Lămuriri suplimentare la Războiul Lumilor de la Gara de Nord


Deși am dat interviuri de câte 20 de minute, televiziunile au difuzat câte 20-30 de secunde, croșetând ce le-a convenit, ca să țină subiectul fierbinte. Se pare că nici oamenii de bună credință n-au înțeles cum stau lucrurile.
Reiau încă o dată povestea.
1.De aproape 20 de ani dețin o garsonieră la 50 de metri de locul în care aveam parcată ambulanța în acea noapte. Rrrromii  s-au înmulțit în zonă după 2003. În vilă are sediul un cabinet de avocatură și o firmă de export-import. Mai există doi vecini de foarte bună calitate. Locul meu de parcare a fost ocupat de un vecin, astfel că am ales parcarea publică, cam la 50 de metri de casă.
2.Ambulanța pentru Literatură cu care am circulat în ultimii doi ani are pat, chiuvetă cu boiler, toaletă, rafturi de cărți, sertare, iluminare cu led, vreo 5 prize la 12v. Acum mi-am luat o ambulanță mai mare, ca să-mi instalez și duș în ea. Mi-am scos de la poliție numere provizorii și am venit cu această a doua ambulanță, albă cu dungi portocalii, nu ca să-mi promovez cărțile ci ca să cer o consultație RAR în vederea eliberării cărții de identitate a mașinii. În ziua respectivă, mașina îmi fusese inspectată la RAR Giulești. Aveam în jur de 30 de cărți în mașină, dar nu pentru promovare ci pentru că urma să merg la Biblioteca Națională să le depun la depozitul legal.
3. Restul detaliilor:

Pe cei care încă mai credeți că am dat bomboane copiilor vă voi dezamăgi! Nici nu mi-a trecut prin cap! Am luat de la Mega Image o prăjiturică Kinder felie de lapte și am mâncat-o singură!

Unii zic c-am umblat îmbrăcată în călugăriță și în halat de asistentă medicală. Sunteți nebuni? N-am suportat nici sarafanul din liceu!

Inițialele BR din numerele provizorii de Brăila le-au dat bătăi de cap agresorilor. Unii au zâs c-o fi Brașov alții au confundat cu Brescia; de aici zvonul că erau numere false de Italia. S-a vehiculat minciuna că am avut mai multe numere la mașină: da, au fost mai multe, adică exact două, unul pe față și unul pe spate, așa cum aveți și voi.

Atacatorii au mințit că am avut ștreanguri în mașină. Apare și pe o filmare momentul; era doar un sutien negru din dantelă. Chiar dacă vouă vi se pare ilegal, voi purta sutiene și în viitor!

Declar răspicat că în mașină nu se afla nicio lada frigorifică cu gheață, în schimb am avut o toaletă portabilă, așa cum au majoritatea rulotelor. Ofițerul criminalist i-a ridicat capacul pe riscul lui. Acum vă poate confirma aroma.

Bunica mea spunea că dacă te îmbraci în negru te latră câinii! Bunicile au întotdeauna dreptate!

Sunt doamne care mă invidiază inutil! Pe camerele de supraveghere de la Mega Image și de la firmele din zonă se poate vedea clar că am fost singură, că din mașina mea n-au fugit doi zdrahoni!

Indivizi îndelung exersați au făcut alba-neagra cu ambulanțe! Puneți mâna să citiți o carte-două, să nu vi se mai defecteze neuronii de la Facebook!

    Specialitatea mea este umorul, dar ce-i mare lucru să schimbi viața omului cu o vocală!

Reclame

Căutătorii de comori


Bătrânul doctor clatină din cap cu buzele strânse și bărbatul înțelese că din calea morții nu putea să se mai dea deoparte. Ceasurile-i erau numărate și, în fond, cine se pricepea la ceasuri mai bine decat el? În urma cu aproape jumătate de secol emigrase din România cu o nevasta nevrotică si un prunc firav și își croise visul american îmblânzind timpul în cutiuțe magice din alama, argint sau inox.

Sătul să repare ceasuri ieftine americane, importase piese de orologerie elvețiană și se apucă să vândă ceasuri asamblate sub marca proprie. Ceasuri finisate cu dichis și cu multiple îmbunătățiri funcționale, fiecare mai izbutit decât cel dinainte, erau piese unicat, menite să măsoare cu precizie timpul și să-l cucerească. Când ochii îi lăcrimau înroșiti de concentrare, ridica privirea pe geam și privea în zare. Cu ochii minții vedea munții Moldovei și parcă aroma de brad îl amețea. În urechi îi răsunau glasurile vesele și prietenoase ale vecinilor, moldoveni hâtrii la vorbă, apoi privirile coborau pe caldarâmul New York-ului și dorul îi strângea inima în menghină parșivă. Se rugase mereu să-l mai rabde pământul să-și vadă flăcăul mare, să-l pună pe meserie și pe urmă s-o lăsa la voia sorții. Dar anii se scurseră în muncă grea și ipoteci la bănci și feciorul se arătă un pierde-vară și-un chefliu cum nu se mai întâlnise în neamul lor de evrei cumsecade.

Doctorul ieși în ușă și făcu semn familiei să intre. Maia îi sărută mâna și îngenunchie lângă pat:

-Ben, știu că Sam te-a supărat în ultimii ani dar, ești tatăl lui și trebuie să ai milă! Spune-ne ce-ai făcut cu banii agonisiți, să nu rămână băiatul dator la bănci, să-și pună capul zilelor! Te rog fierbinte! Spune unde i-ai ascuns!

Băiatul se aruncă și el în genunchi:

-Zău, tată! Jur să mă îndrept!

Bătrânul îi privi blajin:

-Sam, ascultă-mă bine, băiete! Tu și fii tăi, să nu renunțați niciodată să vorbiți limba română și, să nu vă lăsați de meserie! Niciodată, băiete! Am plătit toate ipotecile, să nu aveți grija băncilor și în contul firmei sunt 1000 de dolari. Bani buni…

-Beni, lasă mărunțișul, tu zi-ne unde ții ascunsă comoara!- strigă femeia ieșindu-și din fire. Știu că ai făcut bani buni în atâția ani de trudă! Spune!

Medicul tuși jenat și femeia își luă seama.

Bătrânul ceasornicar ridică un deget:

-Ascultați aici! Nu mai am mult! Trebuie să apuc să vă spun! În interiorul ceasurilor asamblate de mine am gravat câte o literă. În fiecare ceas am gravat pe altă piesă, la loc ascuns, să fie văzut numai de cel ce trudește și dezasamblează ceasul piesă cu piesă. Sunt și ceasuri în care n-am scris nimic, nu toate au indicii. Sunt 54 de ceasuri care au indicii… Cine colecționează toate ceasurile norocoase va ajunge la comoară…

-Bărbate, ești capiu? Ce-ai scris în ceasurile alea, nebunule?- se isteriză femeia zguduindu-i mâna.

– Am străbătut pământul… dar… comoara este în… Muribundul se poticni dar femeia nu se lăsă:

-Unde, nebunule? Unde? În România?

-În ceasuri!  Ceasurile!… Căutați și desfaceți ceasurile!

-Dar nu le-ai vândut, nebunule?! Ce să mai desfacă sărmanul băiat?

-Găsiți-le, desfaceți ceasurile și veți găsi comoara…- mai zise bătrânul și capul îi alunecă pe pernă.

Medicul se apropie și îi puse stetoscopul pe inimă. Clătină din cap:

-Ceasul lui a încremenit definitiv! Uite un ceas pe care bătrânul meșter n-a izbutit să-l repare!

Sam se întoarse spre medic:

-Oskar, tu ai fost prietenul lui! Tu trebuie să știi ceva! Unde a ascuns comoara?

-Sam, îți înțeleg supărarea dar… bătrânul Ben nu mi-a spus nimic în plus. Va trebui să răscumperi ceasurile vândute de Ben în timp, să le desfaci pe fiecare în parte, să-ți notezi indiciile și să găsești comoara!

-Nebunie! Tatăl meu a fost un idiot! I-di-ot! A vândut mii de ceasuri! Îmi vor trebui șapte vieți să răscumpăr toate ceasurile vândute de el, să le desfac piesă cu piesă! Gândește-te Oskar! Poate unul din indicii este într-un ceas al unui marinar de pe Titanic. Poate unii au murit în accidente sau de moarte naturală și au fost îngropați cu ceasurile! Poate unul s-a aruncat de pe podul Brooklyn și acum zace pe fundul fluviului Hudson cu ceasul la mână! Ce să fac, Oskar! Ce să fac, mamă? Să dau un anunț la ziar să-mi doneze lumea ceasurile de milă?

-Bravo, Sam! Nu-i o idee rea cu ziarul! Cine vine cu vechiul ceas, primește un ceas nou la jumătate de preț!

-Oskar! Uiți un lucru elementar! Eu nu-s bătrânul Benjamin, vrăjitorul ceasurilor! N-am avut niciodată tragere de inimă spre meserie și, ce-am făcut pe lângă tata, a fost numai în silă! Sunt un ceasornicar jalnic! Bătrânul a fost un sadic că a lăsat indiciile în interiorul ceasurilor când eu sunt atât de bocciu în meserie! Eu sunt bun la dans, la poker și la biliard! Deh! Fiecare cu talentele lui…

De voie de nevoie, Sam luă ceasornicăria în serios, dar așa cum intuise de la bun inceput, desi colecționă peste o mie de ceasuri, nu găsi decât vreo opt litere în interiorul ceasurilor, insuficient pentru a-și face o idee de locul comorii. Pe patul de moarte, își adună pe cei doi feciori lângă el:

-Dragii mei! Dragă Daniel, dragă Nathaniel! Sper că după ce mă voi stinge, nu mă veți blestema, așa cum am făcut eu cu bunicul vostru! Povestea comorii o știți, ați crescut cu ea și din copilărie ați fost părtași la munca mea și la strădania de a găsii indiciile în interiorul ceasurilor. Vă las moștenire colecția de ceasuri. Să nu le vindeți fiindcă apoi vă treziți că le mai răscumpărați și le demontați încă o dată pe cele luate deja la mână! Păstrați-le în prăvălie, că nu cer de mâncare! Eu bani prea mulți să vă las nu am, fiindcă tot ce-am avut am investit în răscumpărarea ceasurilor dar, vă las cu o meserie din care să vă câștigați traiul și nu-i puțin lucru! Căutați, dragilor, căutați comoara! Este a noastră, a familiei și trebuie găsită! Să rămâneți sănătoși și să aveți mai mult noroc decât mine!

Anii treceau și cei doi frați, Daniel și Nathaniel îmbătrâniseră în căutări. Vremea ceasurilor mecanice apusese demult. Ceasurile pe bază de quartz cuceriseră lumea și invazia asiatică ucisese vechea industrie. Benjamin, fiul lui Daniel era negustor de ceasuri de lux, folosindu-și îndemânarea de ceasornicar doar pentru a demonta ceasurile în căutarea indiciilor. Ema, îl ajuta în hățișul birocratic, fiind expert în probleme vamale. De altfel, moștenise talentul familiei, demonta și asambla un ceas mecanic și cu ochii închiși  și în alte vremuri ar fi făcut carieră. Deja aveau peste 8000 de ceasuri în colecție dar găsiseră doar 46 de litere din 54, litere care păreau să nu aibă nicio noimă.

Era duminică și toată familia se adunase în sufragerie pentru masa de prânz.

Ema intră ultima și își sărută tatăl pe frunte, apoi se așeză în capul mesei, loc pe care și-l câștigase prin farmec personal  dar și datorită lui Benjamin care îi recunoscuse cu fair-play abilitatea în afaceri și talentul cu care-și scotea adesea familia din inerentele încurcături financiare. În 2008, falimentul Lehmann-Brothers măturase siguranța financiară a întregii lumi iar industria de lux a New York-ului în care era implicata familia fusese izbită în plex.

-Am o veste bună! -începu Ema și toată lumea deveni atentă. Am găsit ceasul cu indiciul numărul 47!

Benjamin ridică din umeri și nici cei doi bătrâni nu păreau prea entuziasmați.

-Hei! Nu se bucură nimeni?- se miră fata.

-Am primit notificare de la bancă, Ema! Vor 100000 de dolari în 30 de zile sau ne sigilează magazinul! Nu mai avem timp să găsim cele 7 indicii! Vom pierde prăvălia bunicului! Ce ne facem? Bătrânul a venit din România și a construit o afacere care azi se năruiește pe mâna noastră! Se pare că după patru generații este rândul nostru să facem drumul înapoi, să  emigrăm în România!- zise Benjamin cu tristețe în glas.

-Stați! Știe cineva cum se ortografiază România?- întrebă Ema.

Daniel scoase un pix Mont Blanc și scrise pe un șervețel, apoi îl întinse Emei.

-Evrika!- strigă fata apucând șervețelul. Litera găsită astăzi este acest a cu căciulă din cuvântul România. Mesajul este scris în română, de aceea nu are nicio noimă pentru noi! Unde găsim pe cineva care să vorbească perfect româna?

-Ema, locuim într-o comunitate românească!

-Sigur, dacă toți vorbesc românește cât noi!… Ce știm noi în română în afară de sarmale, mămăligă și murături?

Daniel se ridică:

-Fug la biserică! Preotul tine cursuri de română la biserică. Sigur ne poate ajuta!

-Vin cu tine!- strigă Ema alergând după Daniel.

Preotul Gabriel Bar era nou în parohie dar bârfele din comunitate îi ajunseseră rapid la urechi. Știa povestea familiei și zâmbi îngăduitor. Luă un joc de scrabble și-și alese cele 47 de litere apoi încercă diverse combinații.

-Deci, ziceți că ați demontat peste 8000 de ceasuri și ați găsit doar 47 de indicii?

-Doar…- confirmă Ema. Oricum, mă gândesc să le luăm iar la mână pe cele verificate de bunicul Sam. Se spune că nu prea-l trăgea ața la meserie și poate i-a scăpat ceva…

-Dar știți care sunt cele verificate de el?

-Da, Putem stabili cu precizie. Fiecare ceas a fost pus într-un plic pe care este trecut modelul,  data achiziției, de la cine a fost cumpărat și cu cât și dacă are sau nu indiciu în el; peste 8000 de plicuri arhivate ca la carte!

-Am nevoie de un cuvânt cheie… Vă mai amintiți cuvintele bătrânului Benji?

Să nu uitați limba română și să nu uitați meseria!- zise fata într-un suflet.

Preotul zâmbi:

-Se pare că cheia este chiar limba română! Dacă indiciile care vă lipsesc sunt patru de ă, un â și doi de e avem următoarea frază:

Am străbătut pământul căutând comori dar comoara este meseria!

Ema și Benjamin îl priveau dezamăgiți:

-Sunteți absolut sigur? Nu există niciun indiciu pentru comoară? Suntem distruși! Banca va pune sechestru pe magazin! Magazinul bunicului!- se lamentă Benjamin.

-Dragii mei, ascultați la mine! Familia voastră a cumpărat în timp cam toate exemplarele disponibile, astfel că acum ceasurile bunicului vostru scoase la vânzare sunt rare și foarte vânate de colecționari. Sunt ceasuri elvețiene, robuste, de calitate, cu balansierul modificat de bunicul vostru ca să reziste la șocuri. Pe ebay se vând cu 600-800 de dolari. Dacă vindeți la repezeală și fără să țineți la preț, să zicem că luați 500 de dolari pe bucată. Aveți în casă o colecție de 8000 de ceasuri- piese unicat- colecție care valorează minim 4 milioane de dolari!

-Formidabil! Am fost mereu obsedați să cumpărăm, nu am luat niciodată în calcul că le putem vinde!- spuse Benjamin uluit.

cautatorii de comori

cautatorii de comori

-În România este o vorbă: nu vezi pădurea din cauza copacilor!

Salonul editurilor hunedorene


In perioada 11-14 octombrie, la etajul III a Mall-ului din Deva se desfasoara targul de carte  Salonul editurilor hunedorene, organizat de biblioteca Ovid Densusianu, sub conducerea domnului Sebastian Bara.Ma gasiti la standul editurii Torent in intervalul 10-20.

Copilul Dunării- lansare la Maria Filotti


Începând de mâine, 30 noiembrie, Brăila intră în sărbătoare până pe 6 decembrie. Brăileni de pretutindeni se întorc acasă, dar şi musafiri de soi vor poposi în urbea noastră, unde vânturile din Bărăgan şoptesc Dunării cele mai stranii poveşti. Primăria Brăila i-a pus pe jar pe turci, lipoveni, greci, armeni, bulgari şi români deopotrivă, adică toţi ce şi-au făcut casă bună în oraşul nostru să-şi arate portul, dansul, năravul şi bucatele tradiţionale.

De la aşa aleasă adunare nu putea să lipsească nici Niţică, fiul bulgăroaicei. Ştiu că nu v-am mai povestit de multă vreme despre Niţică dar sunt sigură că nu l-aţi uitat!

Ei bine, vineri la 17,30 Niţică îşi pune hainele de oraş şi vine la teatru. Nu la orişicare ci taman la Brăila, la Maria Filotti, unde se adună lumea să-l admire, fiindcă are loc lansarea volumului de proză afurisită Copilul Dunării. Vă aştept pe toţi, copii, mămici şi bunici să-l cunoaşteţi pe chiznovatul de Niţică şi pe fudulul de Toderaş- gînsacul vorbitor. Pentru cine a venit mai tîrziu în bătătura mea, îl găsiţi pe Niţică aici şi aici.

Şi pentru că Niţică este un personaj adorabil, se vor aduna să-l răsfeţe domnul Aureliu Goci, critic şi istoric literar, venit din Bucureşti împreună cu studentul la actorie Andrei Goci, de la Timişoara doamna Maria Grapini, preşedinta Asociaţiei Femeilor de Afaceri şi, de la Iaşi, directorul tehnic al Centrului Cultural Misionar Doxologia ce păstoreşte editura Doxologia şi radio Trinitas, Serafim Pantea

Gazde la teatru ne vor fi regizoarea Anca Cismaru, actriţa Liliana Ghiţă şi actorul Dan Moldoveanu.

Hoţul de timp


În noiembrie 2009 nu se uscase cerneala pe Comisia ZÜRICH că a început Gaudeamusul. Coperta creată de Ingrid şi marketingul fantastic al Adei au făcut ca romanul meu de debut să stârnească interes şi să se vândă foarte bine.

Un tânăr doctorand, fermecător de altfel, m-a ţinut o vreme de vorbă apoi mi-a cerut adresa.

-Poate vrei adresa Adrianei, eu sunt oleacă măritată!- zic, gândind că-mi dădeam bacalaureatul când el încă mai făcea la oliţă.

Râde.

-Nu adresa de acasă. Râde iar… Adresa blogului, mă luminează frumuşelul…

-Aha, asta-i altceva, zic eu mai relaxată. N-am!

-N-ai? Nu pot să cred! Cum? Scrii atât de bine şi ţii doar pentru tine? Îţi trebuie un blog ca să ieşi în lume!

-OK. Îmi fac după târg, admit eu.

-Hai să facem schimb de adrese de e-mail să-ţi trimit nişte template-uri pentru blog şi apoi să-mi trimiţi adresa blogului. Trece zilnic pe la stand încântat de Comisie. Discutăm multă istorie dar after save-ul în exces rămâne în stand multă vreme după plecarea lui. După târg am fost ocupată cu lansarea la Brăila aşa că abia pe 20 decembrie mi-am făcut blogul. Noua jucărie m-a sedus rapid. Când am înţeles că am intrat pe un făgaş periculos era prea târziu: blogul este cel mai mare hoţ de timp! Legea compensaţiei a funcţionat şi aici, mi-a furat timp dar mi-a vândut cărţile şi proza mea afurisită mi-a adus o mulţime de prieteni la care ţin. Cu unii m-am întâlnit şi în off-line la o şuetă cu alţii mă conversez pe mess sau pe e-mail.

Între timp am publicat cărţile Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării şi blogul mi-a făcut o promovare excelentă. Cât voi mai scrie pe acest blog? Dacă aş şti răspunsul la această întrebare precis aş şti şi numerele de duminică de la 6 din 49.

Doctorandul? Deşi teoretic este tatăl spiritual al acestui blog a fost primul banat şi aici şi pe e-mail. Nu, nu sunt o tipă nerecunoscătoare dar tipul mi-a trimis pe e-mail o fotografie de sub duş.  Başca că era tâmpit: când vrei să impresionezi damele nu te pozezi făcând duş cu apă rece!

Dedic această postare Brânduşei- „Gepetto, mai spune o poveste!”- şi nepotului meu de văr de capră, Domnul Goe.

 

Blana de lup


fragment din romanul Dumnezeu era-n vacanţă, autor Doina Popescu-Brăila, ed Torent Press 2010

ISBN 978-606-92308-3-1         

 Ploua cu bulbuci. Stropi mari, ca de ploaie de vară, se spărgeau pe caldarâm. Spuma se strecura dibace printre dalele de granit. O gură de canalizare înghiţea şuvoiul cu lăcomie. Eli iubea ploaia, căci mai spăla duhoarea ce venea dinspre hale dar azi chiar îl enerva. Îmbrăcase uniforma neagră S.S., nou-nouţă, şi îi părea rău să i-o strice ploaia. Trăgea furiş cu ochii spre vitrine. Îi stătea bine. Era prima dată când se simţea bine îmbrăcat. Grăbi pasul, căci îl aştepta Frau Erna cu masa. Se gândise să ia nişte flori, apoi îşi zise că nu se cade, ca un ofiţer în uniformă, să umble ca un caraghios cu buchetul în mână. Ajunse în faţa casei şi găsi portiţa deschisă.

          – Ai venit la timp, tinere! Aşează-te unde vrei…

          – Mă aşez unde puneţi farfuria mai mare!

          -Aşează-te liniştit unde ţi-e bine, căci o să pun oala pe masă să iei cât îţi trebuie, băiatule!

          -Am glumit, Frau! O să iau doar atât cât se cuvine…

          -Măi, Eli! La mine-n casă se cuvine să mănânci pe săturate. Te aşteaptă viaţă amărâtă. Dacă mă gândesc bine şi tu, şi Leopold sunteţi nişte impostori! Şi el este în sinea lui şef al Gestapo-ului, pe cât eşti tu german pur şi S.S.-ist.

          –Frau Erna, am fost băiat sărac pentru că – da!- sunt şi evrei săraci. De câte ori n-am tremurat pentru viaţa mea, de câte ori n-am adormit cu urlete turbate în urechi. Ca o haită flămândă mă-ncolţeau. Să crape Iuda!- strigau colegii mei de facultate, cu toate că ahnenpass-ul arăta că sunt mischllinge cu un singur bunic evreu. Până l-am întâlnit pe Walter nu am adormit niciodată sătul. Apoi Walter a închis ochii ori de câte ori am hăpăit eu toată mâncarea şi, recunosc, asta s-a întâmplat destul de des. Câteodată am fost găman şi nesimţit, ştiu, dar trăiam cu spaima că poate fi ultima dată când mănânc pe săturate şi îngroşam obrazul, lingând farfuriile. Acum port o haină care-mi dă garanţia că n-o să mai flămânzesc niciodată! Acum îmi permit luxul să mănânc cât se cuvine, fiindcă ştiu că un bun german şi un ofiţer S.S. nu va răbda niciodată de foame în ţara asta! Eli este îngropat lângă izvor, la poalele munţilor. Eu sunt ofiţer S.S. Walter Just! Port o haină pe care voi dovedi că o merit! Eu sunt german fiindcă aşa m-am născut şi aşa simt! Şi orice va putea să facă un bun german eu voi putea să fac de două ori mai bine.

          -Băiete, tu ştii pe care parte creşte muşchiul pe copaci?

          – Sigur, Frau Erna, spre nord!

          -Ei, atunci ai grijă să nu pierzi nordul, tinere! Eşti tânăr şi speriat! Ţine minte! Nici teroarea lui Nero n-a fost veşnică, nici Inchiziţia şi nici instituţia ghilotinei! S-o trezi ţara din visul ăsta urât! Când va bate gongul istoriei, vestind că mascarada s-a încheiat, să lepezi degrabă blana de lup, că uite, îi spuneam aseară şi lui Leo că, dacă te ia valul şi te lipeşti prea tare de ea, tare mi-e că o să fii jupuit de viu, băiete!

         Mânca în tăcere, gândind că Frau Erna nu este o bună germană, dar este totuşi protectoarea lui şi nu-i zise nimic din câte îi veneau pe limbă. În fond, a doua zi în zori avea să plece la şcoala de junkeri S.S. de la Bad Tolz şi toată vorbăria asta nu va mai avea nicio importanţă. Pe urmă îl apucă un dor sfâşietor de Walter. Când nodul din gât îl mai slăbi şi reuşi să îngâne fără să fie năpădit de lacrimi, îi povesti Ernei toată viaţa lui, toată copilăria siluită, ultima escapadă în munţi şi, mai ales, poveştile la care Walter era neîntrecut. Walter, prietenul drag care îşi dorise atât de mult să vadă Ţara Uriaşilor şi care plecase să-i întâlnească pe uriaşi în cer!

Romanul Dumnezeu era-n vacanţă

Romanul Dumnezeu era-n vacanţă

2012? Şi ce dacă…


După divorţul părinţilor mei m-am mutat în apropiere de Grădina Publică, într-o casă naţionalizată, despre care unii susţineau că ar fi fost proprietatea lui Radu Portocală. Nu-mi ştiam toţi noii vecini dar cei pe care am reuşit să-i cunosc, aveau fiecare câte o poveste inedită în spate. Cel mai mult mă impresiona doamna Popescu, vecina de peste drum, despre care copii spuneau că nu râde şi nu zâmbeşte niciodată. Nici nu era de mirare: comuniştii îi confiscaseră averea şi fabricile, îi aruncaseră neamurile în puşcării şi o scoseseră din casa ei, Casa cu Coloane, printre cele mai frumoase din oraş, repartizându-i doar o cămăruţă în casele cu glaswand care fuseseră locuite pe vremuri de servitori. V-am povestit altă dată despre domnul Adolf Lessen, şi soţia sa evreică, Grasu, fotograf şi tartor al cartierului căruia îi servea Madam Mery o omletă şi patru cârnaţi sau despre madam Călin, vecina noastră centenară şi cochetă.

Acum a venit timpul să vă povestesc despre madam Bacilieri. Avea trei fete, două cu facultatea terminată, trecute de 35 de ani dar mezina, Vivi, făcută la bătrâneţe, cu Decretul,  era adolescentă. Eram prietenă cu Vivi şi-i treceam adesea pragul, astfel că mă întâlneam des cu madam Bacilieri. Mă frapa întotdeauna prospeţimea şi cochetăria ei: în zori, în toiul zilei ori în faptul nopţii, rujul îndrăzneţ, creionat impecabil, zâmbetul şi mărgelele mari, sferice, în culori violente nu i-au lipsit niciodată.

Erau italieni şi Brăila a fost un oraş prietenos şi primitor cu străinii, astfel că familia Bacilieri s-a simţit ca acasă în oraşul cu salcâmi şi doar rezonanţa numelui şi bârfele inerente ale vecinilor mai aminteau de originea lor italiană. Vecinii şuşoteau că dom’ Bacilieri nu te priveşte niciodată în ochi, deprindere rămasă de când trăia în clandestinitate, ca membru mărunt al Mafiei italiene. Minţile oamenilor, trăiţi în comunism, cu doar două ore de program tv pe zi, şi acelea dedicate Cârmaciului, erau dornice de senzaţional şi adesea se înfierbântau şi vorbeau despre dom’ Bacilieri ca de un membru important al Mafiei, ba zicând că a făcut parte din  Camorra, ba din temuta Cosa Nostra, fără ca bieţii ignoranţi să cunoască diferenţa dintre cele două. Dar, şoaptele se prelingeau pe lângă ziduri şi membrii clanului Bacilieri îşi trăiau viaţa între cozi şi cartelă, ca tot românul de rând. Fiind amândoi pensionari cu o fată adolescentă, în prag de facultate, simţeau la fel de acut lipsurile dar nu abandonau zâmbetul şi îi iubeam pentru optimismul lor molipsitor: ştiau să fie fericiţi la preţ redus! Fiind italieni, nu cumpărau pizza din comerţ ci şi-o pregăteau singuri. Fiecare felie de pizza, doamna Bacilieri o asorta cu un sfat: -Zâmbetul, rujul şi mărgelele să nu-ţi lipsească, că rămâi fată bătrână! Sau: -Să caşti ochii când te-oi mărita, că Dracul poartă izmene! De Revelion, după un păhărel de vişinată îmi spunea şoptit: -Şi să nu te apuce curiozitatea, să afli prea repede ce-i în nădragii băieţilor, că până să pricepi ce-ai văzut,  îţi creşte burta văzând cu ochii! 

Anii au trecut, am plecat la facultate, apoi m-am reîntors în oraş, dar zâmbetul, rujul şi mărgelele doamnei Bacilieri au rămas neschimbate. Cu vreun an în urmă am întâlnit-o în Grădina Mare: trecuseră 25 de ani de când o întâlnisem prima oară. La cei 87 de ani avea mintea limpede, era informată în legătură cu evoluţia mea, îmi ştia fetele pe nume şi era numai zâmbet: mi-am zis că această femeie nu îmbătrâneşte niciodată.

Astăzi am aflat că madam Bacilieri a murit. N-a mai aşteptat să vadă România ieşită din criză, n-o mai interesează discuţiile despre sfârşitul lumii din 2012. Hm… 2012? Şi ce dacă? Pentru ea sfârşitul lumii a venit deja şi odată cu ea a dispărut o lume întreagă: se schimbă generaţiile pe strada Goleşti!