Doar o babă fesenistă

Pe vremea comunismului trăiam la periferia istorie, în locul în care nu se întâmpla niciodată nimic. „Unitatea de monolit în jurul partidului”, expresie la modă în limbajul de rumeguş, era susţinută de eficienta Securitate care prin şantaj şi brutalitate te făcea să-ţi ţii pliscul ori, după interesele lor, să-ţi scuipi măselele prin birourile sordide.

Apoi a venit Revoluţia şi toţi am răsuflat uşuraţi. Oportuniştii s-au îmbulzit în partide fiindcă era ştiut că numai membrii de partid îşi împart ciolanele. Din punctul acesta de vedere nu s-a schimbat nimic nici în prezent.

În funcţie de puterea de înţelegere a fiecăruia, ori după nevoi, chiar dacă nu s-au înscris în partide, oamenii au început să simtă fiorii pluralismului politic. Astfel, soacrele partizane ale FSN-ului şi-au urât şi mai straşnic nurorile liberale, s-au certat naşi cu fini şi soţi cu soţii. Papionul elegantului domn Raţiu, expresie a democraţiei pentru unii, a fost asociat cu infantilismul de la Titu până la Calafat şi de la Jimbolia la Cacica.

Pentru toate gospodinele zeloase, se profilau noi idoli: Iliescu zâmbăreţul, Petrică virilul şi FSN, un fel de biserică apărată de arhanghelii cu lămpaşe. 

Acum, când istoria României se scrie în mod ilar şi tragic în stenograme şi mai nou în telegrame, asist cu stupoare la turnătoria politicienilor, indivizi care se întâlnesc de bună-voie cu ofiţerii ambasadei SUA la un whisky şi o gargară. Fără să fie ameninţaţi, şantajaţi ori brutalizaţi, aceşti indivizi care au votat legea lustraţiei pentru socrii şi bunicii lor au acum o pasiune nouă: turnătoria asortată la costumul Armani. Pe vremuri divăniţii turnau la Înalta poartă, apoi nomenklaturiştii ciripeau la ambasada URSS. Acum e cool să deversezi la americani. Uimitor este că nu m-a dat nimic pe spate, toate-s vechi şi nouă toate iar americanii iau notiţe cu o naivitate „remarcabilă”.

Dar trebuie să recunosc că dintre toate insemnările de doi lei, marca Can-can, una m-a lovit în plex: în ’90 americanii au fost şi ei fani FSN şi nu prea şi-au deranjat metabolismul democratic când au fost devastate sediile partidelor istorice şi când monseniorul şi ceilalţi „pensionari” au fost oleacă închesuiţi, oleacă altoiţi ori zdravăn caftiţi. 

Când un diplomat cu vechime din ’56 şi experienţă în spaţiul sovietic ca Jack Matlock e doar o babă fesenistă mă întreb dacă nu cumva WikiLeaks face un admirabil joc de glezne, fiind una din agenturile sub acoperire ale departamentului de stat ori chiar o unitate specială CIA. În fond, dezinformarea şi războiul psihologic reprezintă strategii şi arme de elită după vremea lui Sun Tzu.

PE CEAUŞESCU L-AU ÎMPUŞCAT EI!

În noiembrie-decembrie 1989 am fost internată la Spitalul studenţesc în Bucureşti. Salonul avea geamul spart şi erau -2 grade. Presiunea era atât de scăzută la gaze, încât mâncarea stătea toată noaptea pe plită şi  morcovii erau tot nefierţi.  Nefierţi şi necurăţaţi, dar asta deja nu mai era vina regimului. Seara plecam pe furiş să dorm în cămin şi dimineaţa, însoţită de soţul meu mă întorceam pe jos din Grozăveşti ca să prind vizita la 7,30. Zilnic, la şapte fără cinci, la Casa Radio  Ceauşescu venea în inspecţie la şantier. Zi de zi, n-a lipsit la nicio întâlnire. Ne cunoşteam deja şi ne făceam reciproc cu mâna. În naivitatea mea cât Casa Poporului mi-am luat inima în dinţi şi am traversat strada să-i spun de geamul spart de la spital şi de lipsa de presiune la gaze, de magazinele goale, de abuzurile de tot felul. Şi eram obsedată să-i spun că preşedintele nu se joacă cu sceptrul. Băiaţaşii care se joacă cu sceptru sunt regii! Paza de corp a dus mâna la buzunarul cu umflătura care arăta pistolul şi ca într-un film clasic cu Tom şi Jerry am făcut stânga-nprejur şi am întins-o spre spital, fără să mai privim în urmă. Brutal şi previzibil s-a încheiat o relaţie aproape amicală între mine şi preşedinte. Moartea regilor, bucuria nebunilor! Şi, totuşi, ascultam difuzorul din cameră aşteptând o minune: demisie, moarte naturală, era bună orice variantă! Dar aveam o grijă… Cine vine? Slugă de la Moscova sau vasalul Occidentului? După douăzeci de ani am numai răspunsuri trunchiate! Pe plan intern, că ne-a ţinut flămânzi, în întuneric şi în frig poate-l vom ierta! Dar că ne-a lăsat, nişte copii speriaţi, să fim zdrobiţi în labele Securităţii, niciodată! Dar dacă am putea uita vreo clipă fierea EPOCII DE AUR din ŢARA CARTOANELOR, Ceauşescu rămâne ultimul preşedinte care a făcut politică externă de la Bucureşti, centrat exclusiv pe interesul naţional. Documentele desecretizate recent de ruşi şi de CIA demonstrează acest lucru. Cât a avut nevoie de el, Occidentul l-a plimbat cu trăsura şi i-a oferit sute de medalii şi ordine onorifice. Când au văzut că nu este o simplă marionetă au trimis ucigaşii după el. O credeam pe regina Angliei dacă-i retrăgea titlurile în timpul grevei de la Braşov din 1987. Dar a făcut-o neconvingător abia după anunţarea execuţiei… La fel şi celelalte capete încoronate. Poporul Român a focut Revoluţia! La huiduit, a venit năvalnică şi curajoasă peste el şi l-a forţat să urce-n elicopter. Dar la Zidul de la TÂRGOVIŞTE l-au împuşcat ei: condamnat de Bush şi Gorby la Malta! Să ţineţi minte! De 20 de ani aud pe toţi neghiobii dându-şi cu părerea că noi, românii l-am împuşcat pe Ceauşescu! Din 3 decembrie 1989, toate deciziile legate de soarta României se iau în alte cabinete!