Moroșanul cu tricoaie


Am nășit în viața mea de două ori, la zece ani distanță și, coincidență, de fiecare dată la Cavnic, în Maramureș. În 1998, povestind unor tineri cum m-a cerut Piticu de nevastă după o oră, au căzut pe gânduri vreo săptămână. Pentru cine nu știe, ora de gândire a regățeanului este echivalentul săptămânii ardeleanului. Moroșenii sunt urmașii dacilor liberi și-s cei mai faini oameni! Ne-au sunat, hotărâți, joia următoare, că sâmbătă se căsătoresc și ne pun nași. Hopa! Cam din scurt! Și la Brăila, și-n Maramureș, între joi și sâmbătă, nu există decât vineri. Evident, am întârziat în trafic, ratând momentul de la biserică, dar am picat la țanc pentru un chef strașnic! Oamenii nu s-au supărat, fiindcă obiceiul zonei este ca mirii să aibă mai multe perechi de nași. Ceva gen, roata de rezervă, cu rol practic, la o nevoie, tinerii să aibă în naș un sfătuitor și un prieten.

A doua oară, în 2008, din prevedere, ne-am adunat de joi. Eu am venit cu alai serios, că doar Brăila n-o fi la capăt de lume! Ca noi, au venit prietenii Zanilor din toate colțurile țării, ba chiar și din Spania, și de joi au început petrecerile. Nunta a ținut ca în basme, o săptămână, pentru că prietenul meu, Ștefan Zan, era mare iubitor de feciori, de prieteni și de voie bună! Ce de povești, ce de pălincă, ce mai amintiri!

Cununia s-a ținut sâmbătă, pe 23 august, la biserica din Cavnic, dar fiind cazați la Ocna Șugatag, am comis-o din nou! Năzdrăvanii nuntași, veniți din Brăila, au vrut să se convingă de minunea despre care le tot povestisem, unde mașina urcă singură la deal. Și-a urcat, frate! Și pe la casa mirelui am întârziat, fiindcă un vornicel a povestit în versuri viețile mirilor și a celor două perechi de nași. De zece ani eram prieteni ce nea Ștefan, socrul mare și, cum pălinca mi-a dat spor la povestit, vornicelul știa și ce uitasem noi despre tinerețile noastre.  Dar, și mai mare uimire ne-a produs ușurința cu care versifica acest Adrian Păunescu de Maramu!

Și, ca să nu mai lungesc vorba, că-i poveste de cuprins între filele unei cărți, în Maramureș oamenii nu știau proverbele și aforismele auzite de la mine și considerate de ei… brăilenisme. Dar și eu am avut multe mirări… Acolo, nu primarul este cel mai respectat personaj din localitate, ci acela care are mai mare meșteșug la pălincă. Auzi mereu expresia femeia asta trăiește cu fiu-su!, cu referire la femeile coapte, avide de iubiți mai verzi, obicei întâlnit și la femelele elefant care îi inițiază pe tineri. Când o familie vrea să anunțe în comunitate că are fată de măritat, pune oale vechi într-un pom. O altă uimire a fost să văd penisuri din piatră la geamuri. Și mai aveau oamenii locului un obicei. Turcia le era peste mână, sau peste țară, așa că treceau vama de la Petea, cumpărându-și tricoaie de la non-stop,  din Ungaria.

Astăzi, un moroșan a încălcat protocolul funcției și a vorbit colocvial, ca între prieteni. Poate au tresărit doamnele, auzind nonșalanța cu care chipeșul secretar de stat a rostit cuvântul tricoaie, dar pentru cine și-a făcut măcar două concedii în Maramureș nu mai este niciun mister: așa spun ei la tricouri.

Oameni buni! Iubiți graiurile, regionalismele, argoul, jargonul, zicerile bășcălioase, căci ele dau culoarea, savoarea și efervescența limbii române! Prefer tricoaiele, limbajului de rumeguș!

Vizitați Maramureșul și păstrați-vă umorul!

 

 

Reclame

O CAFEA OTRĂVITĂ LA BUDAPESTA (I)


Multă vreme ne-a cam stat în gât scandalul BUDAPESTA. Pentru cine nu ştie, în anii ’80 Bucureştiul a fost zguduit de un scandal sinistru. La cârciuma cu ştaif, aflată la o zvârlitură de buzdugan de hala Unirii, reperul zero al capitalei,  carnea şi organele excelent preparate erau furnizate de… morga centrală. Nedigerabilă informaţia, nu?

Ei bine, în acest context şi cine n-a frecventat-o, tot şi-a înşurubat-o în cap, asociind mai degrabă Budapesta cu o cârciumă decât cu capitala pofticioşilor noştri vecini.

Anii trec, vine zice-se Revoluţia şi, ca tot românul plin de curiozităţii, îmi fac vânt peste graniţă de câte ori am ocazia.

Soţul meu, cu două marcaje de pământ pe zodie, se fofileză cam de fiecare dată şi rămâne la vatră. Având un fel de superstiţie legată de hotarele patriei, i-au expirat vreo două paşapoarte neutilizate. Mie, nu!

Ajungând în Maramureş prin 2002 de Paşti, soţul meu mă tachinează în faţa prietenilor noştri că numai eu sar pârleazul.

A două zi, şapte mai, adică cu o zi înainte de aniversare lui Ingrid, nu chiar în spartul zorul îl zgâlţâi pe domnu’ soţu’ şi zic:

-Hai să-ţi dau un cappucino la Budapesta!

-Hai!

Pupat copilul, plecat Cavnic, Baia Mare, trecem de Apa, ajungem la Satu Mare.

-Nevastă, noi străbatem toată planeta ca să bem cafeaua aia?

-Numai până la Budapesta, dragule!

Dragul de el, bucureştean, gândi că Budapesta asta-i o cârciumă şi merse mai departe până hăt în vamă la Petea.

-Nevastă, mi se cam termină ţara, nu mai dai cafeaua aia o dată?

-Bărbate, după ştiinţa mea, pe vremea lui Burebista , ţara noastră ţinea până la lacul Constanz, deci şi aşezările Budapestei erau ale noastre. Știu, a luat-o Atilla şi ne-a lăsat mai înguşti în fruntarii dar, am mai nimerit şi mai nimerim.

Când am oprit la un chioşc să iau cartea verde şi asigurările de sănătate a simţit rumânu’ că-i groasă dar, a plătit pogonul de parale şi-a condus blând. Aşa suntem noi: mergem unul după altul până la capătul lumii!

Socoteala mea era defectă. Din rutină ştiam drumul Arad-Budapesta, cam 250 de kilometri. Ruta Baia-Mare-Budapesta a fost dublu şi un pic.

Am vorbit tot drumul cu prietenii noştri din Cavnic fiindcă era prima dată când abandonam copilul şi ne cam ciupeau remuşcările dar, Budapesta trebuia cucerită.

Soţul meu se lămurise în sfârşit, că Budapesta la care mergem e tot un fel de cârciumă, da’ ceva mai mare şi reacţionase rezonabil, că dacă nu am rezona şi la trăznăi, ce ne-ar putea ţine atâta vreme împreună.

O să spuneți, dragostea!

Sigur dar, întotdeauna mai trebuie ceva. Eu am ales să-i ofer soţului meu multă acţiune, că-mi e la îndemână şi nici nu are timp rumânul să se plictisească!

Pe autostradă, aproape de Budapesta am luat pulsul motelurilor: ieftin ca braga, cam 7 dolari de căciulă la standard de cazare austriac.

Ajungem la Budapesta, ne bem cappucino ultracentral, băgăm o îngheţată, un cola şi plecăm hai-hui în oraş. Pe podul cu lanţuri, rămânem într-un ambuteiaj între două autocare. Pe stânga şi pe dreapta veneau cetăţenii de la un miting electoral, toţi cu sticla de Palinka sau măcar bere, cum eu n-am mai pomenit: sticle şi cocarde alb-roşii-verzi la toată populaţia.

Ecomon, soţul meu opreşte motorul, deschide geamurile şi dă muzica tare.

În câteva minute, tot valul de hungarioţi încep să ne bâstâcâne maşina încercând să ne răstoarne în Dunăre.  Am închis geamurile şi am blocat uşile. Am înţeles repejos supărarea: cd-ul cu formaţia Hora le polua văzduhul unguresc cu melodia CÂNTĂ ROMÂNE. Nu era premeditat dar, pe soţul meu îl năpădise dorul de ţară.

Fiind beţi, nu se prea înţelegeau între ei şi împingând cu furie din toate părţile nu reuşeau decât să ne creeze un balans destul de înspăimântător.

Nu ştiu exact ce strigau în ungureşte dar, româneşte suna foarte concis: MORI! MORI! MORI!

După vreo 15 minute în care micul Clio a rezistat, valurile de manifestanţi care se întorceau de la mitig i-a împins forţat pe atacatori şi noul val migrator nemaiauzind melodia, au trecut indiferenţi pe lângă noi, smulgându-i şi pe agitaţi din dispozitiv.

Am parcat mai la dos şi în două restaurante am fost refuzaţi. Ori se intra cu parolă, ori românii şi câinii nu aveau acces în restaurantele respective.

Noi am explicat că în România ungurii intră şi în parlament dar, tipul mi-a zis într-o română chinuită că-i ia gâtul lui Marko Bello.

Să mai zici că corb la corb nu-şi scoate ochii!

Un tip a venit după mine,  inginer român stabilit în Budapesta de zece ani şi, mi-a indicat o şaormărie unde vânzătorul era din Negreşti Oaş.

Am mâncat shaorma lângă o statuie a lui Matei Corvin.

Mîncâdu-l ori în fund ori după ureche, soţul meu îi zice unui zdrahon că Matei Corvin este român de-al nostru.

Tipul îi răspunde jovial că nu e cazul să vorbească în engleză fiindcă a fost după revoluţie cu ajutoare în România şi s-a stabilit la Timişoara timp de şapte ani.

Nu-i place politica de învrăjbire a lui Tokeş şi el a văzut că între români şi unguri treburile-s paşnice.  Vorbeşte binişor dar, stâlceşte mult.

Îi zic că-i un tip valabil şi că eu am prieteni ok unguri.

Totuşi, mă pişcă limba şi-i spun că eu, studentă fiind, am primit conserve de ghiveci şi lapte praf ungureşti, toate expirate.

O zice p-aia cu calul de dar nu se caută la dinţi şi pleacă râzând prietenos.

Eu îi zic că nu trebuie să te încrezi în unguri nici când îţi fac daruri.

El se întoarce şi-i zice soţului meu că are nevastă deşteaptă şi că vrea şi el una.

Vorbind stâlcit, soţul meu înţelege că ungurul o vrea şi el o dată şi-l înjură năpraznic.

Bun cunoscător al înjurăturilor româneşti, ungurul pricepe că n-a fost înţeles.

Reiau dialogul în engleză şi se înţeleg: îşi dau mâna. Relaţiile româno-ungare se sfârsesc paşnic.

Cafelele, shaorma sucuri, vreo 14 dolari, telefoanele cu copii 142, benzina 100, asigurările vreo 50.

Aventurile dramatice abia încep. Va urma.