La terminarea facultăţii am avut de ales între Belciugatele, în apropiere de Bucureşti şi Silistraru, un sat aflat la 18 km de Brăila. Cum Belciugatele nu figurau pe hartă, n-am ştiut că-i la o zvârlitură de băţ de Bucureşti, aşa am ales să mă silistrez la Silistraru. Din chestia aceasta am rămas cu o fixaţie pentru hărţi. Partea naşpa era că nu exista nicio cursă regulată, singura posibilitate de navetă fiind ia-mă nene şi du-mă unde vrei. După două săptămâni de navetă, violul plutea în aer. Rugbistul a mers în audienţă la Inspectoratul Şcolar, şi cum era charmant şi cumare trecere la dame, madam de la personal mi-a dat detaşare în oraş la şcoala Casei de copii-băieţi.
Era deja epoca post-revoluţie şi democraţia originală se infiltrase şi in această instituţie, elevii- unii din ei orfani de lux- aprinzându-şi ţigările cu brichete Zippo de 20.000 de lei pe când eu aveam pentru catedra de mate plus dirigenţia salariu lunar de 5700 impozabil.
Am fost repartizată dirigintă la clasa a VI-a şi aveam băieţi cu vârste între 12 şi 19 ani, eu având 23 proaspăt împliniţi. Mi-am luat rolul de dirigintă în serios dar partea proastă era că sâmbăta trebuia să-i însoţesc la cinematograf şi, ca un făcut, pe drumul de la şcoală la cinema apărea mereu câte o vecină care mă privea cu reproş vădit, fără să priceapă de ce eu, premiantă şi mândria cartierului, ajunsesem să mă afişez cu vlăjganii ăştia cu fibră interlopă în timp ce chipeşul meu soţ lucra încă în Bucureşti. Fraţii Chihaia, unul de 14, altul de 16 şi cel mai mare, de 19 şi Lulea Vasile, tot de 19 ani, erau un fel de lideri foarte duri, cu aere şi metode de puşcăriaşi înrăiţi. Nu erau musai răi, dar aveau câteva prăvălii sparte în palmares: cofetării, grădiniţe sau Polivalenta. Uneori aveau chef de câte o plimbare cu maşina şi nu stăteau prea mult pe gânduri, mai ales că Daciile se deschideau cam cu aceeaşi cheie.
Aveau mintea odihnită, niciun profesor nu-şi bătea capul cu ei să le predea ceva la modul serios, considerându-i un fel de handicapaţi, aşa că la matematică erau foarte receptivi, flataţi în acelaşi timp fiindcă îi iau în seamă, dar mai ales că atunci când merită, le pun 10 fără prejudecăţi.
La dirigenţie au revendicat oră de educaţie sexuală. Erau curioşi să afle dacă se poate face sex şi cu femei, fiindcă ei erau foarte în temă doar cu sexul între băieţei.
La propunerea mea am avut tema De ce furăm. Am aflat cu surprindere că plăteau 10.000 de lei- leafa mea pe două luni- unui şpringler celebru din Vărsătură ca să ia lecţii de furat din buzunare. Dacă suna clopoţelul de la buzunarul paltonului de recuzită, bătrânul îi bătea cu nuieluşa peste degete de-i învineţea. Erau convinţi că metoda specialistului este de succes şi suportau bătaia cu bărbăţie. Mi-au povestit cu sinceritate că dacă nu fură măcar un creion ori o periuţă de dinţi, nici nu pot dormi noaptea, fiindcă au sentimentul că au trăit degeaba. Sigur, erau şi excepţii- Leonard, Zbârcea şi Scarlat- eminenţi la matematică şi elevi model în general. Cu excepţia unuia care avea tatăl mort într-un accident de muncă şi a lui Anton căruia îi murise mama, niciunul nu era orfan veritabil, toţi erau abandonaţi de părinţi la naştere ori la un moment dat.
De 8 martie, fiindcă ne cunoşteam deja bine şi faţă de mine îşi lăsaseră deoparte aerele penale devenind nişte copii poznaşi, cu nimic mai diferiţi de alţii de vârsta lor, le-am adus un pick-up de acasă şi câteva discuri, sucuri şi fursecuri. Totul a fost OK până le-am pus melodia Mama, de Cătălin Crişan.
Puştii mei au devenit nişte bărbăţoi intransigenţi: femeile care-şi abandonează copii în tomberoane sau orfelinate nu sunt mame! Punct! Am schimbat discul, buna dispoziţie a revenit.
Câteva săptămâni mai târziu, elevii mei de la clasa a VI-a, dărâmau şcoala. Doi dintre ei s-au luat la bătaie în ora de română şi până m-au chemat pe mine să-i despart, scoţându-mă din ora la care predam, s-au umplut de sânge. Am reuşit să-i potolesc, dar încercam să aflu din ce s-au luat şi toţi tăceau cu privirile în pământ. Caftul era ceva obişnuit, cei mai puternici le arătau constant celorlalţi cine-i şeful dar, rar se lăsa cu sânge şi cu atâta înverşunare.
L-am luat pe bătăuş cu mine să discutăm în linişte. Am ajuns în curtea şcolii şi ne-am aşezat pe o băncuţă. A izbucnit în plâns şi când s-a mai liniştit a spus şoptit:
-Vă rog să mă iertaţi dar trebuia să-l fac să-şi înghită limba! Nenorocitul a spus că mama stă capră la turci!
Doina Popescu Brăila 