Fericirea la un telefon-distanţă

-fragment din romanul Pisica cu papion

Tânăr, chipeş şi îndrăgostit, Geo a terminat facultatea şi se pregătea să se însoare cu iubirea vieţii lui. Sigur, aveau emoţii cu repartiţiile, dar nu exagerate, fiindcă amândoi aveau note mari şi aveau şanse să prindă un oraş important. De la teorie la practică e cale lungă şi destinul le-a jucat o farsă urâtă: el repartiţie la o cooperativă meşteşugărească într-o comună maramureşeană, ea la un CAP prin Deltă. În Maramureş el a prins o gazdă cuprinsă şi a dus-o binişor, mai cu o pălincă, mai cu o clisă dar ea a găsit drept gazdă o babă săracă, într-o casă fără duşumele şi fără curent electric, încât trebuia să-şi facă actele la o lampă cu petrol. Cum singura zi liberă a săptămânii era duminica, zi adesea declarată lucrătoare, fiindcă se lucra în acord global şi cică nu se făcea planul, timp de trei ani le-a fost imposibil să străbată ţara ca să se întâlnească, fiindcă ar fi făcut cam două zile la dus şi două la întors.  Apoi şi dacă unul din ei prindea câteva zile de concediu şi s-ar fi încumetat spre văgăuna în care era exilat celălalt, în satele partiei nu era hotel ori han şi morala socialistă nu le-ar fi permis să doarmă împreună pe la babele pe la care erau cazaţi, aşa că problema lor era cam fără ieşire.

O vreme şi-au scris zilnic, dar multe scrisori s-au rătăcit pe drum şi de fiecare dată scrisorile ajungeau în contratimp, nu mai devreme de o lună de la data trimiterii, astfel încât fiecare avea impresia că celălalt îi răspunde în răspăr. Ce uşor este să-ţi otrăveşti mintea de gânduri când aştepţi un semn de la celălalt şi nu mai vine! Încet-încet, suspiciunile că celălalt şi-ar fi găsit pe altcineva au început să depună zgură şi catran pe marea iubire din facultate. După trei ani şi opt luni s-au întâlnit la Braşov, la simpozionul Tânărul jurist-consult din mediul rural. Au discutat diverse speţe mărunte, s-au pândit îndelung, ea a plâns, el a privit-o cercetător ca să descopere în gesturile ei existenţa celuilalt. S-au certat fără un motiv anume, o răbufnire violentă a frustrărilor acumulate în atâta amar de timp, apoi fiecare a resimţit dureros despărţirea în gara aproape pustie: realitatea comunistă le confiscase dragostea iar traiul cenuşiu în satele sărăcite ale patriei le diluase toate visele îndrăzneţe din facultate! Trenul ei s-a pus în mişcare; o ţară întreagă se aşternea între ei şi el a ştiut că o vede pentru ultima dată!

Au mai trecut doi ani, timp în care şi-au mai scris sporadic, apoi el a reuşit să-şi aranjze o repartiţie convenabilă la Brăila. Nu era chiar ce visa dar, avea nişte rude aici şi s-a acomodat. S-a dus cu vaporul în Deltă să-i facă o surpriză Aurei dar ea era plecată în concediu la mare. Bătrâna nu ştia în ce staţiune era plecată însă l-a sfătuit să nu-şi cheltuie paralele ca s-o caute pe Litoral, fiindcă tovarăşica plecase însoţită de chipeşul tov inginer de la Piscicola. Plecă resemnat, gândind că era mult mai bine aşa, ar fi suportat mult mai greu s-o găsească în scutece cu vreun lipovean musculos.

Viaţa lui se aşeza cu greu în coordonate domestice şi trebuia să le ţină piept şi mătuşilor „binevoitoare”, care se întreceau să-i prezinte fete, să-l vadă intrat în rândul lumii. Avea deja alergie la fătucile aduse de mătuşi, aşa că atunci când tanti Theea îi propuse să i-o prezinte pe Izabela făcuse o criză de nervi.

Unul din semnele de parvenire în socialism era să ai telefon. Servise un maistru de la telefoane cu o consultaţie juridică şi deşi termenul mediu pe lista de aşteptare în aprobarea cererii de telefon era de 10-12 ani, în câteva luni se pricopsi cu un telefon cochet, roşu cu disc negru. Mare greşeală! Cum nu avea cine să-l sune, decât mătuşile peţitoare, în curând ajunse să urască telefonul şi-l ţinea mai mult scos din priză. Dacă greşea şi-l reconecta, ţârrrr!-Tanti Theea:

-Hai, mă Geo, hai băiatule! Fii de înţeles, că-ţi vreau binele! Vino până la mine la birou să ţi-o prezint pe Isabela! E frumoasă mamă, s-o sorbi într-un pahar cu apă! Nu ţi-o plăcea fata, îţi ei pălăria şi pleci!

-Nici mort!- striga Geo şi trântea hotărât receptorul. După vreun an şi patru luni, cât tanti îl pisase necruţător, insistând să i-o prezinte pe Izabela şi el refuzase cu încăpăţânare, o urgenţă îl aduse în biroul pisăloagei.

-Cam târziu te-ai urnit, maică! A zburat porumbiţa! Săptămâna trecută s-a măritat! Mare păcat că ai pierdut aşa o fată!

-Pagubă-n ciuperci! Am venit să te iau la ţară, să mergem la nea Gligore, fratele matale, că a căzut din căruţă şi-i ţin babele lumânarea!

-Pesemne că era beat!- zise Theea trăgându-şi o canadiană cam îndrăzneaţă pentru vârsta ei.

-Da’ cum altfel! Eu nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată treaz!- zise şi Geo.

După câteva zile de concediu, cât alergase cu înmormântarea bătrânului, norocul lui Geo se întoarse şi fu numit la procuratură: birouri elegante, salariu bun, altă viaţă!

I se spusese de la biroul Personal că va împărţi biroul cu patru fete dar nu se sinchisea. Probabil că fată pe placul lui nici nu exista. I se păruse o vreme că Aura era sortita, apoi înţelese că fusese doar o iluzie amară. Străbătu holurile luminoase în căutarea biroului. Intrând pe uşă, o blondă cu picioare lungi şi decolteu obraznic de unguroaică îl zăpăci pentru prima dată în viaţă. O iubise pe Aura, dar într-un mod domestic, cuviincios, fără artificii, fără nebunii. Acum era în faţa acestei fiinţe provocatoare şi înţelese că este femeia vieţii lui.

-Sunt Izabela Morărescu, zise ea zâmbind şarmant. Tu trebuie să fii Geo Carp…

-Am cartea de vizită pe frunte? De unde ai tras concluzia că sunt Geo Carp?

-Într-un fel eu te cunosc demult. Te ştiu din poveşti de la tanti Theea! Ce te mai laudă! Parcă vrea să scape de piatra din casă! Ea mi-a spus că ai fost repartizat aici.

-Deci tu eşti acea Izabela?

-Da, eu!

-Mda, eu sunt boul de Geo! Şi când mă gândesc cât m-am luptat să te evit! În sfârşit, felicitări, am auzit că te-ai măritat!

-Nu-i cazul să mă feliciţi! Toţi greşim în viaţă… Avem o cafetieră mişto, te servesc cu o cafea?

-Sigur…

-Cu zahăr?

-Cred că ar merge nişte stricnină dar sunt un bun creştin şi n-am voie!

Geo bău cafeaua în grabă şi plecă în viteză. Se opri la birou la tanti Theea:

-De ce nu mi-ai spus tanti, că femeia asta e fenomenală? Îţi dai seama că am ratat singura femeie care mă putea face fericit?

-Geo, băiatule! Ţi-am dat sute de telefoane, m-am rugat de tine cu cerul şi cu pământul, ce să-ţi fac mamă?!

-Trebuie să divorţeze! O vreau! Trebuie să fie a mea!

-N-o să divorţeze niciodată, băiete! E catolică şi papistaşii nu divorţează niciodată! Fericirea ta a fost la un telefon- distanţă!

Tanti Theea avea ochii plini de lacrimi. Izabela se întorsese din luna zisă de miere şi-i povestise că trăsese un loz necâştigător şi era prinsă în cursă.

O CAFEA OTRĂVITĂ LA BUDAPESTA (I)

Multă vreme ne-a cam stat în gât scandalul ”Budapesta”. Pentru cine nu ştie, în anii ’80 Bucureştiul a fost zguduit de un scandal sinistru. S-a zvonit că la cârciuma cu ştaif, aflată la o zvârlitură de buzdugan de hala Unirii, reperul zero al capitalei, carnea şi organele excelent preparate erau furnizate de… morga centrală. Miliția a demarat o anchetă… Nedigerabilă informaţia, nu?

În acest context, șopârla a lucrat în mintea oamenilor, asociind mai degrabă Budapesta cu vestita cârciumă, decât cu capitala ”pohticioşilor” noştri vecini.

Anii au trecut, a venit zice-se Revoluţia şi, ca tot românul plin de curiozităţi, mi-am făcut vânt peste graniţă ori de câte ori am avut ocazia.

Rugbistul, cu două marcaje de pământ pe zodie, s-a fofilat cam de fiecare dată, rămânând la vatră. Având un fel de superstiţie legată de hotarele patriei, i-au expirat două paşapoarte neutilizate. Mie, nu!

Ajungând în Maramureş prin 2002, de Paşti, rugbistul m-a tachinat în faţa prietenilor, că numai eu sar pârleazul, având multiple aventuri europene.

Pe şapte mai, adică fix cu o zi înainte de aniversare lui Ingrid, nu chiar în spartul zorilor, l-am zgâlţâit pe domnu’ soţu’ zicând:

-Hai să-ţi dau un cappuccino la Budapesta!

-Hai!

Pupat copilul, plecat Cavnic, Baia Mare, trecem de Apa Sărată, ajungem la Satu Mare.

-Nevastă, noi străbatem toată planeta pentru cafeaua aia?

-Numai până la Budapesta, mon cher!

Rugbistul, bucureştean, gândind că Budapesta asta-i tot o cârciumă, șofă calm mai departe până hăt, în vamă la Petea.

-Nevastă, se cam termină ţara, nu mai dai cafeaua aia?

-Bărbate, după ştiinţa mea, pe vremea lui Burebista, ţara noastră ţinea până la lacul Constanz, deci şi aşezările Budapestei erau ale noastre. Știu, a luat-o Atilla şi ne-a lăsat în fruntarii mai înguste, dar am mai nimerit şi mai nimerim…

Când am oprit la un chioşc să iau cartea verde şi asigurările de sănătate, a simţit rumânu’ că-i groasă. Am plătit pogonul de parale şi el a condus blând, că vitejiile la volan sunt mai costisitoare în afara granițelor. Aşa eram noi la tinerețe: mergem unul după altul până la capătul lumii!

Socoteala mea era defectă. Din rutină, ştiam drumul Arad-Budapesta, cam 250 de kilometri. Ruta Baia-Mare-Budapesta a fost dublu şi un pic. Am vorbit tot drumul cu prietenii noştri din Cavnic. Era prima dată când abandonam copilul şi ne cam ciupeau remuşcările dar, Budapesta trebuia cucerită!

Soţul meu se lămurise, în sfârşit, că Budapesta la care mergem e tot un fel de cârciumă, da’ ceva mai mare şi reacţionase rezonabil, că dacă n-am fi rezonat şi la trăznăi, ce ne-ar putea ţine atâta vreme împreună?

O să spuneți, dragostea! Sigur dar, întotdeauna mai trebuie ceva… Eu am ales să-i ofer soţului meu multă, multă acţiune, că așa mi-a fost la îndemână! Cu mine, n-a prea avut timp rumânul să se plictisească!

Pe autostradă, în apropiere de Budapesta, am luat pulsul motelurilor: ieftin ca braga, cam 7 dolari de căciulă la standard de cazare austriac.

Ajunși la Budapesta, ne-am băut câte un cappuccino ultracentral, băgând și câte-o îngheţată plus un cola, apoi am plecat hai-hui în oraş. Pe Podul cu Lanţuri, am rămas într-un ambuteiaj, între două autocare. Pe stânga şi pe dreapta veneau cetăţenii de la un miting electoral, toţi cu sticla de Palinka sau măcar câte o bere, cum eu n-am mai pomenit: sticle şi cocarde alb-roşii-verzi la toată populaţia!

Ecomon, soţul meu opreşte motorul, deschide geamurile şi dă muzica tare. În câteva minute începe balamucul:  valul de hungarioţi se blochează în jurul nostru! Încep să ne bâstâcâne maşina, încercând să ne răstoarne în Dunăre. Am închis geamurile, am blocat uşile. Am înţeles repejos supărarea: cd-ul cu formaţia Hora le polua văzduhul unguresc cu melodia CÂNTĂ ROMÂNE. Nu era premeditat dar, pe soţul meu îl năpădise dorul de ţară.

Întenționau să ne rostogolească în Dunăre, dar fiind beţi, nu se prea înţelegeau între ei. Împingând cu furie din toate părţile, nu reuşeau decât să ne creeze un balans înspăimântător. Nu ştiu exact ce strigau în ungureşte dar, româneşte suna foarte concis: MORI! MORI! MORI!

După vreo 15 minute în care micul Clio a rezistat, valurile de manifestanţi, care se întorceau de la mitig, i-a împins forţat pe atacatori. Noul val migrator, nemaiauzind melodia, au trecut indiferenţi pe lângă noi, smulgându-i şi pe agitaţi din dispozitiv.

Am scăpat doar cu sperietura, am făcut câteva dure prin oraș și am parcat mai la dos. În două restaurante, am fost refuzaţi. Ori se intra cu parolă, ori românii şi câinii nu aveau acces în restaurantele respective. Noi am explicat că-n România ungurii intră şi în parlament, dar tipul mi-a zis într-o română chinuită că-i ia gâtul trădătorului Marko Bello. Să mai zici că corb la corb nu-şi scoate ochii!…

Un tip a venit după mine,  inginer român stabilit în Budapesta de zece ani şi, mi-a indicat o şaormărie unde vânzătorul era din Negreşti Oaş. Am mâncat shaorma pe o bancă, lângă statuia lui Matei Corvin.

Fără să ceară voie, lângă noi se așează o namilă cu mustăți și pălărie de gabor. Mâncâdu-l ori în fund ori după ureche, plin de mândrie și de sos picant, soţul meu îi comunică zdrahonului că Matei Corvin este român de-al nostru.

Tipul îi răspunde jovial că nu e cazul să vorbească în engleză, fiindcă a fost după revoluţie cu ajutoare în România şi s-a stabilit la Timişoara timp de şapte ani. Nu-i place politica de învrăjbire a lui Tokeş şi el a văzut că între români şi unguri treburile-s paşnice.  Vorbeşte binişor dar, stâlceşte mult. Îi zic că-i un tip valabil şi că eu am prieteni unguri. Totuşi, mă pişcă limba şi-i spun că eu, studentă fiind, după Revoluție am primit conserve de ghiveci şi lapte praf ungureşti, toate expirate.

O zice p-aia cu calul de dar nu se caută la dinţi, dar și că nu trebuie să te încrezi în unguri nici când îţi fac daruri. Pleacă râzând prietenos apoi se răzgândește și se întoarce:  zice soţului meu.

-Ai nevastă deşteaptă, o vreaU şi eu una…- se adresează el soţului meu.

Vorbind stâlcit, soţul meu înţelege că ungurul ”o vrea şi el o dată” şi-l înjură năpraznic. Bun cunoscător al înjurăturilor româneşti, ungurul pricepe că n-a fost înţeles.

Reiau dialogul în engleză şi se înţeleg: îşi dau mâna. Relaţiile româno-ungare se sfârșesc paşnic.

Cafele, shaorma, sucuri, vreo 14 dolari, telefoanele cu copii 142, benzina 100, asigurările de sănătate și cartea verde, care atunci se plătea separat, vreo 150. Aventurile dramatice abia încep. Va urma…