Ceaușescu- istorie cu năbădăi


Zâmbi unui gând. 1971… parada şahinşahului şi fabuloasele sărbători cu ocazia a 2500 de ani de la victoria lui Cyrus cel Mare. Şahul organizase o festivitate între 12 şi 16 octombrie 1971, în tradiţia parshi, în corturi fastuoase, ca mândru urmaş al glorioşilor şahi ai Imperiului Persan. Ce nu ştia multă lume, era că festivităţile erau un omagiu secret adus lui Farah.

Paradele spectaculoase de războinici–ce reconstituiseră 2500 de ani de istorie a monarhiei persane prin uniforme, arme şi care de luptă–au fost programate chiar de 14 octombrie, ziua de naştere a reginei. Şi aceasta, într-o lume primitivă în care femeia nu valorează nici cât o capră ori o baniţă de năut!

Sărbătoarea, uimitoare prin punerea în scenă, demnă de o superproducţie cinematografică, organizată impecabil, în mod cinstit, ar fi trebuit să aducă şahinşahului Premiul Nobel pentru Pace. Reuşise performanţa să reunească reprezentanţi ai tuturor religiilor şi ai tuturor sistemelor politice. Duşmani istorici, arabi şi evrei, monarhi şi lideri comunişti, înalţi clerici, de la catolici şi mormoni la mahomedani, au participat împreună cu şahinşahul şi regina la inaugurarea de şcoli şi spitale, spectacole, parade şi seminarii.

Gândind cu inima, Reza Pahlavi dispuse ca în poziţia cea mai apropiată de cortul său să fie instalat bunul sau pretin, Nicolae Ceauşescu, preşedintele României. Cortul ruşilor fu instalat –cu studiată indiferenţă– la patru, cinci amplasamente distanţă. Şi, ca şi când n-ar fi fost destul, la parada grandioasă, Ceauşescu fusese plimbat în caleaşca celebră cu care se deplasase tătuca Stalin la istorica întâlnire din 1943, atelaj care se păstrează la Muzeul din Teheran.

Ce stupoare pe ruşi! Evident, sovieticii considerau că aceste onoruri li se cuveneau lor. Se iscase un scandal diplomatic de proporţii, căci Ceauşescu era un nume care deschidea mai multe uşi la cancelariile vest-europene decât reuşise vreun lider de la Kremlin de la instalarea Cortinei de Fier, şi nu era prima dată când erau fentaţi cu nonşalanţă. Şi ce umilinţa pe ruşi, când el, Ceauşescu, amânase dezinvolt Congresul al-X-lea al Partidului, în 1969, implicit şi invitaţia lui Brejnev, cu aproape o săptămână! De ce? Turbare! Ca să-l primească pe Nixon, întors din Pakistan, să îi medieze dezgheţarea relaţiilor cu chinezii. Timp în care relaţiile Beijingului cu Moscova erau în colaps. Situaţia deveni nedigerabilă pentru sovietici. Ceauşescu nu mai era o simplă… pietricică în pantofi! Ambasadorul U.R.S.S. se făcu… Volgă şi veni să ceară explicaţii. Şahinşahul, bine dispus, între două glume cu Iosip Broz Tito şi principele Rainier de Monaco, făcu o plecăciune cu capul, îşi lipi palmele în dreptul pieptului şi zise:

Aceasta a fost voia lui Allah! La noi, Allah este în toate. Rămase zece secunde cu capul în piept şi când ridică privirea senină, aparent nevinovată, rusul vexat şi ciudos, pregătea o replică grea, usturătoare. Nikolai Pogornâi, Preşedintele Sovietului Suprem, numărul doi în stat după Leonid Brejnev, secretarul general al P.C.U.S., interveni relaxat şi destinse atmosfera:

–A, dacă este voia lui Allah, atunci se schimbă situaţia! Excelenţă, vă rog să-l scuzaţi pe ambasadorul nostru, dar e ateu şi înţelege mai greu dorinţele lui Allah!

Buna dispoziţie se reinstală în chip firesc. Regina îi mulţumi din priviri lui Pogornâi–de altfel, singurul ei prieten adevărat, pe care îl avea în viesparul comunist–pentru depăşirea cu eleganţă şi umor a incidentului care ar fi putut compromite toate strădaniile ca evenimentul să decurgă impecabil.

Ambasadorul rus se sufoca:

Ceauşescu câştigase din nou!

Ceaușescu și lămâiul


Am venit pe lume la drum de seară, în octombrie. Chestie de zodie sau predestinare pentru dualitate, deşi m-am născut pe 15, puţin înainte de miezul nopţii, timoraţii funcţionari de la maternitate îşi făcuseră planul pe ziua respectivă, aşa că m-au înregistrat pe 16 ca să dea bine în statistici. În copilărie m-a întristat falsul care a însoţit naşterea mea, dar aceasta n-a fost singura problemă. Moaşa, mai importantă decât medicul la acea vreme, dar şi vecinele, şi alţi specialişti,  au dat ca sigur că sunt băiat. Dezamăgirea nu l-a părăsit niciodată pe papaşa. S-a consolat, oarecum, strigându-mă Răducu. Lista neajunsurilor pe care le-am produs unora şi altora cu naşterea mea ar fi lungă, dar o las pentru altă ocazie. Să mă întorc la poveste…
   Părinţii mei stăteau în gazdă la Săndulești, o familie cumsecade pe strada Tineretului. Săndulescu era fratele excesiv de deștept al bunicului meu oficial și unul dintre prezumtivii tați ai tatălui meu.
La primul Crăciun din viaţa mea eram prea mică ca să mă bage Moş Gerilă în planurile lui.
         La al doilea, Moşul s-a cocoțat pe casă ca să intre pe coş. Din neatenţia Moşului, ori de la burdihanul lui, ori de la greutatea zăpezii, o bucată enormă de plafon s-a desprins şi a căzut în pătuţul meu de bebeluş în timp ce dormeam. Speriat de boroboaţă, Moşul a plecat uitând să-mi lase vreun cadou.
         Pesemne am avut zile. Pătuţul a fost acoperit de moloz, dar eu n-am avut nici o zgaibă.
         Părinţii meu s-au pus pe treabă şi au ridicat casă. Pe hărnicia lor, al treilea Crăciun ne-a găsit în casă nouă. Şi câte nu-s de cheltuit la o casă nouă!
         Bani de brad nu s-au găsit, dar au fost puse trei globuleţe şi niște fuioare din vată pe crenguţele unui lămâi ceva mai răsărit de un stat de om. N-am simţit lipsa globuleţelor căci pomișorul avea lămâi mari, unele galbene, altele verzi-gălbui.
          Moşul a adus izmenuţe, glucoză, portocale şi un set de ceşti de cafea din plastic.
         Obişnuită cu hainele ponosite ale vecinilor prin cartier, în tonuri de maro sau în tente şoricii, am remarcat la televizor un nene în costum alb, foarte elegant. La vremea aceia preferaţii mei erau Sfântu şi Manix. Pe cel din urmă nu mi-l mai amintesc, dar personajul care mă preocupa, chiar de nu era aşa frumos precum Sfântu, mi se părea mult mai bine îmbrăcat. Am întrebat-o pe sora mea când îl vedem într-un film de acţiune, fiindcă ştirile mă plictiseau. N-a ştiut să-mi spună, avea opt ani dar, m-a informat că nenea este Nicolae Ceauşescu, iar umbra lui, nevastă-sa, Elena. Şi de atunci am început să ne jucăm de-a Ceauşescu şi Elena, eu evident în rolul lui. Mâncam cu graţie pate şi beam din ceşcuţele ieftine, de plastic primite de la Moş. Era o imitaţie de cafea făcută din cicoare şi cereale prăjite, doi lei pachetul. Mă simţeam bine în pielea lui Ceauşescu!
         În chip ciudat de intuitiv, sora mea o juca magistral pe Elena Ceauşescu. Acră, pusă pe gâlceavă şi veşnic nemulţumită îmi mânca sufletul.
         Odată i-a căşunat că pateul este vechi şi vreau s-o omor, ca să-mi iau una mai tânără! A sărit şi la bătaie, dar m-am aruncat în pat şi m-am apărat cu picioarele. De fapt, ocupate cu joaca nu mâncasem sandwich-urile la timp şi pateul se oxidase. Nu aveam noţiuni despre oxidare dar, la câte filme văzusem cu Sfântu, era firesc ca pe Elena Ceauşescu s-o ducă mintea la un complot.
         Pentru că aveam ceva talent la desen, din banii de la Pluguşor îmi cumpăram caiete şi culori. Desenam vapoare, peşti, cai, pe Sfântu’ Ilie şi evident pe Ceauşescu.
         Papaşa lucra la  Şantierul Naval şi m-a luat la lansarea la apă a unui vapor. Impresionată, am venit acasă şi am desenat vaporul şi sticla de şampanie.
        Papașa a luat încântat caietul, m-a lăudat, apoi l-a răsfoit curios. Văzând zeci de portrete ale lui Ceauşescu, şi-a piedut toată veselia:
         – Copile, începând de astăzi, nu mai ai voie să desenezi! Caietul şi culorile se confiscă!
         Mi s-a pus un nod în gât, dar m-am ţinut tare şi i-am demonstrat că n-are nici un drept, fiindcă erau cumpărate din banii mei. S-a mai îmbunat, mi-a explicat despre satrapiile din Imperiul Persan, de ochii şi urechile regelui. Mi-a povestit despre oameni care au zăcut în puşcării şi au murit sau au fost schilodiţi fiindcă au zis una sau alta despre partid sau mult-iubitul. M-a rugat frumos să desenez oiţe şi căluţi, dar să-l las dracului pe Ceauşescu că intrăm tot neamu-n puşcărie!
         Ceva se fracturase-n sufletul meu de copil.
 Nu m-am mai jucat niciodată cu sora mea de-a Ceauşescu dar, cum nu aveam altă jucărie decât ceştile de cafea, am pus în scenă Vizită de Caragiale, înlocuind dulceața cu pateul.
          Mă mai gândeam uneori la Ceauşescu şi costumele lui elegante.
          Îl invidiam, imaginându-mi că mănâncă portocale, kaiser şi muşchi ţigănesc pe săturate. Evident, acestea erau în mintea mea bunătăţile supreme. Fiind scumpe, mama le cumpăra în cantităţi mici, numai cât să gustăm.
         În anii următori, noi am pregătit lămâiul cu bucurie şi înfrigurare.
         Moş Gerilă, un tip foarte practic, mi-a pus conştiincios câte o pijămăluţă cu o glucoză şi două portocale sub lămâiul ca bradul; surorii mai mari caiete sau un stilou Student de treizeci şi şase de lei- modelul de top de la Flaro. Alteori primeam mănuşi, maieuri şi flanele de piele. La dulciuri, formula era standard: o glucoză şi două portocale de fiecare! Eu speram la ciocolată, o trusă de doctoriţă de douăzeci de lei sau un telefon de jucărie de douăzeci şi cinci de lei. Eram foarte informată şi vorbeam tot anul despre ce-mi doream dar, vorbeam de-a surda.
         Pentru papașa erau mai importanţi copii lu’ Jeni, târfa-prădătoare pentru care a făcut un CAR de 15000 de lei.
         Mama întindea de bani cât putea ca să ţină casa. Cum era să dea douăzeci şi cinci de lei pe jucăria mea când o butelie era douăzeci şi şapte? Când n-avea bani de butelie stăteam la coadă la găzărie şi ieşeam din foame cu gaziera. Chinu’ după lume! Adormeai lângă ea şi mâncarea avea un gust dubios.
        S-a îndurat până la urmă moşul şi a adus o maşină de salvare din tinichea şi în alt an o sobă-masă de gătit, tot din tablă la şase lei bucata fiecare, dar şi câte o ciocolată. În sfârşit, ciocolata a luat locul meschinei glucoze fiindcă începuseră lipsurile, zahărul se raţionalizase şi glucoza dispăruse cu desăvârşire.
       Am început să aud la şcoală că la unii copii vine Moş Crăciun încărcat de jucării şi dulciuri. Şi am început să-mi doresc să vină şi la mine Moş Crăciun, fiindcă Moş Gerilă mă dezamăgise în fiecare an.
         Am întrebat-o pe mama de ce, la mine, un copil harnic şi cuminte vine Moş Gerilă şi la colegii mei, unii chiar slabi la învăţătură, obraznici şi răzgâiaţi, vine Moş Crăciun.
         N-a ştiut să-mi răspundă sau poate nici n-a auzit întrebarea. Avea necazuri mari cu papașa care nu aducea bani acasă şi era destul de violent.
Am întrebat-o pe învăţătoare.
         Eram în clasa a două. M-a întrebat zâmbind parşiv:
         – Îl ştii pe Crăciun de la a IV-a?
         – Sigur că-l ştiu.
         – Şi pe bunicul lui? Bătrânul care împinge zilnic un cărucior de butelie prin faţa şcolii?
         – Nu-l ştiu, dar sunt destui moşi care împing câte un cărucior de butelie pe aici. Trebuie să fie unul înalt şi slab, m-am gândit eu repede la unul care-ar aduce cu puştiul de la a IV-a A.
         – Ei, ăla este Moş Crăciun! Şi la cât eşti tu de deşteaptă, sper că te duce capu, că moşul ăla ponosit, dacă ar avea măcar o jucărie ar da-o nepoţilor lui, nu ţi-ar aduce-o ţie!
          Răspunsul era logic şi m-a devastat. Apoi, am înţeles că toţi cei care primeau jucării frumoase aveau brad: Moş Crăciun nu venise la niciun lămâi!
         Şi, atunci, pentru prima dată am înţeles magia bradului! Pe atunci era obiceiul ca cei ce veneau în vizită să dea un bănuţ la copil. Standard era un leu dar, uneori aveam noroc şi nu avea mătuşa schimbat: pica o fisă de trei lei.
      Mătuşile îşi făceau des vânt pe la noi, fiindcă la 16 vişini, opt pruni, doi meri, un piersic şi o mică solă de căpşuni, pe leul dat copilului îşi făceau şi dulceaţă şi vişinată şi compot şi se şi ghiftuiau de fructe proaspete. Bineînţeles că tot eu îmi rupeam oasele ca să le culeg. Servicii impecabile şi complete la un leu!
 Mi-am strâns bani şi anul următor mi-am cumpărat brad.
         Prea târziu!
        Am înţeles în sfârşit de ce Moşul venea ori pe 30 ori pe 31 decembrie: ziua de leafă la Şantierul Naval!
       I-am spus mamei care s-a minunat de perspicacitatea mea, dar secretul fiind dibuit, mama s-a simţit uşurată de povara lui Moş Gerilă şi a redistribuit banii în folosul casei.
                Ce lecţie biblică amară pentru mica pionieră! Preţul cunoaşterii era devastator! Moş Crăciun nu mă băga în seamă iar eu, scormonicioaie, reuşisem să-l alung până şi pe săracul Moş Gerilă din viaţa mea!
         Dar, librăria de la şosea era pe colţ şi avea vitrine mari, generoase. Puteam să admir jucăriile ore întregi după pofta inimii! Nu-mi făcea nimeni concurenţă! Ceilalţi copii aveau jucării acasă şi erau ocupaţi să se joace cu ele. Sutele de jucării din librărie erau numai ale mele!

repostat. articol din 24.12.2009