și nu știu unde să-l dosească, să-l lase Adei. Peste 10 ori 20 de ani îl vor primi intact și dacă este cazul și cu oarece dobândă. E greu de stabilit cu precizie dar, măcar de la Panait Istrati până în prezent, prietenia este cel mai de preț dar pentru brăileni. În copilărie am citit pe undeva, că prietenul trebuie să fie o oglindă, dar nu ca să-ți faci sprîncenele ori să-ți cănești mustața.

Fabrica s-a dezvoltat, productivitatea a crescut, s-au angajat noi credite pentru utilaje. În iunie 2008, când noi încă dansam pe puntea superioară a Titanicului, ca să parafrazez un politician parșiv (pleonasm, evident), neamțul a simțit adierea crizei și și-a luat primele asigurări, trăgând o splendoare de țeapă firmei brăilene.

La 800 milioane vechi curentul și cam tot atât factura la gaze, sigur că-ți este cam greu să plătești și miliardul aferent cheltuielilor cu impozitele pe muncă, fiindcă guvernul roman se întrece în a oferi facilități investitorilor străini, punând perna pe față companiilor românești. Astfel, după elaborata țeapă germană, alegând să plătească utilitățile pentru a continua producția, firma a întârziat plata dărilor către stat. Vigilența Fiscului a funcționat fără cusur, conturile fiind imediat blocate. De aici la insolvență a fost un pas foarte mic. Deși datoriile către bănci erau achitate în proporție de 80%, din lipsă de numerar, s-a amânat radierea unor ipoteci. Banca Comercială a profitat și s-a declarat stăpână peste toate activele firmei dar și peste  toate casele ipotecate. Prin dobânzi și penalități datoria achitată în mare parte și rămasă cât bobul de orez s-a ridicat la nivelul Ceahlăului. Marinarului îi trebuia cash. Singura cale de a funcționa și de-a asigura salariile a fost să ia bani de la cămătari. La fel de ticăloși ca cei în costume Armani, cămătarii bronzați și-au primit banii înzecit dar presiunile lor sunt de neoprit și la acest moment. Bună ziua ai dat, belea ți-ai căpătat!

Cum Dracul este foarte vigilent în astfel de cazuri, se însinuă și în complicata ecuație pe care v-o expun. Altfel zis, directoarea tehnică, viclean copil de casă, în realitate domnișoară bătrână, exersând tehnica facerii copiilor cu mulți bărbați însurați, se strecurase de multă vreme în patul marinarului. Orbit de meșteșugul din scutece, acesta ignoră că domnișoara director sustrage vopsele, lacuri, cherestea și produse finite de mobilă din fabrică cu…  tirul. Teapa neamțului, uriașa impozitare a muncii, intransigența Fiscului, nesătula amantă hoață, patima pentru păcănele a marinarului, au făcut ca prietena mea, directoarea economică, să gestioneze singură o bombă cu ceas ce urma să-i spulbere afacerea, casa, familia, sănătatea și să-i lase fără cuib pe toți ai casei, mamă, soacră, soră, ce giraseră cu casele.

M-am întrebat mereu de ce această femeie excepțională, care ajutase mii de oameni, trebuie să treacă printr-o încercare atât de teribilă. Din poziția ei de director economic a fost ca o moașă comunală: omul care face bine oricui cere ajutor. Nimeni nu cred că se poate plânge c-a fost în audiență la ea să nu fie sprijinit, rezolvat, încurajat. Ca patron de firmă, a fost corectă, caldă, înțelegătoare.

Dan, fiul lor, absolventul de Conservator își lăsă marea pasiune pentru rock și pe prietenii din trupa  Thunderbird și se întoarse în urbea natală să-și ajute mama. Arar, o fugă de-o zi în București să-și întâlnească prietenii și să-și vadă iubita, o fată admirabilă, care l-a iubit și susținut, o unguroaică cu destin de Penelopă.

Cât au trecut? Doi ani, trei ani de muncă înrobitoare? Într-o țară în care firmele mici sunt zdrobite de impozite și controale, muzicianul de talent și-a amanetat chitara, laptopul și sculele muzicale, a luptat să resusciteze firma, să plătească salarii și datorii la cămătari, suspinând după fată și după trupa care se destrămase după plecarea lui. Cărând apă cu ciurul, anul acesta, într-o zi de mai, s-a declarat învins de sistemul cinic și de societatea autistă în care trăim. A plecat în străinătate, să-și găsească un rost, să muncească, până vremurile îi vor permite să ia din nou chitara în mână și iubita de nevastă. Cum românii fac muncile cele mai riscante și nu se sinchisește nimeni de siguranța lor, din prima săptămână a căzut de la câțiva metri înălțime și și-a rupt piciorul. Accidentul de muncă a fost mușamalizat, doar victima era un roman oarecare. S-a refăcut și muncește îndârjit, fiind apreciat ca un foarte bun specialist.

Azi noapte pe la patru, ora două după fusul orar pe care muncește acum, și-a sunat mama cu un hohot de disperare în glas: Mamă! Aproape toți prietenii mei au murit! Alex se zbate între viață și moarte!

Tinerii din trupa Goodbye to Gravity sunt colegii lui Dan de la trupa Thunderbird. O mare nenorocire l-a extras pe Dan din trupă și l-a aruncat departe de țară, departe de tragedia din clubul Colectiv.

Mi-am reproșat ani de zile că am această fire săritoare, că i-am ajutat atunci să-și facă firmă, le-am cumpărat halele și utilajele. Dacă eu și sora mea nu ne-am fi zbătut atunci, marinarul pleca pe mare, doamna director economic ar fi acceptat propunerea prefectului Manea de a merge director în prefectură și talentatul muzician Dan Șuțu și-ar fi urmat destinul de rocker. Mi-am reproșat mereu că, ajutându-i pe acești oameni în 2003, de fapt i-am aruncat în IAD.

Scriu aceste rânduri plângând. Eu plâng ciudat, Sabrina se miră mereu. Mie, un ochi îmi râde și altul îmi plânge. Plâng pentru toți tinerii din clubul Colectiv, chiar dacă au murit, au fost răniți ori sunt aproape teferi. Plâng chiar și pentru acei norocoși care sunt în viață. Plâng fiindcă și-au pierdut prietenii… Pentru ei, viața nu va mai fi niciodată la fel! Plâng pentru cei doi chitariști ai trupei Goodbye to Gravity, plâng pentru toate mamele care și-au pierdut copiii în infernul de la club. Plâng pentru toate mamele care și-au pierdut copiii…

Dar celălalt ochi îmi râde, fiindcă chitaristul Dan Șuțu, fiind prea ocupat să înfrunte Iadul, a ratat The Day We Die„.

Nu oricine te bagă în rahat îți vrea răul! Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele!