Eurovision-victime colaterale

Dincolo de păruielile dâmbovițene, Eurovisionul are o tradiție a scandalurilor, e drept, mai sonore pe România, Ukraina, Bielorus unde corupția și arbitrariul politic dau în clocot.

Dar, la Baku, orașul care va găzdui Eurovizionul în mai, și care începe să se apropie de strălucirea Dubaiului, acest eveniment înseamnă disperare pentru câteva sute de familii. Locul pe care se construiește grandioasa sală de spectacole este proprietatea unor familii cărora li s-au dărâmat casele fără niciun preaviz și fără posibilitatea de-a-și recupera lucrurile. Și pe măsură ce lucrările avansează, proiectul se ajustează din mers și alte case și blocuri intră în malaxorul șantierului. Deja alte blocuri au fost debranșate de la rețeaua de gaze, apă și curent pentru a-i izgoni pe proprietari.

 Întrebați de BBC de ce nu iau atitudine, cei de la Eurovision au răspuns cu cinism că sala va fi folosită și pentru alte evenimente viitoare.

Și atunci ce? Responsabilitatea față de victime se diminuează împărțindu-se la numărul de evenimente ce se vor desfășura în viitor? Nu! Eurovizionul, proprietarul clădirii, firma constructoare și autoritățile sunt părtașe la nenorocirea acelor oameni!

Și Ceaușescu i-a scos pe oameni din casele lor pentru construirea socialismului, dar măcar i-a mutat în apartamente noi. Bune sau proaste nu discut, dar n-a aruncat pe nimeni în stradă! 

Așa ajung oamenii să zică comunism, capitalism, tot un drac!

Doar că nici noi, nici azerii n-avem parte de capitalism. Noi avem baroni, moguli și căpușe, ei au aroganță cu miros de petrol. 

Eurovisionul? O afacere tot mai jenantă de la an la an!  

http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-16223311

FMI păpuşarul

Blestemul poporului nostru este că nu-şi cunoaşte istoria, nu-şi cunoaşte eroii şi nu-şi bănuieşte nici duşmanii. Lumea se dă cu roţile în sus, 23 noiembrie 2011 ar putea veni cu un cataclism financiar şi acest articol scris de Sabina Fati – fundamental pentru înţelegerea istoriei româneşti din ultimii 40 de ani – ar putea trece neobservat.

Când România era scufundată în beznă, caloriferele erau sloi şi ne călcam în picioare pentru un kil de zahăr, îl înjuram de zor pe Ceauşescu, când, de fapt FMI-ul era sinistrul păpuşar al tragediei noastre.

FMI a vrut să-i sărăcească pe români înainte de ’89, pentru a-i scoate în stradă

Annely Ute Gabanyi argumentează, bazându-se pe cercetările şi analizele pe care le-a făcut, că regimul Ceauşescu nu ar fi vrut să-şi plătească datoriile la băncile occidentale, aşa cum scriu istoricii români, ci a fost obligat să o facă. Astfel, de pildă, FMI i-a propus României în perioada 1982-1983 un acord stand-by prin care datoriile ţării să fie re-eşalonate şi, în schimb, guvernul să aplice măsuri de austeritate extrem de drastice. Gabanyi explică mai departe că, sub presiunea Occidentului, România a fost nevoită să dea înapoi banii împrumutaţi în anii ’70, chiar cu preţul înfometării populaţiei. În acest fel, cancelariile vestice mizau pe două efecte: recuperarea banilor şi ieşirea în stradă a românilor umiliţi. Citiţi continuarea articolului în România Liberă.

Dar, dacă economic am fost încălecaţi de străini şi „agenturili” şi-au făcut treaba pe teritoriul ţării, dacă am învăţat la lumânare, dacă am cules şi-am depănuşat porumb în Insula Mare a Brăilei an de an până la mijlocul lui decembrie, dacă ne-am călcat în picioare la cozi ca să apucăm nişte gheare de găină- celebrele tacâmuri- niciun analist şi niciun cercetător nu mă va putea convinge că petrecerea vacanţei pe stadion pentru a repeta scrierea lozincilor mincinoase din cartoane a avut vreo justificare.

Minciuna stringentă din ziare şi de la televizor, cultul personalităţii practicat frenetic, sistematic şi obscen, cenzura şi teroarea Securităţii au fost ingredientele tiraniei, iar cei ce spun cu seninătate „comunismul a fost bun dar a fost rău aplicat” să-şi ia nişte pastile de lecitină şi să tacă!

Experiment pervers, importat pe filieră ruso-evreiască, a distrus fibra poporului nostru, a omorât oameni şi a distrus destine; comunismul nu este scuzabil!

Leşul comunismului este în pubela istoriei şi acolo trebuie să rămână!

I-am dat papucii…

Pe lângă cursuri de pilotaj, mecanică, meteorologie şi prim-ajutor, pentru a fi un bun pilot al patriei trebuia să faci şi pregătire politico-ideologică. La auzul acestei enormităţi ni s-au şters zâmbetele de pe faţă. Eu am încercat totuşi nervii comandantului:

-Pregătire politico-ideologică? Poate nişte bancuri politice! Toată lumea a aplaudat şi vestea „obrăzniciei” noastre s-a propagat .

Nu ştiu dacă mânat de rele intenţii ori ba, un activist i-a raportat lui Nicu Ceauşescu că viitorii piloţi sportivi n-au chef de gargară politică. În consecinţă, un securist versat a primit misiunea să ne spună bancuri politice „pozitive”. Adică, bancuri cu Ceaşcă, băiatul deştept şi spiritual, cu replici pentru toţi greii planetei, de la Pompidou la Gerald Ford. Ca să pară credibil, tipul, dotat cu uniformă de colonel de aviaţie şi ochi albaştri de securist, susţinea că l-a însoţit pe şeful statului în peste 70 de tări, împreună cu alte sute de specialişti şi, toate poantele le-a auzit personal. Pitic, chelios, cu ochii mici, avea o voce comparabilă cu a lui Pittiş şi un mare talent de povestitor. Ne-a câştigat rapid, fiindcă n-a încercat să ne explice minunile socialismului sau superioritatea sistemului comunist. Ba, încă, ne-a povestit despre toate construcţiile uimitoare din lumea largă, cu autostrăzi suspendate, parcări supra-etajate, inclusiv despre supermarket-urile pline de mâncare ori magazine full de electronicele atât de râvnite de români. După plecarea lui, un tip mai speriat de bombe, un fel de băgător de seamă, ofiţer de la elicoptere, ne-a spus răstit: „sper că nu credeţi toate prostiile individului cu pieţe pline de citrice şi brânză în peste 100 de sortimente! Astea-s show-uri aranjate pentru vizite oficiale, aşa cum ne pregătim şi noi la Ziua Recoltei. Moşu’ bate câmpii!”

Dar, cum poveştile cu Ceaşcă, tipul care are întotdeauna ultimul cuvânt în dialog cu liderii lumii, mi s-au părut confecţionate în laboratoarele Securităţii, le-am dat mai puţină atenţie, urmărind cu mai mare interes poveştile legate de locuri şi obiceiuri inedite.

Astfel, poveştile legate de Georgia m-au cucerit. Mândri, cinstiţi şi ospitalieri, georgienii par soţii perfecţi .

Se pare că experienţa seculară a demonstrat că toate necazurile într-o căsnicie se trag de la incompatibilitatea noră-soacră. Astfel, naşii au un rol covârşitor în viaţa tinerei familii, iar socrii nu au voie să intre niciodată în casa tinerilor, dar nici tinerii în casa socrilor. Singurele întâlniri permise sunt pe teren neutru, în casa naşilor sau, la restaurant dar tot în prezenţa acestora, maxim de două ori pe an în formaţie completă. Dar, cum legăturile de familie sunt luate în serios, se întâlnesc pe la nunţi, botezuri şi parastase, destul de dese în familiile lor numeroase. Astfel, nici nora, nici soacra nu au loc de întors şi, dacă au chef de păruială îşi pun pofta în cui.

Şi, totuşi, într-o căsnicie, pericolul soacrei fiind eliminat, mai rămân o mulţime de motive de sfadă. Astfel, uneori se ajunge şi la divorţ. Ceremonia se desfăşoară la Casa Divorţurilor, unde un oficial împreună cu naşii le reaminteşte celor doi principiile care au stat la baza căsniciei şi motivele pentru care ar merita să se împace, iar  dacă aceştia sunt hotărâţi să continuie divorţul, ies din casa respectivă pe altă uşă, primesc câte o pereche de papuci fiecare, şi un termen de şase luni în care fiecare trăieşte în deplină libertate, cum şi cu cine vrea. După cele şase luni au obligaţia să se întoarcă la Casa Divorţurilor şi să stabilească dacă se împacă ori divorţează definitiv. Rata divorţurilor finalizate era infimă.

Dar, cel mai interesant mi s-a părut că în majoritatea situaţiilor, cele care dau papucii sunt nevestele, iar domnii soţi, nu le găsesc nicio vină acestora, chiar dacă au ochi alunecoşi şi inimă zburdalnică: cică, celălalt a fost mai bun, mai deştept, mai frumos. Iar în cele şase luni, soţul munceşte să repare casă, să-i mai pună un etaj, să facă o piscină ori ceva cu care să-şi uimească nevasta şi s-o întoarcă la gânduri mai bune! 

Fetelor, zâmbiţi!

Nu ştiu dacă sunteţi de acord că modelul georgian ar trebui exportat în toată lumea, dar mi-a plăcut această poveste despre originile expresiei i-am dat papucii!

Lipsesc statui…

La Congresul al XII-lea Părvulescu ne-a dat o şansă la demnitate naţională. A stat în puterea celor peste 4000 de reprezentanţi aflaţi în Sala Mare a Palatului să o valorifice. Au ales aplauzele şi aceasta a însemnat încă 5 ani de lipsuri, frig şi foamete şi violenţa revoluţiei. Nu uitaţi lecţia istoriei, fiindcă altfel se va repeta! 

Constantin Pârvulescu l-a sfidat pe Ceauşescu în faţa Congresului. Un erou naţional incontestabil printre puţinii veritabili. Atunci vă întreb: unde este statuia lui Constantin Pârvulescu?  Acest om merită statui în fiecare oraş al ţării, ca să fie o pildă de curaj şi demnitate!  În ţara aceasta în care lipsesc atât de multe, lipsesc statui…

Scrisoare către Ceauşescu

Eram elevă în gimnaziu şi aveam un mare necaz. Profu’ meu de mate, pe care-l apreciam pentru capul de matematician, împreună cu un alt prof, în recreaţia mare de la ora trei traversau şoseaua şi se înfundau în Căţeaua Leşinată-o bombă oribilă- la una mică.

Adrian Păunescu, Sfinxul poeziei româneşti

Februarie 1984.  Eram îngheţată şi mă-ncerca o vagă depresie. De ore întregi băteam oraşul căutându-mi ghete. Aceleaşi ore pe care le pierdeam zilnic de câteva luni. Vânzătoarele îmi priveau adidaşii sărăcuţi şi ridicau din umeri:

ELEGANŢA NU SE UITĂ

„Oamenii trec prin viaţa ta, dar aura lor strălucitoare îţi rămâne pe retină pentru toată viaţa.”

În studenţie, având bani puţini trebuia să fim chivernisiţi, fiindcă de ciocolată şi teatru nu ne puteam lipsi.

Aşa că nu stricam niciodată banii pe metrou şi, toate distanţele, oricât de mari, le parcurgeam pe jos fie ploaie, arşiţă sau vijelie.

O altă economie o făceam din tuns: ne tundeam singuri, reciproc, eu pe soţul meu şi el pe mine. Aşa am cunoscut-o pe Viorica care avea o foarfecă îndemânatică. Orice meseriaş ştie că reuşita este jumătate practică, jumătate scula potrivită.

În căminul studenţesc erau câteva figuri remarcabile.

Adrian Cioroianu, frumos, distins, ar fi putut lesne face pârtie printre fete, dacă şi-ar fi pus în minte.

Dar între fete,  Viorica,  cu ochii viorii, inteligenţi, faţa de premiantă şi hainele elegante, de mare doamnă, mi-a lăsat o impresie aparte. Probabil şi pălăria îi dădea un aer special…

În stilul meu direct i-am spus că-i admir deopotrivă ochii şi croiala hainelor şi ea mi-a povestit că-şi croieşte şi-şi lucrează singură toată garderoba. Era studentă la teatru şi pentru cine nu ştie, la acele vremuri competiţia era crâncenă şi reuşita fabuloasă. Era marcată de cifra şase: şase ani dăduse admitere la Institutul de teatru şi acum făcea facultatea la seral tot şase ani.

Stăteam adesea la şuetă. Eu aveam o problemă încordată cu soacra, care se lupta să mă despartă de soţul meu(şi nu i-a trecut nici acum, după 29 de ani).

Ea mă consola râzând frumos: „noră potrivită pentru soacră-ta nu-i decât Zoe Ceauşescu, dar din păcate pentru ea, Zoe este deja luată. Dar o fiere de soacră mai a dracu’ ca a ta nu nimereai decât în persoana Elenei Ceauşescu!”-zicea Viorica.

Pe ea nu o vedeam niciodată cu băieţi, deşi era o frumuseţe şi precis avea succes maxim. O întrebam de ce este singură şi ea glumea mereu: „nu accept decât nevastă sau amantă de preşedinte!”

Am terminat facultatea şi m-am mutat din cămin, dar pe Viorica am admirat-o o vreme în vitrina Institutului de Teatru, la fotografiile absolvenţilor: evident cu pălărie!

Prin ’95-’96 pe strada Edgar Quinet, în Bucureşti, chiar în faţa intrării la facultatea de matematică, se produce un ambuteiaj. În dreptul meu, un Volvo bengos de culoare închisă. Geamul se lasă şi o doamnă elegantă, cu pălărie şi mănuşi mă salută zâmbind misterios. Lângă ea, viitorul preşedinte Emil Constantinescu.

Geamul s-a ridicat şi coloana s-a pus în mişcare. Uimirea m-a ţinut o vreme pe loc… Viorica? Oare era ea, sau mi s-a năzărit din cauza pălăriei…

Trăind agitat şi în mare viteză, adesea mă visez  cu un cappucino în faţă, discutâd cu Viorica pe o terasă liniștită…

AVENTURĂ ÎN BUCEGI

Fiind restricţie DIE(de importanţă excepţională) la aerodrom, i-am lăsat tot cerul patriei lui Ceauşescu şi-am plecat la munte, cabana Padina, via Buşteni.

Fiindcă la acele vremuri studenţii erau săraci dar curajoşi şi iubitori de natură, loc de cazare-ioc!

Adică nici în cameră dar nici în sala de mese, nici pe mese nici pe sub mese.

Cine este familiarizat cu cabanele ştie ce spun, cine nu, habar n-are ce distracţii a pierdut.

Să urci la picioruş pe Jepii Mici era o aventură nu chiar la îndemâna oricui, iar pe fetele neantrenate le sfătuiesc să se abţină.

Deci, înţepând norii cu fruntea năduşită am descins la Padina, numai bine să constatăm că nu există locuri de cazare.

Ca să ne tragem sufletul, ne-am aşezat la o masă. Toată lumea mânca copane frumos rumenite cu piure de cartofi.

La cabană aprovizionarea se făcea cu elicopterul, deci totul costa cam de trei ori mai mult decât oriunde în ţară.

Am socotit cu Lulu şi Lucian dar, banii nu ne ajungeau nici măcar de-o porţie ca s-o împărţim.

Înghiţeam în sec cuprinşi de o tristeţe adâncă.

Aveam la noi doar pâine, biscuiţi, ciocolate de un leu jumate- Postăvaru, zise şi rogodele,  zahăr, mălai şi cartofi.

Nu ştiu cât au suferit ceilalţi dar, mie copanele alea mi-au rămas gravate pe scufiţă.

Nici nu mai avea importanţă că nu aveam unde dormi: foamea şi pofta se împleteau să ne ia minţile!

Până la urmă, neputincioşi, înfrânţi, am mâncat rogodele cu biscuiţi poftind intens, dramatic, copane rumene.

Încheind temporar capitolul mâncare, treaba cu dormitul devenea acută.

Să dormi sub cerul liber, gândim că poate ursul nu-i cel mai periculos animal din zonă, aşa că am plecat la peştera Ialomicioara.

Nea Nelu, tipul care tăia bilete la intrarea în peşteră ne-a pus gratuit la dispoziţie chioşcul de bilete: trei metri pe trei la 19 suflete aliniate pe jos în saci de dormit.

Dacă aţi deschis vreodată o cutie de şprot sau sardeluţe, ei bine, aşa arătam.

A fost o soluţie la acel moment dar pentru seara următoare am căutat alt cuibar.

A dat norocul peste noi şi am găsit locuri la Cornel, la Coteanu.

Cum eram plină de bancuri, l-am cucerit pe Cornel din două vorbe.

Ne-a cazat gratis la confort sporit şi am ţinut-o într-o veselie.

Probabil că, dacă se filma, ieşea marathonul mondial al bancurilor.

Ce figură eram eu, poate v-aţi prins până acum din paginile blogului, dar ce personaj fermecător era Cornel!

Ne cazează pe noi, stăm la bancuri şi îi povestim câte-n lună şi-n stele şi, punând de-o mămăligă, îi povestesc şi de copanele care-mi jucau încă înaintea ochilor.

Zice posnaş: uite eu sunt un mare cărturar şi tocmai am câştigat la poker 18000 de lei. Hai să le mâncăm toate copanele la ăia.

În 1986, 18000 însemna salariul unui profesor pe juma de an.

Renunţăm la mămăligă şi plecăm la cabană.

Întrăm în cabană, toţi aveau copane în farfurie dar, ştiind că o să mâncăm şi noi pe săturate aveam altă dispoziţie.

Coadă ca la balamuc, Cornel dă să se bage-n faţă, că era de-al casei.

Eu îi zic că-mi rămân copanele-n gât dacă mă bag în faţa oamenilor şi ne aşezăm cuminţi la coadă. După vreun ceas jumate dă Dumnezeu şi ajungem în faţă.

Geamul bucătăriei se închide ferm şi definitiv: se terminaseră copanele!

Cu bani în buzunar şi noduri în gât plecăm spre Babele. Ghinion, terminaseră de două zile copanele!

Bem câte un ness şi Cornel cumpără la bişniţă două cutii de Amigo.

Pe jumătate morcoviţi plecăm spre Padina.

Eu aveam nişte mocasini la care de-atâta urcat pe Jepi mi se tociseră rizurile şi talpa devenise lucioasă.

Pe iarba grasă mă duceam la vale ca pe schiuri.

Eu spuneam un banc alergând la vale, fiindcă nu mă mai puteam opri de la blestematele de încălţări.

Lulu şi Cornel erau la vreo zece metri în spate dar alergau după mine să micşoreze distanţa fiindcă eu spuneam bancuri fără frână:

Iţic avea bilete la mare, dar cum nu i se aprobase concediul, îl rugă pe părietenul lui, Ştrul s-o însoţească pe Rashela.

Ajung cei doi la mare şi Ştrul îi scrie lui Iţic:

Dragă Îţic,

Punctul 1: La mare este cald, frumos, totul este bine.

Punctul 2: Am făcut amor cu Rashela.

Punctul 3: Ce părere ai de punctul 2?

Îţic primeşte scrisoarea şi îi trimite răspuns lui Ştrul:

Dragă Ştrul,

Punctul 1: Îmi pare bine c-ai făcut amor cu Rashela.

Punctul 2: Rashela are sifilis.

punctul 3 : Ce părere ai de punctul2?

Termin bancul şi nu aud nicio replică.

Mă întorc şi văd un cioban cu-o bâtă care alerga după ei.

Urc panta cât pot de repede şi lămuresc lucrurile înainte să-şi ia băieţii câte o bâtă-n cap.

Ciobanul m-a auzit strigând dar n-a stat s-asculte.

Şi-a imaginat că cei doi vor să mă violeze şi a vrut s-aplice legea muntelui.

Cornel a frecat câte un ness şi ciobanul ne-a spus poveşti cu daci până pe seară când, cu părere de rău, am pornit spre Coteanu.

La Coteanu era de fapt un şantier abandonat şi, Cornel, care era electricianul de întreţinere pe toţi munţii în zonă, valorificase în folosul lui barăcile şantierului.

Afacere privată pe picior mare în 1986!

Ne aşteptau un grup de 17 nemţoaice şi-un amărât de neamţ ca să se cazeze. Eu am făcut mămăliga şi Cornel s-a dus s-o facă pe gazda.

S-a întors cu patru pachete de cafea, un cartuş de ţigări şi 3000 de lei, ciufulit şi cu hainele rupte.

Nemţoaicele au considerat derizoriu preţul cerut de Cornel şi au vrut să-i plătească musai diferența în natură. El nu şi nu, că era jurat!

Cornel avea un stil personal foarte sănătos: când dădea lovitura la poker, nu mai juca, nu bea, nu fuma şi nu mergea la dame 30 de zile.

Singurul viciu care rămânea în picioare era ness-ul Amigo. 

Înaintea mea se cazase acolo delicioasa noastră prietenă, doamna Armăşescu (vezi Opera şi marinarul).

Toată noaptea ne-am povestit reciproc întâmplări trăznite cu doamna Armăşescu.

A doua zi în zori Lulu se duce la râu să ia apă pentru ness. O pune la încălzit dar Cornel o aruncă, ne ia de mână şi ne duce la râu.

Zece metri mai sus de zona unde luase Lulu apa, nemţoaicele şi amărâtul de neamţ se spălau în pielea goală.

Am urcat în susul râului vreo 30 de metri şi am luat apă, apoi am văzut o căprioară ceva mai sus.

Lulu jură că a văzut-o pe  căprioară cum face căcărezi în apă dar,  Cornel a zis că nu se pune şi că se dezinfectează la fiert.

Am băut ness-urile şi am plecat spre Bucureşti.

Eram fericită că mă întorc la avioanele mele dar, o fărâmă din sufletul meu a rămas definitiv în lumea poveştilor, lumea minunată a lui Cornel de la Coteanu.

De atunci mănânc mereu copane dar, aşa gustoase precum copanele pe care nu le-am mâncat atunci la Padina, în vara lui ’86, n-am mai mâncat niciodată!

PE CEAUŞESCU L-AU ÎMPUŞCAT EI!

În noiembrie-decembrie 1989 am fost internată la Spitalul studenţesc în Bucureşti. Salonul avea geamul spart şi erau -2 grade. Presiunea era atât de scăzută la gaze, încât mâncarea stătea toată noaptea pe plită şi  morcovii erau tot nefierţi.  Nefierţi şi necurăţaţi, dar asta deja nu mai era vina regimului. Seara plecam pe furiş să dorm în cămin şi dimineaţa, însoţită de soţul meu mă întorceam pe jos din Grozăveşti ca să prind vizita la 7,30. Zilnic, la şapte fără cinci, la Casa Radio  Ceauşescu venea în inspecţie la şantier. Zi de zi, n-a lipsit la nicio întâlnire. Ne cunoşteam deja şi ne făceam reciproc cu mâna. În naivitatea mea cât Casa Poporului mi-am luat inima în dinţi şi am traversat strada să-i spun de geamul spart de la spital şi de lipsa de presiune la gaze, de magazinele goale, de abuzurile de tot felul. Şi eram obsedată să-i spun că preşedintele nu se joacă cu sceptrul. Băiaţaşii care se joacă cu sceptru sunt regii! Paza de corp a dus mâna la buzunarul cu umflătura care arăta pistolul şi ca într-un film clasic cu Tom şi Jerry am făcut stânga-nprejur şi am întins-o spre spital, fără să mai privim în urmă. Brutal şi previzibil s-a încheiat o relaţie aproape amicală între mine şi preşedinte. Moartea regilor, bucuria nebunilor! Şi, totuşi, ascultam difuzorul din cameră aşteptând o minune: demisie, moarte naturală, era bună orice variantă! Dar aveam o grijă… Cine vine? Slugă de la Moscova sau vasalul Occidentului? După douăzeci de ani am numai răspunsuri trunchiate! Pe plan intern, că ne-a ţinut flămânzi, în întuneric şi în frig poate-l vom ierta! Dar că ne-a lăsat, nişte copii speriaţi, să fim zdrobiţi în labele Securităţii, niciodată! Dar dacă am putea uita vreo clipă fierea EPOCII DE AUR din ŢARA CARTOANELOR, Ceauşescu rămâne ultimul preşedinte care a făcut politică externă de la Bucureşti, centrat exclusiv pe interesul naţional. Documentele desecretizate recent de ruşi şi de CIA demonstrează acest lucru. Cât a avut nevoie de el, Occidentul l-a plimbat cu trăsura şi i-a oferit sute de medalii şi ordine onorifice. Când au văzut că nu este o simplă marionetă au trimis ucigaşii după el. O credeam pe regina Angliei dacă-i retrăgea titlurile în timpul grevei de la Braşov din 1987. Dar a făcut-o neconvingător abia după anunţarea execuţiei… La fel şi celelalte capete încoronate. Poporul Român a focut Revoluţia! La huiduit, a venit năvalnică şi curajoasă peste el şi l-a forţat să urce-n elicopter. Dar la Zidul de la TÂRGOVIŞTE l-au împuşcat ei: condamnat de Bush şi Gorby la Malta! Să ţineţi minte! De 20 de ani aud pe toţi neghiobii dându-şi cu părerea că noi, românii l-am împuşcat pe Ceauşescu! Din 3 decembrie 1989, toate deciziile legate de soarta României se iau în alte cabinete!

CUM SĂ CÂŞTIGI LA LOZ ÎN PLIC!

 PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.

DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC,  LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.

DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.

FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.

DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.

MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ… NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.

ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.

 ZIC:

-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?

-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.

-PĂI MAI TRAGE UNU’!

-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?

-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?

VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!

-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.

-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU! LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.

 CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ  CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!

PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!

PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!

SĂ NU CREZI NICI ÎN VERDELE SEMAFORULUI!

7 IANUARIE 1989, ZI PLĂCUTĂ, NUMAI BUNĂ DE PLIMBARE. 

AJUNG LA FACULTATE PE JOS ŞI COLEGII MĂ ANUNŢĂ CĂ AM FOST TRASĂ LA SORŢI SĂ DUC ÎMPREUNĂ CU ŞEFA DE LA O GRUPĂ PARALELĂ CACADOUL DE SF. ION PROFESORULUI DE ANALIZĂ MATEMATICĂ CHIŢESCU ŞI EVIDENT… ION! DIN BANII STRÂNŞI DE LA TOT ANUL I – 104 STUDENŢI – SE CUMPĂRASE UN TORT DE FRIŞCĂ ŞI O CASETĂ  VIDEO NEÎNREGISTRATĂ!!!!

ACUM POATE PĂREA RIDICOL DAR, LA VREMEA ACEEA O CASETĂ COSTA LA CONSIGNAŢIA 700 DE LEI. ADICĂ O TREIME DIN SALARIUL UNUI PROFESOR CARE LUA 2100 LEI.

DECI, AMĂRÂTĂ DE CORVOADA CE PICASE PE CAPUL MEU, IAU MESCHINUL CADOU ŞI PE COLEGA ŞI PLECĂM PE MAGHERU SPRE LOCUINŢA PROFESORULUI, UNDEVA ÎNTR-O VILĂ PE ANA IPĂTESCU COLŢ CU LEMNEA, PE LÂNGĂ CHINEZESC.

LA GALERIILE ORIZONT, VREO 30-40 DE PIETONI OPRIŢI ŞI PE O PARTE ŞI PE ALTA . NE OPRIM ŞI NOI, SE FACE SEMAFORUL VERDE ŞI TRECEM. PE LA JUMĂTATEA STRĂZII, NE TREZIM ÎN … AER!

NIŞTE HUIDUME NE LUASERĂ DE ARIPI ŞI HOPA SUS ÎN AER PÂNĂ PE TROTUARUL CELĂLALT ÎN SPATELE „PIETONILOR”. ATERIZARE FORŢATĂ ŞI PÂNĂ SĂ PRICEPEM CE SE ÎNTÂMPLĂ NE TREZIM PERCHEZIŢIONATE LA PATRU MÂINI FIECARE. PRESTAU MILIMETRU CU MILIMETRU ŞI FĂRĂ EXAGERARE, INCLUSIV ÎN CĂPTUŞEALĂ ŞI ÎN CHILOŢI .

UNUL BINE HRĂNIT URLA LA NOI SĂ-I DĂM SCRISOAREA. MI-AU GĂSIT ÎN MAPĂ CARNETUL DE STUDENT ŞI O SCRISOARE DE AMOR DE LA IUBITUL MEU, HARNIC GRĂNICER PE FRUNTARIILE PATRIEI DAR, N-AU FOST MULŢUMIŢI.

COLEGEI MELE NU I-AU GĂSIT NICIUN DOCUMENT  ŞI CU APLOMB MAXIM LE-A DAT UN NUME FICTIV ŞI O ADRESĂ DIN AGRONOMIE. EVIDENT, LOCUIAM AMÂNDOUĂ ÎN GROZĂVEŞTI.

CĂ NE-AU BĂTUT EFECTIV NU POT SPUNE DAR, NE-AU SMUCIT ŞI NE-AU ZDRUNCINAT ÎNJURÂNDU-NE CA NIŞTE OLIGOFRENI. NE-AM LĂMURIT DUPĂ VREO 20 DE MINUTE CĂ OLIGOFRENII ERAU ŞI SECURIŞTI PE DEASUPRA ŞI TRECUSEM PE VERDELE LU’ COANA LEANA. ADICĂ ERA ZIUA ILUSTRISSIMEI ŞI ĂIA STĂTEAU DE BOI LA VERDELE SEMAFORULUI CĂ ERAU TOŢI SECURIŞTI ŞI PĂZEAU SĂ N-O INOPORTUNEZE PROSTIMEA FLĂMÂNDĂ CU SCRISORI DUIOASE.

URÂŢII AU CERUT O DUBĂ PRIN STAŢIE ŞI AU CONVENIT CA IMEDIAT CE TRECE COLOANA SĂ VINĂ SĂ RIDICE COLETELE, ADICĂ NOI ŞI ÎNCĂ VREO TREI CĂSCAŢI PRIPONIŢI DUPĂ NOI, CĂ SEMAFORUL ÎŞI URMA CICLUL ŞI MAI ERAU FRAIERI CARE CREDEAU ÎN VERDELE SEMAFORULUI! 

CA SĂ NU SE PLICTISEASCĂ, NE ZGUDUIAU NEOBOSIŢI CU ÎNTREBAREA CINE NE-A TRIMIS ŞI UNDE E SCRISOAREA.

PÂNĂ  LA URMĂ AU DESFĂCUT TORTUL ŞI NE-AU ÎNREBAT DACĂ-I OTRĂVIT. NE-A PUS SĂ MÂNCĂM DIN EL DAR, CUM TREBUIA SĂ-L DUCEM LA PROFESOR AM ÎNCERCAT SĂ CIUPIM DELICAT CA SĂ NU SE VADĂ.

EI, AŞ! CRETINII NE-AU PUS SĂ MÂNCĂM TOŢI MOŢII CĂ A RĂMAS  TORTUL GOLAŞ-GOLAŞ.

DEJA SIMŢEAM CĂ TREBUIE SĂ MĂ TRAG PE MÂINI, CÂND VINE UN TIP SOLID ÎNTR-UN COSTUM CEVA MAI BUN ŞI ZICE:

-NU VEZI BĂ, CĂ-S  NIŞTE TÂMPITE DE STUDENTE?! NIŞTE VACI! DĂ-LE DRECU’ DRUMU’ CĂ-S VITE-NCĂLŢATE!  

-MARŞ DE-AICI TÂMPITELOR!- SE ÎNTOARCE ŞI SPRE NOI. IDIOATELOR!

OLIGOFRENII NU PREA SE-NDURAU DAR, TIPUL A CERUT CARNETUL MEU DE STUDENT ŞI SCRISOAREA ŞI A PROMIS CĂ SE OCUPĂ DE MINE MAI TÂRZIU. PER-SO-NAL! NE-A ÎNJURAT CU TALENT PÂNĂ NE-AM ÎNDEPĂRTAT.

EU AM VRUT SĂ PUN TORTUL ZDRENŢUIT LA GUNOI DAR, TOVARĂŞA MEA NU ŞI NU.

 NE-AM OPRIT PE LA VREO SUTĂ DE METRI ŞI EA L-A AŞEZAT CU DEGETUL  UNIFORMIZÂND FRIŞCA APROAPE ARTISTIC DUPĂ PĂREREA EI. DE FAPT ERA JALNIC. CÂND AM TERMINAT CU TORTUL ŞOC ŞI GROAZĂ:  MAHĂRUL ÎN COSTUM BINE CROIT, SECURIST SAU ACTIVIST CE-O FI FOST, APĂRUSE LÂNGĂ NOI. MI-A ÎNTINS CARNETUL DE STUDENT ŞI MI-A SPUS TĂIOS: VALEA!

AM VRUT SĂ-I MULŢUMESC…

M-A OPRIT SMUCIT: VALEA…  

AU FOST CELE MAI CRÂCENE ÎNJURĂTURI CARE MI-AU FOST ADRESATE ÎN VIAŢA MEA DAR, SINGURELE CU FOLOS…   MULŢUMESC CĂ M-AI ÎNJURAT DOMNULE! AM VRUT SĂ-ŢI MULŢUMESC DE ATUNCI DAR, ERAM ÎNGROZITOR DE SPERIATĂ.  AM SCĂPAT DE DUBĂ ŞI N-A FOST PUŢIN LUCRU.

AM PLECAT AMÂNDOUĂ CU GENUNCHII MOI, EU CU TORTUL, EA CU CASETA. PROFESORUL NE-A PRIMIT AMABIL DAR, INVENTARIIND INSIGNIFIANTUL CADOU I-A PIERIT TOT CHEFUL. 

EVIDENT M-A PICAT LA EXAMEN… PE MOTIV CĂ NU-L RESPECT. CICĂ AM FĂCUT O DEMONSTRAŢIE DIN CURSUL LUI SIREŢCHI CEEA CE AR DEMONSTRA CĂ RESPECT UN ALT PROFESOR MAI MUL CA PE EL.

MOTIVUL REAL?  DE LA TORT!

COLEGII S-AU DISTRAT COPIOS DE PĂŢANIA NOASTRĂ ŞI MI-AU SPUS BANCUL CU VRĂBIUŢA. AUD MULTE BANCURI, UNELE LE MAI UIT DAR, NU BANCUL CU VRĂBIUŢA!     

7 IANUARIE! URAAA! DE DOUĂZECI DE ANI 7 IANUARIE A DEVENIT CE ESTE: SĂRBĂTORIREA SFÂNTULUI ION!

AMINTIRI DIN BABILON

 Eram studentă, proaspăt căsătorită, cazată în Babilon (căminul B din Grozăveşti).

 Nişte amici mai bine situaţi financiar şi cu alt nivel de pretenţii legat de confort s-au mutat în oraş la un apartament închiriat gata mobilat.

         Cu un cadou de casă nouă am sunat la uşă.

         Gazdele, amabile ne-au tratat cu nişte corăbioare direct dintr-o cutie de pantofi primită din provincie de la părinţi. Ne-au expus toate motivele dezertării lor şi libertăţile nebănuite pe care le au în noua locuinţă şi spre o corectă înţelegere ne-au servit şi o mostră.

         -Camera este atât de spaţioasă., că uite, am loc să mă rotesc şi să închid lumina cu piciorul. În secunda următoare, după o figură stângace de karate, carcasa întrerupătorului era pe jos. Intervine şi nevasta cu mândrie:

         -Uite, toate întrerupătoarele le-a fărâmat dar, acum îi iese din prima! Şi lambadarul şi cuierul tot el le-a rezolvat! Poate vreţi şi nişte combot de vişini.

         -Nu se supără proprietarul că-i fărâmaţi casa?-întreb eu uimită şi fără chef de compot.

         -Ei, bravos! Cine-l mai primeşte? Am schimbat ambele încuietori din prima zi, zice el important şi apoi scuipă într-o vază. Scuze, am trecut pe Karelia şi îmi vine mereu să scuip!

         -De la Carpaţi-ul de Sfântu’ Gheorghe nu te-am auzit să te plângi?- zice soţul meu subţire.

         -Eram un amărât de căminist! Acum am apartament. Se numeşte evoluţie dar, cât stai în cămin eşti plafonat, n-ai cum să înţelegi!

         Asta este:  dacă n-ai şapte ani de-acasă, nu ţi-i dă nimeni!

         Dincolo de mitocănia efemerului nostru amic am învăţat o lecţie importantă: să am grijă pe cine primesc în casa mea dar, mai ales, pe cine primesc în sufletul meu.

           

DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL TABEREI!

 În anii zburdalnici de liceu zburam ZLINUL-726 ca pilot sportiv la AEROCLUBUL  BUCUREŞTI. Adesea lipsea combustibilul şi trebuia să ne procurăm de la câte o unitate  militară pe sistemul PCR:-pile cunoştinţe, relaţii – adică singurul sistem de achiziţii  funcţional la acea vreme.

Alteori era restricţie DIE– de importanţă excepţională, ceea ce însemna că Ceaşcă se plimba în voie pe cerul patriei şi noi trebuia să stăm la sol ca să nu-i sabotăm fizicul ilustru, să dea norocul peste ţară.

Dar, adevărata pietricică în pantofi era alta. Aerodromul fiind în afara Bucureştiului, la Clinceni, depindeam cu transportul de un autobuz care se defecta când te credeai  mai  şmecher.

Aşteptam ore întregi ca şoferul să-l meşterească la motor cu o feştilă aprinsă. Uneori  reuşea, alteori… reuşea doar să ne enerveze.

Pentru că era pe motorină sforăia, duduia şi vibra îngrijorător. Îl alintam Dudubuzul.

 Într-o zi, noroc mare, Dudubuzul porneşte din prima. Norocul se termină pe undeva  prin  câmp şi grupuri-grupuleţe ne orientăm la ia-mă nene!

Ia-mă nene şi du-mă unde vrei!– făceam noi haz de necaz să prindem curaj. Împreună cu prietenele mele, Simona şi Claudia urcăm în prima Dacie care opreşte şi zicem Doamne  ajută!-Șoferul are figură cumsecade, nu pare violator.

Ca să ne ţinem curajul  facem conversaţie şi mimăm veselie până la destinaţie.

Timpul trece şi devin studentă. Un amic, Manuel, un tip cu o cultură  generală  impresionantă, mă invită la ziua unei mătuşi, tanti Cici. Tanti Cici şi unchiu’ Laurenţiu, un cuplu extraordinar. Talentaţi povestitori amândoi, dacă i-ar fi îndemnat cineva să scrie la timp îl concurau pe Sadoveanu. Neam de boieri cu un conac la Peştani, au povestit  amintiri picante din copilăria şi tinereţea lor. Poveşti amuzante cu boieri scăpătaţi pe la Nisa şi Monte Carlo sau poveşti cutremurătoare cu patrioţi retraşi în munţi în grupuri de rezistenţă anticomunistă. Şi eu aveam tolba cu poveşti la mine şi abia pe la trei dimineaţa ne-au lăsat să plecăm. Atunci am observat că Manuel zvântase sticla cu ţuică de Piteşti şi mergea cam balansat.

Ne-au invitat şi în zilele următoare. Seară de seară făceam şezători. Unchiul Laurenţiu că fusese până la pensionare director pe la Uzinele Republica şi povestea o mulţime de chestii trăznet de la vizitele lui Ceauşescu dar, avea şi un set asortat de poveşti cu legionari.

 Aş fi ingrată să nu amintesc ce gospodină grozavă era tanti Cici, mare expertă  în  zacuscă  cu ghebe şi nu numai.

Într-o zi aveau pe masă ca din întâmplare un plic cu fotografii – conacul de la Peştani  şi  altele, averea familiei al cărui unic moştenitor era Manuel.

Mi-au explicat că m-au cântărit şi sunt soţia ideală pentru Manuel şi că am trecut  toate  testele.

 Şezătoarea s-a terminat. Le-am explicat că între mine şi Manuel nu era decât o simplă  amiciţie: nu ne luasem nici măcar de mână, nici nu simţeam nevoia şi habar n-aveam ce culoare sunt ochii lui: doi copii care discută la un pahar de suc despre Napoleon, Războiul  Crimeei sau Războaiele Dacice. Atât!

Iar eu aveam o axiomă clară: n-am două vieţi aşa că o să iau de la asta tot ce este mai bun: mă mărit din dragoste sau deloc!

Mi-au spus că puştiul este sclipitor dar, bea prea mult şi îi trebuie o nevastă capabilă ca mine, ca să nu se ducă averea familiei pe apa sâmbetei. Între timp afară ploua cu bulbuci  şi mi-au dat o pelerină de ploaie şi o glugă. Am promis că trec a doua zi să le returnez dar, i-am rugat să-mi scrie adresa ca să nimeresc fiindcă venisem de fiecare  dată  discutând  şi nu reţinusem traseul decât în linii mari. Zice: vii până la buclă cu 105-ul şi dacă nu te descurci, întrebi de Popescu. CĂ DOAR UNU-I POPESCU din DRUMUL  TABEREI! 

Plec uimită de faptul că am fost cerută în căsătorie de tanti Cici şi unchiu’ Laurenţiu şi cu o vagă idee că este o nebunie în jurul meu. Eram un copil şi toată vara se întrecuse  lumea  să mă ceară de nevastă când eu abia intrasem la facultate şi nu aveam  în plan să-mi  pierd  libertatea până pe la 30 de ani! Cred că ’88 a fost anul căsătoriilor la minut! Zilele  următoare colega mea Otilia îmi face cunoştinţă, atât mie cât şi la toate  tipele drăguţe din Grozăveşti, cu un rugbist chipeş şi vrăjitor 1,87, cu ochi drăcoşi. Mă  plimbă frumosul o oră şi evident, mă cere de nevastă. Eu zic ba, el zice da, eu am chef să-mi văd de facultate, el zice hotărât că tot a lui o să fiu. Eu zic că vreau să mai copilăresc, el îmi spune că o să  copilărim împreună. Rămân cu hotărârile mele şi el cu ale lui. Eu iau totul în glumă, el ia totul în serios. Cu taurii să nu te pui!

La vreo două zile, urcând scările la cămin, la etajul V mă trezesc cu un nene dolofănuţ, categoria ursuleţ, cam 1,55 înălţime, 55-57 de ani care mă abordează. O căuta pe colega  mea Otilia ca s-o întrebe care-i fata care i-a sucit capul feciorului lui. Hopa! Tăticul  rugbistului nu pierdea timpul! Otilia avea întâlnire cu un inginer dar, ca să nu-i stric  imaginea am zis că face un proiect cu un inginer. Mă rog, faza preliminară… Dă să plece, apoi zice:

Să-i spui că a căutat-o Popescu. Popescu şi mai cum întreb eu, cu toate că eram deja lămurită. Ei, las’ că ştie ea: CĂ DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL TABEREI!

O parte din cursuri şi laboratoare le făceam pe platforma Măgurele. Singura maşină, 303-ul circula după muşchii şoferului care ieşea de capul lui din traseu şi făcea curse la negru. Eram prin anul întâi şi cam toată ziua o pierdeam pe drumuri. Trebuia să mă prezint la căminele Facultăţii de Drept să-mi iau uniforma de armată în primire. La armată, ca la armată! Trebuie să fii punctual chiar, dacă nu posezi elicopter personal.

Ultima soluţie: ia-mă nene. Îmi iau două colege de grupă şi ieşim la şosea. Opreşte o Dacie şi urcăm. Şoferul, prietenos, porneşte spre Bucureşti. Zâmbeşte şi spune amical: Ar trebui să-ţi ei maşină! Circuli cam mult! Simona ce mai face? Zic: scrie în fruntea mea că am o prietenă Simona? Zice: ai uitat când te-am luat din câmp şi te-am dus la aeroclub? Eu n-am uitat! Că doar nu se urcă în fircare zi câte o aviatoare la mine în maşină!

Ei, dar cum să nu mă ţii minte?-zice el convins: DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL  TABEREI! Aşa este! Nu i-am uitat niciodată.

Într-o zi, la televizor, prind emisiunea Profesioniştii, invitată actriţa Emilia Popescu pe care o ador. Urmăresc cu mare plăcere interviul, să-mi mai domolesc frustrările că o artistă atât  de valoroasă apare atât de rar pe micul ecran şi la un moment dat Emilia Popescu  vorbeşte despre tatăl său, un artist boem.

 Şi, incredibil, zice fraza minune: CĂ DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL TABEREI!

 Ei, dacă a confirmat şi marea actriţă este clar: DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL  TABEREI!

Traian Băsescu şi Elena Udrea în top

Având un blog nou-nouţ, după o săptămână de blogărit am intrat în statisticile fiecărui articol ca să punctez preferinţele cititorilor. În top POVESTEA RĂDUCANULUI la egalitate cu micul dialog CONTABILA ŞI MARINARUL. POVESTEA RĂDUCANULUI nu a fost o surpriză pentru mine fiindcă, deşi cu mare întârziere, Răducanu îţi merită rolul de june prim al României. Nu a avut mediatizarea lui Terente sau a lui Don Juan dar, nu este cu nimic mai prejos şi internetul îi va oferi atenţia cuvenită. CONTABILA ŞI MARINARUL ar putea fi considerat banc dacă nu ar fi un dialog real, totuşi l-a bătut în rating pe DOMNUL GEORGESCU ŞI KAFKA şi pe DOMNUL GEORGESCU ŞI CUTREMURUL, ceea ce, sincer, m-a uimit.

Am privit graficele pe îndelete, de mai multe ori şi apoi am înţeles: prietenul meu, marinarul a fost confundat cu primul marinar al ţării iar contabila cu proaspăta ministresă, blonda oficială a României.

Nu domnilor! Pentru cine nu ştie, Elena Udrea nu este contabilă! Elena Udrea este avocată! Tocmai ca să nu generez astfel de confuzii, la mai multe fragmente umoristice am schimbat numele astfel că OPERA ŞI MARINARUL s-a modificat în OPERA şi APROZARUL!  Şi totuşi am comis-o!

Să blogăriţi bine!

De REVELION închideţi televizoarele!

Între bucuria că se încheie cel mai apăsător an din ultimii 20 şi teama pentru ziua de mâine, vom petrece Revelion 2010.

Dacă vreau să mă gândesc la ceva ce mi-a făcut plăcere în epoca întunecată, îmi rămâne chipul drag al educatoarei mele, doamna Apostolache, de care mi-e dor şi după 35 de ani la fiecare 15 septembrie şi la fiecare vacanţă de iarnă.  Şi, binenţeles… revelioanele. Minunatele emisiuni de revelion în care, în scheciuri pritocite şi meşteşugite Stela Popescu şi Arşinel ocoleau ce ocoleau regimul şi până la urmă tot îi mai înfigeau nişte bolduri în ureche. Revelion ’78 fără Toma Caragiu şi Revelion ’84 fără Nea Mărin şi Nichita Stănescu au fost singurele în care bucuria nu mi-a fost întreagă. Revelioanele maneliste anunţate de televiziunile comerciale anul acesta, ca şi în anii trecuţi m-au dezamăgit, pentru a câta oară?

Mă întreb dacă percepţia valorii şi simţul ridicolului a amorţit la toţi acesti realizatori de programe sau criza economică, bat-o vina, dictează şi aici.

La mulţi ani, doamnei Stela Popescu! Vă iubim!

ABUZURILE DEMOCRAŢIEI: ARESTAREA LUI VALENTIN, NICU ŞI ZOE CEAUŞESCU

Răspuns la provocarea de pe TOATE BLOGURILE.ro

PROVOCARE: Te-ai gândit vreodată că ceea ce scrii pe blog s-ar putea întoarce împotriva ta?

Istoria este rotundă şi se dă de-a rostogolul. În istoria României moderne dictatura şi democraţia au alternat zdrobind zeci de destine. Cât rău a făcut dictatura carlistă şi apoi comunistă este cunoscut.

Gheorghiu Dej şi Ceauşescu au i-au băgat cu uşurinţă pe oponenţii politici în puşcării fiindcă ei însuşi fuseseră în repetate rânduri în puşcării şi aşa li se părea firesc. Cât sânge şi ce valuri de lacrimi au însemnat firescul lor nu vom ştii niciodată cu exactitate dar, gândiţi-vă bine la cât vă necăjeşte o amendă de parcare şi cutremuraţi-vă!

Milioane de oameni şi-au pierdut rostul şi viaţa, scoşi în miez de noapte din casele lor, azvârliţi în puşcării sau mutaţi în D.O., domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Gândiţi-vă la disperarea ţăranilor cărora li s-a luat pământul în C.A.P. şi la soarta celor care au avut curajul să se opună deschis colectivizării.

Sigur, este aproape o axiomă să vorbeşti de abuzuri şi suprimare de libertăţi în dictatură. Dar în democraţie? Pentru că sistemele, faptele, deciziile înseamnă oameni. Nici democraţia nu a fost lipsită de abuzuri.

Cel mai elocvent exemplu de abuz în democraţie îl reprezintă arestarea lui VALENTIN, ZOE ŞI NICU CEAUŞESCU. Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se sterpezesc dinţii!

La fel de nedreaptă, eronată, inutilă şi cicatrizantă este arestarea lui Ştefan Andrei sau Corneliu Mănescu. A avea opinii poate deveni o erezie dacă libertatea cuvântului şi libertatea de opinie va mai dispărea vreodată din această ţară şi, din nefericire, istoria a arătat că se poate. Pentru cine nu înţelege, nu faptul că avem aere condiţionate şi cuptoare cu microunde definesc bunăstarea unui popor, ci confortul de a putea spune ce gândeşti liber şi neîngrădit, având ca singură cenzură bunul simţ şi, evident, buna cunoaştere a subiectului despre care îţi dai cu părerea.

Scriind pe acest blog, m-am gândit că opiniile mele pot fii deranjante dar, mi-am asumat. Întotdeauna se găsesc indivizi cu interese obscure, deranjaţi că albu-i alb şi negrul-negru. Oamenii care acţionează în zona gri şi sunt mai caciorâţi la caracter se vor simţi atacaţi şi vor riposta: la vedere sau pe la spate!

Şi dacă vocea va fi înlocuită cu şoapta şi toleranţa cu îndârjirea, vai nouă şi copiilor acestei ţări!

ÎNTRE EUROPA LIBERĂ ŞI COLUMNA LUI TRAIAN

 

         O cetate antică, unică în lume prin lungimea ei -2 mile- este scufundată în lungul litoralului în dreptul Mangaliei. Suma necesară proiectului de investigare şi introducere în circuitul turistic prin realizarea unui muzeu subacvatic, respectiv plasarea unor pereţi de sticlă paraleli cu străzile pavate ale cetăţii scufundate ar costa 180.000 de euro.

CEAUŞESCU ŞI LĂMÂIUL

         Am venit pe lume la drum de seară, în octombrie. Chestie de zodie sau predestinare pentru dualitate, deşi m-am născut pe 15, puţin înainte de miezul nopţii, timoraţii funcţionari de la maternitate îşi făcuseră planul pe ziua respectivă, aşa că m-au înregistrat pe 16 ca să dea bine în statistici. În copilărie m-a întristat falsul care a însoţit naşterea mea, dar aceasta n-a fost singura problemă. Moaşa, mai importantă decât medicul la acea vreme, dar şi vecinele, şi alţi specialişti,  au dat ca sigur că sunt băiat. Dezamăgirea nu l-a părăsit niciodată pe papaşa. S-a consolat, oarecum, strigându-mă Răducu. Lista neajunsurilor pe care le-am produs unora şi altora cu naşterea mea ar fi lungă, dar o las pentru altă ocazie. Să mă întorc la poveste…

   Părinţii mei stăteau în gazdă la Săndulești, o familie cumsecade pe strada Tineretului. Săndulescu era fratele excesiv de deștept al bunicului meu oficial și unul dintre prezumtivii tați ai tatălui meu.

La primul Crăciun din viaţa mea eram prea mică ca să mă bage Moş Gerilă în planurile lui.

         La al doilea, Moşul s-a cocoțat pe casă ca să intre pe coş. Din neatenţia Moşului, ori de la burdihanul lui, ori de la greutatea zăpezii, o bucată enormă de plafon s-a desprins şi a căzut în pătuţul meu de bebeluş în timp ce dormeam. Speriat de boroboaţă, Moşul a plecat uitând să-mi lase vreun cadou.

         Pesemne am avut zile. Pătuţul a fost acoperit de moloz, dar eu n-am avut nici o zgaibă.

         Părinţii meu s-au pus pe treabă şi au ridicat casă. Pe hărnicia lor, al treilea Crăciun ne-a găsit în casă nouă. Şi câte nu-s de cheltuit la o casă nouă!

         Bani de brad nu s-au găsit, dar au fost puse trei globuleţe şi niște fuioare din vată pe crenguţele unui lămâi ceva mai răsărit de un stat de om. N-am simţit lipsa globuleţelor căci pomișorul avea lămâi mari, unele galbene, altele verzi-gălbui.

          Moşul a adus izmenuţe, glucoză, portocale şi un set de ceşti de cafea din plastic.

         Obişnuită cu hainele ponosite ale vecinilor prin cartier, în tonuri de maro sau în tente şoricii, am remarcat la televizor un nene în costum alb, foarte elegant. La vremea aceia preferaţii mei erau Sfântu şi Manix. Pe cel din urmă nu mi-l mai amintesc, dar personajul care mă preocupa, chiar de nu era aşa frumos precum Sfântu, mi se părea mult mai bine îmbrăcat. Am întrebat-o pe sora mea când îl vedem într-un film de acţiune, fiindcă ştirile mă plictiseau. N-a ştiut să-mi spună, avea opt ani dar, m-a informat că nenea este Nicolae Ceauşescu, iar umbra lui, nevastă-sa, Elena. Şi de atunci am început să ne jucăm de-a Ceauşescu şi Elena, eu evident în rolul lui. Mâncam cu graţie pate şi beam din ceşcuţele ieftine, de plastic primite de la Moş. Era o imitaţie de cafea făcută din cicoare şi cereale prăjite, doi lei pachetul. Mă simţeam bine în pielea lui Ceauşescu!

         În chip ciudat de intuitiv, sora mea o juca magistral pe Elena Ceauşescu. Acră, pusă pe gâlceavă şi veşnic nemulţumită îmi mânca sufletul.

         Odată i-a căşunat că pateul este vechi şi vreau s-o omor, ca să-mi iau una mai tânără! A sărit şi la bătaie, dar m-am aruncat în pat şi m-am apărat cu picioarele. De fapt, ocupate cu joaca nu mâncasem sandwich-urile la timp şi pateul se oxidase. Nu aveam noţiuni despre oxidare dar, la câte filme văzusem cu Sfântu, era firesc ca pe Elena Ceauşescu s-o ducă mintea la un complot.

         Pentru că aveam ceva talent la desen, din banii de la Pluguşor îmi cumpăram caiete şi culori. Desenam vapoare, peşti, cai, pe Sfântu’ Ilie şi evident pe Ceauşescu.

         Papaşa lucra la  Şantierul Naval şi m-a luat la lansarea la apă a unui vapor. Impresionată, am venit acasă şi am desenat vaporul şi sticla de şampanie.

        Papașa a luat încântat caietul, m-a lăudat, apoi l-a răsfoit curios. Văzând zeci de portrete ale lui Ceauşescu, şi-a piedut toată veselia:

         – Copile, începând de astăzi, nu mai ai voie să desenezi! Caietul şi culorile se confiscă!

         Mi s-a pus un nod în gât, dar m-am ţinut tare şi i-am demonstrat că n-are nici un drept, fiindcă erau cumpărate din banii mei. S-a mai îmbunat, mi-a explicat despre satrapiile din Imperiul Persan, de ochii şi urechile regelui. Mi-a povestit despre oameni care au zăcut în puşcării şi au murit sau au fost schilodiţi fiindcă au zis una sau alta despre partid sau mult-iubitul. M-a rugat frumos să desenez oiţe şi căluţi, dar să-l las dracului pe Ceauşescu că intrăm tot neamu-n puşcărie!

         Ceva se fracturase-n sufletul meu de copil.

 Nu m-am mai jucat niciodată cu sora mea de-a Ceauşescu dar, cum nu aveam altă jucărie decât ceştile de cafea, am pus în scenă Vizită de Caragiale, înlocuind dulceața cu pateul.

          Mă mai gândeam uneori la Ceauşescu şi costumele lui elegante.

          Îl invidiam, imaginându-mi că mănâncă portocale, kaiser şi muşchi ţigănesc pe săturate. Evident, acestea erau în mintea mea bunătăţile supreme. Fiind scumpe, mama le cumpăra în cantităţi mici, numai cât să gustăm.

         În anii următori, noi am pregătit lămâiul cu bucurie şi înfrigurare.

         Moş Gerilă, un tip foarte practic, mi-a pus conştiincios câte o pijămăluţă cu o glucoză şi două portocale sub lămâiul ca bradul; surorii mai mari caiete sau un stilou Student de treizeci şi şase de lei- modelul de top de la Flaro. Alteori primeam mănuşi, maieuri şi flanele de piele. La dulciuri, formula era standard: o glucoză şi două portocale de fiecare! Eu speram la ciocolată, o trusă de doctoriţă de douăzeci de lei sau un telefon de jucărie de douăzeci şi cinci de lei. Eram foarte informată şi vorbeam tot anul despre ce-mi doream dar, vorbeam de-a surda.

         Pentru papașa erau mai importanţi copii lu’ Jeni, târfa-prădătoare pentru care a făcut un CAR de 15000 de lei.

         Mama întindea de bani cât putea ca să ţină casa. Cum era să dea douăzeci şi cinci de lei pe jucăria mea când o butelie era douăzeci şi şapte? Când n-avea bani de butelie stăteam la coadă la găzărie şi ieşeam din foame cu gaziera. Chinu’ după lume! Adormeai lângă ea şi mâncarea avea un gust dubios.

        S-a îndurat până la urmă moşul şi a adus o maşină de salvare din tinichea şi în alt an o sobă-masă de gătit, tot din tablă la şase lei bucata fiecare, dar şi câte o ciocolată. În sfârşit, ciocolata a luat locul meschinei glucoze fiindcă începuseră lipsurile, zahărul se raţionalizase şi glucoza dispăruse cu desăvârşire.

       Am început să aud la şcoală că la unii copii vine Moş Crăciun încărcat de jucării şi dulciuri. Şi am început să-mi doresc să vină şi la mine Moş Crăciun, fiindcă Moş Gerilă mă dezamăgise în fiecare an.

         Am întrebat-o pe mama de ce, la mine, un copil harnic şi cuminte vine Moş Gerilă şi la colegii mei, unii chiar slabi la învăţătură, obraznici şi răzgâiaţi, vine Moş Crăciun.

         N-a ştiut să-mi răspundă sau poate nici n-a auzit întrebarea. Avea necazuri mari cu papașa care nu aducea bani acasă şi era destul de violent.

Am întrebat-o pe învăţătoare.

         Eram în clasa a două. M-a întrebat zâmbind parşiv:

         – Îl ştii pe Crăciun de la a IV-a?

         – Sigur că-l ştiu.

         – Şi pe bunicul lui? Bătrânul care împinge zilnic un cărucior de butelie prin faţa şcolii?

         – Nu-l ştiu, dar sunt destui moşi care împing câte un cărucior de butelie pe aici. Trebuie să fie unul înalt şi slab, m-am gândit eu repede la unul care-ar aduce cu puştiul de la a IV-a A.

         – Ei, ăla este Moş Crăciun! Şi la cât eşti tu de deşteaptă, sper că te duce capu, că moşul ăla ponosit, dacă ar avea măcar o jucărie ar da-o nepoţilor lui, nu ţi-ar aduce-o ţie!

          Răspunsul era logic şi m-a devastat. Apoi, am înţeles că toţi cei care primeau jucării frumoase aveau brad: Moş Crăciun nu venise la niciun lămâi!

         Şi, atunci, pentru prima dată am înţeles magia bradului! Pe atunci era obiceiul ca cei ce veneau în vizită să dea un bănuţ la copil. Standard era un leu dar, uneori aveam noroc şi nu avea mătuşa schimbat: pica o fisă de trei lei.

      Mătuşile îşi făceau des vânt pe la noi, fiindcă la 16 vişini, opt pruni, doi meri, un piersic şi o mică solă de căpşuni, pe leul dat copilului îşi făceau şi dulceaţă şi vişinată şi compot şi se şi ghiftuiau de fructe proaspete. Bineînţeles că tot eu îmi rupeam oasele ca să le culeg. Servicii impecabile şi complete la un leu!

 Mi-am strâns bani şi anul următor mi-am cumpărat brad.

         Prea târziu!

        Am înţeles în sfârşit de ce Moşul venea ori pe 30 ori pe 31 decembrie: ziua de leafă la Şantierul Naval!

       I-am spus mamei care s-a minunat de perspicacitatea mea, dar secretul fiind dibuit, mama s-a simţit uşurată de povara lui Moş Gerilă şi a redistribuit banii în folosul casei.

                Ce lecţie biblică amară pentru mica pionieră! Preţul cunoaşterii era devastator! Moş Crăciun nu mă băga în seamă iar eu, scormonicioaie, reuşisem să-l alung până şi pe săracul Moş Gerilă din viaţa mea!

         Dar, librăria de la şosea era pe colţ şi avea vitrine mari, generoase. Puteam să admir jucăriile ore întregi după pofta inimii! Nu-mi făcea nimeni concurenţă! Ceilalţi copii aveau jucării acasă şi erau ocupaţi să se joace cu ele. Sutele de jucării din librărie erau numai ale mele!

DUPĂ 20 DE ANI

21 decembrie 1989 a fost o zi aşteptată şi dorită cu înfrigurare şi deznădejde: ziua dinaintea unei mari bucurii! A urmat entuziasmul inconştient. Aş vrea s-o întâlnesc pe fata care dansa în faţa coloanei de manifestanţi pe 22 decembrie pe podul Grozăveşti sau pe cei doi băieţi cu Dacie roşie care ne-au luat din faţa căminelor Grozăveşti pe 23 dec 1989, cu care am străbătut oraşul triumfal, cu patru steaguri decupate, până în Piaţa Dorobanţi. Noroc că nu ne-a împuşcat nimeni, eram o ţintă interesantă! După 12 ianuarie a venit amărăciunea şi încă mai simt pelin sub limbă! Dar, sunt conştientă secundă de secundă de libertatea câştigată, eu ştiu bine cum a fost înainte! Aşteptări? Să ne lase şmecherii planetei să ne vedem de viaţa noastră! Politicienii să fure mai puţin măcar de acum înainte, un guvern care să nu se bâlbâie, capabil să facă economia funcţională, o politică fiscală coerentă şi predictibilă, mult bun simţ şi Doamne păzeşte de calamităţi naturale, că ne ajunge RĂUTATEA LUMII!

CRĂCIUN CU URME FINE DE SÂNGE

Douăzeci de ani da la Crăciunul însângerat!
Nostalgicii vor citii poezii chinuite în Ghencea Militar. Gurmanzii vor face coadă la farmacii secând stocurile de Bicarbonat şi Colebil. OTV-ul va întreba poporul la care pom a făcut Cioacă pipi între Predeal şi Braşov şi fraierii vor trimite sms-uri. Avem maşini multe şi bengoase dar nu avem parcări. Avem copii dar, s-a dus pe apa sâmbetei învăţământul, avem boli dar, medici şi asistentele au emigrat.

Avem tot neamu-n Spania şi Italia, credite la bănci pentru şapte vieţi, necazuri o mie! 
Dar, am câştigat libertatea să avem opinii, să le rostim în gura mare, să avem bloguri, propria afacere, profesii liberale, să lucrăm în presă, să ne publicăm cărţile, să înjurăm guvernul şi preşedintele!
Bloggerii sunt incomozi, oameni cu păreri exprimate! Acum 20 de ani pentru ce scriem noi pe bloguri ajungeam în puşcărie! Delicvenţi, duşmanii poporului!
 Iubiţi şi preţuiţi libertatea pe care o avem, savuraţi-o secundă de secundă, fiindcă nemulţumitului i se ia darul! Am trăit în frig, în întuneric şi teroare fără o păpuşă sau un ursuleţ de pluş şi am învăţat fiindcă mi-a fost l-a îndemână şi şcoala a fost singura mea şansă! Dar, nu am uitat!

Uitarea face loc greşelii!

Dacă sunteţi tineri şi nu ştiţi sau aţi uitat, întrebaţi-vă bunicii sau părinţii!
 Dacă vă spune cineva că a fost bine ori vă minte ori e nebun ori a avut nişte privilegii pe care le regretă!
Să luptăm ca să ne recuperăm istoria, să fim mai atenţi cu familia şi mai eleganţi!
Cum nu mai avem aur cât să trezim ambiţiile unui Traian şi nici cantităţi relevante de petrol pentru maşina de război a unui Hitler,  să ne ferească Dumnezeu să mai fim daţi la zaruri pe mâna unui Stalin!