Căutătorii de comori


Bătrânul doctor clatină din cap cu buzele strânse și bărbatul înțelese că din calea morții nu putea să se mai dea deoparte. Ceasurile-i erau numărate și, în fond, cine se pricepea la ceasuri mai bine decat el? În urma cu aproape jumătate de secol emigrase din România cu o nevasta nevrotică si un prunc firav și își croise visul american îmblânzind timpul în cutiuțe magice din alama, argint sau inox.

Sătul să repare ceasuri ieftine americane, importase piese de orologerie elvețiană și se apucă să vândă ceasuri asamblate sub marca proprie. Ceasuri finisate cu dichis și cu multiple îmbunătățiri funcționale, fiecare mai izbutit decât cel dinainte, erau piese unicat, menite să măsoare cu precizie timpul și să-l cucerească. Când ochii îi lăcrimau înroșiti de concentrare, ridica privirea pe geam și privea în zare. Cu ochii minții vedea munții Moldovei și parcă aroma de brad îl amețea. În urechi îi răsunau glasurile vesele și prietenoase ale vecinilor, moldoveni hâtrii la vorbă, apoi privirile coborau pe caldarâmul New York-ului și dorul îi strângea inima în menghină parșivă. Se rugase mereu să-l mai rabde pământul să-și vadă flăcăul mare, să-l pună pe meserie și pe urmă s-o lăsa la voia sorții. Dar anii se scurseră în muncă grea și ipoteci la bănci și feciorul se arătă un pierde-vară și-un chefliu cum nu se mai întâlnise în neamul lor de evrei cumsecade.

Doctorul ieși în ușă și făcu semn familiei să intre. Maia îi sărută mâna și îngenunchie lângă pat:

-Ben, știu că Sam te-a supărat în ultimii ani dar, ești tatăl lui și trebuie să ai milă! Spune-ne ce-ai făcut cu banii agonisiți, să nu rămână băiatul dator la bănci, să-și pună capul zilelor! Te rog fierbinte! Spune unde i-ai ascuns!

Băiatul se aruncă și el în genunchi:

-Zău, tată! Jur să mă îndrept!

Bătrânul îi privi blajin:

-Sam, ascultă-mă bine, băiete! Tu și fii tăi, să nu renunțați niciodată să vorbiți limba română și, să nu vă lăsați de meserie! Niciodată, băiete! Am plătit toate ipotecile, să nu aveți grija băncilor și în contul firmei sunt 1000 de dolari. Bani buni…

-Beni, lasă mărunțișul, tu zi-ne unde ții ascunsă comoara!- strigă femeia ieșindu-și din fire. Știu că ai făcut bani buni în atâția ani de trudă! Spune!

Medicul tuși jenat și femeia își luă seama.

Bătrânul ceasornicar ridică un deget:

-Ascultați aici! Nu mai am mult! Trebuie să apuc să vă spun! În interiorul ceasurilor asamblate de mine am gravat câte o literă. În fiecare ceas am gravat pe altă piesă, la loc ascuns, să fie văzut numai de cel ce trudește și dezasamblează ceasul piesă cu piesă. Sunt și ceasuri în care n-am scris nimic, nu toate au indicii. Sunt 54 de ceasuri care au indicii… Cine colecționează toate ceasurile norocoase va ajunge la comoară…

-Bărbate, ești capiu? Ce-ai scris în ceasurile alea, nebunule?- se isteriză femeia zguduindu-i mâna.

– Am străbătut pământul… dar… comoara este în… Muribundul se poticni dar femeia nu se lăsă:

-Unde, nebunule? Unde? În România?

-În ceasuri!  Ceasurile!… Căutați și desfaceți ceasurile!

-Dar nu le-ai vândut, nebunule?! Ce să mai desfacă sărmanul băiat?

-Găsiți-le, desfaceți ceasurile și veți găsi comoara…- mai zise bătrânul și capul îi alunecă pe pernă.

Medicul se apropie și îi puse stetoscopul pe inimă. Clătină din cap:

-Ceasul lui a încremenit definitiv! Uite un ceas pe care bătrânul meșter n-a izbutit să-l repare!

Sam se întoarse spre medic:

-Oskar, tu ai fost prietenul lui! Tu trebuie să știi ceva! Unde a ascuns comoara?

-Sam, îți înțeleg supărarea dar… bătrânul Ben nu mi-a spus nimic în plus. Va trebui să răscumperi ceasurile vândute de Ben în timp, să le desfaci pe fiecare în parte, să-ți notezi indiciile și să găsești comoara!

-Nebunie! Tatăl meu a fost un idiot! I-di-ot! A vândut mii de ceasuri! Îmi vor trebui șapte vieți să răscumpăr toate ceasurile vândute de el, să le desfac piesă cu piesă! Gândește-te Oskar! Poate unul din indicii este într-un ceas al unui marinar de pe Titanic. Poate unii au murit în accidente sau de moarte naturală și au fost îngropați cu ceasurile! Poate unul s-a aruncat de pe podul Brooklyn și acum zace pe fundul fluviului Hudson cu ceasul la mână! Ce să fac, Oskar! Ce să fac, mamă? Să dau un anunț la ziar să-mi doneze lumea ceasurile de milă?

-Bravo, Sam! Nu-i o idee rea cu ziarul! Cine vine cu vechiul ceas, primește un ceas nou la jumătate de preț!

-Oskar! Uiți un lucru elementar! Eu nu-s bătrânul Benjamin, vrăjitorul ceasurilor! N-am avut niciodată tragere de inimă spre meserie și, ce-am făcut pe lângă tata, a fost numai în silă! Sunt un ceasornicar jalnic! Bătrânul a fost un sadic că a lăsat indiciile în interiorul ceasurilor când eu sunt atât de bocciu în meserie! Eu sunt bun la dans, la poker și la biliard! Deh! Fiecare cu talentele lui…

De voie de nevoie, Sam luă ceasornicăria în serios, dar așa cum intuise de la bun inceput, desi colecționă peste o mie de ceasuri, nu găsi decât vreo opt litere în interiorul ceasurilor, insuficient pentru a-și face o idee de locul comorii. Pe patul de moarte, își adună pe cei doi feciori lângă el:

-Dragii mei! Dragă Daniel, dragă Nathaniel! Sper că după ce mă voi stinge, nu mă veți blestema, așa cum am făcut eu cu bunicul vostru! Povestea comorii o știți, ați crescut cu ea și din copilărie ați fost părtași la munca mea și la strădania de a găsii indiciile în interiorul ceasurilor. Vă las moștenire colecția de ceasuri. Să nu le vindeți fiindcă apoi vă treziți că le mai răscumpărați și le demontați încă o dată pe cele luate deja la mână! Păstrați-le în prăvălie, că nu cer de mâncare! Eu bani prea mulți să vă las nu am, fiindcă tot ce-am avut am investit în răscumpărarea ceasurilor dar, vă las cu o meserie din care să vă câștigați traiul și nu-i puțin lucru! Căutați, dragilor, căutați comoara! Este a noastră, a familiei și trebuie găsită! Să rămâneți sănătoși și să aveți mai mult noroc decât mine!

Anii treceau și cei doi frați, Daniel și Nathaniel îmbătrâniseră în căutări. Vremea ceasurilor mecanice apusese demult. Ceasurile pe bază de quartz cuceriseră lumea și invazia asiatică ucisese vechea industrie. Benjamin, fiul lui Daniel era negustor de ceasuri de lux, folosindu-și îndemânarea de ceasornicar doar pentru a demonta ceasurile în căutarea indiciilor. Ema, îl ajuta în hățișul birocratic, fiind expert în probleme vamale. De altfel, moștenise talentul familiei, demonta și asambla un ceas mecanic și cu ochii închiși  și în alte vremuri ar fi făcut carieră. Deja aveau peste 8000 de ceasuri în colecție dar găsiseră doar 46 de litere din 54, litere care păreau să nu aibă nicio noimă.

Era duminică și toată familia se adunase în sufragerie pentru masa de prânz.

Ema intră ultima și își sărută tatăl pe frunte, apoi se așeză în capul mesei, loc pe care și-l câștigase prin farmec personal  dar și datorită lui Benjamin care îi recunoscuse cu fair-play abilitatea în afaceri și talentul cu care-și scotea adesea familia din inerentele încurcături financiare. În 2008, falimentul Lehmann-Brothers măturase siguranța financiară a întregii lumi iar industria de lux a New York-ului în care era implicata familia fusese izbită în plex.

-Am o veste bună! -începu Ema și toată lumea deveni atentă. Am găsit ceasul cu indiciul numărul 47!

Benjamin ridică din umeri și nici cei doi bătrâni nu păreau prea entuziasmați.

-Hei! Nu se bucură nimeni?- se miră fata.

-Am primit notificare de la bancă, Ema! Vor 100000 de dolari în 30 de zile sau ne sigilează magazinul! Nu mai avem timp să găsim cele 7 indicii! Vom pierde prăvălia bunicului! Ce ne facem? Bătrânul a venit din România și a construit o afacere care azi se năruiește pe mâna noastră! Se pare că după patru generații este rândul nostru să facem drumul înapoi, să  emigrăm în România!- zise Benjamin cu tristețe în glas.

-Stați! Știe cineva cum se ortografiază România?- întrebă Ema.

Daniel scoase un pix Mont Blanc și scrise pe un șervețel, apoi îl întinse Emei.

-Evrika!- strigă fata apucând șervețelul. Litera găsită astăzi este acest a cu căciulă din cuvântul România. Mesajul este scris în română, de aceea nu are nicio noimă pentru noi! Unde găsim pe cineva care să vorbească perfect româna?

-Ema, locuim într-o comunitate românească!

-Sigur, dacă toți vorbesc românește cât noi!… Ce știm noi în română în afară de sarmale, mămăligă și murături?

Daniel se ridică:

-Fug la biserică! Preotul tine cursuri de română la biserică. Sigur ne poate ajuta!

-Vin cu tine!- strigă Ema alergând după Daniel.

Preotul Gabriel Bar era nou în parohie dar bârfele din comunitate îi ajunseseră rapid la urechi. Știa povestea familiei și zâmbi îngăduitor. Luă un joc de scrabble și-și alese cele 47 de litere apoi încercă diverse combinații.

-Deci, ziceți că ați demontat peste 8000 de ceasuri și ați găsit doar 47 de indicii?

-Doar…- confirmă Ema. Oricum, mă gândesc să le luăm iar la mână pe cele verificate de bunicul Sam. Se spune că nu prea-l trăgea ața la meserie și poate i-a scăpat ceva…

-Dar știți care sunt cele verificate de el?

-Da, Putem stabili cu precizie. Fiecare ceas a fost pus într-un plic pe care este trecut modelul,  data achiziției, de la cine a fost cumpărat și cu cât și dacă are sau nu indiciu în el; peste 8000 de plicuri arhivate ca la carte!

-Am nevoie de un cuvânt cheie… Vă mai amintiți cuvintele bătrânului Benji?

Să nu uitați limba română și să nu uitați meseria!- zise fata într-un suflet.

Preotul zâmbi:

-Se pare că cheia este chiar limba română! Dacă indiciile care vă lipsesc sunt patru de ă, un â și doi de e avem următoarea frază:

Am străbătut pământul căutând comori dar comoara este meseria!

Ema și Benjamin îl priveau dezamăgiți:

-Sunteți absolut sigur? Nu există niciun indiciu pentru comoară? Suntem distruși! Banca va pune sechestru pe magazin! Magazinul bunicului!- se lamentă Benjamin.

-Dragii mei, ascultați la mine! Familia voastră a cumpărat în timp cam toate exemplarele disponibile, astfel că acum ceasurile bunicului vostru scoase la vânzare sunt rare și foarte vânate de colecționari. Sunt ceasuri elvețiene, robuste, de calitate, cu balansierul modificat de bunicul vostru ca să reziste la șocuri. Pe ebay se vând cu 600-800 de dolari. Dacă vindeți la repezeală și fără să țineți la preț, să zicem că luați 500 de dolari pe bucată. Aveți în casă o colecție de 8000 de ceasuri- piese unicat- colecție care valorează minim 4 milioane de dolari!

-Formidabil! Am fost mereu obsedați să cumpărăm, nu am luat niciodată în calcul că le putem vinde!- spuse Benjamin uluit.

cautatorii de comori

cautatorii de comori

-În România este o vorbă: nu vezi pădurea din cauza copacilor!

Reclame

Salonul editurilor hunedorene


In perioada 11-14 octombrie, la etajul III a Mall-ului din Deva se desfasoara targul de carte  Salonul editurilor hunedorene, organizat de biblioteca Ovid Densusianu, sub conducerea domnului Sebastian Bara.Ma gasiti la standul editurii Torent in intervalul 10-20.

Copilul Dunării- lansare la Maria Filotti


Începând de mâine, 30 noiembrie, Brăila intră în sărbătoare până pe 6 decembrie. Brăileni de pretutindeni se întorc acasă, dar şi musafiri de soi vor poposi în urbea noastră, unde vânturile din Bărăgan şoptesc Dunării cele mai stranii poveşti. Primăria Brăila i-a pus pe jar pe turci, lipoveni, greci, armeni, bulgari şi români deopotrivă, adică toţi ce şi-au făcut casă bună în oraşul nostru să-şi arate portul, dansul, năravul şi bucatele tradiţionale.

De la aşa aleasă adunare nu putea să lipsească nici Niţică, fiul bulgăroaicei. Ştiu că nu v-am mai povestit de multă vreme despre Niţică dar sunt sigură că nu l-aţi uitat!

Ei bine, vineri la 17,30 Niţică îşi pune hainele de oraş şi vine la teatru. Nu la orişicare ci taman la Brăila, la Maria Filotti, unde se adună lumea să-l admire, fiindcă are loc lansarea volumului de proză afurisită Copilul Dunării. Vă aştept pe toţi, copii, mămici şi bunici să-l cunoaşteţi pe chiznovatul de Niţică şi pe fudulul de Toderaş- gînsacul vorbitor. Pentru cine a venit mai tîrziu în bătătura mea, îl găsiţi pe Niţică aici şi aici.

Şi pentru că Niţică este un personaj adorabil, se vor aduna să-l răsfeţe domnul Aureliu Goci, critic şi istoric literar, venit din Bucureşti împreună cu studentul la actorie Andrei Goci, de la Timişoara doamna Maria Grapini, preşedinta Asociaţiei Femeilor de Afaceri şi, de la Iaşi, directorul tehnic al Centrului Cultural Misionar Doxologia ce păstoreşte editura Doxologia şi radio Trinitas, Serafim Pantea

Gazde la teatru ne vor fi regizoarea Anca Cismaru, actriţa Liliana Ghiţă şi actorul Dan Moldoveanu.

Hoţul de timp


În noiembrie 2009 nu se uscase cerneala pe Comisia ZÜRICH că a început Gaudeamusul. Coperta creată de Ingrid şi marketingul fantastic al Adei au făcut ca romanul meu de debut să stârnească interes şi să se vândă foarte bine.

Un tânăr doctorand, fermecător de altfel, m-a ţinut o vreme de vorbă apoi mi-a cerut adresa.

-Poate vrei adresa Adrianei, eu sunt oleacă măritată!- zic, gândind că-mi dădeam bacalaureatul când el încă mai făcea la oliţă.

Râde.

-Nu adresa de acasă. Râde iar… Adresa blogului, mă luminează frumuşelul…

-Aha, asta-i altceva, zic eu mai relaxată. N-am!

-N-ai? Nu pot să cred! Cum? Scrii atât de bine şi ţii doar pentru tine? Îţi trebuie un blog ca să ieşi în lume!

-OK. Îmi fac după târg, admit eu.

-Hai să facem schimb de adrese de e-mail să-ţi trimit nişte template-uri pentru blog şi apoi să-mi trimiţi adresa blogului. Trece zilnic pe la stand încântat de Comisie. Discutăm multă istorie dar after save-ul în exces rămâne în stand multă vreme după plecarea lui. După târg am fost ocupată cu lansarea la Brăila aşa că abia pe 20 decembrie mi-am făcut blogul. Noua jucărie m-a sedus rapid. Când am înţeles că am intrat pe un făgaş periculos era prea târziu: blogul este cel mai mare hoţ de timp! Legea compensaţiei a funcţionat şi aici, mi-a furat timp dar mi-a vândut cărţile şi proza mea afurisită mi-a adus o mulţime de prieteni la care ţin. Cu unii m-am întâlnit şi în off-line la o şuetă cu alţii mă conversez pe mess sau pe e-mail.

Între timp am publicat cărţile Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării şi blogul mi-a făcut o promovare excelentă. Cât voi mai scrie pe acest blog? Dacă aş şti răspunsul la această întrebare precis aş şti şi numerele de duminică de la 6 din 49.

Doctorandul? Deşi teoretic este tatăl spiritual al acestui blog a fost primul banat şi aici şi pe e-mail. Nu, nu sunt o tipă nerecunoscătoare dar tipul mi-a trimis pe e-mail o fotografie de sub duş.  Başca că era tâmpit: când vrei să impresionezi damele nu te pozezi făcând duş cu apă rece!

Dedic această postare Brânduşei- „Gepetto, mai spune o poveste!”- şi nepotului meu de văr de capră, Domnul Goe.

 

Blana de lup


fragment din romanul Dumnezeu era-n vacanţă, autor Doina Popescu-Brăila, ed Torent Press 2010

ISBN 978-606-92308-3-1         

 Ploua cu bulbuci. Stropi mari, ca de ploaie de vară, se spărgeau pe caldarâm. Spuma se strecura dibace printre dalele de granit. O gură de canalizare înghiţea şuvoiul cu lăcomie. Eli iubea ploaia, căci mai spăla duhoarea ce venea dinspre hale dar azi chiar îl enerva. Îmbrăcase uniforma neagră S.S., nou-nouţă, şi îi părea rău să i-o strice ploaia. Trăgea furiş cu ochii spre vitrine. Îi stătea bine. Era prima dată când se simţea bine îmbrăcat. Grăbi pasul, căci îl aştepta Frau Erna cu masa. Se gândise să ia nişte flori, apoi îşi zise că nu se cade, ca un ofiţer în uniformă, să umble ca un caraghios cu buchetul în mână. Ajunse în faţa casei şi găsi portiţa deschisă.

          – Ai venit la timp, tinere! Aşează-te unde vrei…

          – Mă aşez unde puneţi farfuria mai mare!

          -Aşează-te liniştit unde ţi-e bine, căci o să pun oala pe masă să iei cât îţi trebuie, băiatule!

          -Am glumit, Frau! O să iau doar atât cât se cuvine…

          -Măi, Eli! La mine-n casă se cuvine să mănânci pe săturate. Te aşteaptă viaţă amărâtă. Dacă mă gândesc bine şi tu, şi Leopold sunteţi nişte impostori! Şi el este în sinea lui şef al Gestapo-ului, pe cât eşti tu german pur şi S.S.-ist.

          –Frau Erna, am fost băiat sărac pentru că – da!- sunt şi evrei săraci. De câte ori n-am tremurat pentru viaţa mea, de câte ori n-am adormit cu urlete turbate în urechi. Ca o haită flămândă mă-ncolţeau. Să crape Iuda!- strigau colegii mei de facultate, cu toate că ahnenpass-ul arăta că sunt mischllinge cu un singur bunic evreu. Până l-am întâlnit pe Walter nu am adormit niciodată sătul. Apoi Walter a închis ochii ori de câte ori am hăpăit eu toată mâncarea şi, recunosc, asta s-a întâmplat destul de des. Câteodată am fost găman şi nesimţit, ştiu, dar trăiam cu spaima că poate fi ultima dată când mănânc pe săturate şi îngroşam obrazul, lingând farfuriile. Acum port o haină care-mi dă garanţia că n-o să mai flămânzesc niciodată! Acum îmi permit luxul să mănânc cât se cuvine, fiindcă ştiu că un bun german şi un ofiţer S.S. nu va răbda niciodată de foame în ţara asta! Eli este îngropat lângă izvor, la poalele munţilor. Eu sunt ofiţer S.S. Walter Just! Port o haină pe care voi dovedi că o merit! Eu sunt german fiindcă aşa m-am născut şi aşa simt! Şi orice va putea să facă un bun german eu voi putea să fac de două ori mai bine.

          -Băiete, tu ştii pe care parte creşte muşchiul pe copaci?

          – Sigur, Frau Erna, spre nord!

          -Ei, atunci ai grijă să nu pierzi nordul, tinere! Eşti tânăr şi speriat! Ţine minte! Nici teroarea lui Nero n-a fost veşnică, nici Inchiziţia şi nici instituţia ghilotinei! S-o trezi ţara din visul ăsta urât! Când va bate gongul istoriei, vestind că mascarada s-a încheiat, să lepezi degrabă blana de lup, că uite, îi spuneam aseară şi lui Leo că, dacă te ia valul şi te lipeşti prea tare de ea, tare mi-e că o să fii jupuit de viu, băiete!

         Mânca în tăcere, gândind că Frau Erna nu este o bună germană, dar este totuşi protectoarea lui şi nu-i zise nimic din câte îi veneau pe limbă. În fond, a doua zi în zori avea să plece la şcoala de junkeri S.S. de la Bad Tolz şi toată vorbăria asta nu va mai avea nicio importanţă. Pe urmă îl apucă un dor sfâşietor de Walter. Când nodul din gât îl mai slăbi şi reuşi să îngâne fără să fie năpădit de lacrimi, îi povesti Ernei toată viaţa lui, toată copilăria siluită, ultima escapadă în munţi şi, mai ales, poveştile la care Walter era neîntrecut. Walter, prietenul drag care îşi dorise atât de mult să vadă Ţara Uriaşilor şi care plecase să-i întâlnească pe uriaşi în cer!

Romanul Dumnezeu era-n vacanţă

Romanul Dumnezeu era-n vacanţă

2012? Şi ce dacă…


După divorţul părinţilor mei m-am mutat în apropiere de Grădina Publică, într-o casă naţionalizată, despre care unii susţineau că ar fi fost proprietatea lui Radu Portocală. Nu-mi ştiam toţi noii vecini dar cei pe care am reuşit să-i cunosc, aveau fiecare câte o poveste inedită în spate. Cel mai mult mă impresiona doamna Popescu, vecina de peste drum, despre care copii spuneau că nu râde şi nu zâmbeşte niciodată. Nici nu era de mirare: comuniştii îi confiscaseră averea şi fabricile, îi aruncaseră neamurile în puşcării şi o scoseseră din casa ei, Casa cu Coloane, printre cele mai frumoase din oraş, repartizându-i doar o cămăruţă în casele cu glaswand care fuseseră locuite pe vremuri de servitori. V-am povestit altă dată despre domnul Adolf Lessen, şi soţia sa evreică, Grasu, fotograf şi tartor al cartierului căruia îi servea Madam Mery o omletă şi patru cârnaţi sau despre madam Călin, vecina noastră centenară şi cochetă.

Acum a venit timpul să vă povestesc despre madam Bacilieri. Avea trei fete, două cu facultatea terminată, trecute de 35 de ani dar mezina, Vivi, făcută la bătrâneţe, cu Decretul,  era adolescentă. Eram prietenă cu Vivi şi-i treceam adesea pragul, astfel că mă întâlneam des cu madam Bacilieri. Mă frapa întotdeauna prospeţimea şi cochetăria ei: în zori, în toiul zilei ori în faptul nopţii, rujul îndrăzneţ, creionat impecabil, zâmbetul şi mărgelele mari, sferice, în culori violente nu i-au lipsit niciodată.

Erau italieni şi Brăila a fost un oraş prietenos şi primitor cu străinii, astfel că familia Bacilieri s-a simţit ca acasă în oraşul cu salcâmi şi doar rezonanţa numelui şi bârfele inerente ale vecinilor mai aminteau de originea lor italiană. Vecinii şuşoteau că dom’ Bacilieri nu te priveşte niciodată în ochi, deprindere rămasă de când trăia în clandestinitate, ca membru mărunt al Mafiei italiene. Minţile oamenilor, trăiţi în comunism, cu doar două ore de program tv pe zi, şi acelea dedicate Cârmaciului, erau dornice de senzaţional şi adesea se înfierbântau şi vorbeau despre dom’ Bacilieri ca de un membru important al Mafiei, ba zicând că a făcut parte din  Camorra, ba din temuta Cosa Nostra, fără ca bieţii ignoranţi să cunoască diferenţa dintre cele două. Dar, şoaptele se prelingeau pe lângă ziduri şi membrii clanului Bacilieri îşi trăiau viaţa între cozi şi cartelă, ca tot românul de rând. Fiind amândoi pensionari cu o fată adolescentă, în prag de facultate, simţeau la fel de acut lipsurile dar nu abandonau zâmbetul şi îi iubeam pentru optimismul lor molipsitor: ştiau să fie fericiţi la preţ redus! Fiind italieni, nu cumpărau pizza din comerţ ci şi-o pregăteau singuri. Fiecare felie de pizza, doamna Bacilieri o asorta cu un sfat: -Zâmbetul, rujul şi mărgelele să nu-ţi lipsească, că rămâi fată bătrână! Sau: -Să caşti ochii când te-oi mărita, că Dracul poartă izmene! De Revelion, după un păhărel de vişinată îmi spunea şoptit: -Şi să nu te apuce curiozitatea, să afli prea repede ce-i în nădragii băieţilor, că până să pricepi ce-ai văzut,  îţi creşte burta văzând cu ochii! 

Anii au trecut, am plecat la facultate, apoi m-am reîntors în oraş, dar zâmbetul, rujul şi mărgelele doamnei Bacilieri au rămas neschimbate. Cu vreun an în urmă am întâlnit-o în Grădina Mare: trecuseră 25 de ani de când o întâlnisem prima oară. La cei 87 de ani avea mintea limpede, era informată în legătură cu evoluţia mea, îmi ştia fetele pe nume şi era numai zâmbet: mi-am zis că această femeie nu îmbătrâneşte niciodată.

Astăzi am aflat că madam Bacilieri a murit. N-a mai aşteptat să vadă România ieşită din criză, n-o mai interesează discuţiile despre sfârşitul lumii din 2012. Hm… 2012? Şi ce dacă? Pentru ea sfârşitul lumii a venit deja şi odată cu ea a dispărut o lume întreagă: se schimbă generaţiile pe strada Goleşti!

Brânci în Iad


fragment din romanul Dumnezeu era-n vacanţă     

autor Doina Popescu-Brăila, ed Torent Press 2010

ISBN 978-606-92308-3-1

Eli şi Walter mâncau în tăcere. Costiţele la cuptor erau la fel de gustoase cum le ştia Walter dar mâncarea le cam stătea în gât. Spre surprinderea lor, pe cabană fâlfâia steagul cu zvastică. În sala de mese, care ocupa tot parterul, Icoana Sfintei Feciare fusese înlocuită cu portretul Führer-ului şi – culmea!- Albert, un tip plin de haz cândva, cu care se cunoştea de peste douăzeci de ani, îi întâmpinase cu Heil Hitler. Erau singurii muşterii şi cabanierul stătea aplecat peste un registru, mimând că face un lung şir de socoteli. Nici ei nu aveau chef de vorbă! Urcară în camere, la culcare, imediat ce-şi puseră burta la cale. Mein Kampf îi aştepta pe noptieră. Eli părea indiferent, dar Walter era năucit de schimbările pe care le găsise la cabana lui dragă, iar preferinţele politice ale cabanierului îl făceau să verse. Se răsturnase lumea cu fundu-n sus! Rupţi de oboseală, au adormit imediat. În crucea nopţii, Walter se trezi uscat de sete şi realiză că a uitat să umple carafa cu apă. Îşi luă lanterna şi coborî fără zgomot în sala de mese. Găleata de apă o găsi relativ uşor. Bău lacom o cană plină de apă şi apoi umplu carafa. Lanterna mătură la întâmplare pereţii şi Walter rămase trăznit. Tabloul lui Hitler dispăruse şi icoana cu Sfânta Fecioară era la locul ei, cum o ştia din copilărie. Plecă fără zgomot în cameră, gândind că Albert s-a ruşinat pentru fapta lui şi a pus icoana la loc. Adormi mai liniştit. Dacă individul mai avea un strop de ruşine poate nu era definitiv pierdut! Dimineaţă, soarele orbitor, prea puternic în puterea toamnei îi trezi pe puturoşi. O omletă deasă, cu brânză şi kaiser şi un castron mare de lapte acru îi aştepta pe masă. Walter se pregătea să-i povestească lui Eli de icoană, când rămase martz: Hitler era la locul lui. Walter era sigur că nu visase, dar tabloul era acolo ca să-l contrazică… Cabanierul îi trată corect, dar la fel de rezervat. Walter încercă să intre în vorbă cu Albert, dar vechiul lui amic avea gura cusută. Băieţii au plecat să vadă împrejurimile şi, răpuşi de foame, s-au întors spre seară, adică mult mai târziu decât şi-au propus. Fără să fie înţeleşi, se aşezară amândoi la masă cu spatele la Führer. Varza cu ciolan era condimentată-n draci dar straşnic de gustoasă! Ţepeni de varză şi sătui de hălăduială şi de frumuseţile naturii, urcară în cameră la somn.

          -Auzi, mă, Eli, mă! Dacă Hitler a reuşit să otrăvească până şi aerul respirat de vulturi, ne-am dat dracului cu toţii, mă! Eu te-am căţărat după mine la dracu-n praznic, până în vârful muntelui, să-ţi arăt locurile fermecate din copilăria mea dar şi ca să scăpăm pentru câteva zile de scârbele de nazişti cu zvasticile lor şi, uite c-am dat greş, bunul meu prieten. Şi, fotografia Satanei mă obsedează, mă scoate din minţi!

          -Să nu crezi, prietene, că-i o fotografie oarecare! Este o fotografie cu autograf. Uite celebra semnătură: A HITLER! Adică asta poate să însemne că fundu’ meu de evreu puturos, probabil stă în patul unde, într-o zi minunată a tras băşini ilustre, chiar bravul nostru conducător, providenţialul… Führer…            

          -Vezi să nu iei ceva, amice, că în Mein Kampf, are 13 pagini dedicate sifilisului, ceea ce demonstrează o cunoaştere intimă şi profundă a problemei, cunoaştere pe care nu ţi-o poate da decât experienţa…

          -După părerea mea, ăsta a umblat cu nişte nespălate!

          -Măi, Eli! Tu nu înţelegi ce-i în sufletul meu! Dacă voiam să-mi alung grijile şi amărăciunile, să mă gândesc la ceva minunat, mă gândeam la acest loc splendid, la sălbăticia munţilor şi la cabana asta minunată şi la bunul meu prieten, Albert şi viaţa era iar frumoasă. Perfecţiunea naturii şi soliditatea prieteniei lui Albert au fost reperele mele în viaţă. Acum sunt ca un naufragiat! Te mai am doar pe tine, uriaşule!

          -Hai, Waltere, nu fii amărât! Când eram mai mic, prin liceu, eram îndrăgostit de profesoara de chimie. Ea era cea mai minunată apariţie din viaţa mea! Era suficient să o văd într-o zi ca să ştiu că-mi va merge totul din plin. O brunetă superbă cu bucle studiate, cu cei mai frumoşi ochi, machiată impecabil. Gesturile, expresia, tocurile înalte şi hainele elegante o arătau perfectă din orice unghi o priveai. Mi-aş fi dat bucuros viaţa pentru ea, dacă i-ar fi folosit la ceva. Într-o zi, directorul şcolii mă cheamă şi mă întreabă dacă ştiu unde stă Frau Elsa Weiss. Sigur că ştiam! De câte ori nu rezemasem stâlpul de iluminat din colţul străzii ei, sperând să-i surprind minunata făptură în spatele perdelelor. M-a trimis să-i duc o scrisoare. Am ţopăit fericit până la casa profesoarei, gândind emoţionat că poate mă va invita în casă cât va scrie răspunsul. Am sunat la uşa Elsei aproape hotărât să-i cad în genunchi şi să-i spun că o iubesc nebuneşte, că nu mai pot trăi fără să mă gândesc clipă de clipă la ea, că este sufletul meu, idolul meu… Am sunat prelung şi mi-a sărit inima că nu-i acasă. Eram hotărât să o aştept o oră, o zi sau toată viaţa! Spre norocul meu, au zdrăngănit zăvoarele şi uşa s-a deschis. O femeie scundă, nepieptănată, cu ţigara între degete, îmbrăcată cu nişte pantaloni caraghioşi şi o bluză lălâie, pământie la culoare deschise uşa larg.

          -Bună ziua! O caut pe doamna profesoară!

          -Haide în casă! Elias Braunstein!- zise scurt luându-mi scrisoarea din mână.

         Vocea îmi era cunoscută. În secunda următoare am înţeles îngrozit: arătarea aia cu ochi urduroşi, care mergea târşindu-şi şoşonii rupţi pe holul întunecos era… Elsa. Ce coşmar! M-a invitat într-o bucătărie curată, încăpătoare, cu o albie de tablă aşezată în mijloc pe două taburete şi un morman de rufe aruncate pe jos. Mi-a oferit un ceai dar cui îi mai ardea? Am aşteptat să scrie răspunsul către director privind chipul neîngrijit înconjurat neglijent de laţe, turul pantalonilor căzut ca la moşii de la aprozar, unghiile scorojite: o vacă grasă şi şleampătă care-mi zgâria retina! Am luat scrisoarea de răspuns şi am plecat năuc pe străzi. Uite femeia din spatele femeii!- mi-am zis sufocat de amărăciune.

          -Nu-i rău, amice!- zise Walter râzând. Dacă te însori cu o astfel de femeie se poate spune că ai deja două femei! Era mai rău dacă era doamnă acasă şi urduroasă când ieşea pe stradă! De-aia se zice că femeia perfectă este bucătăreasă la bucătărie, curvă-n pat şi doamnă-n societate!

          -Nu-i de râs, prietene! Idolul meu se sfărâmase şi eram rătăcit! Elsa fusese singurul meu ciob de lumină, minunea cu care mă culcam în nopţile geroase de iarnă în camera înţepenită în care nu se făcuse focul niciodată! Viaţa mea nu mai avea niciun haz! Fără Elsa nu mai aveam nimic!… Doar frigul care mă înconjura şi foamea care dădea, ticăloasă, de-a dreptul!

          -Eli, idolii sunt de sticlă şi se sparg… Cu cât este mai înalt soclul, cu atât mai rău se sfărâmă în cădere.  

          -Ei, Waltere, probabil amărăciunea vecină cu disperarea pe care mi-a produs-o mie cealaltă faţă a Elsei te cuprinde şi pe tine acum cu Albert! Hai să tragem un pui de somn, prietene!- zise Eli şi adormi imediat.

         Walter se foi muncit de gânduri. Albert, băiatul vesel şi curajos cu care se cocoţase de atâtea ori pe munte, prietenul de ispravă din copilăria lui, se tăvălise în lăturile naziste şi se comporta ca un străin rece şi intangibil. S-au dat de-a rostogolul toate valorile, e drept, dar sunt oameni în care a crezut şi care ar fi trebuit să-şi conserve fibra cinstită. Că a venit valul şi a scos gunoaiele la suprafaţă-i una. Dar oamenii adevăraţi pe unde s-au pitit? Walter nu putea înţelege, ca toţi oamenii cu mintea întreagă, să uite de toate valorile umane şi să se lase hipnotizaţi de psihopat. O ţară întreagă, să bată pas de defilare şi să răcnească Heil Hitler!- ca nişte jucării mecanice întoarse cu cheiţa. Şi, când va veni ziua, când istoria avea să-l şteargă pe nebun cu toată mascarada lui şi viaţa normală avea să-şi intre în drepturi, cum vor mai scăpa de ruşine oamenii aceştia? Câte generaţii de germani vor umbla cu capul în pământ până vor căpăta iertarea semenilor şi până vor mai putea privi oglinda?

         Walter avea un rău fizic, căci nu ştia în cine să aibă încredere şi cu cine să se asocieze ca să poată lupta eficient cu fiara nazistă care-i încălecase ţara!… Venise la cabană mânat de speranţa naivă că Albert, minunatul Albert al copilăriei lui, curajosul, eroul, îl va pune în legătură cu o grupare de rezistenţă. Cu siguranţă, în ţara asta era o mişcare secretă care se opunea nebuniei oficiale! Dar nu ştia cum să o găsească şi cum să se pună în slujba ei.

         I se făcuse sete. Aprinse lanterna şi constată consternat că Eli băuse toată apa. Nu-i pică bine dar, coborî în sala de mese, căci nu putea răbda până dimineaţă. Fascicolul de lumină căzu pe icoana Feciorei. Halt! Se apropie şi văzu poza urâtului cu autograf – A Hitler – aruncată neglijent pe un scăunel. Fecioara era în ramă la locul ei. Walter luă apă şi se duse la culcare. Urcând scările, un junghi îi alunecă de sub buric spre stinghia piciorului drept. Durerea îl sâcâia şi nu reuşi să adoarmă. Mintea îi tropăia de gânduri şi adormi abia spre ziuă. Visă pe Hitler  cocoţat pe o piramidă ridicată din volume de Mein Kampf într-un discurs demenţial. Un student se apropie şi dădu foc la cărţi. Totul se transformă într-un rug imens, dar flăcările nu mistuiau nici cărţile, nici pe descreieratul orator. Gesticulările haotice şi răcnetele erau insuportabile. Dimineaţă se trezi târziu, obosit şi neliniştit. Coborî grăbit, căutând icoana. Dezamăgire! Urâtul, cu ţepii zbârliţi caraghios sub nas, era cocoţat pe perete în locul Sfintei. Ce mă-sa, Albert ăsta e nazist de zi şi creştin de noapte? Ce rahat o mai fi şi asta? Vru să-l întrebe dar taciturnul cabanier nu dădea semne că are chef de vorbă şi renunţă indispus… Mâncă singur, în tăcere, căci Eli fusese mai harnic şi mâncase deja.            

         Îi promisese lui Eli că azi îi arată un loc în care se ducea cu Albert şi cu tatăl său pe vremuri şi la care-i spuneau Pintenul Dracului dar durerea ascuţită îi săgeta abdomenul şi aproape nu mai putea călca în piciorul drept. Cu mare greutate urcă scara şi se întinse în pat. Eli era bucuros că nu trebuia să-şi mai omoare picioarele pe coclauri şi rămase şi el în cameră cu o carte în mână. Durerea lui Walter creştea în intensitate şi un sentiment urât, de alarmă, îi prăbuşi curajul. Unde să găsească un doctor în vârf de munte? Se chirci de durere şi se simţi prins în cursă. Zăcu vreo oră şi durerea îl învinse.

          -Eli, durerea este tot mai rea, cheamă-l pe Albert!

          Eli clipi surprins şi, când înţelese sensul cuvintelor, năvăli pe scări. Albert veni frământându-şi mâinile.

          -Ce-ai păţit, Waltere?

          -Un junghi urât la stinghia piciorului mă seacă şi mi-e tare greaţă!

          -Arzi, prietene! Ai fierbinţeală, nu e bine! Te legăm pe o targă şi, ca să câştigăm timp, te coborâm din horn în horn, pe funii ca pe un balot. Ştiu toate scurtăturile şi o să fie bine. De la canton luăm măgari şi, cu puţin noroc, până la miezul nopţii eşti acasă. Am mai făcut o dată treaba asta, cu tata şi, dacă mă ajută amicul tău, o să reuşesc. Şi pe tata l-am dus cu bine…

      Între timp, operativ, Eli strânsese bagajele iar Albert plecă să facă pregătirile de plecare. În câteva minute îl legară de targă temeinic, ca pe o mumie şi se puseră în mişcare. Se mişcau rapid, fără vorbă, toţi trei la fel de speriaţi. Drumul greu şi incomod, datorită tărgii, îi obliga la popasuri dese. Walter nu se plângea dar chipul cenuşiu spunea că-i de rău. La o nouă oprire, pe când Albert îi uda buzele, Walter întrebă: 

          -Nu l-am văzut deloc pe tatăl tău! Ce mai face?

          -L-a omorât Gestapo-ul, după ce a ieşit din spital. Curva lui von Hosch a stat câteva zile la noi. Venea mereu şi ne feream să ne întindem la discuţii cu ea, căci o ştiam ce-i poate pielea. Von Hosch este un alpinist experimentat şi venea des la escaladări dar ea venea în silă, fără drag de munte, numai ca să fie lângă el, să-i ţină lesa scurtă, să nu lase omu’ să respire. Vreme de doi ani n-am avut probleme cu ea, chit că era veşnic nemulţumită şi pusă pe harţă dar, ultima dată i s-a năzărit că trebuie să dăm jos icoana, că acolo trebuie să stea Führer-ul ei. Tata a zis că nu, că icoana e acolo de când s-a născut el. Pistruiata s-a repezit la icoană şi tata s-a pus în calea ei. Von Hosch, care tocmai intra pe uşă l-a împuşcat pe loc. M-au arestat şi pe mine dar, la percheziţia camerei mele au găsit poza asta a Führer-ului cu autograf. De fapt, mă jucasem şi mâzgălisem eu semnătura lui Hitler, copiată după o revistă în care era prezentată o pictură a lui cu un castel, semnată A Hitler. Speriaţi, galbeni la faţă şi şovăielnici, crezând că Führer-ul mi-a dat-o personal, m-au eliberat imediat. Eu altă protecţie n-am! Port mereu trei căţei de usturoi în buzunar şi poza Urâtului cu autograf: am văzut că are leac! Fug spurcaţii ca dracu’ de tămâie! Blestemata de Martha! Sute de oameni zac în puşcării pe năzărelile ei. Cucuveaua asta merită spânzurată…

          –Cucuveaua are două vârtejuri în sprâncene?

          -Da, ai avut ghinionul s-o cunoşti?

          -Am călătorit cu ea în tren.

          -Ai trecut pe lângă un mare rahat, amice! Mare noroc că nu te-a luat la ochi de trădător!

          -Dar, prietene, pe noptiera din camera mea era un Mein Kampf

          -V-am dat cea mai bună cameră şi acolo stă şi Cucuveaua când se cazează la noi. Cartea  spurcată a uitat-o când a fost luna trecută şi ar fi fost numa’ bună de aprins focul dar nu m-a ţinut curajul să mă pun cu dracu’! Tot ea a cerut să ridic şi semnul diavolului pe cabană: steagul cu zvastica . Îl sfâşie vântul şi bate din picior de fiecare dată că-l găseşte ferfeniţă, apoi scoate altă cârpă din rucsac şi mă pune să o schimb. Io am grijă din prima să o slăbesc cu briceagul şi cum bate vântul la noi, repede se face tăiţei.     

          -Albert, te-am judecat strâmb, prietene!- zise Walter gemând. Abia acum înţeleg de ce ziua puneai tabloul urâtului în perete şi noaptea icoana Preacuratei.

          -Lume rea, Waltere! Hai să ne urnim!

         Durerea îl ucidea şi avea impresia că, dacă ar sta chircit, i-ar fi mai bine dar, cum era legat în targă, nu se putea mişca. Dar peste durerea sumbră, încălecă o bucurie nouă care-l însenină. Dragul de Albert nu se schimbase! Minunatul lui prieten din copilărie era tăvălit de Răutatea Lumii, dar nu îngenuncheat. Ziua mima că se aliniază la alienarea oficială dar noaptea, cu uşa închisă şi lumina stinsă, putea să fie el însuşi. Şi, totuşi, pentru a învinge nemernicia, trebuia luptat deschis, pe faţă, cu arma în mână. Răul a năpădit ţara, tocmai pentru că oamenii cinstiţi şi de bună credinţă au stat acasă.  Ah, durerea…Walter leşină.

         Mai aveau de mers cinci minute până la canton.

          -Eli, noi o să rămânem cu Walter. Cantonierul este fratele tatei. Se va duce el acasă la bătrânul Just. Nu ne rămâne decât să ne rugăm la bunul Dumnezeu ca Walter să reziste până vine un medic.  

         La cabana cantonierului, Walter, aproape leşinat, fu dezlegat din targă şi aşezat pe un pat. Cantonierul, impresionat de suferinţa tânărului, încălecă imediat şi porni în galop spre casa lui Just. Forţă calul şi nu se opri decât în curtea casei. Bătrânul primi vestea în tăcere. Era trecut de miezul nopţii. Sună pe doctorul Karel Brandt, fratele lui Leopold, care promise că vine imediat, apoi sună şi pe Leopold. Situaţia era gravă şi avea nevoie de sfatul lui.

          -Bună seara, Leo! Regret că te deranjez la ora asta nepotrivită. Am fost nevoit să-l chem urgent pe dr. Karel şi m-am gândit că este corect să te anunţ. Sper că asta nu va fi o complicaţie în plus la acea problemă.

          -Prietene, acea problemă este rezolvată. Uit-o! Băieţii sunt salvaţi! Vin şi eu imediat cu Karel!

          După aproape o oră, cei doi fraţi însoţiţi de Erna ajungeau la poarta familiei Just. Domnul şi doamna Just, împreună cu cantonierul aşteptau în maşină cu motorul pornit. Un scurt salut cu farurile şi cele două maşini se urniră spre poalele munţilor. Ajunşi la cabană, doctorul intră singur la bolnav. Îl ştia pe Walter de mic. Un copil robust, excelent sportiv, inteligent şi bine educat se transformase într-un bărbat frumos şi putea să parieze, cu succes maxim la femei. Fu mişcat de chipul palid, marcat de o intensă suferinţă. Ochii mari, albaştri ardeau, încercănaţi şi înfundaţi în orbite. Cum stătea chircit pe pat, părea că se mai micşorase. În chip de salut, clipi neajutorat. Medicul îl palpă pe abdomen.

          Obrazul muncit de suferinţă îi arătă că durerea se accentuează la palpare. Abdomen de lemn. Apendicită acută perforată cu peritonită generalizată. Urma şocul septic. Atât.

          -O să mor doctore…-suflă Walter.

          -Eşti atât de tânăr…-suspină doctorul care nu mai găsea puterea nici să-l mintă.

          -Îmi doream atât de mult să merg în Ţara Uriaşilor…

          -Ai febră, băiatule…

          -Nu, nu delirez!… Tante Erna ştie… de mic mi-au plăcut poveştile cu uriaşi şi voiam să merg în Ţara Uriaşilor… acolo unde a luptat şi a învins Hercule hidra… Herkulesbad… era visul meu… Să-i spuneţi tatălui meu…

          -Este afară. Îl chem imediat, să-i spui tu.

      Medicul ieşi. Întâlni privirea bătrânilor şi clătină neputincios din cap.

          -Are să vă spună ceva. Grăbiţi-vă…

      Doamna Just se întinse lângă el în pat şi îl îmbrăţişă.

          -Băiatul meu frumos, ce-ai păţit, dragule?

          -La cabana lui Albert am găsit poza cu scârba de Hitler în loc de icoana Fecioarei. Cred că mi s-a pus pe suflet. Nu înţeleg ce mi se întâmplă dar simt că nu mai am mult. Vă las ca ultimă dorinţă să-l salvaţi pe Uriaş… Salvaţi-l pe Eli! Mamă, tată…iubiţii mei… Vă las un fiu, să-l păziţi şi să vă păzească! Eu l-am iubit ca pe un frate! Am să vă veghez pe toţi din cer! Nu o să am linişte până nu scoateţi răul din ţară! Bunul simţ şi omenia trebuie să dea iar măsura acestui popor! Vă iubesc…Să mă-ngropaţi aici, la izvor, departe de Răutatea Lumii. 

         Domnul Just se duse pe cealaltă parte a patului şi se aşeză smerit lângă fiul său. Lacrimi tăcute şi harnice îi umpleau urechile… Dacă Dumnezeu ar fi fost milostiv, i-ar fi luat pe toţi trei în aceeaşi clipă. Dar Moartea, desfrânată bătrână, avea chef doar de sânge tânăr.

         Geamul fiind deschis, ceilalţi auziseră înmărmuriţi fiecare şoaptă.

         După un timp, medicul calculă că e timpul să intre. Leopold îl urmă.

         Ce tablou crud! Ce soartă parşivă! Doi bătrâni plângând tăcut, aliniaţi cuminţi, ca nişte străjeri ce parcă se oferiseră morţii în schimbul fiului lor!

         Leopold, secerat de milă, ieşi imediat afară să nu strice liniştea cu hohotul de plâns. Era împotriva firii! Bătrânii să supravieţuiască unicului fiu!

         Ieşi şi medicul, căci văzuse multe dar atâta durere îi făcea rău. Eli şi Albert tăceau împietriţi.

         Leopold, simţindu-se inutil şi neputincios, intră în vorbă cu Albert.

          -Nu l-am mai văzut de vara trecută pe bătrânul tău. E bine sănătos?

          -Iarba grasă a crescut deja pe mormântul lui.

          Şi îi spuse povestea pe-ndelete, fără să piardă nimic…

          -Îmi pare rău, băiatule! La drama din noaptea asta, durerea ta îmi mai pune un bolovan pe suflet.

          –Herr Leopold- continuă Albert- într-o zi tot trebuie să-şi facă cineva curaj să scape ţinutul de Cucuvea, căci nu mai e chip de trăit! Câţi oameni îşi vor mai sfărâma vieţile, cu singura vină, că şi-au încrucişat drumul cu ticăloasa?

         Copleşit de tristeţe, blândul profesor de istorie ştia că flăcăul are dreptate.

          -Se strânge funia la par, flăcăule! Nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta! Şi, ascultă-mă pe mine, toate se plătesc aici, pe Pământ!

         Răcoarea aspră a nopţii de toamnă le făcea bine şi stăteau afară, în faţa cabanei, pe nişte buturugi ce ţineau loc de scaune, înconjurând un trunchi spintecat pe jumătate ce închipuia o masă.

         Erna şi cantonierul aşterneau tăcuţi bucate simple pe trunchiul de copac ce ţinea loc de masă. Brânză, ceapă, slănină învâstrată cu carne şi cârnaţi uscaţi, pâine neagră, şnaps şi mai multe ulcele de vin. Nimeni nu se-nghesui să mănânce dar şnapsul le pică bine.  Într-un târziu, când aburii dimineţii lingeau vârfurile copacilor, cei doi nefericiţi părinţi, sprijinindu-se unul pe celălalt, ieşiră în curte. Înaintau tăcuţi, ca cei mai osândiţi oameni de pe Pământ. Eli se ridică alergând, trecu nălucă pe lângă ei şi intră în cameră la Walter. Durerea, care rămăsese de o părere suspendată, se năpusti pârjol în sufletul tuturor.

          -Frate Leopold, cu ultimele puteri, fiul meu mi-a dat poruncă să-l salvăm pe Eli. Jalea-mi ia minţile şi eu nu ştiu ce să fac şi cum să-i împlinesc porunca. Ajutaţi-mă voi, căci dacă nu voi fi în stare să-i împlinesc ultima dorinţă, mă voi simţi pierdut…

         Leopold privea în depărtare ca să-şi înfrâneze lacrimile şi după o lungă chibzuinţă, rosti:

          -Ar fi o cale…

          Erna îl apucă de mână, să-l încurajeze, parcă temându-se să nu se răzgândească.

          În problema pe care o cunoaştem amândoi, Herr Just, eu am găsit o soluţie şi pentru moment tinerii erau în siguranţă. Dar, dragii mei, documentele ultrasecrete pe care le-am găsit în seif şi pe care le-am studiat stupefiat toată săptămâna arată că Noaptea Cuţitelor Lungi a fost doar un exerciţiu pentru eliminarea indezirabililor şi un fel de repetiţie generală. În viitorul apropiat – chestiune de săptămâni – niciun evreu nu va mai fi în siguranţă în teritoriile locuite de germani şi, când spun asta, nu mă refer doar la cei din interiorul graniţelor actuale. Urmează vremuri complicate pentru toţi. Europa va da în clocot! Planul meu este următorul: vom spune tuturor că a murit Elias Braunstein. Blond cu ochi albaştri şi cu statură masivă, Eli aduce destul de bine cu Walter. Va lua  identitatea lui Walter şi-l voi înrola în trupele S.S.  Am să scot mielul din târla de mioare şi am să-l ascund între lupi, unde nu se va gândi nimeni să-l caute. Iar voi, Frau Just şi Herr Just veţi avea fiul pe care vi l-a dăruit Walter.

          Bătrânii se ţineau se mână în tăcere. După un timp, Frau Just murmură stins:

          -O fi bine, o fi rău?

         Herr Just îi cuprinse pe toţi cu privirea.

          -Dacă toţi cei de faţă veţi păstra secretul, Dumnezeu să vă aibă în pază! Să chemăm pe Eli şi să-i spunem…

         Eli apăruse lângă ei ca din pământ… Se pare că auzise toată discuţia. Erna îl privi părinteşte şi vorbi domol:

          -Eli, la mine în sat era o vorbă: să te faci frate cu dracul până treci puntea! Ca evreu, îţi va fi îngrozitor de greu să porţi uniforma neagră cu cap de mort şi să trăieşti printre cei care urăsc tot ce reprezinţi tu! Vei fi martorul multor orori, fără îndoială! Poate vei fi părtaş la unele… Noi îţi acordăm o şansă să-ţi scapi fundul dar, probabil, îţi vom ucide sufletul. Ceea ce facem acum, ca să-ţi acordăm o şansă la viaţă s-ar putea să-ţi pară peste ani doar un brânci în iad. Socoteşte-te de două ori şi taie o dată! Eu ştiu bine ce spun, căci Leo este cam în aceeaşi situaţie. Verführer-ul l-a ridicat în fruntea Gestapo-ului, şef peste Biroul regional dar eu zic că l-a aruncat în cazanul cu catran.  

          -Vă mulţumesc la toţi!- zise Eli. Astăzi mă nasc a doua oară! Şi dacă Dumnezeu a vrut să mă mai nasc o dată ca cetăţean german, atunci veţi fi mândri de mine, căci mă voi strădui de trei ori mai mult decât oricare altul, să devin un excelent ofiţer S.S.

         Herr Just privi buimac în jur, apoi spuse răguşit:

          -Bucură-te, Frau Just, căci chiar dacă ai pierdut un fiu, ai primit în schimb un excelent ofiţer S.S.

         Eli înţelese că a dat-o de gard şi îşi înghiţi cuvintele. Apoi se gândi bine şi îşi zise senin că aşa ar fi răspuns un bun german. I se făcuse o foame grozavă şi mâncarea din faţa sa îi făcea cu ochiul. Dar nimeni nu mânca şi se jenă să mănânce singur. După un timp, se gândi că, pe când era evreu, nu avea nicio apăsare când era vorba de mâncare. Uite, dom’le, ce repede învăţase să fie neamţ adevărat!- îşi zise Eli cu mândrie.

 

Editura Torent Press

Editura Torent Press