Băieţi răi?


La terminarea facultăţii am avut de ales între Belciugatele, în apropiere de Bucureşti şi Silistraru, un sat aflat la 18 km de Brăila. Cum Belciugatele nu figurau pe hartă, n-am ştiut că-i la o zvârlitură de băţ de Bucureşti, aşa am ales să mă silistrez la Silistraru. Din chestia aceasta am rămas cu o fixaţie pentru hărţi. Partea naşpa era că nu exista nicio cursă regulată, singura posibilitate de navetă fiind ia-mă nene şi du-mă unde vrei. După două săptămâni de navetă, violul plutea în aer. Rugbistul a mers în audienţă la Inspectoratul Şcolar, şi cum era charmant şi cumare trecere la dame, madam de la personal mi-a dat detaşare în oraş la şcoala Casei de copii-băieţi.

Era deja epoca post-revoluţie şi democraţia originală se infiltrase şi in această instituţie, elevii- unii din ei orfani de lux- aprinzându-şi ţigările cu brichete Zippo de 20.000 de lei pe când eu aveam pentru catedra de mate plus dirigenţia salariu lunar de 5700 impozabil.

Am fost repartizată dirigintă la clasa a VI-a şi aveam băieţi cu vârste între 12 şi 19 ani, eu având 23 proaspăt împliniţi. Mi-am luat rolul de dirigintă în serios dar partea proastă era că sâmbăta trebuia să-i însoţesc la cinematograf şi, ca un făcut, pe drumul de la şcoală la cinema apărea mereu câte o vecină care mă privea cu reproş vădit, fără să priceapă de ce eu, premiantă şi mândria cartierului, ajunsesem să mă afişez cu vlăjganii ăştia cu fibră interlopă în timp ce chipeşul meu soţ lucra încă în Bucureşti. Fraţii Chihaia, unul de 14, altul de 16 şi cel mai mare, de 19 şi Lulea Vasile, tot de 19 ani, erau un fel de lideri foarte duri, cu aere şi metode de puşcăriaşi înrăiţi. Nu erau musai răi, dar aveau câteva prăvălii sparte în palmares: cofetării, grădiniţe sau Polivalenta. Uneori aveau chef de câte o plimbare cu maşina şi nu stăteau prea mult pe gânduri, mai ales că Daciile se deschideau cam cu aceeaşi cheie.

Aveau mintea odihnită, niciun profesor nu-şi bătea capul cu ei să le predea ceva la modul serios, considerându-i un fel de handicapaţi, aşa că la matematică erau foarte receptivi, flataţi în acelaşi timp fiindcă îi iau în seamă, dar mai ales că atunci când merită, le pun 10 fără prejudecăţi.

La dirigenţie au revendicat oră de educaţie sexuală. Erau curioşi să afle dacă se poate face sex şi cu femei, fiindcă ei erau foarte în temă doar cu sexul între băieţei.

La propunerea mea am avut tema De ce furăm. Am aflat cu surprindere că plăteau 10.000 de lei- leafa mea pe două luni- unui şpringler celebru din Vărsătură ca să ia lecţii de furat din buzunare. Dacă suna clopoţelul de la buzunarul paltonului de recuzită, bătrânul îi bătea cu nuieluşa peste degete de-i învineţea. Erau convinţi că metoda specialistului este de succes şi suportau bătaia cu bărbăţie. Mi-au povestit cu sinceritate că dacă nu fură măcar un creion ori o periuţă de dinţi, nici nu pot dormi noaptea, fiindcă au sentimentul că au trăit degeaba. Sigur, erau şi excepţii- Leonard, Zbârcea şi Scarlat- eminenţi la matematică şi elevi model în general. Cu excepţia unuia care avea tatăl mort într-un accident de muncă şi a lui Anton căruia îi murise mama, niciunul nu era orfan veritabil, toţi erau abandonaţi de părinţi la naştere ori la un moment dat.

De 8 martie, fiindcă ne cunoşteam deja bine şi faţă de mine îşi lăsaseră deoparte aerele penale devenind nişte copii poznaşi, cu nimic mai diferiţi de alţii de vârsta lor, le-am adus un pick-up de acasă şi câteva discuri, sucuri şi fursecuri. Totul a fost OK până le-am pus melodia Mama, de Cătălin Crişan.

Puştii mei au devenit nişte bărbăţoi intransigenţi: femeile care-şi abandonează copii în tomberoane sau orfelinate nu sunt mame! Punct! Am schimbat discul, buna dispoziţie a revenit.

Câteva săptămâni mai târziu, elevii mei de la clasa a VI-a, dărâmau şcoala. Doi dintre ei s-au luat la bătaie în ora de română şi până m-au chemat pe mine să-i despart, scoţându-mă din ora la care predam, s-au umplut de sânge. Am reuşit să-i potolesc, dar încercam să aflu din ce s-au luat şi toţi tăceau cu privirile în pământ. Caftul era ceva obişnuit, cei mai puternici le arătau constant celorlalţi cine-i şeful dar, rar se lăsa cu sânge şi cu atâta înverşunare.

L-am luat pe bătăuş cu mine să discutăm în linişte. Am ajuns în curtea şcolii şi ne-am aşezat pe o băncuţă. A izbucnit în plâns şi când s-a mai liniştit a spus şoptit:

-Vă rog să mă iertaţi dar trebuia să-l fac să-şi înghită limba! Nenorocitul a spus că mama stă capră la turci!

Reclame

Vocile adolescenţei


Gheorghe Gheorghiu susţine că una dintre marile nemulţumiri ale Mădălinei Manole era faptul că, deşi avea un nou album, cu greu putea obţine o difuzare.

Artistul a povestit că noul album era unul excepţional, dar cu toate acestea casele de discuri nu considerau că este unul comercial, motiv pentru care Mădălina Manole a fost refuzată de mai multe ori. Continuă lectura

RUGBISTUL SUB FUSTELE ŢIGĂNCII


În seara aceasta familia a complotat să-mi smulgă laptopul din braţe ca să fac ce urăsc mai mult: kilometri în Mall. Pentru coeziunea familiei şi ca să nu-mi saboteze cineva routerul la noapte, m-am dus.

Criză-criză dar, poporul se călca pe picioare!

Sabrina, fii-mea cea mică era să leşine de emoţie: cânta o puştoaică, Andra. Nu ştia nimeni numele de familie dar, era ceva gagică sau nevastă a lui Măruţă. N-am reuşit s-o văd, că abia îmi făcusem ghetele cu cremă şi nici nu-s kamikaze de felul meu dar, am luat un cappucino şi am ascultat de la masă: gagica asta chiar cânta bine-bine. Soţul meu jura că le zice live. Dacă e aşa, bravo ei, dar tare mă mir să mai cânte live cineva în România în afară de Ada Milea! Mai era şi Tatiana Stepa…

Dar, ce mi s-a părut absolut surprinzător, puştoaica mea s-a căpătuit cu o poză cu autograf. Oameni buni! Am avut surpriza vieţii mele: două riduri fine pe gât, pliul nebronzat la subraţ, toate firele de păr la locul ei. Vedetă fără Photoshop! Ca să vedeţi şi voi minunea, mâine o scanez.

Simona Tache are un post mişto pe tema vedetelor porţelanate-n PhotoShop. Nu vă dau link-ul că-s în criză de timp dar, îl găsiţi voi.

Cum am fete frumoase, ta-su cu ochii pe ele ca pe brăţările dacice. Ei, aş! Când s-a terminat concertul, evident piedusem copilul şi nici semnal la telefon n-aveam, că Mall-ul e în câmp, în bătaia Bărăganului.

Am behăit un sfert de oră la limita infarctului apoi a sunat mobilul. Fata era pe lângă Andra să capete autograf.

Aşa emoţii n-am mai avut de când am pierdut-o pe Ingrid la mare. Avea un an şi patru luni şi îi luasem o rochie superbă, albă, ca o mică mireasă şi sandale de catifea roşie cu clopoţei sunători, aurii: elegantă foc! Mergem în Neptun la o terasă cu un gard de beton cam ca la o cetate, vis-a-vis de COCOŞUL NU ŞTIU CARE.

Masa plină, terasa full, copilul juca şotron fericit. Toate bune până dispare copilul.

Căutăm, întrebăm, nimeni n-a văzut nimic. Ieşim la stradă şi mi se face rău: vreo 15 apaşe cu fuste se instalaseră cu inele, piepteni deşi din os şi piatră ponce. M-au tăbărât să-mi ghicească.

Eu, le întreb politicoasă ca să le câştig cooperarea:

-Vă rog, n-aţi văzut o fetiţă mică-mică…

-Da ce, buzato, crez c-am luat-o noi? Hauzi, fa, zâce că i-am forat poradeu! Ho, pă ia!

Şi nici una, nici două sar toate la bătaie. Ei, bate-te cu şaviţele, madam! Ştiţi cum reacţionează o mamă care şi-a pierdut copilul? Cred că-l băteam şi pe Shogun! Dar, până să arăt ce pot a apărut soţul meu: rugbist şi taur.

A luat vreo două după mine căci, cu toată vitejia din sufletul meu eram oricum încălecată.

Le-a buşit de gard şi le-a băgat nişte înjurături din Ferentari, chit că a locuit în Drumul Taberei, apoi le-a aliniat pe războinice şi le-a zis:

– Struţoaicelor, să-mi daţi copilul că vă gâtui cu mâna mea, vă şi jumulesc şi vă dau şi sare!

Şi s-a apucat frate şi le-a căutat pe toate pe sub fuste!

Vă e milă de ele, nu-i aşa?

De el să vă fie, dragilor, că cea mirosit el sub fustele lor… nu găseşti nici la Protan.

După prima s-ar fi lăsat păgubaş dar, omu-şi căuta copilul şi pentru un copil de un an şi patru luni era loc berechet.

Ştiţi ce-i mai rău decât un taur? Vă spun eu: un taur înfuriat! Ei bine, cât le-a ridicat fustele la toate cinşpe, au mai venit vreo trei să le salveze: la gard cu toate!

Amarnica anchetă s-a terminat fără rezultate! Soţul meu aproape s-a sinucis degeaba.

Am trecut drumul la terasa COCOŞUL NU ŞTIU CUM şi am luat toate terasele din zonă la rând. Apoi, ne-am întors leşinaţi la terasă şi mi-a venit o idee: erau scule pregătite pentru formaţie şi guriştii mâncau copane la o masă.

Îl rog pe unu’ să descrie copilul la microfon, poate scoate vreunul nasu’ din blid şi zice c-a văzut copilul.

Până îi explic omului ce şi cum, din bucătărie iese un bucătar cum vezi numai prin cărţi şi reclame, cu un tub mare, alb pe cap, cu un pliu caraghios ca o gogoaşă deasupra, ţinând în mâini un platou XXL de cartofi prăjiţi, altbucătar în spate cu un platou de clătite şi în urma lor, ţanţoşă fetiţa mea. Aşează platourile pe brâul fântânii arteziene, o mângâie pe frunte şi pleacă.

Mă duc la ea, o îmbrăţişez şi o întreb de unde vine:

-Am vlut taltofi păziţi-păziţi si m-am dus la butătal să-i cel. Stiam că sunt flumoasă si o să-mi dea! Avea o chestie drăguţă, pe C îl pronunţa T.

Mă aşez la masă şi nu mai scap copilul din ochi. Soră-mea se ia de mine:

-Stresat-o! Ai văzut că n-a fost nimic? Io ştiam că este bine!

-Dar, puteai totuşi să-ţi mişti fundu’ să m-ajuţi la căutat!

-Nu ţi-am zis că n-avea rost? Aveam eu un feeling…-zice sor-mea rîzând.

Şi nu te mai holba atâta la fată, că-i rămân cartofi-n gât!

I-ai numărat toţi dumicaţii copilului…

Mă mai realxez, dar tot cu ochii pe ea. Mă duc al budă. Mă întorc, copilul nu-i!

-Motane, unde-i copilul?

-Era aci…

Fără panică mă duc la bucătar:

-Nene, lasă glumele că fac infarct! Unde-i copilul?

-A, acum chiar că nu-i la mine! Tocmai mi-a povestit chelnerul ce spaimă-aţi tras!

-Apaşele! S-au răzbunat apaşele!

Iar afară, iar aliniate la gard şi pipăite, începuse să le placă:

-Hau, ce mă gâdilezi, frumosule!

-Mie să-mi faci genecologic, că la mine-ncape şî doi copchi odată!

-Hai, bre, pune mâna colea să sâmţi ceva la fata, că la uscata mata nu-i rost!

Eu eram uscata! Şi soacră-mea are-o grijă, că n-are fis-u’ ce strânge-n braţe!

Femeie pentru ea se cheamă de la 150 de oca-n sus!

Percheziţie inutilă, copilul nu-i! Disperare totală, eu şi el căutăm vreo juma’ de ceas ameţiţi.

Ne întoarcem la terasă şi hai la staţie să dăm semnalmentele copilului. Între timp, guriştii terminaseră platoul de copane şi cântau repertoriul lui Cătălin Crişan. O mare de oameni invadaseră ringul de dans.

Ne rupem hainele ca la Cenaclul Flacăra dar, cui păsa.

Străbatem valul de oameni şi la formaţie, oamenii aplaudau în cerc iar fii-mea dansa de mama focului.

Bucuroşi de deznodământ fericit, ta-su o ia în braţe şi dansează cu ea vreo juma’ de oră, apoi, cerem nota.

Până vine nota, povestim soră-mi şi cumnatului despre percheziţii şi despre cum s-au gâdilat pupezele a doua oară.

Cumnată-miu zice:

-E clar! I-au chemat pe aurari să vă taie. Când ieşim, o să ne aştepte nişte băieţi cu veste şi pălării, dotaţi cu mustăţi şi iatagane. Ăştia ne taie!

Vine chelnerul, achităm şi-i spunem şi lui ce grijă ne frământă.  Soţul meu insistă să plătească platoul de cartofi prăjiţi şi clătitele, bucătarul vrea doar un pupic de la puştoaică dar, zice că are dreptate cumnati-miu şi ţiganii o să ne taie.

Îl chamă pe şefu’ care devine grav şi sună la poliţie să ne asigure escortă.

Sună cam douăzeci de minute şi pune verdictu’: ăştia ori sunt beţi morţi, ori în p… până-n gât! Sunteţi pe cont propriu! Îmi pare rău de voi, sunteţi o familie drăguţă. Poate totuşi scăpaţi!- zice el nesigur, numai aşa să ne sporească puţin curajul.

Plecăm morcoviţi dar, hotărâţi să luptăm bărbăteşte.

Aveam o speranţă mică, să fi plecat zburătoarele din zonă.

Soţul meu strecoară un ban la chelner şi-l trimite-n recunoaştere. Pupezele la gard.

Ne luăm figuri fioroase şi ieşim.

Ca la un semn, şaviţele ridică toate poalele şi le flutură dansând, ceva între ţigăneacă şi can-can. Un ţâgan mititel le zicea din muzicuţă.

-Ha, pune mîna, baroane, să sâmţi ceva!

-Ha’, ia ceva tare la Venezuela!

-Uite colea, la Emancipata!

-Fă, Funciaro stai la rând, că te cârpesc!

-Ţ-a plăcut ochiosule? Să vi şî mâine! Ha, miroase, să vezi că ne-ai bagat la cheltuială! Na că ne-am dat cu odicolon!

Rupţi de emoţii, am dormit ne-ntorşi. La plajă, a doua zi, băieţii pe terasă la bere, eu sor’mea şi mama păzim copilul cu străjnicie. Ne luăm precauţii suplimentare: o şapcă de blugi pusă invers şi un scutecel roz ca o pelerină ne scuteau de confuzii cu alţi copilaşi în pielea goală.

Sigur că după vreo oră, Ingrid dispare. Eu şi mama treierăm plaja în lung şi-n lat fără rezultat.

Văd un nene că monitorizează ţâţoase cu un binoclu: îi zic c-am pierdut copilul şi-l rechiziţionez.

El zice c-a dat 100 de dolari pe el şi că nu-i pasă, ba chiar urăşte copii.

Eu mă enervez şi-i zic că nu face decât 50.

Mi-l smulge, îl recuperez, îi dau un brânci şi-i zic că soţul meu e rugbist.

Se potoleşte şi scanez apă şi uscat.

Mă uit, mă uit şi ce văd: fotograful ţinea o cămilă pe căpăstru, pe cămilă o maimuţă şi la coada cămilei, cu un aer fericit, exact fii-mea.

Dau binoclul şi fug spre carvană.

Fotograful striga la megafon: COPII, PLÂNGEŢI LA MĂMICA,  SĂ-I FOTOGRAFIEM PĂSĂRICA!

A doua zi fotograful ne-a adus poze gratis cu puştoaica. Am mai pierdut-o de două ori până la sfârşitul sezonului dar, cu ajutorul tipului cu binoclu’, care l-a cunoscut pe soţul meu şi nu ştiu de ce, a devenit chiar amabil, am recuperat-o de fiecare dată de la coada cămilei.

Stau în pat şi clănţănesc la laptop dar, zâmbesc cam mânzeşte: mi s-a săltat oleacă tensiunea, gândindu-mă la frisoanele de-atunci!