O ambulanţă pentru literatura noastră


Aşa cum ştiţi, am început anul 2016, în ziua de Sfântul Vasile în ambulanţă.

Fiindcă tensiunea mea urca la cer, asistenta îi ceru şoferului prin intercomunicaţie să cheme un elicopter SMURD. I-am spus că nu este cazul, sunt hotărâtă să trăiesc, fiindcă am două fete de crescut şi-un roman de terminat. Mi-am rotit ochii prin ambulanţă, mi s-a aprins acel beculeţ  şi-am început să cânt încetişor: E bine, bine, e foarte bine…

Asistenta m-a întrebat dacă mă rog. I-am zis că fredonez un cântec şi, surprinsă, m-a rugat să cânt tare. Am cântat până la spital şi tensiunea a coborât de la 28 la 22.  A doua zi dimineaţă m-am întors acasă şi cam într-o lună am terminat de scris romanul Terente.

Am scăpat, apoi ambulanţa nu mi-a mai ieşit din cap. De la Gaudeamusul din 2009 am participat la 53 de târguri de carte în toată ţara. Prezenţa la târgurile de carte presupune cheltuieli destul de mari pentru bugetul unui scriitor: stand, motorină, cazare, reclamă vizuală. Mi-a intrat în cap să-mi cumpăr un camper pentru a rezolva problema spinoasă a costurilor cu moteluri, hoteluri, pensiuni. Dar preţurile camperelor nu-s pentru buzunarele unui scriitor nearondat la niciun „sindicat literar de succes”,  cum zicea cineva, astfel că ambulanţa, izolată termic, cu anumite dotări suplimentare din fabrică putea fi soluţia aproape perfectă. Mecenatul în România este un simplu cuvânt de dicţionar, fără aplicabilitate practică, astfel că a trebuit să învârt fânul singură şi de această dată. Am alergat de la un târg de carte la altul, la Iaşi, Galaţi, Alba Iulia, Brăila, la târguri de antichităţi. La fiecare târg am pus câte un bănuţ în buzunarul magic, şuruburi pentru ambulanţa mea!

Pe 06.06. 2016 la ora 16 Dumnezeu era-n vacanţă! Sau poate nu! Un accident teribil pe Autostrada Soarelui, m-a lăsat fără Megane, dar în viaţă. Maşina se izbea de parapeţii autostrăzii dar eu aveam acea siguranţă, ca în Ceşcuţele nebune,  că totul se va termina cu bine.

Era momentul să-mi iau Ambulanţa! Zis şi făcut: Nino, nino! Mi-am luat o ambulanţă Ford Transit din 2007 izolată termic, cu două zone de aer condiţionat, iluminare şi curent la 12v în dubă. Pentru moment mi-am încropit un pat şi mi-am achiziţionat o toaletă chimică performantă.  Ultimele patru târguri de anul trecut le-am făcut cu ambulanţa. Ar mai fi de investit într-o aerotermă webasto şi o cabină de duş. Dar, mă bazez pe Terente!

Ei bine, bate vânticel de primăvară, nu mai e rost de stat pe acasă!

După o încălzire pe urmele Chiajnei, în zona muntelui Netrebnicul, începe sezonul târgurilor de carte cu ambulanţa. Prima descindere va fi în Cetatea Băniei.

Între 1 şi 5 Martie ne întâlnim la Craiova, la Târgul de carte Gaudeamus, în incinta Teatrului Marin Sorescu.  Staţi cu ochii pe ambulanţă! Nino! Nino! 

Romane publicate: Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi, Pisica cu papion, Fericire la preţ redus, Dragoste şi ciocolată, Terente-Zodia zmeilor.

Proză scurtă umoristică: Copilul Dunării. Copilul Dunării este disponibil şi în ediţie bilingvă în traducerea Sabrinei Popescu.

„Copilul Dunării” este capodopera noului mileniu!– Aureliu Goci, critic literar.

Vând pisica!


23473027_1895218297174120_6747492502145228723_nÎn 1992, fiind profesoară de matematică c-un salariu mizer, fără să am habar de ce se întâmplă pe planetă, nu era net pe la noi, am reinventat publicitatea la Brăila. Am făcut primele cărți de vizită directorilor, am proiectat sigle, firme luminoase și foi cu antet pentru corespondență. Am făcut machete cu design personalizat pentru reclame în ziare, trăsnaie pentru care mă înjurau culegătorii tipografi și linotipistul. În decembrie 1992 am scos primul ziar brăilean integral de publicitate. Tiparul clasic era depășit de complexitatea graficii. Mi-am mituit propriul patron cu o sticlă de vodcă și una de Rio, ca să accepte tehnoredactare pe calculator și tipar offset. Toate spațiile publicitare le-am vândut în 48 de ore. Singură… Mai fusese o încercare de ziar tipărit pe offset cu câteva săptămâni înainte dar a eșuat. În 1993 am început să fac ștampile pe o mașină proiectată și confecționată de mine cu ajutorul soțului. Ieri, în urma unei discuții bășcălioase la guvern, a fost eliminată ștampila din documentele firmelor. Liber la hoție, liber la fraudat fonduri europene! N-am să mă înscriu la șomaj. De mâine trebuie să reunesc Comisia Zurich pentru consultări, să-l chem pe Copilul Dunării să-mi procure un Monstru pe care să-l gătesc cu Ardei iuți, să prind Pisica cu papion ca să-i … vând papionul pe OLX. Dacă mă gândesc bine, am și rată la bancă… Musai vând și pisica: Albastru de Rusia, în general o splendoare, momentan cam odârlit… Deh, suferă din dragoste… În rest, ce pot să sper, decât puțină Fericire la preț redus? De ce-a votat guvernul o astfel de inepție? Probabil că Dumnezeu era-n vacanță… Rămâne să-i pedepsesc pe vinovați în Zodia zmeilor. Alta acum! Mi s-a defectat o tastă și nu pot să pun ghilimele… Ghinion!

Bucuria cititului…


Fac ce fac și mai intru în gura lumii. Astăzi am citit un articol urmând un link din FB…
Bucuria cititului …

Ca să te poți bucura de citit așa cum te poți bucura de tinerețea veșnică a sufletului omului sănătos, trebuie să fi avut norocul de a te fi introdus cineva, din pruncie, în lumea basmului românesc, a poveștilor și amintirilor lui Creangă, apoi să fi cunoscut lumea tinerească a Medelenilor teodoreni, a Cirereșarilor chirițeni, a Corigenților la limba română minulești, cea a prietenilor Cișmigiului lui Grigore Băjenaru, să fi savurat niște Aventuri aproximative mușatine ori să fi descoperit la timp poezia magistrală a Luceafărului nostru, făuritor de limbă modernă, atât de iubitor de suflet românesc. Apoi, să fi avut noroc în viață și să fi întâlnit profesori care să-ți fi deschis pofta de a afla, curiozitatea de a ști mai mult, bucuria de a-ți atrage frumusețea unei lumi întregi prin lectură. Și eu cred că am avut acest noroc. 
     Am parcurs mai multe etape și am ajuns acolo unde sunt din ce în ce mai interesat de literatura română contemporană. Nu vreau aici să-i amintesc pe ultra-cunoscuții, mediatizații, Liiceanu ,  Pleșu, Patapievici , Cărtărescu, Ileana Vulpescu ori Neagu Djuvara.
 Ci să atrag privirile spre o cunoștință mai nouă, o brăileancă plină de vervă cu un umor sănătos și un verb ascuțit care face o literatură de bună calitate ce te captivează din primele pagini umplând atmosfera lecturii de miresme bogate, primăvăratice. 
   În urmă cu câțiva ani, la un târg de carte, am descoperit-o la cota 7,70 in pavilionul mare , când mi-a oferit un frumos autograf pe  „ Comisia Zurich”. Mi-a atras atenția prin rigoarea documentației și prin stilul degajat și distins al omului care are ceva de transmis și o face cu plăcere și delicatețe.Apoi i-am descoperit blogul și de pe el am comandat și următoarele-i apariții , la fel de valoroase și savuroase: „Dumnezeu era-n vacanță”, „Copilul Dunării”, „ Ardei iuți ” . 
   Ieri m-am trezit alergând înnebunit de gândul că aș putea rata lansarea ultimei ei apariții -„ Pisica cu papion” . Am gasit cu greu un loc în parcarea din fața expoziției din Piața presei libere și am alergat către standul 313 de la cota 7,70 . 
   Am ajuns la fix. M-am bucurat să o revăd și să o felicit pentru noua ei creație. Abia aștept , ca un „copil” ce sunt , să mă delectez cu o lectură cu plăcere garantată. Deschid cartea și văd: 

„Pentru Radu, cu bucurie. 
                                              Doina Popescu-Brăila 
                                                                            23.11. 2014.”

Originalul aici.

Poveste cu turci, grase și pseudonime


Fiind zilele trecute din zori și până-n seară la târgul de carte de la Galați, sunt convocată de urgență la contabilitate, să mă pronunț asupra bilanțului firmei. Plicticos!

Strâng standul la orele 21, pornesc din Galați spre Brăila, la fix s-o deranjez pe contabila mea care muncise la bilanțuri toată ziua.

Amabilă, îmi întinde d listate. După o zi excelentă de târg, arunc hârtiile pe masă fără să le răsfoiesc. Urăsc birocrația! Doar n-o să îndrept într-un sfert de ceas alergătura sau, bătuta pe loc, de un an întreg! Alea jacta est! Prefer să glumesc cu ea, dacă tot am deranjat-o la ora imposibilă. Scriitorii nu-s bogați, așa că eu îmi plătesc contabila jumătate în bani, jumătate în natură, ca Sheherezada: îi spun povești. Contabila mea adoră proza afurisită!

Doamna are simțul glumei și o poveste mișto în manșetă, așa că încingem spontan un cenaclu umoristic. Îmi povestește despre o colegă din Combinat. Deși teribil de grasă, peste 150 de kile, rămasă văduvă, este curtată puternic de un maistru. O idilă care a făcut deliciul platformei industriale de la Chiscani ani de zile. Se miră ea de amorul înflăcărat al maistrului, așa cum se mirase o viață întreagă.

-O fi turc, doamna Jeni!- zic eu. Turcilor le plac grasele!

-Că bine ziceți, doamnă! Sunteți extraordinară! Nu m-am gândit niciodată! Nu știu cum îl chema, dar toți îi ziceau Turcul! 

-Ei, vedeți! Există o explicație! Precis era șalvaragiu! A, dar poveștilor le stă bine în pereche! Am și eu grasa mea!

Doamna Ionescu, fostă colegă de cancelarie, profă de mate, complexată că nu-și luase examenul de stat, deci, neîmplinită profesional, pitică și grasă era o figură. Greutatea ei: secret de stat! Dar, ca într-o glumă din revista Urzica, atunci când se urca pe cântar, acesta gemea: celelalte trei persoane să coboare, nu cântărim grupuri!

Ochii de aligator, două linii verzi ce se ițeau din faldurile de grăsime, permanentată și vopsită alb strălucitor, fulg de nea, rujată indrăzneț cu un ton de corai, lipoveanca  era când viforoasă, când ciripit de primăvară. Deși măritată cu un nene, cât era ziua de lungă, vorbea despre un alt nene, amantul ei. Numele lui era secret dar, Ioneasca îl alinta Arthur. Cu th, ținea să precizeze de fiecare dată. Fiind un pic peltică, se auzea un… Altul.

 Cancelaria era un fel de casă de nebuni. Directorul adjunct era pedofil și fura de la cantină câte 14 cofraje de ouă. Directorul Lăzărescu, de geografie, făcea orele în natură, în Bărăgan, ducând elevii să-i culeagă porumbul, lui și liderului de sindicat, Anghel. Profa de română, o tipă decentă, frumoasă la vremea ei, țipa până amețea, ca să-i acopere pe elevi. Ei țipau și mai rău, s-o acopere pe ea, fiindcă nu-i interesa gramatica și orele ei erau seci și nisipoase. Profa de rusă nu se deranja să predea, punea note de doi și trei celor care întorceau capul la colegul de bancă sau scăpau un creion din mână. Singura persoană normală era Jeni, profa de biologie, o frumusețe de reviste glossy, mamă a două fetițe. Când spunea Jeni- fetele mele– îmi stătea inima în loc. În acel moment îmi doream să am instant două fete! Soarta o lovise crunt, într-o zi de Crăciun, soțul și fratele, ofițeri amândoi, muriseră în accident de mașină cu o Dacie verde. Îmi aduc mereu aminte cu plăcere de ea: blândă, demnă și curajoasă. Așa trebuia să croiască Dumnezeu toți oamenii! Dar, EL, creator jucăuș, a experimentat, iar și iar, și a produs o mulțime de rebuturi…

Revenind la doamna Ionescu, grasa care se lăuda cu amantul ei, Arthur cu th, îmi venea cam cu sifon. Văzusem eu multe la viața mea, dar asta mi se părea cam gogonată.

Într-o zi, madama povestește că Arthur îi va face cadou un televizor color. Era prin 1992-1993, când toți eram în goana după știri cu trandafiri ori papioane în culori. Să crape fierea-n toți în cancelarie, când vine Arthur cu th, cu televizorul color în brațe, marca Kitt! Îl oferă grasei adorate, asortat cu un speech poetic și substanțial.

-Țațo, mor!– a suspinat decenta profă de română, prima care s-a dezmeticit.

Arthur cu th, să fi avut vreo 75 de kilograme. Era de o eleganță egală lorzilor din filmele englezești, cu pălărioară din fetru cu boruri mici și o mustăcioară a la Clark Gable!

Bârfele au încetat după multe săptămâni, cu o concluzie general acceptată: unii bărbați sunt pur și simplu tâmpiți!

Ei, am spus contabilei mele povestea Ioneascăi dar, mi-a stat pe creier că nu mi-am amintit numele ei mic. Ioneasca și atât. Am ajuns acasă și, jumătate din noapte m-am forțat să-mi amintesc cum o cheamă pe această norocoasă amantă, la propriu, o femeie cu mare greutate. A doua zi, la stand, autografe, cititori, aglomerație, eu cu Ioneasca-n gând: cum o chema Dumnezeule, pe femeia asta? Ionescu și mai cum?…

Vine un frumos cu ochii albaștri, sosia unui coleg de liceu cu care am admirat un răsărit de soare pe malul Dunării în primăvara lui 1988.  Puștiul cumpără Comisia Zurich și Dumnezeu era-n vacanță. În ochii lui văd răsăritul acelei dimineți, de parcă n-ar fi trecut un sfert de veac. Până să mă întorc cu picioarele pe pământ și coatele pe masă, îi bâlbâi dedicația. Dar, înțeleg imediat! Primo: timpul a zburat, am deja o fată, studentă, cam de vârsta puștiului! Secundo: Arthur nu avea mustăcioara lui Clark Gable ci a lui… Kemal AtaturkDrace! De aceea avea numele secret! De aceea îi plăceau grasele! Era turc! Arthur cu th era turc! Dacă noi am fi aflat, nu ar mai fi fost niciun miracol! Nu puterea ei de seducție era la baza relației lor ci preferința turcului pentru grase! Și, totuși, cum o mai chema pe madam Ionescu? Ca de obicei, la târguri, între orele 14 și 17 lumea pleacă la masă. Cumpărători… ioc! Este momentul când apar cei ce-și spun povestea vieții lor, sperând să-i prind la insectar, eroi în romanele mele viitoare. Se apropie timid un domn cu soția lui. Intrebările lor mă lămuresc. Și el și ea repetă obsesiv: Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!

-Evident, ați scris o carte!- zic eu.

-Da!- recunosc ei în același glas. Mă lămuresc pe larg, cartea a scris-o domnul, roman politic. Scos într-un tiraj mic la o editură dar, insuficient promovat, consideră ei.

Eu am întâlnit această editură la o mulțime de târguri în țară, la Alba Iulia având stand chiar pe lângă mine. Editură serioasă dar, sub vremi! Este un adevăr că în țara noastră marketing-ul cultural este foarte subțire, nu există agenți literari, sistemul de difuzare de carte este defect spre inexistent, critica de întâmpinare a dispărut, criticii se laudă între ei sau își laudă nevestele, amantele și gașca la care sunt arondați. Așa cum am mai spus, televiziunile vin la târgurile de carte să vâneze vreo celebritate, Andreea Marin, Cărtărescu, mai nou Iohannis, sau să se cazeze la standurile de cafea, în intimități cu vânzătorii sau luând interviuri patronilor de cafenea.

În urmă cu patru ani, eu ii scriam o dedicație la Copilul Dunării dragului nostru actor național, Florin Piersic, el îmi scria mie o dedicație la cartea pe care o lansa, Toby și Omul cu două nasuri, scrisă de regizorul și scriitorul Andy Kessler. Reporterii de la răposatul TVR Cultural îl întrebau pe Florin Piersic când a băut prima cafea în viața lui. Consternat, Florin îi apostrofează:

-Mai terminați cu Maestre! Nu știți să purtați un interviu, nu sunteți pregătiți și-o țineți cu Maestre! Mie mi-ați luat deja interviu! Aici sunt sute de scriitori, mii de editori și voi alergați tot după mine, să vă spun când am băut prima cafea? Ce importanță are când am băut prima cafea? Penibil! Și te rog să nu oprești camera! Inregistrează tot și spune asta pe post! Terminați cu maneliștii și cafegii și ocupați-vă de cultură! Intervenția actorului a fost ceva mai lungă, dură și foarte bine articulată.

Întorcându-ne la standul de la Galați, concluzia este că domnul scriitor avea dreptate! Muncise ani de zile la roman, trecuse prin emoții până văzuse manuscrisul acceptat de o editură, se publicase, în sfârșit! Aștepta ecouri de la roman, dar se așternuse o tăcere asurzitoare. Nici o revistă literară nu catadixise s-o semnaleze, nici un critic nu scrisese niciun rând, editorul era cam nemulțumit că vânzările sunt subțiri!

Domnul scriitor cumpără Fericire la preț redus și-l întreb cum îl cheamă.

-A, vreau să rămân în umbră! Am publicat sub pseudonim!

-Pentru autograf…- îl liniștesc eu.

Șoptește numele dar insistă că vrea să rămână anonim. Apoi clar și răspicat:

Constanța Ionescu!

Bingo! Constanța Ionescu! Constanța! Constandina! Dina! Dida! Pe grasa mea, iubita lui Altul, Arthur cu Th, o chema Constanța Ionescu și Arthur o alinta Dida! Îmi venea să-l pup pe domnul scriitor, dar m-am abținut! Era cu nevasta! Mă recuperez, o las pe grasa de matematică într-un pliu al scufiței, și-l întreb pe scriitor:

-Constanța Ionescu? Care-i treaba cu această Constanța Ionescu?

-E pseudonimul meu!- se scuză el.

-Zău? Constanța Ionescu? Roman politic, scris de un bărbat și-l semnați Constanța Ionescu?! Și mai ziceți că-i editorul de vină! Cine citește Comisia Zurich, cumpărând cartea de pe internet ori din librărie, se tot întreabă de ce un roman puternic și masculin este semnat cu nume de femeie! Iar dumneata, bărbat, semnezi un roman politic cu nume banal de femeie?

-Este numele mamei!- se apără el încă o dată.

Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!– recunosc și eu, întrebându-mă dacă acest bărbat este fiul acelei… Constanțe Ionescu. Dar, mă înțelegeți și dumneavoastră! Puteam să-l întreb? Domnule coleg, grasa de mate, amanta elegantului Arthur cu th este mama dumneavoastră?

N-am întrebat fiindcă n-am angajat bodyguard! Dar, cu siguranță, este doar o coincidență de dimensiune cosmică între mama scriitorului și Ioneasca, grasa de mate.

Dar, sper că v-am făcut curioși și, dacă întâlniți într-o librărie o carte semnată Constanța Ionescu, vă sfătuiesc să o cumpărați. Fiindcă este un roman politic și, văd că în zilele noastre, romanele politice au mare căutare! Sigur că un drac îmi tot suflă în ureche:

-Cam câte exemplare ar fi vândut domnul Iohannis ca simplu profesor de fizică?

Sau, câte exemplare vindea Adriana Săftoiu, dacă nu promitea să arate românilor chiloții Elenei Udrea, cocoțați pe biroul piratului?

Nu vă spun numele cărții. Constanța Ionescu nu este mulțumită de titlul actual, ales de editură. Dorește să reediteze un alt tiraj sub alt titlu gen O damă și patru ași. N-a putut să recunoască, v-am spus că era nevasta de față dar, deși n-am citit cartea, din două vorbe am înțeles că era O damă la cinci ași! Nimic nu este întâmplător, domnule scriitor!

Cu stângul pe toba


 

Alba Iulia este un oraș fascinant și surprinzător. L-am vizitat prima dată în urmă cu 36 de, apoi în urmă cu 32 de ani. Trecând în octombrie 2014 am crezut ca ma aflu prin lumea închipuită din romanele mele: răsărise o cetate! Uimirea mi-a trecut după ce m-am documentat: în urma cu 2-3 ani, pe fonduri europene s-a reconstruit cetatea după niște planuri vechi de două secole. La început de mai, cu ocazia aniversării poetului, filozofului și dramaturgului Lucian Blaga, am fost invitată la targul de carte Alba Transilvana.

La uimirea mea față de minunata transformare a orașului, o doamnă bibliotecară mi-a spus cu mandrie:

-A fost posibil fiindcă la noi campania electorală este una dar, când este vorba de interesul orașului, politicienii uită de culoarea politică și vorbesc aceeași limbă!

Mare lucru! Îmi doresc să trăiesc ziua în care să pot spune și eu același lucru despre politicianii brăileni.

Târgul a mers excelent, am vândut foarte bine, cititorii din Alba având un procesor al umorului fin acordat. Serile le-am petrecut în cetate. Un moment care a redeșteptat copilul

din mine a fost cel al schimbării gărziilor: străjeri cu peruci albe, uniforme de epocă, făclii, trompete și toba mare.

Alaiul străjerilor venea din față, am început să filmez, apoi la câțiva pași de noi au virat stânga(față de direcția lor de mers) și apoi paralel, pe o alee laterală. Filmând, m-a luat valul și, cu stângul pe tobă, m-am încolonat în spatele lor continuând să filmez. Am ținut ritmul vreo cincizeci de metri. Abia când am văzut câtă lume mă filma de pe margine, mai mult pe mine decât pe soldații cu perucă, m-am potolit.

Așa că dacă mă vedeți pe Facebook, sau, aiurea, pe undeva, cu stângul pe tobă, puteți să râdeți cât vreți! Ironiile răutăcioșilor vor fi un preț prea mic pentru puseele de fericire pe care le-am trăit la Alba Iulia, un oraș cultural, european de care m-am îndrăgostit!

IMAG4287

Gaudeamus 2013


Lume, lume!

Până duminică seara mă găsiți la Gaudeamus, standul 318, pe inelul trei, între stâlpii 5 și 6. Ca și în anii trecuți, reper Fundația Speteanu.

Vă aștept cu romanele mele. Cine nu mai are timp și chef să citească, poate trece totuși să se uite la poze. Am adus imagini fermecătoare din Brăila de altădată, dar și fotografii document cu monumente dispărute ale Bucureștiului.

După trei zile de târg am rămas fără voce, dar mâna încă funcționează, așa că pot scrie autografe!

Gaudeamus, inelul 3, stand 318

Gaudeamus, inelul 3, stand 318

Salonul editurilor hunedorene


In perioada 11-14 octombrie, la etajul III a Mall-ului din Deva se desfasoara targul de carte  Salonul editurilor hunedorene, organizat de biblioteca Ovid Densusianu, sub conducerea domnului Sebastian Bara.Ma gasiti la standul editurii Torent in intervalul 10-20.

Hoţul de timp


În noiembrie 2009 nu se uscase cerneala pe Comisia ZÜRICH că a început Gaudeamusul. Coperta creată de Ingrid şi marketingul fantastic al Adei au făcut ca romanul meu de debut să stârnească interes şi să se vândă foarte bine.

Un tânăr doctorand, fermecător de altfel, m-a ţinut o vreme de vorbă apoi mi-a cerut adresa.

-Poate vrei adresa Adrianei, eu sunt oleacă măritată!- zic, gândind că-mi dădeam bacalaureatul când el încă mai făcea la oliţă.

Râde.

-Nu adresa de acasă. Râde iar… Adresa blogului, mă luminează frumuşelul…

-Aha, asta-i altceva, zic eu mai relaxată. N-am!

-N-ai? Nu pot să cred! Cum? Scrii atât de bine şi ţii doar pentru tine? Îţi trebuie un blog ca să ieşi în lume!

-OK. Îmi fac după târg, admit eu.

-Hai să facem schimb de adrese de e-mail să-ţi trimit nişte template-uri pentru blog şi apoi să-mi trimiţi adresa blogului. Trece zilnic pe la stand încântat de Comisie. Discutăm multă istorie dar after save-ul în exces rămâne în stand multă vreme după plecarea lui. După târg am fost ocupată cu lansarea la Brăila aşa că abia pe 20 decembrie mi-am făcut blogul. Noua jucărie m-a sedus rapid. Când am înţeles că am intrat pe un făgaş periculos era prea târziu: blogul este cel mai mare hoţ de timp! Legea compensaţiei a funcţionat şi aici, mi-a furat timp dar mi-a vândut cărţile şi proza mea afurisită mi-a adus o mulţime de prieteni la care ţin. Cu unii m-am întâlnit şi în off-line la o şuetă cu alţii mă conversez pe mess sau pe e-mail.

Între timp am publicat cărţile Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării şi blogul mi-a făcut o promovare excelentă. Cât voi mai scrie pe acest blog? Dacă aş şti răspunsul la această întrebare precis aş şti şi numerele de duminică de la 6 din 49.

Doctorandul? Deşi teoretic este tatăl spiritual al acestui blog a fost primul banat şi aici şi pe e-mail. Nu, nu sunt o tipă nerecunoscătoare dar tipul mi-a trimis pe e-mail o fotografie de sub duş.  Başca că era tâmpit: când vrei să impresionezi damele nu te pozezi făcând duş cu apă rece!

Dedic această postare Brânduşei- „Gepetto, mai spune o poveste!”- şi nepotului meu de văr de capră, Domnul Goe.

 

Poveştile Brăilei


fragment din romanul Comisia ZÜRICH, autor Doina Popescu,

editura Torent Press 2009   

 În zori, Corvin primi îmbrăţişarea apăsată a celor două femei şi luă drumul hanului, la întâlnirea hotărâtă cu Rose. Se puse pe aşteptat şi, către prânz, Rose veni la volanul camionului, care puţea a peşte afumat.

    – Corvine, în fiecare zi te faci mai chipeş!

    – Bine că mi-ai zis să-mi pun o cămaşă roşie, ca ţiganii, să nu mă deochi!

    Rose îi sări de gât şi îl sărută focoasă, dar Corvin nu se mai fâstâci. Acum ştia sigur că nu l-a încurcat cu SaintJohn şi sărutarea era a lui întreagă, promisiune fierbinte la altele ce aveau să vină.

    Drumul până la Zürich trecu uşor, în veselie. Rose era croită din ciripit şi primăvară. Sunt unele femei care fac soarele să strălucească mai cu temei. Rose era prima dintre ele. Mai strică Corvin oleacă veselia când povesti – poticnit de lacrima din gât, silnicia războiului şi of-ul care-i dăduse brânci, flăcău rătăcitor prin lume.

     Ajunşi la librărie, cheia se blocă în lăcata ruginită şi nu le fu de niciun folos. Zdruncinară un geam în fundul curţii până ivărul se lăsă păgubaş.

    Rose îşi luă proprietatea în stăpânire intrând pe geam, ca hoţul în puterea nopţii, amănunt ce nu-i strică bucuria. Căutară poznaşi dormitorul, căci restul era pierdere de timp.

    Dimineaţa lăptoasă îi găsi repetând cu sârg ce le pria mai bine. Rose, deprinsă cu cele două minute de la Helmi obosea bucuroasă.

    – Corvine, dar bine te mai descurci în scutece, garçon!  Aşa-s toţi românii sau a dat norocul peste mine şi te-ai găsit tu cel mai artist?

    –  Ei, Rose, sita-i nouă, ţi se pare!     

    – Corvine, la Helmi dura mai mult, să-şi lege şireturile la ciubote! Las’ că ştiu bine ce spun…

    –  Acuma, oi avea şi tu dreptate, că românii-s ştiuţi de harnici la cucoane! Lumea spune, că era unu’  Terente, pe la noi, prin Bălţile Brăilei. Unii ziceau că era haiduc, alţii îl ţineau de tâlhar. Vorba e, că toate cucoanele de neam mare de la oraş, ieşeau la promenadă pe faleza Dunării, la Brăila, că doar-doar o da norocul peste ele şi le-o fura Terente să le ducă în hogeacul lui din bălţi! Şi, chiar dacă le era fără spor aşteptarea, ele tot se lăudau la cuconet, când îşi mâncau cu gingăşie şerbetul de trandafiri, că au căzut în puterea tâlharului şi s-au bucurat de toată osteneala lui.

    – Acuma, Corvine, eu care vând cărţi, am să-ţi spun  alta: un tip deştept a zis că atunci când oamenii se îmbulzesc să se laude că au citit cărţile unui scriitor pe care nu l-au citit de fapt, înseamnă că respectivul scriitor a ajuns clasic. Pe acelaşi raţionament, Terente al vostru e un clasic, garçon! 

    – Da’, dacă de Terente ştie o lume întreagă, fiindcă vuiau şi satele şi gazetele, de bărbăţia lui fără pereche, mai bine să-ţi zic de un neam de-al meu! Ascultă bine! Răducan, nenica lu’ tata, era dintr-un sat de la Dunăre, Stăncuţa. Am acolo mai multe neamuri. Flăcău chipeş, pe la 13 ani, l-a spurcat o parşivă de vădană la toate bunătăţile muiereşti. Da’ Veta asta, soi rău! Şi proastă-n clanţă şi numa’ cu cracii-n pod.  A început să se laude prin sat, de norocu’ vârtos ce a dat peste ea şi drăcoasele de muieri, ce crezi? Au început de zor, să-l înnădească:- Hai, Răducane, să-mi spargi nişte lemne! Mulţumesc frumos, Răducane! Despre bani – zău că n-am să-ţi dau, da’, nici nu vreau să mă ştiu datoare! – Răducane, am de urcat nişte fân în pod şi aş vrea să isprăvesc până pe înserat, când se întoarce Tudur de la moară. Arată-mi cât eşti de harnic şi ţi-oi plăti, cum ţi-o plăcea mai bine. Şi, dacă eşti meşter, pe cât te laudă muierile aistea, io nu mă zgârcesc. Îţi dau încă de două ori simbria ori mai mult!

    Şi azi în şură, mâine în fundu’ grădinii sau la bordeiul de la bostană au început destrăbălatele satului să-l îndulcească. Răducan, chipeş croit, ars de soare, cu ochi limpezi şi verzi, să te bage-n boală şi un râs frumos, de dulău tânăr, ce se ştia în mare putere, n-a refuzat nicio muiere; pesemne că avea inima bună! Care-i ţinea calea, pe care o mai nimerea el la loc umbrit, de atâta hărnicie, a ajuns Răducan minunatul satului. Acuma – dacă a isprăvit şi vădanele şi nevestele – năzdrăvanul, cică le-a făcut şi pe fete oleacă curioase. Şi mai era căutat şi de muierile nesătule din Gura Gârluţei. Iar cu gândul – ce să mai vorbim! – păcătuiau muierile din toate satele roată, pe unde se dusese vestea, doar-doar le-o ieşi norocul în cale. Dar nu le era-n drum şi rămâneau, bietele, numai cu jindul. Acuma, ce vină să le faci, dacă ghinda de acasă nu se potriveşte cu ştiuletele din târg? Şi la o urmă, uite, aşa-i o vorbă pe la noi. Adică, cine poate, oase roade! Da’ se vede treaba că flăcăul dăduse-n lăcomie şi se cam întrecuse cu gluma. Deja bărbaţii din sat nu mai puteau intra pe uşa birtului de aşa minunăţie de coarne, ce le rostuise harnic, Răducanu! Numa’ Iani, un bulgar pleşuv,  pirpiriu şi gălbejit, socotea pe Răducanu după alt abac, numai de el priceput. Nea Ion, văduv de mult timp şi, deci fără nicio pagubă din partea Răducanului, îl tăbărî pe Iani. 

    –  Bre Iani, am auzit că Răducan îţi pune coarne, bre n-auzi!

    –  Măi, să fie! Mari, îs coarnele celea, nea Ioane?

    –  Mari, bre Iani! Mari de tot!

    –  Ei, nea Ioane, dară, atunci îs taman bune.

    –  Bune la ce să fie, bre Iani? – întreba nea Ion, fără să-şi creadă urechilor.

    –  Prima şi prima, îs faine la chelie! Să nu mai am bostanu’ chiar golaş!

    –  Eşti tare, nene! M-ai făcut marţ!  Asta-i prima! Da’ a doua?

    – Păi, nu vezi, că m-a făcut mama din sărăcie şi, uite-s aschimodia satului? Năzdrăvanele alea de coarne mă mai înalţă şi pe mine oleacă. Acuma sunt şi eu mai falnic. Deja, mă bagă lumea în seamă, se învredniceşte să stea în poveşti cu mine. De bună oară, chiar mata – recunoaşte franc – că e întâiaşi dată când îţi prăpădeşti bunătate de vreme cu mine. Şi la alt fel, adică, socoţi că tata cerbul o fi un oarecare?! Nea Ion, crezând că amărâtul n-a înţeles bine, că de, bulgar fiind, putea pricepe vorbele în chip pocit, se simţi în drept să se explice.

    – Bre, Iani, copchilu’ ăsta mic, Romică, ăsta, nu-i al tău, bre creştine! Uite, frate, cum se izbeşte la fix,  Răducanului! Uite-te la ochii lui drăcoşi! Leit Răducanu, pe legea mea!

    – Zău? Ptiu… Să fie adevărat? Ei, drăcie? Eşti precis, nene?

    – Sigur, Iani. E treabă cunoscută. Tot satul ştie. Întreabă pe care vrei: o să-ţi spuie la fel. Ştiu toţi! – şi creştinii şi babele şi ţâncii.

    – Ei, atunci, să fie Romică sănătos. Uite, o să am şi eu un flăcău arătos. Brava mie!

    –  Bre, Iani! Eşti capiu, rău! Nu pricepi, bre, că mucosul nu-i al tău ?

    –  Nea Ioane, aicea greşeşti rău, rău de tot. Îţi spun din capu’ locului, să n-avem vorbe la sfârşit! Io sunt grădinar, mă cunoşti. Neam de neamu’ meu, zarzavagii de când ne ştim. Eu o singură lege cunosc. Tot ce creşte în grădina mea, e al meu! Să-ţi fie limpede, bre, nea Ioane, şi ţie, şi la tot satul. Cu babe şi cu ţânci cu tot!

    – Bre, creştine, te înşeală nevasta, bre!- nu se lăsă nea Ion, pe care îl treceau apele.

    – Ei, aveţi voi o vorbă isteaţă, la români. Cică, Dumnezeu, drăguţul, la toată barza chioară face cuib!

    –  Ei, şi,? Ce-are a face barza cu nevastă-ta?

    –  Păi, cam are. E nevastă-mea frumoasă?

    –  Este, bre Iani.

    –   E focoasă? Are tot ce-i trebuie la o muiere?

    –  Are, bre Iani, dar mă ia de cap, nu pricep: ce are nevastă-ta cu urâta de barză?!

    –  Da’ tu nu gândeşti, mă, nea Ioane? La câtă secărică vărs io în cimpoi pe fiece zi, nu-i cinstit să grijească şi de nevastă-mea cineva? Că şi tu ai recunoscut că-i frumoasă şi nu-i de lepădat. De ce să n-o vrea Răducanu şi pe nevastă-mea? Ce, la o adică, altele-s mai cu moţ? Chiar mă necăjeşti. Parcă io ţin vreo slută-n bătătură. Ce dacă-i chipeş Răducanu? Şi nevastă-mea-i soi, şi încă, cum!       Nea Ion se crucea, săracu’, de ce-i auzeau urechile. Zise moale, la o urmă:

    –  Eşti dus pe arătură, bre, zarzavagiule! Alţii, în locul matale, îşi cam ascut cosoarele, frate!

    –  Nea Ioane, io gândesc, că te cam gălbeneşte oftica! Mi-a zis mie odată baba Frusina a lu’ Alionte Şchiopu, că până să-ţi pui sculele-n pod, erai ştiut de futăciosu’ satului. Cum s-ar zice, eşti cuminte, precum jaba de căţa c-un dinte, nene! Aşa că unge-ţi clanţa, nea Ioane, şi cântă voios la altă masă că la mine n-ai niciun spor!

      Pe Răducanu, mă-sa a început să-l ia la rost că i se cam zbătea ochiu’ drept şi nici în bobi nu cădea de bine. De altfel, boroboaţa era cunoscută de toţi încornoraţii şi ameninţările erau făţişe. Ducea mă-sa grijă că, dacă nu se astâmpără, o să sară creştinii cu paru’ să-l alunge din sat, dar Răducanu râdea nepăsător şi îşi ducea mai departe meşteşugul. Şi din ce se iubea, devenea şi mai fercheş şi mai îmbulzit de muieri. Pe la şaptesprezece ani era deja un bărbăţoi vânjos şi chipeş, să se omoare muierile pentru el.

     Într-o zi, în faptul prânzului, un vaiet şi o jale s-a lăsat peste sat. Prăpăd!… Lacrimi şi durere plumbuită a purtat Dunărea mai departe, în satele vecine şi toţi au rămas încremeniţi. Răducan, împătimit vânător, fusese împuşcat în pădure, pe malul Dunării. Sfârşitul lumii!…

    – Corvine, toată lumea îşi face socoteli, pe un sfârşit de lume colectiv şi îndepărtat, fără să priceapă că, de fapt, sfârşitul lumii este individual, personal şi la pândă, colea după primul colţ. Că te mai păsuieşte un an sau încă zece, douăzeci de ani, o fi! Dar,  dacă socoţi pe timpul Lumii, timpul Pământului, viaţa omului este cât un foc de artificii. Vechii înţelepţi ai lumii au creat o diversiune extraordinară. Apocalipsa! Sfârşitul Lumii! Eterna poveste. Să te gândeşti ca la ceva îndepărtat. Ceva de care se vorbeşte mereu. Un basm… Demonetizat de miile de ani în care se tot discută. Să nu-ţi baţi prea tare capul, că tot ne mai rabdă pământul! Ce s-ar face lumea dacă toţi am înţelege, dureros, necruţător, că fiecare pas, fiecare secundă ne apropie viclean de moarte. O deznădejde şi un sentiment de zădărnicie ne-ar cuprinde pe toţi. Nu ne-am mai construi case, nu am mai face copii, nu am mai progresa în niciun fel. Şi atunci s-a găsit leacul-leacurilor: Apocalipsa. Să nu mai vezi pădurea, din cauza copacilor! De fapt, sfârşitul lumii nu este al tuturor, ci al fiecăruia, pe rând. Când mori, ţi se sfârşeşte o lume întreagă! Câte bucurii, câte zâmbete, câte răsărituri, câte flori ai putea avea! Dar mori şi toate astea se termină pentru tine. Sfârşitul lumii nimeni nu îl împarte cu nimeni, Corvine! E al meu, al tău, al fiecăruia dintre noi! Singurele noastre certitudini în viaţă sunt Moartea şi Răutatea Lumii. Şi, când mă refer la Răutatea Lumii, mă gândesc şi la cea planificată, determinată de o sumă de acţiuni bine concertate, dar şi la nesfârşita răutate generată de nepăsare şi indiferenţă.

    –  Cum ar veni, toţi suntem îmbulziţi într-un tren ce goneşte în mare viteză, cu vuiet asurzitor. Tren care opreşte ba în halte prăfuite, ba în gări elegante şi luminoase. Ba se târăşte, ba aleargă mâncând pământul. Şi toţi ne temem şi ne văicărim că acest tren va deraia într-o zi şi praful şi pulberea se va alege şi de tren şi de noi când, de fapt, moartea îşi ia tainul în fiecare haltă, în fiecare gară. Uite-aşa, unii urcă alţii coboară în gări, alţii, pur şi simplu, cad din tren între halte. Sunt destui şi cei ce-şi zdruncină nădejdea şi se aruncă singuri din acest tren, ce se îndreaptă fatal spre pieire. Doar că toţi tem o staţie terminus comună iar, în realitate, suntem daţi morţii pe traseu. Cam asta ai vrut să zici, pe vorba ta de cărturăreasă, nu?

     – Din păcate, viaţa este un traseu istovitor, cu sens unic şi final trist. Câtă putere există în om, să râdă, să cânte şi să mărşăluiască cu seninătate spre moarte! Dar, Corvine, te-am întrerupt! Spune mai departe povestea Răducanului.

    – La jăndar, toţi bărbaţii care-au fost de faţă au zis că s-a descărcat arma accidental şi că Răducan s-a puşcat singur.  Arma lui era rece, nu trăsese niciun foc şi cine a făcut armata înţelegea din prima făcătura. Dar, cum şi nevasta jăndarului îşi cam pusese poalele-n cap şi se cam păruise cu coana preoteasa pe dragostea voinicului, jăndarul cu toţi bărbaţii înţeleşi, au ţinut-o într-o vorbă. Răducan s-a puşcat singur şi basta! Mă-sa şi-a smuls părul din cap de jale, de aşa nenorocire, că i s-a prăpădit fecior ca bradu’, la doar 17 ani. Şi, dacă n-ar mai fi avut încă 11 fete şi feciori mărunţei de crescut, încheia socotelile cu sărăcia, să se ducă după Răducan, mândria şi lumina ochilor ei. Dar, spre mirarea tuturor, dincolo de puhoiul de lacrimi şi amarul de mamă, şi-a călcat peste durere şi n-a crâcnit pâs la jăndar ori la popă, chit că s-a dus vorba prin sat şi a ştiut şi cine-i făptaşul şi cine tăinuitorii. În mintea ei de ţărancă, Răducan călcase toate legile pământului şi a socotit că oamenii au fost în drept, să-şi caute dreptatea şi să-şi întoarcă nevestele în aşternuturi legiuite. Măsura ce o întrecuse Răducanu l-a pierdut până şi în ochii familiei. Şi mă-sa călcase strâmb în tinereţe şi făcuse şi pe Gheorghe şi pe Anica de fată. Orfană de la 9 ani şi minte uşoară, căzuse repede în aşternut viclean. Da’ intrase-n rându’ lumii: se măritase cu un creştin blajin şi mai slobozise încă zece copilaşi bărbatului său. Gândesc că a făcut atâţia, ca să rămâie uitaţi cei de boroboaţă. Adică: –Măi bărbate, unde hrăneşti zece guri, mai ciugulesc încă două, că doar n-o fi foc!

     Acuma, de jalea muierilor din sat, ar fi multe de istorisit. Da’ trei zile, cât a ţinut priveghiul, muieri şi mai tinere şi mai bătrâne şi-au muşcat mâinile şi au mai făcut o Dunăre din lacrimile lor. Dar, din ce plângeau fetele şi tinerele neveste, babele plângeau de zece ori pe atât. Lacrimi peste lacrimi, trei zile fără sfârşit. Ţaţa Anicuţa, muiere coaptă bine şi cu limba urzicată, văzând că tinerele s-au mai domolit, le-a apostrofat cu năduf: – Proastelor, proastelor, plângeţi fă, proastelor că aveţi după cine! De proaste ce sunteţi, v-au secat lacrimile! Deh, voi prea multe sulace pricepute, cred că n-aţi prea văzut la viaţa voastră şi n-aveţi habar, ce-aţi avut şi ce-aţi pierdut! Noi, astea bătrâne, care am văzut cam tot ce era de văzut, în toate satele roată, başca prin târg la Brăilă, jelim cu temei, maică! Că aşa a vrut Dumnezeu, să îmbulzească la Brăila toate neamurile pământului, că te pomeni că am fost puşi în cărarea lui Tata Noe. Şi, cum românu-i bun şi răbduriu şi mereu bucuros de oaspeţi, ne-am avut bine cu toţi şi ne-am ţinut aproape şi la bucurie şi la necaz. Am avut parte, maică şi de armeni vânjoşi şi ucrainieni noduroşi, tătari pitici şi turci pofticioşi, leşi chipeşi şi bulgăroi obraznici, unguri parşivi şi lipoveni morţi de beţi, italieni smuciţi şi grecotei hoţomani, machidoni, de le mai zice şi ţânţari, ruşi colţoşi şi ovrei de se ţineau scai de fustele noastre. Şi ascultaţi la mine ce vă spui: că o cruce de bărbat ca Răducan nu s-a mai văzut şi multă apă o să mai curgă pe Dunăre până când o mai da norocu’ peste satu’ ăsta! Ca să nu zic vorbuliţă mare, Dumnezeu, ce-a luat de la toţi, de-a zămislit atâţia nevolnici în lume, a pus toate bunătăţile în trăistuţa lu’ Răducan, drăguţu’. Ni l-a trimis nouă în sat, ca să ne mai treacă urâtul de secetă şi sărăcie şi de beţivanii puturoşi, pe care îi avem fiecare în bătătură. Şi când o fi să se mai nască aşa putere de voinic, om fi oale şi ulcele, cu o găleată de cenuşă la cap. Noi încă un Răducan nu mai apucăm, şi nu ştiu zău, dac-o mai da norocul vreo dată peste voi, cu toată tinereţea voastră. Proastelor, proastelor, plângeţi-l pe drăguţu’ de Răducan, bucuria noastră, că n-a mai lăsat Dumnezeu în lume altul ca el. Răducane-Răducane, frumosul-frumoşilor, voinicul-voinicilor, brăduţul-brăduţilor…

    – Corvine,  gata cu povestea lui Răducan şi a lui Terente, că mă faci curioasă! Acum te las de izbelişte şi dau fuguţa până la Brăila să mă pricopsesc c-un armăsar mai obraznic decât tine. Şi poate mai apucăm să mai şi dormim, că s-au albit ferestrele…     

    O vacă mugea în apropiere şi altele îi răspunseră pe gâlceavă. Cu pernele pe cap, se îmbulziră la somn, după ultimul cântat al cocoşilor.

O zi liberă


Cu 17 ani în urmă, pe 4 aprilie 1994 a apărut Torent Press. În 2009, pe 4 aprilie, soţul meu mi-a spus că-mi face cadou de ziua firmei o zi liberă în care să fac exact ce-mi doreşte inima.

Cam ce credeţi că face o nevastă, după 20 de ani de căsnicie, când primeşte libertate absolută din partea soţului?

Shopping? Cosmetică? Fitness? Sex?

Ei, variante sunt multe dar eu am ales să fac exact ce îmi doream demult: m-am apucat să scriu un roman. Aşa că pe 4 aprilie 2009 am scris primele 20 de pagini din romanul Comisia ZÜRICH.

Astăzi fac un nou bilanţ: Comisia ZÜRICH, Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării tipărite, Despre sex în gura mare în curs de editare.

Ca să vezi ce poate face o femeie în libertate! 

Soacra de Brăila- un brand confirmat


Prin ’90, fiind studenţi, de 1 Mai, la mare, căutam o cazare mai ieftină şi am ochit nişte căsuţe. Administratorul avea full şi ne-a refuzat scurt dar la casetofon cânta La noi la Brăila, la tanti Elvira… şi tipul fredona şi el. Rugbistul, cu prezenţă de spirit îi spune că şi nevastă-sa e de la Brăila. Tipul zâmbeşte larg şi ne întinde cheile de la o căsuţă: Continuă lectura

Gaudeamus


Începând de mâine vă dau întâlnire la Gaudeamus, pe ultimul inel, la standul 310. O să vin cu Niţică, gânsacul Toderaş, Ada şi Sabrina. Vă aştept cu discounturi la cărţi şi vederi cu Brăila veche Continuă lectura

Noutăţi editoriale


Mi-am dorit dintotdeauna gemeni şi uite că am reuşit!

Romanul Ardei iuţi şi volumul de proză afurisită Copilul Dunării au ieşit din tipar simultan. Coperta romanului Ardei iuţi este realizată de Sabrina, care schimbă tema radical faţă de coperta romanului Dumnezeu era-n vacanţă.  Continuă lectura

Dragoste şi durere


 Privi în urma ei cu ochii umezi… Pe femeia aceasta ar fi vrut-o de nevastă! Rar se întâmpla să-i placă o femeie. Cinstit, nici nu se prea întâmplase, decât Continuă lectura

Ţeapă


În acest week-end am participat la Zilele Brăilei, marea sărbătoare a oraşului care în ultimii ani a ieşit între foarte bine şi excepţional. Am avut un stand pe strada Regală, în faţa Teatrului şi altul pe Esplanada Dunării. Am prezentat imagini cu Continuă lectura

PROZĂ AFURISITĂ


Au trecut nouă luni de la debutul meu literar cu romanul Comisia ZÜRICH şi şapte luni de la lansarea acestui blog. Nouă luni, timpul în care se pregăteşte un pui de om să iasă în lume. Puiul meu, de care sunt foarte mândră, şi pe care vi-l vestesc după nouă luni, este PROZA AFURISITĂ! Continuă lectura

13 femei


Am avut sarcini grele cu multiple complicaţii şi primul copil, Ingrid, s-a născut la şase luni şi trei săptămâni, iar Sabrina la şapte luni. Deşi aveam 27 de ani când eram însărcinată cu Ingrid, mi se spunea mămica-copil. Continuă lectura

Bătaia nu-i ruptă din Rai


Satul era aşezat pe malul Dunării şi copii se scăldau toată vara, zbenguindu-se fără griji şi traversând Dunărea înot de mai multe ori pe zi.

Dar, toamna venea vremea întristării. După ce că pierdeau rândul la joacă şi scăldat din cauza şcolii, mai încălţau şi ciubote să le stâlcească picioarele şi şi-o mai luau şi pe coajă de la domnul învăţător, om iute la mânie şi năzuros din cale-afară. Continuă lectura