Copilul Dunării


Dunărea hrănea satele din jur, înlesnea călătoriile şi schimbul de mărfuri şi tot ea, parşiva, lua suflete de flăcăi şi copilandri, umplând malurile de jale. Şi la câţiva ani odată, aduna puhoaie de ape în lungul său drum şi, le revărsa cu furie sfărmând gospodări, înecând deopotrivă oameni şi dobitoace. Continuă lectura

Reclame

VACANŢĂ CU VACI


În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic. Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui,  la Stăncuţa, un sat pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă și-mi interziceau să mă apropii de ea. Mi-ar fi plăcut să mă joc în pădurea de pe mal dar ziceau că e locuită de lupul care scăpase cu bine din Scufița Roșie.

Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul. Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !

Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor. Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu  curcanii şi gâscanii. Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…

Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copiii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.

Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr.  Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul. Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă de pe pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.

Seara se-ncheia dramatic. Cirezile se-ntorceau de la islaz şi, din capul uliţei, se auzea un vuiet combinat din ropot de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau, ba se şi încălecau unele pe altele. Mai târziu am aflat de ce. Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!

Într-o zi, la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă. Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele, decât spânzurată de gard.

Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.

În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:

-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!

Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe care le mânca singur de fiecare dată.

Şi începea nenorocirea! Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente. Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată. Relatările erau vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi. Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:

– Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!

Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.

Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, trîgând nădejde că, poate, o fi totuși a lui, chit că baba n-avea niciun dubiu.

Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…

După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi. Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.

Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copiii au ieşit în mijlocul uliţei să strige:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.

Ziua următoare a plouat.

Lenuţa, o fată de clasa a VII-a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi, drept premiu că am fost îndemânatică, mi-a făcut o păpuşă de cârpe.

Rămase singure i-am explicat de nebunia copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, i-am povestit despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.

Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin. Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie. Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes. Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.

Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.

Şi ziua următoare, minune!

Au trecut avioane, copii au început să strige şi, eu mai tare decât toţi:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane. Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi pe copilul de 4 anişori.

Apoi, de la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat. L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş. Mi-a zis că n-are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.

Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila. Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea! Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.

Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor  la mamaia Mihaica, cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.

Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, sub ocrotirea caldă a mamaii Mihaica aveam alt curaj!

SINONIM PENTRU RAHAT


Eram studentă şi mă simţeam tare bine în camera cochetă din cămin. Ca o părere, se aude un ciocănit discret la uşă. Atât de delicat nu putea să bată decât Marcela, o tipă blândă din Ploieşti. Deschid şi o invit în cameră.

Mă întreabă şoptit:

-Ce faaci?- cu un a prelung şi leneş.

-Mănânc rahat proaspăt cu apă rece!- răspund eu dezinvolt.

Aud uşa trântită şi când întorc capul, Marcela dispăruse.

Pricepând că nu toată lumea are umorul fin acordat şi că stilul meu direct mai sperie căprioarele,  pun patru bucăţele de rahat proaspăt de lămâie pe o farfuriuţă de cafea Continuă lectura

RUGBISTUL SUB FUSTELE ŢIGĂNCII


În seara aceasta familia a complotat să-mi smulgă laptopul din braţe ca să fac ce urăsc mai mult: kilometri în Mall. Pentru coeziunea familiei şi ca să nu-mi saboteze cineva routerul la noapte, m-am dus.

Criză-criză dar, poporul se călca pe picioare!

Sabrina, fii-mea cea mică era să leşine de emoţie: cânta o puştoaică, Andra. Nu ştia nimeni numele de familie dar, era ceva gagică sau nevastă a lui Măruţă. N-am reuşit s-o văd, că abia îmi făcusem ghetele cu cremă şi nici nu-s kamikaze de felul meu dar, am luat un cappucino şi am ascultat de la masă: gagica asta chiar cânta bine-bine. Soţul meu jura că le zice live. Dacă e aşa, bravo ei, dar tare mă mir să mai cânte live cineva în România în afară de Ada Milea! Mai era şi Tatiana Stepa…

Dar, ce mi s-a părut absolut surprinzător, puştoaica mea s-a căpătuit cu o poză cu autograf. Oameni buni! Am avut surpriza vieţii mele: două riduri fine pe gât, pliul nebronzat la subraţ, toate firele de păr la locul ei. Vedetă fără Photoshop! Ca să vedeţi şi voi minunea, mâine o scanez.

Simona Tache are un post mişto pe tema vedetelor porţelanate-n PhotoShop. Nu vă dau link-ul că-s în criză de timp dar, îl găsiţi voi.

Cum am fete frumoase, ta-su cu ochii pe ele ca pe brăţările dacice. Ei, aş! Când s-a terminat concertul, evident piedusem copilul şi nici semnal la telefon n-aveam, că Mall-ul e în câmp, în bătaia Bărăganului.

Am behăit un sfert de oră la limita infarctului apoi a sunat mobilul. Fata era pe lângă Andra să capete autograf.

Aşa emoţii n-am mai avut de când am pierdut-o pe Ingrid la mare. Avea un an şi patru luni şi îi luasem o rochie superbă, albă, ca o mică mireasă şi sandale de catifea roşie cu clopoţei sunători, aurii: elegantă foc! Mergem în Neptun la o terasă cu un gard de beton cam ca la o cetate, vis-a-vis de COCOŞUL NU ŞTIU CARE.

Masa plină, terasa full, copilul juca şotron fericit. Toate bune până dispare copilul.

Căutăm, întrebăm, nimeni n-a văzut nimic. Ieşim la stradă şi mi se face rău: vreo 15 apaşe cu fuste se instalaseră cu inele, piepteni deşi din os şi piatră ponce. M-au tăbărât să-mi ghicească.

Eu, le întreb politicoasă ca să le câştig cooperarea:

-Vă rog, n-aţi văzut o fetiţă mică-mică…

-Da ce, buzato, crez c-am luat-o noi? Hauzi, fa, zâce că i-am forat poradeu! Ho, pă ia!

Şi nici una, nici două sar toate la bătaie. Ei, bate-te cu şaviţele, madam! Ştiţi cum reacţionează o mamă care şi-a pierdut copilul? Cred că-l băteam şi pe Shogun! Dar, până să arăt ce pot a apărut soţul meu: rugbist şi taur.

A luat vreo două după mine căci, cu toată vitejia din sufletul meu eram oricum încălecată.

Le-a buşit de gard şi le-a băgat nişte înjurături din Ferentari, chit că a locuit în Drumul Taberei, apoi le-a aliniat pe războinice şi le-a zis:

– Struţoaicelor, să-mi daţi copilul că vă gâtui cu mâna mea, vă şi jumulesc şi vă dau şi sare!

Şi s-a apucat frate şi le-a căutat pe toate pe sub fuste!

Vă e milă de ele, nu-i aşa?

De el să vă fie, dragilor, că cea mirosit el sub fustele lor… nu găseşti nici la Protan.

După prima s-ar fi lăsat păgubaş dar, omu-şi căuta copilul şi pentru un copil de un an şi patru luni era loc berechet.

Ştiţi ce-i mai rău decât un taur? Vă spun eu: un taur înfuriat! Ei bine, cât le-a ridicat fustele la toate cinşpe, au mai venit vreo trei să le salveze: la gard cu toate!

Amarnica anchetă s-a terminat fără rezultate! Soţul meu aproape s-a sinucis degeaba.

Am trecut drumul la terasa COCOŞUL NU ŞTIU CUM şi am luat toate terasele din zonă la rând. Apoi, ne-am întors leşinaţi la terasă şi mi-a venit o idee: erau scule pregătite pentru formaţie şi guriştii mâncau copane la o masă.

Îl rog pe unu’ să descrie copilul la microfon, poate scoate vreunul nasu’ din blid şi zice c-a văzut copilul.

Până îi explic omului ce şi cum, din bucătărie iese un bucătar cum vezi numai prin cărţi şi reclame, cu un tub mare, alb pe cap, cu un pliu caraghios ca o gogoaşă deasupra, ţinând în mâini un platou XXL de cartofi prăjiţi, altbucătar în spate cu un platou de clătite şi în urma lor, ţanţoşă fetiţa mea. Aşează platourile pe brâul fântânii arteziene, o mângâie pe frunte şi pleacă.

Mă duc la ea, o îmbrăţişez şi o întreb de unde vine:

-Am vlut taltofi păziţi-păziţi si m-am dus la butătal să-i cel. Stiam că sunt flumoasă si o să-mi dea! Avea o chestie drăguţă, pe C îl pronunţa T.

Mă aşez la masă şi nu mai scap copilul din ochi. Soră-mea se ia de mine:

-Stresat-o! Ai văzut că n-a fost nimic? Io ştiam că este bine!

-Dar, puteai totuşi să-ţi mişti fundu’ să m-ajuţi la căutat!

-Nu ţi-am zis că n-avea rost? Aveam eu un feeling…-zice sor-mea rîzând.

Şi nu te mai holba atâta la fată, că-i rămân cartofi-n gât!

I-ai numărat toţi dumicaţii copilului…

Mă mai realxez, dar tot cu ochii pe ea. Mă duc al budă. Mă întorc, copilul nu-i!

-Motane, unde-i copilul?

-Era aci…

Fără panică mă duc la bucătar:

-Nene, lasă glumele că fac infarct! Unde-i copilul?

-A, acum chiar că nu-i la mine! Tocmai mi-a povestit chelnerul ce spaimă-aţi tras!

-Apaşele! S-au răzbunat apaşele!

Iar afară, iar aliniate la gard şi pipăite, începuse să le placă:

-Hau, ce mă gâdilezi, frumosule!

-Mie să-mi faci genecologic, că la mine-ncape şî doi copchi odată!

-Hai, bre, pune mâna colea să sâmţi ceva la fata, că la uscata mata nu-i rost!

Eu eram uscata! Şi soacră-mea are-o grijă, că n-are fis-u’ ce strânge-n braţe!

Femeie pentru ea se cheamă de la 150 de oca-n sus!

Percheziţie inutilă, copilul nu-i! Disperare totală, eu şi el căutăm vreo juma’ de ceas ameţiţi.

Ne întoarcem la terasă şi hai la staţie să dăm semnalmentele copilului. Între timp, guriştii terminaseră platoul de copane şi cântau repertoriul lui Cătălin Crişan. O mare de oameni invadaseră ringul de dans.

Ne rupem hainele ca la Cenaclul Flacăra dar, cui păsa.

Străbatem valul de oameni şi la formaţie, oamenii aplaudau în cerc iar fii-mea dansa de mama focului.

Bucuroşi de deznodământ fericit, ta-su o ia în braţe şi dansează cu ea vreo juma’ de oră, apoi, cerem nota.

Până vine nota, povestim soră-mi şi cumnatului despre percheziţii şi despre cum s-au gâdilat pupezele a doua oară.

Cumnată-miu zice:

-E clar! I-au chemat pe aurari să vă taie. Când ieşim, o să ne aştepte nişte băieţi cu veste şi pălării, dotaţi cu mustăţi şi iatagane. Ăştia ne taie!

Vine chelnerul, achităm şi-i spunem şi lui ce grijă ne frământă.  Soţul meu insistă să plătească platoul de cartofi prăjiţi şi clătitele, bucătarul vrea doar un pupic de la puştoaică dar, zice că are dreptate cumnati-miu şi ţiganii o să ne taie.

Îl chamă pe şefu’ care devine grav şi sună la poliţie să ne asigure escortă.

Sună cam douăzeci de minute şi pune verdictu’: ăştia ori sunt beţi morţi, ori în p… până-n gât! Sunteţi pe cont propriu! Îmi pare rău de voi, sunteţi o familie drăguţă. Poate totuşi scăpaţi!- zice el nesigur, numai aşa să ne sporească puţin curajul.

Plecăm morcoviţi dar, hotărâţi să luptăm bărbăteşte.

Aveam o speranţă mică, să fi plecat zburătoarele din zonă.

Soţul meu strecoară un ban la chelner şi-l trimite-n recunoaştere. Pupezele la gard.

Ne luăm figuri fioroase şi ieşim.

Ca la un semn, şaviţele ridică toate poalele şi le flutură dansând, ceva între ţigăneacă şi can-can. Un ţâgan mititel le zicea din muzicuţă.

-Ha, pune mîna, baroane, să sâmţi ceva!

-Ha’, ia ceva tare la Venezuela!

-Uite colea, la Emancipata!

-Fă, Funciaro stai la rând, că te cârpesc!

-Ţ-a plăcut ochiosule? Să vi şî mâine! Ha, miroase, să vezi că ne-ai bagat la cheltuială! Na că ne-am dat cu odicolon!

Rupţi de emoţii, am dormit ne-ntorşi. La plajă, a doua zi, băieţii pe terasă la bere, eu sor’mea şi mama păzim copilul cu străjnicie. Ne luăm precauţii suplimentare: o şapcă de blugi pusă invers şi un scutecel roz ca o pelerină ne scuteau de confuzii cu alţi copilaşi în pielea goală.

Sigur că după vreo oră, Ingrid dispare. Eu şi mama treierăm plaja în lung şi-n lat fără rezultat.

Văd un nene că monitorizează ţâţoase cu un binoclu: îi zic c-am pierdut copilul şi-l rechiziţionez.

El zice c-a dat 100 de dolari pe el şi că nu-i pasă, ba chiar urăşte copii.

Eu mă enervez şi-i zic că nu face decât 50.

Mi-l smulge, îl recuperez, îi dau un brânci şi-i zic că soţul meu e rugbist.

Se potoleşte şi scanez apă şi uscat.

Mă uit, mă uit şi ce văd: fotograful ţinea o cămilă pe căpăstru, pe cămilă o maimuţă şi la coada cămilei, cu un aer fericit, exact fii-mea.

Dau binoclul şi fug spre carvană.

Fotograful striga la megafon: COPII, PLÂNGEŢI LA MĂMICA,  SĂ-I FOTOGRAFIEM PĂSĂRICA!

A doua zi fotograful ne-a adus poze gratis cu puştoaica. Am mai pierdut-o de două ori până la sfârşitul sezonului dar, cu ajutorul tipului cu binoclu’, care l-a cunoscut pe soţul meu şi nu ştiu de ce, a devenit chiar amabil, am recuperat-o de fiecare dată de la coada cămilei.

Stau în pat şi clănţănesc la laptop dar, zâmbesc cam mânzeşte: mi s-a săltat oleacă tensiunea, gândindu-mă la frisoanele de-atunci!

CUŢITARII DE LA BRĂILA


fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

Eram prin clasa a patra şi mergeam pentru prima oară în tabără de vară la Albac. Eram o bună sportivă şi alergam în toate părţile ca un argint viu. Zilnic făceam drumeţii pe munte şi eram prima şi la urcat şi la coborât. Turiştii pe care-i întâlneam aveau nişte bastoane chic de care se ajutau, dar noi copii aveam fiecare un baston improvizat din câte o creangă mai zdravănă.

Într-o zi eram cap de coloană la coborât ca de obicei. În faţă, o viperă. Îi trag un retevei în cap şi încă unul şi aştept bucuroasă să vină trupa din spate să mă laud la toţi pentru voinicia mea. Ajunge şi comandantul taberei, un profesor localnic şi dă-i perdaf!
– Eşti o inconştientă! Din prima zi am înţeles că o să am probleme cu tine! Mă bagi în puşcărie, fato! Voi ăştia din Brăila, parcă a dat strechea-n voi! Nu-ţi dai seama ce-ai făcut?
Obrajii îmi plezneau de ciudă că în loc să mă aprecieze şi să se minuneze de vitejia mea aproape că a sărit la bătaie şi îi răspund îndârjită:
– Domnul nostru Tudor a spus că atunci când şarpele ne iese în cale

să-i zdrobim capul!

Cum domnul comandant era prof de sport, cu siguranţă n-a priceput cine-i Domnul Tudor şi ce-am vrut să zic, fiindcă s-a uitat la mine ca la un gândac şi şi-a continuat săpuneala până în tabără, explicând că de Domnul Tudor să ascult la Brăila, că în Ţara Moţilor el este stăpân. Ajunşi în tabără convoacă un careu lângă catarg şi mă scoate în faţă, făcându-mi morală zdrobitoare în faţa tuturor.

Se întoarce spre mine:
– Acum, zi-le tuturor ce mi-ai zis şi mie! Urechile-mi explodaseră de furie şi de umilinţă şi abia reuşind să mă abţin să nu izbucnesc în plâns, strig să se audă pe tot platoul:
– Domnul nostru Tudor Vladimirescu a zis că atunci câmd şarpele-ţi iese în cale să-i zdrobeşti capul! Eu am dat de două ori ca să fiu sigură!
Învăţătoarea care ne însoţise grupul, doamna Şerban, o femeie cu un simţ al umorului desăvârşit a ieşit în faţă şi a început să aplaude. Profesori şi elevi au aplaudat furtunos. Eram răzbunată! La masa de seară eram deja în centrul atenţiei. Simţeam că Petrişor, băiatul comandantului taberei mă plăcea, dar specific vârstei, încerca să se facă remarcat prin agresivitate. Eu fiind din Brăila, când trecea pe lângă mine şuiera: cuţitarii, cuţitarii…
Din Brăila eram toţi, de la mai multe şcoli, dar el numai cu mine avea o problemă. Devenită o mică vedetă, Petrişor se înverşunase şi mai tare: cuţitarii, cuţitarii…
Enervată îl împing şi îl ţintuiesc de bârna de lemn de pe terenul de sport şi îi spun: Ascultă şarpe! Înainte de apariţia elevatoarelor în schela Brăilei, încărcarea şi descărcarea grânelor în vapoare se făcea cu cârca hamalilor. Pentru legarea sacilor, hamalii purtau un ghem de sfoară şi un cuţit ca să-şi lege sacii la gură şi să-i poată ridica în cârcă fără să verse cerealele. Că seara mai mergeau în cârciuma din port şi se mai cafteau la băutură, asta se întâmpla în toate porturile lumii, nu numai la Brăila. Învaţă istoria, mucosule! Doar şi mama ta stă jumătate din zi în bucătărie cu un cuţit în mână tocând zarzavatul sau tranşând o găină şi eu nu zic că este cuţitară, fraiere! Şi găina o taie tăticu’ cu ditamai cuţitul, că l-am văzut cu ochii mei. Dar cuţitul cu care taie porcul de Ignat şi mielul de Paşte, ai? El tot cuţitar o fii? Petrişor tace…

Apare tatăl lui Petrişor, adică chiar bunul meu prieten comandantul…
Hopa, am sfeclit-o!

– Ce se întâmplă aici, Petrişor? Parcă ai centură neagră la karate! Te bate o fată?
Îi spun tăticului din ce ne-am luat, îl duc şi pe el pe la Brăila, îi explic cum e cu uneltele hamalilor din portul Brăilei şi cum o poveste greşit înţeleasă de la 1900 ne aduce etichete nedrepte, nouă brăilenilor, când meseria hamalilor a dispărut şi odată cu ea legendarele cuţite. Comandantul pare că a înţeles speţa şi îi întinde un măr lui Petrişor.
– Hai, karatistule, mai toceşte la istorie! Fata asta ne dă cu istoria în cap la amândoi… Uite, rupe mărul ăsta şi împarte-l cu fata în semn de împăcare!
Petrişor se străduieşte, dar mărul nu se dă rupt. Săritoare, scot un frumos briceag chinezesc, tai mărul cu dexteritate şi-i întind lui Petrişor o jumătate.
Directorul rămâne stupefiat. Ar vrea să zică ceva, dar nu-şi găseşte cuvintele de consternare.

Explic cu seninătate:

– Ei, ce-i? N-aţi mai văzut un briceag chinezesc? Am dat la schimb pentru el o unghieră chinezească şi o serie de timbre! Am un hobby cu bricegele…

PENTRU TINE