Q, acest Sean Connery al aviației sportive românești


Uităm să plângem când ne mor bărbații,

Și de-aia rar se mai nasc alții! (Adrian Păunescu)

La Revelionul din 1987 l-am întrebat pe Foca:

-Cristi, există bărbatul perfect?

-Sigur că da! Q este bărbatul perfect! Are o virilitate incredibilă, are cuvânt, este talentat, curajos, un prieten de toată nădejdea și cel mai reușit mascul de pe planetă!

De peste 40 de ani i se spune Q. Puțini însă știu de unde i se trage. Lui Cristi Poptean i se spunea Foca fiindcă era mare amator de pește. Q era foarte prompt și, într-o zi, a comis-o. Din viteză s-a recomandat MarinesQ! Acel Q buclucaș i-a devenit supranume!

La un miting aviatic, în urmă cu câțiva ani, l-am întâlnit pe Popescu, mecanic la Clinceni.

-Ce mai știi de băieți? – am întrebat eu.

Foca e decan la Aviația civilă, Sorel și Mihăiță Pal nu mai sunt, Cioacă e mare director, Q s-a pensionat!

-Imposibil! Dacă Q s-a pensionat, înseamnă că eu am trecut de suta de ani și nici nu mi-am dat seama!

Q, un Sean Connery al aviației sportive românești, a fost eroul a sute de elevi care au deprins tainele manșei la Clinceni și membru în Hawks of Romania, echipa de elită a aviației acrobatice românești. Ar fi multe de povestit despre el, amintiri vesele, spumoase, care dau farmec anilor zglobii ai tinereții. Nu este momentul…

Într-o lume de fantoșe și împăiați, zborul te-a ridicat deasupra celor mulți și mici! Ai unit cerul cu pământul, ți-ai trăit visul, te-ai alăturat prietenilor din Ursa Mare!

Zbor lin printre Galaxii, Q!

.Marinescu Q

Reclame

FARMECUL ADULTERULUI


Prin ’95 curieratul era în fază de pionierat şi singura cale de aprovizionare era pe cont propriu.  Plecam împreună cu Florin pe la cinci dimineaţa şi pe la şapte eram deja în buricul Bucureştiului.

Pe atunci cârciumile lăsau de dorit şi singurul loc unde se mânca bine şi la preţuri civilizate era Shorley. La Gogoşaru se mânca binişor dar era o jale să achiţi nota. Dar la şapte dimineaţa cârciumile erau închise şi cotizam ca fraierii la Mc’ Donalds unde ne otrăveam sistematic. Apoi plecam la firma Eurom, undeva pe Dobrogeanu-Gherea şi aşteptam în maşină cam o oră jumate până se deschidea firma. La birourile de la etaj era ceva mişcare dar poarta nu se deschidea înainte de zece. Când se deschidea firma eram primiţi cu multă prietenie, ne tratau cu ceaiuri şi cafele iar eu le arătam poze cu Ingrid, bebeluşul meu de câteva luni. Relaţia noastră era mai mult decât amicală şi uneori surprindeam între angajaţii firmei priviri complice cărora nu le înţelegeam rostul. Cert este că atunci când veneau Florin şi doamna Popescu, adică noi, pentru ei era o zi specială.

Fotografiile copilului treceau din mână-n mână şi toţi aveau ceva de comentat şoptit, apoi pufneau în râs şi-şi făceau compici cu ochiul. Nu-mi băteam capul fiindcă bebeluşul era splendid şi nici cârcotaşii nu aveau cum să-i găsească niciun cusur.

Într-o zi îi prindem în inventar şi ne roagă să revenim pe seară. Era decembrie şi se pusese de ninsoare. Ne întoarcem la ora stabilită şi în timp ce Florin încărca marfa cu oamenii lor, eu aşteptam factura în birou.

Florin vine cătrănit:

-Am scăpat verigheta-n zăpadă şi o caut de juma’ de oră? Ce mă fac?

-Lasă Florine, că şi-aşa n-ai nevoie de ea!-zice doamna Silvia zâmbind insinuant.

-Cum adică n-am nevoie de ea?- se burzuluieşte Florin.

-O ai pe doamna Popescu!

-O am, o am, da’ verigheta-i verighetă!

-Oricum nu are nicio valoare!- nu se lasă doamna Silvia râzând şugubăţ.

-Doamnă, verigheta pentru mine-i foarte valoroasă!

-Sigur, gold, nici n-am zis că-i tinichea, dar recunoaşte că nu dai doi bani pe nevastă şi pe căsnicie!

-Doamnă, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, dar pentru mine nevasta şi căsnicia sunt foarte importante!- zice Florin tot mai iritat.

-Florine, mă laşi cu gogoşile! Una la mână-i că Ingrid seamănă cu tine cap tăiat şi a doua e că dimineaţa, până deschidem firma stăm câte-o oră în birou şi vă privim pe geam cum vă giugiuliţi ca doi porumbiţei în maşină! Şi nu v-am văzut numai eu! Toată firma v-a văzut şi, nu o dată! Pentru tine, nevastă-ta, pe care-o compătimesc, nu face nici cât o ceapă degerată şi e clar ca lumina zilei că tu ai ochi doar pentru doamna Popescu! Băiatule, n-ai nevoie de verighetă, nu te mai frământa atâta! Şi ca simplu obiect de inventar, îţi cumpără şefa alta, că are de unde! Oricum, nu eşti primul angajat care se-ncurcă cu patroana dar, tu eşti chiar simpatic fiindcă  te văd îndrăgostit ca un puşti!

Florin pleacă nervos să-şi caute verigheta în timp ce eu mai aveam puţin şi mă tăvăleam de râs. Ele se priveau triumfătoare.

-Doar nu s-a supărat Florin! Oricum, el s-a dat de gol de data trecută când eu am zis c-a pus şi el un picior la Ingrid şi el fără să-şi dea seama a zis că le-a pus pe amândouă.  Sunteţi nişte zăpăciţi dar, vă stă chiar foarte bine împreună!- zise Silvia conciliantă încercând să dreagă busuiocul.

-Nevasta pe care-o compătimiţi atâta sunt eu!- le spun dar, nu pricepe nimeni ce zic. Repet: nevasta lui Florin sunt eu!

Nu vorbeam în străineză dar, nimeni nu pricepea! Ce-i atât de greu de priceput? Suntem căsătoriţi de vreo şapte ani! Unul cu altul! Adică eu cu Florin şi Florin cu mine!

Dacă scoteam un cârd de iepuraşi din joben şi nu i-aş fi şocat atât de rău!

Florin veni triumfător cu verigheta şi întinse Silviei buletinul: Popescu!

-Ei nu că asta-i prea de tot! E coincidenţă de nume! V-am văzut cu ochii mei când vă sărutaţi!

-Şi ce, oamenii căsătoriţi nu se sărută?

-Dacă sunt deja căsătoriţi?  De ce? Unde-i hazul?

Dezamăgiţi sincer şi definitiv că suntem căsătoriţi, din acel moment au început să ne trateze cu indiferenţă. Ceaiurile, cafelele şi zâmbetele au dispărut. Relaţiile au devenit oficiale spre reci.

Nici noi n-am mai simţit nevoia să traversăm Bucureştiul şi să rupem maşina în bucăţi pe o stradă pe care parcă explodaseră bombe, ca să fim trataţi cu semiostilitate.

Acum, recunosc, căsătoria noastră a dezamăgit pe mulţi: fetele din Liceul pedagogic Bucureşti generaţiile ’86-’91 care-au suspinat după el şi l-au pierdut definitiv fiindcă l-am adjudecat eu, piloţii de la aeroclubul Clinceni fiincă m-a suflat el…

Evident cele mai multe riduri pe chestia asta le face…  soacră-mea!