Fără vestă antiglonţ

Era vara lui ’88, intrasem la facultate şi împreună cu prietenele mele, Simona şi Claudia sărbătoream în fiecare zi, bătând cofetăriile din centrul Bucureştiului.

Pe Lipscani, un puşti brunet şi frumos foc ne întreabă în engleză unde este magazinul Eva. Era venit de la Londra, nu cunoştea Bucureştiul şi pierduse o zi încercând să cumpere o hartă. Pentru că drumurile noastre se suprapuneau, am mers împreună. Când a făcut explozie cauciucul la un camion, tipul s-a tăvălit pe jos. Noi am crezut că are o criză de epilepsie dar el a explicat că s-a gândit la un… atentat.

Ajunşi în faţă la Eva a scos 50 de dolari să ne plătească deranjul. Evident l-am refuzat, dar el a rămas nelămurit. În Londra plătise astfel de servicii şi nu-l refuzase nimeni. Poate era prea puţin, pentru că noi eram trei?

I-am explicat că nu este cazul, aveam drum în zonă şi atunci ne-a invitat la masă. Dar, avea de cumpărat ceva pentru femeile din viaţa lui şi dorea să-l consiliem. Am intrat în Eva şi spre stupefacţia noastră deşi Simona i-a arătat cele mai elegante rochii, el a ales vreo 20 de capoate de babă, vreo 20 de rochii ciuciubate, basmale cu flori turceşti şi fuste negre până în pământ şi dresuri groase, pământii la culoare, cum purtau babele la ţară. Toate cumpărăturile erau un balot uriaş şi aşteptam mirate să vedem cum îl va căra.

Se pare însă că era ceva obişnuit ca cetăţenii străini să facă cumpărături la Eva fiindcă şefa de raion şi-a notat adresa hotelului şi a promis că în cursul zilei cumpărăturile vor fi livrate la hotel. Noi am plecat la Terasa Lido. Am mâncat Cordon Bleu şi l-am întrebat pe tip cum a putut s-arunce atâtea sute de dolari pe hainele alea ciuciubate şi prin ce metodă va convinge nişte femei normale să le îmbrace.

Poate nişte arăboaice să se lase păcălite şi să se-nfofolească aşa am zis eu şi el, râzând ne-a spus că este palestinian şi că modelele alese de el sunt foarte apreciate de femeile lor.

Avea 19 ani, şi-a ridicat mânecile la cămaşă, avea 11 cicatrici de gloanţe numai în braţe, 36 pe tot corpul, luptase cu arma în mână de la 14 ani şi acum era student la Londra. În Londra stătuse doar trei zile cât să rezolve inscrierea la Universitate şi venise în România în vizită la unchiul lui, ambasadorul Palestinei la Bucureşti.

A povestit despre Intifada, despre Yasser Arafat, al doilea ca importanţă în lumea arabă după Profetul Mahomed, despre Iadul din ţara lui şi despre situaţia incredibilă din România, unde te plimbi pe stradă fără vestă antiglonţ, şi fără grija că va exploda o maşină capcană sau că un motociclist va mitralia trecătorii.

Poveştile lui erau absolut incredibile dar braţele ciuruite de gloanţe şi lacrimile din ochii lui spuneau că nu minte.

Ne-a invitat pentru a doua zi să-i arătăm Bucureştiul, oraşul în care te poţi plimba pe străzi fără vestă antiglonţ şi am acceptat. Ne-am întâlnit în Cişmigiu şi după un tur al parcului am intrat la Monte-Carlo.

Noi am luat câte un profiterol dar el a vrut doar o apă. Era nerăbdător, avea o mare surpriză pentru noi.

Ne-am continuat plimbarea prin Bucureşti şi ajungând în dreptul unei ambasade, ne-a spus emoţionat că unchiul lui, ambasadorul ne aşteaptă la masă.

Noi l-am refuzat ca muşcate de şarpe. Cu un bărbat necunoscut nu intrăm într-o clădire. Punct!

A ieşit un arab care s-a prezentat ambasadorul Palestinei la Bucureşti şi şi-a dat cuvântul de onoare că ne va trata cu tot respectul.

Pregătise masa pentru noi şi mai multe filme despre Palestina.

-Domnule ambasador, femeile din ţara dumneavoastră umblă îmbrobodite până la călcâi şi trăiesc după un cod strict de mii de ani dar aveţi pretenţia ca noi, la 19 ani să intrăm în casa unor bărbaţi necunoscuţi?  Şi noi trăim după nişte reguli care nu permit acest lucru. La revedere!

Surprinzătoarea Minerva

Acasă îi spuneau Mioara. Mergând la șapte ani la școală, a aflat cu stupoare că în acte o cheamă Mița. Nășicu’ Niculescu, notar în sat, se iubea cu o profesoară, Mița Bostan. Se pare că atât cât a ținut idila, onorabilul notar Niculescu le-a botezat Mița pe toate nou-născutele din comună. Totul s-a dat în fapt când fetițele au ajuns la școală. Mamei nu i-a plăcut cum sună Mița și a optat pentru Minerva. Așa îi spun și eu. Pănă la 54 de ani, mama mea nu a fost niciodată în concediu. A crescut trei fete și două nepoate, a muncit, a muncit, a muncit! Din 1993, împreună cu soțul meu, am luat-o în majoritatea concediilor. A făcut o pasiune pentru montagne russe-ul din Satul de Vacanță din Mamaia. Din mare era greu de scos. Cel mai des o aduceau salvamarii din larg, în barca lor, pretinzând că Minerva încearca să treacă la turci înot. La munte s-a cocoțat voinicește până la cuibarele vulturilor. Greu am ținut pasul cu ea. Măcar de vreo zece ori s-a îndrăgostit de natura montană și și-a căutat casă în zonă: la Azuga, în Maramureș, pe valea Oltului, în jurul Bicazului… Neavând suficienți bani, s-a resemnat pe mai departe cu traiul la câmpie. Muncă în gospodărie, plăcinte, nepoți… A frânt și inimi, a fost cerută de nevastă de vreo patru ori în ultimii douăzeci de ani: un colonel de aviație cu casă în Doctor Lister, nea Vasile din Slatina de Suceava, un pensionar militar în Cișmigiu, un voinic în Maramureș. A declinat cu grație… Monogamă hotărâtă! A avut bărbat… nu merită deranjul încă o dată!
În mai a împlinit 76 de ani.Văzând că n-o putem decupla de la treburile casnice, rugbistul a hotărât să ne trimită pentru câteva zile în capitală.
Într-o săptămână am făcut-o pe mama dependentă de ciocolată, capuccino ar bea cu butoiul, din aparatele fitness din Cișmigiu am dat-o jos doar după ce s-a antrenat serios în toate.
Sunt mândră de vacanța cu mama! După această experiență, mă simt în stare să-i destructurez programul și lui Dalai Lama!

Pieton pe Calea Dudeşti

Aşa cum aţi observat toţi, am acumulat o mulţime de absenţe în hiperspaţiu dar motivat: am muncit ca să plătesc un pogon de facturi la furnizori, impozite nesimţite la stat şi taxe locale, ca să-mi pot trage sufletul şi să am sărbătorile liniştite. Dar cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, liniştea mi-a rămas agăţată în minunatul Bucureşti.

Lumea zice că este periculos să zbori şi, în tinereţe, când pilotam avioane, se găseau destui care să-mi ţină predici despre viaţa periculoasă pe care o duc. Şi acum şofez o maşină sport cu pedala de acceleraţie cam lată şi-mi mai aud vorbe. Dar, nimic nu se compară cu o plimbare lejeră pe Calea Dudeşti.

Miercuri de pildă, în plină zi, mergând pe trotuar pe Calea Dudeşti, mă trezesc lovită năpraznic în dreapta spate, în fizicul meu robust de pieton. O Skoda argintie, B-98-VJN, un model gen combi, cred că Roomster îi zice, plecând vijelios cu spatele fără să se asigure, m-a izbit voiniceşte din plin. Fiind un model drept în spate şi format destul de înalt, stâlpul spate al maşinii m-a izbit pe toată suprafaţa corpului de la gambă până la umăr. Tânărul de la volan a râs amuzat de boroboaţă şi muşcând din sandwich mi-a spus că nu m-a văzut, apoi şi-a făcut loc în trafic mâncând liniştit.

Am gândit că tipul parchează în zonă şi se întoarce să mă ducă la spital dar după o vreme, lămurită că tipul a şters-o definitiv de la locul accidentului, m-am aşezat la mine în maşină până m-am mai liniştit, apoi, sperând că nu-i nimic rupt în mine, mi-am văzut de drum. Noaptea m-am zvârcolit de durere, aşa că a doua zi, în stadiul de şniţel, m-am dus la Urgenţă la Floreasca. Concluzia este că dacă ai zile scapi, dacă nu, să nu-ţi pui vreo speranţă în sistemul sanitar de urgenţă bucureştean. Ar fi multe de povestit, pornind de la lipsa de compasiune până la plictiseala afişată şi dezinteresul făţiş al unor cadre medicale.

 Aşa că, dragilor, acum mă gândesc la un leasing ca să-mi iau avion, fiindcă pe trotuarele patriei mi se pare cam periculos să mai circul.

A doua şansă

Tina intră în compartiment şi salută sonor. Era bucuroasă că prinsese două zile libere să-şi vadă familia şi acum se întorcea în capitală, la facultate. Îşi verifică inutil biletul, locul ei, singurul liber din compartiment de altfel,  era între doi căpitani chipeşi în uniformă azurie de aviatori.

Blondul salută formal şi-şi continuă rebusul, brunetul îi

Copiii cuminţi nu sunt buni

În mai 1996, de ziua fetiţei mele, Ingrid, ne-am nimerit prin Bucureşti. Ingrid era un copil exagerat de cuminte, care nici măcar nu prea plângea de mică, aşa cum obişnuiesc alţi copii, şi eram teribili de mândri de comportamentul ei impecabil.

Cum mergeam în vizită la soacră-mea şi, cum de fiecare dată, Vidma presupunea că suntem deja mâncaţi şi nu catadixea să ne pună la masă, trebuia să ne oprim pe la un restaurant, să nu se lungească copilului urechile de foame.

13-15 IUNIE 1990

O FILĂ DIN DOSARUL MINERIADA

Intrasem cu rugbistul în holul facultăţii de matematică. Picături mari de sânge. Un student ne-a soptit că minerii spărseseră capul unui student, dar şi asistentului de analiză matematică, Alexandru Constantinescu, brăilean de-al meu, cel mai sexi prof.

De la etaj venea alt student în fugă, cu patru mineri dezlănţuiţi pe urme. Tânărul îşi tinea capul în mâini şi doi mineri îl loveau furioşi cu bastoane de miliţieni, din cauciuc dur.

I-am rugat să nu-l mai lovească şi, unul din ei, cu o bâtă de lemn, s-a năpustit spre mine. Am rupt-o la fugă

Două clătite

Pe vremuri, pe splaiul Independenţei, la Piaţa Natiunilor era Opereta. Pe o parte a Splaiului era cofetăria Operetei de unde luam marţea Pepsi, pe cealaltă parte o mică prăvălie în care se făceau clătite la mai multe tigăi. Era un spectacol deosebit să

FASOLEA CU CEAPĂ ŞI ÎMPĂRATUL

Mama era elevă la liceul de fete şi într-o zi a fost anunţată că părinţii au fost trecuţi la chiaburi şi este exmatriculată. Tatăl ei, moş Ilie, disperat că-i fuseseră luate pământurile, caii, vitele şi uneltele la CAP, îşi lăsase o barbă de patriarh punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu.

Dar la aşa faptă strâmbă, împreună cu alt fruntaş din sat, moş  Andrei, luară calea Bucureştiului ca să-şi vadă fetele iar la şcoală.

Deci, s-au dus oamenii în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Din zori au stat la uşa conducătorului dar, acesta nu şi-a găsit timp de ei.  Erau rupţi de foame şi deşi aveau pâine, brânză, ouă fierte şi ceapă la ei, n-au îndrăznit să mânânce şi nici să plece şi să rişte să nu mai fie primiţi.

Pe seară, Gheorghiu-Dej a ieşit să plece  şi a dat cu ochii de cei doi ţărani.

-Drăcie! Am uitat de voi! Moşule, semeni cu Engels dar, mata eşti mai frumos. Îmi pare rău de voi dar, trebuie să mă mai aşteptaţi, să mă întorc de la masă. N-am mâncat nimic toată ziua!

-Aicea ne găseşti, măria ta!- zice moş Ilie, bucuros că totuşi avea să se întoarcă.

Conducătorul făcu câţiva paşi şi apoi se răzgândi:

-Ia, mai bine veniţi cu mine, că precis nici voi n-aţi mâncat nimic. Cât mâncăm îmi spuneţi of-ul şi mai câştigăm timp.

Moş Ilie, îndoit de foame, pe de o parte se bucură de bucatele alese ce avea să le mănânce la masa împăratului, pe alta era cam sfios, fiindcă nu ştia dacă se cade la un ţăran atâta cinste.

S-au aşezat la o masă mare şi au fost serviţi imediat. Spre uimirea ţăranilor, mâncarea le-a fost tare cunoscută: fasole cu pâine neagră.

-Bună mai era o ceapă la fasolea asta!- zice Gheorghiu-Dej cu lingura-n fasole.

-Am eu în desagă!-zice moş Ilie. Acum o scot.

A spart ceapa cu pumnul, a împărţit-o în trei şi au mâncat în tăcere: ciorbă de fasole, fasole scăzută şi fasole făcăluită.

Uimirea ţăranilor era deplină. Să mănânci fasole cu ceapă şi cu pâine neagră ditamai împăratul? Mare minune! Fără tingirii de aur, fără pocale de argint!

Gheorghiu-Dej povesti cât de greu se conduce o ţară, cât de multe vrea să facă şi cât de puţin îi stă în putere, câtă trădare e-n jurul lui şi că-şi trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima. Câtă deznădejde îl cuprinde că ruşii ne-au încălecat ţara şi vor să ne mănânce fripţi. Ruşii, ruşii, ruşii!

La sfârşit, ţăranii povestiră motivul urnirii lor pe drumul Bucureştiului şi Gheorghiu-Dej promise că va repara abuzul imediat.

Săptămâna următoare o comisie de la partid veni în anchetă şi mama fu reprimită la şcoală. Dar, ghinion! Cum învăţa foarte bine, stârni invidia fetei unui ştab de la partid.
Răzgâiata se dădu cu curu’ de pământ, că fiica de chiabur a luat notă mai mare decât ea, fată de activist onorabil. cu origine sănătoasă.

Pentru a nu-şi mai produce duduia vânătăi şi cu altă ocazie, direcţiunea hotărî pentru a doua oară exmatricularea elementului antisocial.

La moartea lui Gheorghiu-Dej, moş Ilie s-a aşezat pe prispă cu gazeta pe ghenunchi şi a plâns de i s-a zguduit pieptul. Vecinii s-au mirat, ştiind că un comunist mort e mai bun decât un comunist viu. S-au mirat şi fiindcă moş Ilie suferise îngrozitor din cauza colectivizării, blestemându-i pe comunişti de câte ori cumpăra lână şi grâu ca să-şi plătească cotele criminale. Dar moş Ilie avea propriul lui adevăr: ştia că împăratul a fost omorât de ruşi şi temea că Moscova îşi va pune slugă supusă, care v-a vitregi ţara şi mai rău. Plângea de mila ţării!

Cinci ani mai târziu, moş Ilie a murit pe prispă, aşteptând americanii.

Moscova a reuşit abia peste alţi 20 de ani să-şi pună oamenii în fruntea bucatelor, la Bucureşti, dar americanii nu au mai venit niciodată.

Up-grade 2017. Au venit până la urmă.  Teo Peter a simțit pe epiderma lui…

TENACITATE DE MILIŢIAN

Prin anii ’80, sora mea lucra la un institut de cercetare pentru seminţe şi în fiecare marţi ducea nişte probe valoroase la Bucureşti, pe lângă Piaţa Amzei pentru o verificare, omologare sau cam aşa ceva. Într-o zi îmi cere ceva din poşetă şi rămân stupefiată. Avea un compartiment al poşetei plin cu amenzi de circulaţie de 50 de lei, toate din Piaţa Amzei, toate scrise de aceeaşi mână harnică. Îmi explică râzând: Mi-e lene să trec pe trecerea de pietoni şi poliţaiul este cel mai mişto bărbat din România. Ne privim în ochi, ne zâmbim, ne salutăm şi apoi eu traversez şi el mă amendează. Dacă este ocupat îl aştept…

Sora mea a întâlnit ritmic acelaşi miliţian tenace şi lipsit de umor şi asta a amuzat-o teribil. Am uitat s-o întreb dacă a plătit vreodată acel porcoi de amenzi.

AMENDA, BUCURIA MEA

Succesul la femei al tipilor în uniformă a fost îndelung testat şi cu rezultate previzibile. Ba că era vipuşca sexi, ba că leafa era suficient de mare ca să compenseze orice alte chestii mici cum ar fi: părul, perspicacitatea şi orice alte chestii care încep cu p…Vă mai amintiţi cât de sexi era pe vremuri creionul chimic purtat la ureche de miliţianul de la circulaţie? Nici fetele din familia mea nu au scăpat de fascinaţia unor umeri laţi şi frumos decoraţi de epoleţi. Ca să citiţi toată bârfa, apăsaţi aici.