Poveste cu turci, grase și pseudonime


Fiind zilele trecute din zori și până-n seară la târgul de carte de la Galați, sunt convocată de urgență la contabilitate, să mă pronunț asupra bilanțului firmei. Plicticos!

Strâng standul la orele 21, pornesc din Galați spre Brăila, la fix s-o deranjez pe contabila mea care muncise la bilanțuri toată ziua.

Amabilă, îmi întinde d listate. După o zi excelentă de târg, arunc hârtiile pe masă fără să le răsfoiesc. Urăsc birocrația! Doar n-o să îndrept într-un sfert de ceas alergătura sau, bătuta pe loc, de un an întreg! Alea jacta est! Prefer să glumesc cu ea, dacă tot am deranjat-o la ora imposibilă. Scriitorii nu-s bogați, așa că eu îmi plătesc contabila jumătate în bani, jumătate în natură, ca Sheherezada: îi spun povești. Contabila mea adoră proza afurisită!

Doamna are simțul glumei și o poveste mișto în manșetă, așa că încingem spontan un cenaclu umoristic. Îmi povestește despre o colegă din Combinat. Deși teribil de grasă, peste 150 de kile, rămasă văduvă, este curtată puternic de un maistru. O idilă care a făcut deliciul platformei industriale de la Chiscani ani de zile. Se miră ea de amorul înflăcărat al maistrului, așa cum se mirase o viață întreagă.

-O fi turc, doamna Jeni!- zic eu. Turcilor le plac grasele!

-Că bine ziceți, doamnă! Sunteți extraordinară! Nu m-am gândit niciodată! Nu știu cum îl chema, dar toți îi ziceau Turcul! 

-Ei, vedeți! Există o explicație! Precis era șalvaragiu! A, dar poveștilor le stă bine în pereche! Am și eu grasa mea!

Doamna Ionescu, fostă colegă de cancelarie, profă de mate, complexată că nu-și luase examenul de stat, deci, neîmplinită profesional, pitică și grasă era o figură. Greutatea ei: secret de stat! Dar, ca într-o glumă din revista Urzica, atunci când se urca pe cântar, acesta gemea: celelalte trei persoane să coboare, nu cântărim grupuri!

Ochii de aligator, două linii verzi ce se ițeau din faldurile de grăsime, permanentată și vopsită alb strălucitor, fulg de nea, rujată indrăzneț cu un ton de corai, lipoveanca  era când viforoasă, când ciripit de primăvară. Deși măritată cu un nene, cât era ziua de lungă, vorbea despre un alt nene, amantul ei. Numele lui era secret dar, Ioneasca îl alinta Arthur. Cu th, ținea să precizeze de fiecare dată. Fiind un pic peltică, se auzea un… Altul.

 Cancelaria era un fel de casă de nebuni. Directorul adjunct era pedofil și fura de la cantină câte 14 cofraje de ouă. Directorul Lăzărescu, de geografie, făcea orele în natură, în Bărăgan, ducând elevii să-i culeagă porumbul, lui și liderului de sindicat, Anghel. Profa de română, o tipă decentă, frumoasă la vremea ei, țipa până amețea, ca să-i acopere pe elevi. Ei țipau și mai rău, s-o acopere pe ea, fiindcă nu-i interesa gramatica și orele ei erau seci și nisipoase. Profa de rusă nu se deranja să predea, punea note de doi și trei celor care întorceau capul la colegul de bancă sau scăpau un creion din mână. Singura persoană normală era Jeni, profa de biologie, o frumusețe de reviste glossy, mamă a două fetițe. Când spunea Jeni- fetele mele– îmi stătea inima în loc. În acel moment îmi doream să am instant două fete! Soarta o lovise crunt, într-o zi de Crăciun, soțul și fratele, ofițeri amândoi, muriseră în accident de mașină cu o Dacie verde. Îmi aduc mereu aminte cu plăcere de ea: blândă, demnă și curajoasă. Așa trebuia să croiască Dumnezeu toți oamenii! Dar, EL, creator jucăuș, a experimentat, iar și iar, și a produs o mulțime de rebuturi…

Revenind la doamna Ionescu, grasa care se lăuda cu amantul ei, Arthur cu th, îmi venea cam cu sifon. Văzusem eu multe la viața mea, dar asta mi se părea cam gogonată.

Într-o zi, madama povestește că Arthur îi va face cadou un televizor color. Era prin 1992-1993, când toți eram în goana după știri cu trandafiri ori papioane în culori. Să crape fierea-n toți în cancelarie, când vine Arthur cu th, cu televizorul color în brațe, marca Kitt! Îl oferă grasei adorate, asortat cu un speech poetic și substanțial.

-Țațo, mor!– a suspinat decenta profă de română, prima care s-a dezmeticit.

Arthur cu th, să fi avut vreo 75 de kilograme. Era de o eleganță egală lorzilor din filmele englezești, cu pălărioară din fetru cu boruri mici și o mustăcioară a la Clark Gable!

Bârfele au încetat după multe săptămâni, cu o concluzie general acceptată: unii bărbați sunt pur și simplu tâmpiți!

Ei, am spus contabilei mele povestea Ioneascăi dar, mi-a stat pe creier că nu mi-am amintit numele ei mic. Ioneasca și atât. Am ajuns acasă și, jumătate din noapte m-am forțat să-mi amintesc cum o cheamă pe această norocoasă amantă, la propriu, o femeie cu mare greutate. A doua zi, la stand, autografe, cititori, aglomerație, eu cu Ioneasca-n gând: cum o chema Dumnezeule, pe femeia asta? Ionescu și mai cum?…

Vine un frumos cu ochii albaștri, sosia unui coleg de liceu cu care am admirat un răsărit de soare pe malul Dunării în primăvara lui 1988.  Puștiul cumpără Comisia Zurich și Dumnezeu era-n vacanță. În ochii lui văd răsăritul acelei dimineți, de parcă n-ar fi trecut un sfert de veac. Până să mă întorc cu picioarele pe pământ și coatele pe masă, îi bâlbâi dedicația. Dar, înțeleg imediat! Primo: timpul a zburat, am deja o fată, studentă, cam de vârsta puștiului! Secundo: Arthur nu avea mustăcioara lui Clark Gable ci a lui… Kemal AtaturkDrace! De aceea avea numele secret! De aceea îi plăceau grasele! Era turc! Arthur cu th era turc! Dacă noi am fi aflat, nu ar mai fi fost niciun miracol! Nu puterea ei de seducție era la baza relației lor ci preferința turcului pentru grase! Și, totuși, cum o mai chema pe madam Ionescu? Ca de obicei, la târguri, între orele 14 și 17 lumea pleacă la masă. Cumpărători… ioc! Este momentul când apar cei ce-și spun povestea vieții lor, sperând să-i prind la insectar, eroi în romanele mele viitoare. Se apropie timid un domn cu soția lui. Intrebările lor mă lămuresc. Și el și ea repetă obsesiv: Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!

-Evident, ați scris o carte!- zic eu.

-Da!- recunosc ei în același glas. Mă lămuresc pe larg, cartea a scris-o domnul, roman politic. Scos într-un tiraj mic la o editură dar, insuficient promovat, consideră ei.

Eu am întâlnit această editură la o mulțime de târguri în țară, la Alba Iulia având stand chiar pe lângă mine. Editură serioasă dar, sub vremi! Este un adevăr că în țara noastră marketing-ul cultural este foarte subțire, nu există agenți literari, sistemul de difuzare de carte este defect spre inexistent, critica de întâmpinare a dispărut, criticii se laudă între ei sau își laudă nevestele, amantele și gașca la care sunt arondați. Așa cum am mai spus, televiziunile vin la târgurile de carte să vâneze vreo celebritate, Andreea Marin, Cărtărescu, mai nou Iohannis, sau să se cazeze la standurile de cafea, în intimități cu vânzătorii sau luând interviuri patronilor de cafenea.

În urmă cu patru ani, eu ii scriam o dedicație la Copilul Dunării dragului nostru actor național, Florin Piersic, el îmi scria mie o dedicație la cartea pe care o lansa, Toby și Omul cu două nasuri, scrisă de regizorul și scriitorul Andy Kessler. Reporterii de la răposatul TVR Cultural îl întrebau pe Florin Piersic când a băut prima cafea în viața lui. Consternat, Florin îi apostrofează:

-Mai terminați cu Maestre! Nu știți să purtați un interviu, nu sunteți pregătiți și-o țineți cu Maestre! Mie mi-ați luat deja interviu! Aici sunt sute de scriitori, mii de editori și voi alergați tot după mine, să vă spun când am băut prima cafea? Ce importanță are când am băut prima cafea? Penibil! Și te rog să nu oprești camera! Inregistrează tot și spune asta pe post! Terminați cu maneliștii și cafegii și ocupați-vă de cultură! Intervenția actorului a fost ceva mai lungă, dură și foarte bine articulată.

Întorcându-ne la standul de la Galați, concluzia este că domnul scriitor avea dreptate! Muncise ani de zile la roman, trecuse prin emoții până văzuse manuscrisul acceptat de o editură, se publicase, în sfârșit! Aștepta ecouri de la roman, dar se așternuse o tăcere asurzitoare. Nici o revistă literară nu catadixise s-o semnaleze, nici un critic nu scrisese niciun rând, editorul era cam nemulțumit că vânzările sunt subțiri!

Domnul scriitor cumpără Fericire la preț redus și-l întreb cum îl cheamă.

-A, vreau să rămân în umbră! Am publicat sub pseudonim!

-Pentru autograf…- îl liniștesc eu.

Șoptește numele dar insistă că vrea să rămână anonim. Apoi clar și răspicat:

Constanța Ionescu!

Bingo! Constanța Ionescu! Constanța! Constandina! Dina! Dida! Pe grasa mea, iubita lui Altul, Arthur cu Th, o chema Constanța Ionescu și Arthur o alinta Dida! Îmi venea să-l pup pe domnul scriitor, dar m-am abținut! Era cu nevasta! Mă recuperez, o las pe grasa de matematică într-un pliu al scufiței, și-l întreb pe scriitor:

-Constanța Ionescu? Care-i treaba cu această Constanța Ionescu?

-E pseudonimul meu!- se scuză el.

-Zău? Constanța Ionescu? Roman politic, scris de un bărbat și-l semnați Constanța Ionescu?! Și mai ziceți că-i editorul de vină! Cine citește Comisia Zurich, cumpărând cartea de pe internet ori din librărie, se tot întreabă de ce un roman puternic și masculin este semnat cu nume de femeie! Iar dumneata, bărbat, semnezi un roman politic cu nume banal de femeie?

-Este numele mamei!- se apără el încă o dată.

Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!– recunosc și eu, întrebându-mă dacă acest bărbat este fiul acelei… Constanțe Ionescu. Dar, mă înțelegeți și dumneavoastră! Puteam să-l întreb? Domnule coleg, grasa de mate, amanta elegantului Arthur cu th este mama dumneavoastră?

N-am întrebat fiindcă n-am angajat bodyguard! Dar, cu siguranță, este doar o coincidență de dimensiune cosmică între mama scriitorului și Ioneasca, grasa de mate.

Dar, sper că v-am făcut curioși și, dacă întâlniți într-o librărie o carte semnată Constanța Ionescu, vă sfătuiesc să o cumpărați. Fiindcă este un roman politic și, văd că în zilele noastre, romanele politice au mare căutare! Sigur că un drac îmi tot suflă în ureche:

-Cam câte exemplare ar fi vândut domnul Iohannis ca simplu profesor de fizică?

Sau, câte exemplare vindea Adriana Săftoiu, dacă nu promitea să arate românilor chiloții Elenei Udrea, cocoțați pe biroul piratului?

Nu vă spun numele cărții. Constanța Ionescu nu este mulțumită de titlul actual, ales de editură. Dorește să reediteze un alt tiraj sub alt titlu gen O damă și patru ași. N-a putut să recunoască, v-am spus că era nevasta de față dar, deși n-am citit cartea, din două vorbe am înțeles că era O damă la cinci ași! Nimic nu este întâmplător, domnule scriitor!

Anunțuri

O zi liberă


Cu 17 ani în urmă, pe 4 aprilie 1994 a apărut Torent Press. În 2009, pe 4 aprilie, soţul meu mi-a spus că-mi face cadou de ziua firmei o zi liberă în care să fac exact ce-mi doreşte inima.

Cam ce credeţi că face o nevastă, după 20 de ani de căsnicie, când primeşte libertate absolută din partea soţului?

Shopping? Cosmetică? Fitness? Sex?

Ei, variante sunt multe dar eu am ales să fac exact ce îmi doream demult: m-am apucat să scriu un roman. Aşa că pe 4 aprilie 2009 am scris primele 20 de pagini din romanul Comisia ZÜRICH.

Astăzi fac un nou bilanţ: Comisia ZÜRICH, Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării tipărite, Despre sex în gura mare în curs de editare.

Ca să vezi ce poate face o femeie în libertate! 

Blana de lup


fragment din romanul Dumnezeu era-n vacanţă, autor Doina Popescu-Brăila, ed Torent Press 2010

ISBN 978-606-92308-3-1         

 Ploua cu bulbuci. Stropi mari, ca de ploaie de vară, se spărgeau pe caldarâm. Spuma se strecura dibace printre dalele de granit. O gură de canalizare înghiţea şuvoiul cu lăcomie. Eli iubea ploaia, căci mai spăla duhoarea ce venea dinspre hale dar azi chiar îl enerva. Îmbrăcase uniforma neagră S.S., nou-nouţă, şi îi părea rău să i-o strice ploaia. Trăgea furiş cu ochii spre vitrine. Îi stătea bine. Era prima dată când se simţea bine îmbrăcat. Grăbi pasul, căci îl aştepta Frau Erna cu masa. Se gândise să ia nişte flori, apoi îşi zise că nu se cade, ca un ofiţer în uniformă, să umble ca un caraghios cu buchetul în mână. Ajunse în faţa casei şi găsi portiţa deschisă.

          – Ai venit la timp, tinere! Aşează-te unde vrei…

          – Mă aşez unde puneţi farfuria mai mare!

          -Aşează-te liniştit unde ţi-e bine, căci o să pun oala pe masă să iei cât îţi trebuie, băiatule!

          -Am glumit, Frau! O să iau doar atât cât se cuvine…

          -Măi, Eli! La mine-n casă se cuvine să mănânci pe săturate. Te aşteaptă viaţă amărâtă. Dacă mă gândesc bine şi tu, şi Leopold sunteţi nişte impostori! Şi el este în sinea lui şef al Gestapo-ului, pe cât eşti tu german pur şi S.S.-ist.

          –Frau Erna, am fost băiat sărac pentru că – da!- sunt şi evrei săraci. De câte ori n-am tremurat pentru viaţa mea, de câte ori n-am adormit cu urlete turbate în urechi. Ca o haită flămândă mă-ncolţeau. Să crape Iuda!- strigau colegii mei de facultate, cu toate că ahnenpass-ul arăta că sunt mischllinge cu un singur bunic evreu. Până l-am întâlnit pe Walter nu am adormit niciodată sătul. Apoi Walter a închis ochii ori de câte ori am hăpăit eu toată mâncarea şi, recunosc, asta s-a întâmplat destul de des. Câteodată am fost găman şi nesimţit, ştiu, dar trăiam cu spaima că poate fi ultima dată când mănânc pe săturate şi îngroşam obrazul, lingând farfuriile. Acum port o haină care-mi dă garanţia că n-o să mai flămânzesc niciodată! Acum îmi permit luxul să mănânc cât se cuvine, fiindcă ştiu că un bun german şi un ofiţer S.S. nu va răbda niciodată de foame în ţara asta! Eli este îngropat lângă izvor, la poalele munţilor. Eu sunt ofiţer S.S. Walter Just! Port o haină pe care voi dovedi că o merit! Eu sunt german fiindcă aşa m-am născut şi aşa simt! Şi orice va putea să facă un bun german eu voi putea să fac de două ori mai bine.

          -Băiete, tu ştii pe care parte creşte muşchiul pe copaci?

          – Sigur, Frau Erna, spre nord!

          -Ei, atunci ai grijă să nu pierzi nordul, tinere! Eşti tânăr şi speriat! Ţine minte! Nici teroarea lui Nero n-a fost veşnică, nici Inchiziţia şi nici instituţia ghilotinei! S-o trezi ţara din visul ăsta urât! Când va bate gongul istoriei, vestind că mascarada s-a încheiat, să lepezi degrabă blana de lup, că uite, îi spuneam aseară şi lui Leo că, dacă te ia valul şi te lipeşti prea tare de ea, tare mi-e că o să fii jupuit de viu, băiete!

         Mânca în tăcere, gândind că Frau Erna nu este o bună germană, dar este totuşi protectoarea lui şi nu-i zise nimic din câte îi veneau pe limbă. În fond, a doua zi în zori avea să plece la şcoala de junkeri S.S. de la Bad Tolz şi toată vorbăria asta nu va mai avea nicio importanţă. Pe urmă îl apucă un dor sfâşietor de Walter. Când nodul din gât îl mai slăbi şi reuşi să îngâne fără să fie năpădit de lacrimi, îi povesti Ernei toată viaţa lui, toată copilăria siluită, ultima escapadă în munţi şi, mai ales, poveştile la care Walter era neîntrecut. Walter, prietenul drag care îşi dorise atât de mult să vadă Ţara Uriaşilor şi care plecase să-i întâlnească pe uriaşi în cer!

Romanul Dumnezeu era-n vacanţă

Romanul Dumnezeu era-n vacanţă

Richard


Unul dintre tovarăşii mei de joacă din copilărie, mare vedetă în cartierul Radu Negru, era Richard Zeca, băiatul vecinilor de la 93 bis pe strada Leningrad. Puştiul era bine hrănit, răzgâiat şi puternic ca un taur şi, cum părinţii îl sărutau apăsat pe amândoi obrajii după orişice ispravă, cât de gogonată, musiu se întrecea în năzbâtii. Pentru multă vreme a fost bătăuş vestit, aşa că, atunci când l-am dovedit pe Richard la trântă, am devenit sherifa străzii. În mod ciudat, nu a încercat să-şi recapete supremaţia dar s-a străduit permanent să-mi intre în voie.

Într-o zi, Richard i-a furat îngheţata unei alte vedete de cartier, Mirela Mircea, moment de mare dramatism, când duduiţa a dat cu fundul gogoneţ de ţărână. Madam Mircea, senioara, a făcut un tărăboi răsunător, încheiat cu „pizdele mamii lui”, ca şi când mama lui ar fi avut mai multe, dar şi cu nelipsitul bătut cu palma peste fundul rozaliu, iţit de sub poalele fustei ridicate solemn în cap.

La aşa afront, madam Zeca, pentru a arăta ce înseamnă forţa financiară a unei negustorese de găini în splendidele vremuri comuniste, când vânzătorii de păpică erau un fel de semizei, l-a pedepsit crunt pe micul Richard, cumpărându-i un bax de îngheţată. Dacă în vremurile de azi, când ne încărcăm coşul la supermarket, poate părea un fapt banal, pe atunci, când părinţii socoteau fiecare leuţ ca să le ajungă de butelie şi de rostuit lapte şi brânză la suprapreţ, a cumpăra un bax de îngheţată „Puiuţului” a fost un gest de extravaganţă extremă. Cât mi-a trecut mirarea de năzbâtia părinţilor nesăbuiţi, am fost întâia beneficiară a baxului de îngheţată, fiindcă Richard, fiind îmbuibat, nu s-a dat în vânt după micile casolete de doi lei şi, una câte una, mi le-a oferit mie. Am umblat vreo săptămână cu limba ţeapănă, duduind de fericire, dar răsfăţul meu la frigiderul lui Richard a fost întrerupt brutal.

Într-o zi am văzut în patul părinţilor lui Richard un munte de cărămizi de bani cu care au umplut o cutie de carton ca de televizor. Întristarea a venit când i-am povestit lui papaşa iar acesta mi-a interzis să mă mai joc cu puştiul, ca să nu ne ia dracului Miliţia şi pe noi la mititica, că pe un alt vecin îl chemase deja să dea cu subsemnatul. Apoi, mai mulţi miliţieni s-au foit prin casa vecinilor mei dar, se pare că au fost bani suficienţi să-i ungă pe toţi, inclusiv pe madam Lucreţia de la partid, o cucoană care semăna cu actriţa Olga Tudorache. Familia Zeca a vândut casa la mare viteză pe un preţ interesant unui frate al unui ştab din miliţie şi s-a mutat urgent la Bucureşti ca să-şi piardă urma.

Vânzarea haiducului


Trăsura înainta cu iuţeală spre oraş într-un nor de praf. Simeon nu smintea caii din bătaie, dar avea un fel de-a trece biciul peste ei, plesnindu-l în aer, cât să-i zorească. Continuă lectura

Fantoma de la stână


Din somnul dulce Niţă fu smucit de mâna mă-sii:

           -Hai, Niţică, hai di te scoală! Hai, odatî puturosule! Hai, na, di îmbracă bulendrele cele mai proaste, că azi te duci la stână!-zise bulgăroaica răstit.

           Copilul, impâclit de somn, nu pricepu prea bine dar, moşmondi la lumina chioară a lămpii şi se îmbrăcă zorit de Dobriţa. Mă-sa îi puse o legăturică cu ceapă şi mămăligă rece şi-l îmbrânci în căruţa baciului Gorgovan. Continuă lectura

Popă în fundul gol


De cu noapte, de când le cântase cucuveaua, se iscase zarvă-n sat, că blestemata numai vărsare de sânge tânăr vestise de la o vreme şi toţi aşteptau cu inima împietrită să vadă cui i s-o pune colivă la fiert. Continuă lectura