Comoara turcilor

COMOARA TURCILOR

La naşterea celui de-al 12-lea copil răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusese. Amărât că s-au înmulțit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zicea că nu-i mai  răsărit decât Neghiniţă, pisoiul  cel  mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, din lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: își boteză pruncul Niţă.

Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.

Născut sub zodia Scorpiei, Niţă era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copiii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.

Adesea, copilul zicea cu năduf: v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Venera, ai? Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard? După ce că-s mic şi pricăjit, cum să mă înfăţişez  lumii cu numele ăsta neisprăvit?  Auzi,  dom’le,  Niţă! Tâmpiţilor! Treisprezece capete de idioți! Cred că vouă v-a  fost lene să-mi găsiţi un nume şi m-a botezat pezevenghiul de moş Papuc la beţie! Nu prea-l contrazicea nimeni şi copilul suferea ori de câte ori îl striga cineva pe pocitul nume.

      Iscusită povestitoare, Dobrița, ca să-i treacă de supărare, îi zicea de moşi şi uncheşi,  popi, notari ai satului.

      Lămurit de straşnicele beţii ale lui moş Papuc, fratele  tatălui,  ce rezema gardurile, Niţă zicea râzând poznaş: 

     –Uncheşii cei grozavi, de care vorbeşti mata, şi-au lăsat  potcoavele şi păcatele în Iad şi, curăţaţi de pârjol, s-au tolănit, viteji şi neprihăniţi, în mintea lu’matale! Io, când îl văd pe moş Papuc sforăind în şanţ, nu prea-mi vine la socoteală a crede că ta-su’ ori moş-su or fi fost niscai pricopsiţi! Mai taie coada vulpii bre, mamică, bre, că te-o auzi careva şi ne-om pomeni de râsul curcilor!

Atunci, Dunăre de supărare, mamă-sa răbufnea:

–Ba-ţi zic, să ştii şi să-ţi intre-n cap, că nu eşti neam de fitecine! Strămoş-tu Vintilă era barcagiu, cărăuş de aur la turci.  Când  se-aduna  birul,  se  urcau  sacii  de  galbeni  în barcă, adesea chiar şi săcuţi cu bijuterii grele şi nestemate, Vintilă şi frat-su, Ichim, trăgeau la rame.

Turcii, moleşiţi de căldură, ca  să le  mai treacă de urât, râdeau de cei doi:

–Prost eram, bre, Vintilă! Prost ca toţi rumânii! Noi belim de  aur la voi, voi căraţi de aur la noi! Tare prost eram mă, Vintilă! Prostul proştilor!

De ani buni, cei doi frați înghiţeau ocara turcului. Într-o zi, fără să fie vorbiţi, la un semn al lui Vintilă, miruiră pe cei doi turcafleţi cu vâslele. Răsturnară barca cu aur cu tot şi, aruncând din haine, să fie găsite, să pară că s-au înecat, înotară până la Insula Mică.

–Şi, aurul?– se holba Niţă cu ochii strălucitori. Au dosit barem o parte?– întreba plin de speranţă.

           –Nu, Niţică! N-au avut nesăbuința s-aducă asupra lor blestemul aurului şi furia turcului. Iscoadele Agiei au umblat  multă vreme să afle dacă neamurile barcagiilor o duc oleacă mai răsărit, şi-au luat vite ori şi-au trimis copchii în şcoli. Abia după vreo cinci ani s-au liniştit, socotind c-au fost prinşi de viclenia Dunării în vreun anafor, fiind daţi morţii în ceasul cel rău. Vintilă şi Ichim au rămas să trăiască precum pustnicii în  insulă,  mâncând  peşte ori  prinzând  la  groapă  câte  un godăcel fără noroc. Iarna le-a fost mai greu dar, cu timpul, pescarii au început să treacă  Dunărea pe îngheţ, să lase un coș cu merinde. la loc ştiut, că – de!- le era mai la- ndemână să-i ştie pustnici pe cei doi, decât mânaţi de foame să devie lotri şi să prade satele ori să le fure femeile. Aşa, băiete, că uncheşii ăştia ai tăi au arătat voinicie, curaj şi  inimă  curată  în  faţa  Domnului!  Până  la sfârşitul zilelor s-au rugat pentru sufletele celor doi turci şi pentru iertarea grelelor păcate făptuite la patimă. Călcând porunca a cincea şi-au luat istovitoare povară pe baierele  sufletului, dar nefiind din neam de  ucigaşi, au lucrat să facă pe plac Domnului, căutând cale spre iertare.

           –Măcar un bănuţ să fi păstrat pentru fiecare nepot! La cât ne-am puit în neamul nostru, un sac ori doi ne ajungea la  toţi!-  zicea  copilul  şi  lacrimile  îi  curgeau  pe  obraji  de ciudă că atâţia bani s-au dus pe Dunăre…

         Povestea s-a înşurubat în capul copilului şi, de mic, a învăţat să se întreacă cu peştii. Înota cu ochii deschişi şi, după cum îl învăţase un pescar, mânca oul fiert ori copt cu coajă cu tot, fiindcă i se spusese că acesta este sicretul să nu i se pună  cârcei. Era ştiut că, dacă te prindea  un cârcel, cum  păţiseră şi  copilaşi şi oameni în toată  firea, cădeai la sigur pradă Dunării hrăpăreţe…

            Surorile mai mari îşi dădeau aere şi-o făceau pe deşteptele lumii. Se ocupau cu nădejde de educaţia piciului neastâmpărat şi, pentru mai multă convingere, mânuiau şi nuiele atent cojite şi ţinute în apă, în iesle la Venera.

Ele, fiind fete de măritat, aveau pretenţie şi la Niţă să vorbească taman ca un orăşean, să nu le facă de ocară în faţa pretendenţilor. Adică să zică frumos picioare, pieptăn, nu cum zic copchii cei proşti: chicioari, cheptăn. Sătul  de  aerele  lor de surori mai mari, o făcea pe învăţăcelul domol cât era în umbra aprigelor nuiele dar, când ajungea în drum, având mare nădejde în picioarele lui de mânz, le striga să le facă în ciudă:

–Na, ţaţă, învăţătură! Na! Na, ţaţă, să auză tot satul! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn! Ţine, ţaţă, voroave de conțopist! Ţine, colea, de vă săturaţi! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn!

Câte două-trei surori îşi uneau forţele şi fugeau după împieliţatul de Niţă până la Dunăre. Ghiaurul, cât era de  mititel –  să fi avut patru-cinci  anişori –  fugea  ridicând colbul în drum şi nu era chip de prins. Ajuns în pădure, pe malul Dunării, îi pierdeau urma. Niţă avea locul lui sub mal, unde se dezbrăca iute, îşi dosea hainele într-o  scobitură şi, cu trestia  pregătită să-şi tragă aer, se prelingea în apă să nu facă cercuri rotitoare şi să fie dat de gol. Surorile îl strigau o vreme, apoi plecau să-l caute în alte ascunzișuri.

Niţă cobora pe fundul Dunării, înotând cu  ochii deschişi,   convins că de data asta chiar va găsi barca răsturnată şi sacii pântecoşi de galbeni ori bijuterii bătute-n pietre scumpe.

            Într-o zi, un luciu îi atrase atenţia. Cu inima bubuindă coborî pe fundul apei şi văzu un ciob verde. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată!  Bucuros, gândind că-i un nestemat,  îl strânse în pumnul micuţ şi fugi repede la mamă-sa. Puse ciobul la ochi şi zise fericit:

–Mă vezi, mamă, mă vezi?

–Te văd, mă, te văd! – zise mă-sa posacă, fără să ridice ochii de la lucrul de mână.

Uimit, copilul repetă:

–Mă vezi, mamă, mă vezi?

–Te văd, mă, te văd! – zise mă-sa, tot fără să ridice ochii de la igliţă.

–Ete-a  dracu’, mă vede şi prin asta! – zise el înciudat.

Abia atunci ridică Dobriţa ochii şi văzu pe copil cum o privea prin ciobul de sticlă. Îi explică râzând că nestematul lui nu-i decât un ciob, numai că sticla nu-i transparentă ca la clondirul de untdelemn, ci colorată, lucru mult mai rar pe vremea aceea, dar fără mare preţ.

*

Mică fiind, am auzit adesea această poveste, Niţă fiind  chiar fiorosul papaşa, iar Dobriţa, bunica mea, mare tartoriţă ce-mi mâncase sufletul în copilărie. Trecuseră peste treizeci  de ani de când auzisem  această istorie şi, ca multe alte amintiri, se rătăcise şi aceasta izgonită de grijile imediate.

În 2004, mutându-mă în casa în care stau şi acum, toată  familia despacheta de cu spor, numai eu, având un hobby cu gravura pe sticlă, lucram la un velier pe care aveam să-l ofer prietenei mele de Ziua Femeii.

Sabrina, puştoaica mea de patru ani, zise:

–Mamă, mă vezi?

Eu, cu zgârieciul în mână, lucrând la carena corabiei,

am răspuns mecanic:

–Te văd, mamă, te văd!

–Mă vezi, mamă, mă vezi?– a întreabat ea tot mai uimită.

–Te văd, mamă, te văd!– am răspuns tot cu ochii la gravură.

–Ia, uite, mă! Mă vede şi prin asta!

Brusc, aducându-mi în minte povestea ciobului de sticlă colorată, cuvintele Sabrinei m-au electrocutat. Am ridicat capul: fetiţa râdea frumos, privindu-mă printr-un ciob de stiplex verde.

           Atunci, toate istorioarele care mă fascinaseră în copilărie au căpătat alt sens. Deformate de trecerea timpului, peste 30 de ani, îngroşate  de  baba  Dobriţa,   mare  povestitoare, dar şi lăudăroasă fără pereche, n-am mai cercetat cât este adevăr în ele, ori dacă este măcar în doze fine. În fond, nici n-avea importanță! Le-am deplasat în zona legendelor spre a le oferi copiilor aventură, bucurie, candoare şi-un hohot clocotitor de râs.

O știre fără două milioane de vizualizări

Haiducul Dunării

PESCARUL GHINIONIST

(capitolul II din romanul Haiducul Dunării)

În Stăncuţa, satul de la Dunăre, multe mergeau anapoda, dar gospodarii ştiau pe propria piele că unde-i rău, e loc de mai rău, aşa că-şi vedeau de treburi ca şi când le-ar fi fost bine. De parcă iureşul războiului şi asuprirea neamţului n-ar fi fost destul, în sat fu repartizat Tomac, o namilă de jandarm, ce mergea doar călare. Zbierând la lume acolo unde-ar fi mers vorba bună, îşi croia drum printre oameni cu biciuşca, chit că nimeni nu-i şedea bucuros în cale. Venit de la oraş, le reproşa ţăranilor praful, arşiţa şi lipsa facilităţilor urbane. Sătenii îndurau supuşi, cum mai înduraseră şi pe alţii.

Singurul ne-mpăcat cu câinoşenia jăndarului era Niţică, împieliţatul cel mic al Bulgăroaicei. Făcut de mamă-sa la bătrâneţe şi cam din calicie, după ce mai slobozise încă unsprezece plozi înainte, Niţică era puţin la trup, dar mintos. Adesea sătenii ziceau că parc-ar mai fi fost la un cur de babă. Nici mamă-sa, Bulgăroaica, fiind descântătoarea satului, adică la egal cu cârciumarul şi popa, între greii obştii, nu era slabă la minte.

Jucându-se c-un pui de arici pe malul Dunării, Niţică tot îşi zdrobea mintea, să găsească o cale, să-l îndepărteze din sat pe jăndar. Îi plăcea să privească gârla, îl ajuta să-şi rânduiască gândurile poznaşe. Călifarii pluteau făloşi printre raţe şi gâşte. Lotci pescăreşti – opincile lui Dumnezeu, cum le zicea băiatul – ţeseau tăcute malurile.

Pe seară, când să plece spre casă, îl puse pe puiul de arici în iarbă şi porni spre sat. După câţiva paşi, răzgândindu-se, făcu cale-ntoarsă. Îl luă în palme, întrebându-l:

–Ce-ai să te faci tu, micuţule, singur-singurel pe aici? Unde-i mămica ta?

Ariciul scânci.

–Uite, Puiule! Mă prind să-ţi fiu tătic! Tătic bun şi dulce, nu cum sunt taţii prin sat: beţivi, zurbagii şi bătăuşi! Te voi boteza Tunsu! În seara asta te iau cu mine, dar te voi aduce pe malul gârlei în fiecare zi. Dacă vine mama ta după tine, te las ei şi noi rămânem prieteni. Dar, sufleţel, dacă eşti al nimănui, bucură-te: acum mă ai pe mine!

A doua zi, un soldat neamţ puse afişe la cârciumă şi la biserică, anunţând pentru duminica următoare concurs de pescuit. Putea participa oricine poftea, premiul fiind un ceas militar marca Marvin.

Fiind sat de pescari, mulţi îşi puseră nădejdea să se fudulească punând mâna pe grozavul ceas.

Dar jăndarul le strică socotelile. Trecu călare pe uliţe şi interzise oamenilor să vină la concurs. Astfel, rămase singurul participant din sat contra nemţilor. Se şi vedea cu superbul ceas Marvin la mână!

Ba mai mult: le pretinse să vină spectatori, să vază toţi cu cât dichis ridică ‘mnealui peştele din apă.

Niţică, văzând că-i pune pe ţânci să-i sape după râme, se pregăti şi el… în felul lui.

În dimineaţa concursului comandantul hotărî ca şi din partea nemţilor să fie tot un singur concurent. Oamenii se adunară cu price pe mal. Îl urau pe jăndar şi-l blestemau cum nu-şi aminteau să mai fi blestemat pe cineva vreodată. Oancea al lui Carcalete şi Grigore al lui Carşoti erau cătrăniţi:

–Am ajuns de râsul stârcilor, frăţică! Pescari din neam, de-am dovedit caşaloţi şi monştri[1], să stăm cu braţele cruciş cât bagă băţu-n baltă un târtan! – zise al lui Carcalete.

–Doamne, apără şi păzeşte, că greu ne mai încerci pe noi! Să-mi pice mâinile de-oi aplauda! – întări Carşoti.

–Nu te grăbi cu vorba, nea Grigore! Eu zic c-o să aplauzi, de-ţi vor roşi palmele! – se băgă şi copilul în seamă.

–Dispari, drace, să nu-ţi pişc ţie niscai aplauze! – îl apostrofă pescarul.

Copilul îşi croi loc, ochind poziţiile în care se instalaseră concurenţii. Apoi, lăsând lumea să-şi verse năduful, se retrase din mulţime şi-şi văzu de treburile lui. Înotând pe sub apă, ajunse exact sub undiţa jăndarului. Cu trestia cu noduri sparte, inventată de Tirenti[2], Niţică respiră în voie şi-şi duse planul la bun sfârşit.

Mai întâi, de încălzire, îi agăţă de cârlig  o cutie de conserve umplută cu chetriş[3].

La fir întins pescarul trase victorios. La semnal oamenii începură să aclame. Tinicheaua pendulă în aer în râsete şi huiduieli. Carşoti răguşise.

Niţică aşteptă o vreme, apoi îi puse în cârlig o ciubotă stâlcită.

Tomac smuci. Oamenii jubilară şi nemţii traseră încă o porţie de râs.

Concurentul îşi propuse să-şi păstreze calmul, mânat de dorinţă: voia musai să capete ceasul!

Să se răcorească deplin, agăţă în cârligul neamţului o tigvă de cal.

Camarazii amuţiră, dar sătenii se amuzau gros.

Socotind c-a venit timpul pentru marele trofeu, Niţică agăţă-n cârligul târtanului o mâţă moartă.

Firul se-ntinse iar. Jandarmul se opinti plin de speranţă. Hoitul ieşi din gârlă tăind aerul  în urale.

Soldaţi şi săteni erau în delir. Grigore al lui Carşoti îşi încinse palmele:

–Dat dracului, mezinul Bulgăroaicei! La fix a zis! – se minună omul. Îi mâna lui! Mă prind!

Pescarii se simţeau răzbunaţi. Veniseră porniţi pe zaveră şi ieşise de comedie!

Niţică gândi să mai prindă ceva din spectacol şi se hotărî să iasă. Mai avea ceva de făcut: cu grijă să nu mişte pluta, storci şi râma din cârlig: lucru ştiut, peştele muşcă doar la râma vie. Din patriotism, strivi şi râma vărzarului.

     Vericule! Tomac îşi speriase norocul, dar nici neamţul nu se simţea prea bine!

Înotă în aval, ieşi pe furiş din apă, aşteptă pitit să i se usuce părul şi se amestecă în mulţimea de curioşi.

Sătenii râdeau pe furiş, iar nemţii se tot mirau de ghinionul concurenţilor.

Concursul se termină fără ca jăndarul să prindă un ciortănel cât de mic. Umilinţă până la nori!

Popa Lisandru, trecut prin grele încercări cu Niţă, văzu cârpit cu fir albastru ghinionul nefericitului şi-i zise coanei preotese:

–Nu spun cum a făcut, dar mă prind că-i mâna împieliţatului!

–Decât cu Niţică, mai bine lupta cu tot satul! – fu de părere şi prezbitera.

Nici nemţii nu vedeau în ghinioanele recente, simple coincidenţe pe capul bieţilor pescari. Puteau paria că-i mâna lui Nitz, dar nu aveau dovada. Plin de oftică, Tomac se purtă şi mai crâncen cu sătenii.

 

 

[1] A se vedea volumul Copilul Dunării.

[2] Romanul Terente-Zodia zmeilor.

[3] Pietriş.

O ambulanţă pentru literatura noastră

Aşa cum ştiţi, am început anul 2016, în ziua de Sfântul Vasile în ambulanţă.

Fiindcă tensiunea mea urca la cer, asistenta îi ceru şoferului prin intercomunicaţie să cheme un elicopter SMURD. I-am spus că nu este cazul, sunt hotărâtă să trăiesc, fiindcă am două fete de crescut şi-un roman de terminat. Mi-am rotit ochii prin ambulanţă, mi s-a aprins acel beculeţ  şi-am început să cânt încetişor: E bine, bine, e foarte bine…

Asistenta m-a întrebat dacă mă rog. I-am zis că fredonez un cântec şi, surprinsă, m-a rugat să cânt tare. Am cântat până la spital şi tensiunea a coborât de la 28 la 22.  A doua zi dimineaţă m-am întors acasă şi cam într-o lună am terminat de scris romanul Terente.

Am scăpat, apoi ambulanţa nu mi-a mai ieşit din cap. De la Gaudeamusul din 2009 am participat la 53 de târguri de carte în toată ţara. Prezenţa la târgurile de carte presupune cheltuieli destul de mari pentru bugetul unui scriitor: stand, motorină, cazare, reclamă vizuală. Mi-a intrat în cap să-mi cumpăr un camper pentru a rezolva problema spinoasă a costurilor cu moteluri, hoteluri, pensiuni. Dar preţurile camperelor nu-s pentru buzunarele unui scriitor nearondat la niciun „sindicat literar de succes”,  cum zicea cineva, astfel că ambulanţa, izolată termic, cu anumite dotări suplimentare din fabrică putea fi soluţia aproape perfectă. Mecenatul în România este un simplu cuvânt de dicţionar, fără aplicabilitate practică, astfel că a trebuit să învârt fânul singură şi de această dată. Am alergat de la un târg de carte la altul, la Iaşi, Galaţi, Alba Iulia, Brăila, la târguri de antichităţi. La fiecare târg am pus câte un bănuţ în buzunarul magic, şuruburi pentru ambulanţa mea!

Pe 06.06. 2016 la ora 16 Dumnezeu era-n vacanţă! Sau poate nu! Un accident teribil pe Autostrada Soarelui, m-a lăsat fără Megane, dar în viaţă. Maşina se izbea de parapeţii autostrăzii dar eu aveam acea siguranţă, ca în Ceşcuţele nebune,  că totul se va termina cu bine.

Era momentul să-mi iau Ambulanţa! Zis şi făcut: Nino, nino! Mi-am luat o ambulanţă Ford Transit din 2007 izolată termic, cu două zone de aer condiţionat, iluminare şi curent la 12v în dubă. Pentru moment mi-am încropit un pat şi mi-am achiziţionat o toaletă chimică performantă.  Ultimele patru târguri de anul trecut le-am făcut cu ambulanţa. Ar mai fi de investit într-o aerotermă webasto şi o cabină de duş. Dar, mă bazez pe Terente!

Ei bine, bate vânticel de primăvară, nu mai e rost de stat pe acasă!

După o încălzire pe urmele Chiajnei, în zona muntelui Netrebnicul, începe sezonul târgurilor de carte cu ambulanţa. Prima descindere va fi în Cetatea Băniei.

Între 1 şi 5 Martie ne întâlnim la Craiova, la Târgul de carte Gaudeamus, în incinta Teatrului Marin Sorescu.  Staţi cu ochii pe ambulanţă! Nino! Nino! 

Romane publicate: Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi, Pisica cu papion, Fericire la preţ redus, Dragoste şi ciocolată, Terente-Zodia zmeilor.

Proză scurtă umoristică: Copilul Dunării. Copilul Dunării este disponibil şi în ediţie bilingvă în traducerea Sabrinei Popescu.

„Copilul Dunării” este capodopera noului mileniu!– Aureliu Goci, critic literar.

Johny Răducanu a zâmbit din stele

Pe 27 decembrie, la sala nou amenajată Johny Răducanu de la Centrul de Creație Brăila, a avut loc Gala Premiilor Culturale Brăilene, ediția I, sub patronajul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național la inițiativa doamnei dr Ana Hărăpescu, directorul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național Brăila. Sponsorul a fost Clubul Rotary și de înmânarea premiilor s-a ocupat președintele clubului, domnul Iulian Grigorescu.

Suportul artistic a fost asigurat de elevii de Școala Populară de Artă Vespasian Lungu.

Au fost premiați brăileni sau prieteni ai culturii brăilene, arheologi, muzeografi, păstrători ai tradițiilor etnografice și folclorice, artiști din sfera teatrului, muzicii, graficii dar n-au fost uitați nici cei care transpiră pentru propășirea culturii scrise: profesorul Ion Munteanu-monograful Brăilei, domnul Aurel Furtună- corectorul scriitorilor brăileni, editura Istros ce suflă praful de pe cronici. Pentru întreaga activitate a fost premiat cu un trofeu de excelență profesorul Teodor Buculei, autorul mai multor cărți dar mai cu seamă a  dicţionarului enciclopedic Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, apărut în 1993, cu un cuvânt înainte de Edmond Nicolau – savant brăilean. Cea de-a doua ediţie, apărută în 2004, însoţită de un cuvânt introductiv al criticului literar Gabriel Dimisianu, a a avut 730 de articole față de doar 452 la prima ediţie. Profesorul  Toader Buculei a trudit în biblioteci şi arhive, a corespondat cu un număr impresionant de persoane și a elaborat un Larousse autohton. Seriozitatea lucrării este conferită de referințele critice și notele bibliografice. „Vom constata, cu uimire că, practic, nu există domeniu al culturii – fie că este vorba de gândirea abstractă a filosofului sau matematicianului, fie de artele plastice sau interpretative, de literatură – în care Brăila să nu fi fost prezentă cu valori de prima mărime”-scrie brăileanul Edmond Nicolau.  Criticul Gabriel Dimisianu- el însuși de rasă brăileană- subliniază că Brăila a reușit „să furnizeze culturii române, şi nu doar acesteia, un atât de mare număr de personalităţi creatoare, sub privegherea benefică, s-ar zice, a unui geniu fast al locului”.

Cu siguranță maestrul Johny Răducanu a zâmbit din stele când s-a văzut gazda acestor oameni de ispravă. Am recunoscut pe mulți dintre premianții acestei Gale, oameni serioși și muncitori care au trudit pe șantiere de arheologie, pe schele, la reconstituirea plasticii arhitecturale a caselor de patrimoniu, în arhive și își merită premiile. Cum să nu-și merite trofeul Costel Pătrășcan, caricaturistul care poartă după el la vernisaje scheletul unui tip care a trăit bine, și care și-a adunat trofeele din 39 de țări? Dar, fără să fi trudit din greu, fără transpirație, numai pe inspirație,  ei bine, cine credeți că a mai primit un premiu?

N-o să ghiciți așa că vă spun eu: pișicherul de Nițică ajutat de gânsacul Toderaș! Răsfățat de Gheorghe A Stroia în Dincolo de vitralii, băgat în seamă de revista Armonii culturale în foileton în fiecare joi, năzdrăvanul a cucerit acest juriu de oameni serioși și a pus mâna pe o diplomă de onoare. Nu vă lăsați păcăliți de textul savant de pe diplomă: se acordă doamnei Doina Popescu pentru talentul evocării atmosferei satului brăilean și artei narative a scrierilor sale. Nu! Cel care a sedus juriul a fost Nițică! Și cu siguranță a chibițat un pic și gânsacul Toderaș…

Această prezentare necesită JavaScript.

La noi, la Brăila…

Brăila! Cine învaţă să-i asculte salcâmii sunători va prinde şi miezul poveştilor şi spusa oamenilor de la noi. Bătrânii oraşului zic că aici a fost Pământul Făgăduinţei şi, cum să nu-i crezi, când atâta şir de popoare şi-a legat destinul de aceste locuri: greci, armeni, nemţi, austrieci, ovrei, lipoveni, leşi, sârbi, bulgari, ucrainieni, italieni, englezi, tătari, turcafleţi şi câţi alţii!  Bărăganul mănos şi Dunărea, cu generozitate de boieroaică, i-a hrănit pe toţi fără să-i pese nici unuia nici celuilalt de-s spelbi ori tuciurii, creştini, păgâni ori tăiaţi prinprejur.  

Brăila începe la Dunăre şi se termină la Dunăre dar, farmecul ei este fără început şi fără sfârşit. Arcele bulevardelor, desenate cu rigoare matematică ne spun poveştile  bătrânelor case ale armatorilor- poveşti de iubire, gelozie, trădare, faliment şi jale. Sunt casele din care-au fost izgoniţi proprietarii pentru a găzdui vremelnic ciocoi comunişti ori oameni prea simpli pentru a înţelege cu câtă suferinţă a fost plătit confortul lor. În aceste zile, musafiri din toată ţara sunt veniţi la Brăila ca să descifreze genomul de brăilean. Nu că cele ce arătăm noi în aceste zile ar fi ascunse dar, cine vine fugar, mânat de treburi ori doar în trecere, nu apucă să descopere decât, poate, întîmplător, o mică parte din bogăţia spirituală a oraşului nostru. Biserica evanghelică, biserica armenească, mitropolia de rit vechi, catolica, mozaica, bulgăreasca, fosta moscheie ce poartă numele de Sfinţii Arhangheli, biserica greacă ori catedrala Sfântul Nicolae, strada Regală, palatul monumental al teatrului, fostul hotel francez, Grădina Mare ori faleza Dunării sunt doar o parte din vectorii ce au făcut parte din planul nostru de seducţie.  Municipalitatea a instalat recent plăcuţe indicatoare spre reperele istorice ale oraşului dar a uitat să scrie pe ele un avertisment important: Străinilor, fiţi cu băgare de seamă! Cine va iubi Brăila, nu se va mai vindeca niciodată!

Aşa se face că noi, brăilenii, avem atât de mulţi prieteni din soiul cel mai bun!

Mulţumesc tuturor prietenilor care au fost astăzi prezenţi în foaierul Teatrului Maria Filotti, unde s-a lansat volumul de proză afurisită Copilul Dunării. Promit să mă laud mâine.  

 

Copilul Dunării- lansare la Maria Filotti

Începând de mâine, 30 noiembrie, Brăila intră în sărbătoare până pe 6 decembrie. Brăileni de pretutindeni se întorc acasă, dar şi musafiri de soi vor poposi în urbea noastră, unde vânturile din Bărăgan şoptesc Dunării cele mai stranii poveşti. Primăria Brăila i-a pus pe jar pe turci, lipoveni, greci, armeni, bulgari şi români deopotrivă, adică toţi ce şi-au făcut casă bună în oraşul nostru să-şi arate portul, dansul, năravul şi bucatele tradiţionale.

De la aşa aleasă adunare nu putea să lipsească nici Niţică, fiul bulgăroaicei. Ştiu că nu v-am mai povestit de multă vreme despre Niţică dar sunt sigură că nu l-aţi uitat!

Ei bine, vineri la 17,30 Niţică îşi pune hainele de oraş şi vine la teatru. Nu la orişicare ci taman la Brăila, la Maria Filotti, unde se adună lumea să-l admire, fiindcă are loc lansarea volumului de proză afurisită Copilul Dunării. Vă aştept pe toţi, copii, mămici şi bunici să-l cunoaşteţi pe chiznovatul de Niţică şi pe fudulul de Toderaş- gînsacul vorbitor. Pentru cine a venit mai tîrziu în bătătura mea, îl găsiţi pe Niţică aici şi aici.

Şi pentru că Niţică este un personaj adorabil, se vor aduna să-l răsfeţe domnul Aureliu Goci, critic şi istoric literar, venit din Bucureşti împreună cu studentul la actorie Andrei Goci, de la Timişoara doamna Maria Grapini, preşedinta Asociaţiei Femeilor de Afaceri şi, de la Iaşi, directorul tehnic al Centrului Cultural Misionar Doxologia ce păstoreşte editura Doxologia şi radio Trinitas, Serafim Pantea. 

Gazde la teatru ne vor fi regizoarea Anca Cismaru, actriţa Liliana Ghiţă şi actorul Dan Moldoveanu.

Hoţul de timp

În noiembrie 2009 nu se uscase cerneala pe Comisia ZÜRICH că a început Gaudeamusul. Coperta creată de Ingrid şi marketingul fantastic al Adei au făcut ca romanul meu de debut să stârnească interes şi să se vândă foarte bine.

Un tânăr doctorand, fermecător de altfel, m-a ţinut o vreme de vorbă apoi mi-a cerut adresa.

-Poate vrei adresa Adrianei, eu sunt oleacă măritată!- zic, gândind că-mi dădeam bacalaureatul când el încă mai făcea la oliţă.

Râde.

-Nu adresa de acasă. Râde iar… Adresa blogului, mă luminează frumuşelul…

-Aha, asta-i altceva, zic eu mai relaxată. N-am!

-N-ai? Nu pot să cred! Cum? Scrii atât de bine şi ţii doar pentru tine? Îţi trebuie un blog ca să ieşi în lume!

-OK. Îmi fac după târg, admit eu.

-Hai să facem schimb de adrese de e-mail să-ţi trimit nişte template-uri pentru blog şi apoi să-mi trimiţi adresa blogului. Trece zilnic pe la stand încântat de Comisie. Discutăm multă istorie dar after save-ul în exces rămâne în stand multă vreme după plecarea lui. După târg am fost ocupată cu lansarea la Brăila aşa că abia pe 20 decembrie mi-am făcut blogul. Noua jucărie m-a sedus rapid. Când am înţeles că am intrat pe un făgaş periculos era prea târziu: blogul este cel mai mare hoţ de timp! Legea compensaţiei a funcţionat şi aici, mi-a furat timp dar mi-a vândut cărţile şi proza mea afurisită mi-a adus o mulţime de prieteni la care ţin. Cu unii m-am întâlnit şi în off-line la o şuetă cu alţii mă conversez pe mess sau pe e-mail.

Între timp am publicat cărţile Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării şi blogul mi-a făcut o promovare excelentă. Cât voi mai scrie pe acest blog? Dacă aş şti răspunsul la această întrebare precis aş şti şi numerele de duminică de la 6 din 49.

Doctorandul? Deşi teoretic este tatăl spiritual al acestui blog a fost primul banat şi aici şi pe e-mail. Nu, nu sunt o tipă nerecunoscătoare dar tipul mi-a trimis pe e-mail o fotografie de sub duş.  Başca că era tâmpit: când vrei să impresionezi damele nu te pozezi făcând duş cu apă rece!

Dedic această postare Brânduşei- „Gepetto, mai spune o poveste!”- şi nepotului meu de văr de capră, Domnul Goe.

 

Sub lupă-penele gânsacului Toderaş

Copilul Dunării

Astăzi am primit o carte prin poştă: Dincolo de vitralii de Gheorghe A. Stroia.

A ajuns la fix fiindcă eram la birou într-un rar moment de respiro cu o cafea în faţă şi am deschis-o la întâmplare pe la pagina 133. Ca să vezi întâmplare, protagonista eram chiar eu, alături de Niţică şi jupânul Toderaş. Ia te uită îmi zic: s-a găsit un critic literar să-i numere penele drăguţului de Toderaş!

DOINA POPESCU –BRĂILA: „Copilul Dunării”

sau

 „ Despre valenţele paradigmatico-sintagmatice ale unui stil inovator – premisele reuşitei literare”

Doina Popescu, semnată pe aproape fiecare carte „Doina Popescu Brăila”, mândră de locul său de baştină, este creatoarea unei specii literare noi şi anume „proza afurisită”. Dacă s–ar încerca o definiţie a acestei proze afurisite, atunci ar suna cam aşa: „episod epic, cu derulare intermitentă, secvenţială şi relativ restrânsă ca arie temporală, populată din abundenţă şi colorată ostentativ de personaje literare hâtre, creatoare ale unor inedite situaţii tragi-comice, de cele mai multe ori cu valenţe oximoronice”. Toate cărţile Doinei Popescu-Brăila s–ar încadra în această sumară definiţie a prozei afurisite, începând chiar cu romanul său de debut: „Comisia Zürich”, apărut în 2009.

            Născută la 16 octombrie 1968, la Brăila, profesor de matematică, pilot, jurnalist, scriitor şi om de afaceri de succes, Doina Popescu surprinde „breasla” prin apariţia în anul 2010 a trei titluri noi de carte: romanul „Dumnezeu era-n vacanţă”, romanul poliţist „Ardei iuţi” şi nuvela „Copilul Dunării”, toate editate de Torent Press (tot o creaţie a efervescentului şi neobositului literat brăilean). Cu toate că unii critici literari s-au cam „grăbit” să eticheteze „prozele afurisite” ca „bune pentru presă şi nu de adunat într-o carte”, opinia generală a cititorilor săi reconfirmă dictonul: „degustibus non disputandum” –făcând din aceste „proze afurisite” unele dintre cele mai savurate scrieri ale momentului.

Deşi este o carte– mărturisire, a unui personaj volubil, isteţ, frumuşel şi dotat cu o stare de agitaţie permanentă– specifică vârstei, „Copilul Dunării” (o „epopee”structurată în 28 de „cânturi”) respectă„canoanele” prozei afurisite, o lucrare atipică despre un timp atipic. Personajul principal –Niţă – aminteşte, într–o oarecare măsură, de Nică al „Amintirilor din copilărie”. Şturlumbatic, neastâmpărat, uneori egoist şi răzgâiat, dar dotat cu o inimă mare, milos şi cu un deosebit spirit de justiţiar, Nică este al doisprezecelea copil al Dobriţei şi al lui Constandin. Născut într-o familie numeroasă, el „vede” multe, „ştie” şi mai multe, şi participă la diverse acţiuni ale luptei de rezistenţă împotriva nemţilor. Iată cum îl descrie autoarea: „Niţă, născut sub zodia Scorpiei, era un drac de copchil blond, cu ochii albaştri, mai pricăjit decât copiii de vârsta lui, însă iute de picior şi săltăreţ la minte”. În aproape fiecare carte a autoarei brăilene una dintre constante este prezenţa armatei germane cu al său Wermacht: ranguri, onoruri militare dar şi comportamentul specific cotropitorilor, care sfârşesc prin a fraterniza cu „cotropiţii”. Ce spune autoarea despre ea-însăşi? „Era o vorbă: ce legătură are baba cu mitraliera! Vă spun imediat. Am rămas fidelă viselor din copilărie şi am realizat tot ceea ce mi–am propus în viaţă: să trăiesc după propriile reguli, să pilotez avioane, să mă mărit din dragoste, să fac nuntă americană, să am o fetiţă Ingrid (dar, Dumnezeu mi-a trimis-o şi pe Sabrina, să–mi fie bucuria deplină), să scriu.”. Prin analogie, deşi la o altă scară şi probabil într–o altă dimensiune temporală, această descriere i s-ar potrivi de minune şi lui Niţă, pe care autoarea l–a „înzestrat” cu o fire rebelă ori greu de supus, care face lucrurile doar după bunul său plac şi care-şi urmează complice visele, duse până la absurd. Acest „Nică”– localizat de autoare în timpul celui de-al doilea război mondial– este „în stare” să lege prietenii adevărate cu „cotropitorii” nemţi– bucătarul cel gras, Hans – cu care pune la cale multe episoade amuzante, pedepsite de comandant, dar răsplătite în ascuns cu ciocolată fină. Niţă mai este în stare să fure inimilor nobile ale unor personaje din altă categorie socială, în special prin devotament şi onestitate.

Pentru a-şi justifica „acţiunile”, scăpând de pedepse ori de suspiciuni –întemeiate, de altfel –Niţă devine proprietarul unui gâscan minunat, Toderaş, care „dezvăluie multe secrete”, aşa încât ajunge temut de foarte multă lume.

Acest personaj animalier îl însoţeşte pe Niţă pe tot parcursul acţiunii, ajutându–l să scape din multe încurcături. Dincolo de episoadele cărţii, în care cuplul de norocoşi „băiat-gâscan” dezleagă mistere ori pun la cale tot felul de matrapazlâcuri (unele adresate chiar „ţaţelor”– surorile de măritat ale lui Niţă), descoperim o înşiruire logică a acţiunii, un fir epic bine structurat, presărat cu un vocabular insinuant-umoristic – în speţă, cu aromă locală, specifică ţinuturilor danubiene.

Pe fundalul acţiunii în sine, ori a firului epic, minuţios construit, Doina Popescu Brăila, prezintă caracteristicile morale ale societăţii acelor vremuri, frământate de al doilea război mondial, în care fiecare zi era o nouă luptă pentru supravieţuire. În devălmăşia generală, creată de război, dintr–un spirit justiţiar şi de opunere a rezistenţei, se nasc figuri legendare de haiduci (chiar dacă nu în înţelesul strict clasic), care jefuiesc trupele nemţeşti şi împart prada celor asupriţi. Un astfel de haiduc este Manole (haiducul bălţilor), un bun prieten de-al lui Niţă, care întreprinde multe acţiuni „corective” asupra nemţilor şi a celor îmbogăţiţi pe nedrept. Acţiunea cărţii este însoţită permanent de o doză de umor de circumstanţă, ceea ce-i face lecturarea uşoară şi plăcută, în acelaşi timp. De unde atâta umor? Poate, din firea naturală a autoarei, care se confesează: „Îmi place să mă joc, să râd. Îmi place umorul bun, nebun, leşinător. Îmi place să discut cu oamenii: învăţ mereu în egală măsură de la copii de patru ani şi de la adulţi. Am prieteni de toate vârstele. Îmi place să visez îndrăzneţ şi apoi muncesc cu încăpăţânare să-mi realizez visele. Sunt o balanţă atipică, cu dragostea pe un taler şi cu prietenia pe celălalt. Aşa mă echilibrez eu”. Prin maniera originală în care este scrisă, o astfel de carte îl acaparează încă de la început pe cititor, fiindu-i imposibil acestuia s-o abandoneze, succesul lecturării „cap-coadă” şi „dintr-o suflare” fiind mai mult decât garantat. De foarte multe ori, cititorul este pus în situaţia de a intui acţiunea, de a face oarecare predicţii asupra modului de derulare al scenariului, ceea ce conferă cărţii o consistentă doză de interactivitate. Pe lângă modul „îndrăcit” de a scrie, se distinge în carte un lirism subtil, manifestat pregnant în descrierile pe care autoarea le face Dunării ori vecinătăţilor acesteia, cu un deosebit simţ estetic. În deplină concordanţă cu una dintre mărturisirile autoarei, care afirma: „Mi-au plăcut lucrurile fine, dichisite, cu design…”

Similitudinile unor pasaje ale cărţii cu „Împărăţia apelor”, ori „Câmpia Bărăganului” sunt atributele unei erudiţii literare, manifestată printr-un demers creator echilibrat şi valoros. Se exprimă, astfel, regretul pentru o inocentă vârstă a copilăriei, pentru frumuseţea irepetabilă a acesteia. Deşi, aparent prinsă în cochilia dură a unei stridii –„zămislitoare de perle”, Doina Popescu are un simţ artistic special, bine conturat, armonios canalizat, în limitele unei discipline corecte şi neinvazive, dictată de formaţia sa pur realistă. Autoarei nu–i place să divagheze, să evadeze într-o lume a imaginarului, ci stăpâneşte cu destulă eleganţă o lume a concretului, pe care o construieşte– în scris – cu o precizie de ceasornic elveţian.

Detalierea evenimentelor cărţii, nu ar fi niciodată suficientă pentru a reconstitui complet firul epic al acesteia. De aceea, plăcerea – de a „degusta” voracitatea unei astfel de scrieri –trebuie lăsată cititorului, care s-o descopere pas cu pas. Numai el trebuie să decidă dacă va deveni un pasionat al scrierilor Doinei Popescu sau nu. Dintre punctele forte ale cărţii, enumerăm, fără a avea pretenţii asupra exhaustivităţii unei astfel de înşiruiri: logica intrinsecă a scrierii, tabloul clinic aproape complet al societăţii şi familiei româneşti din perioada celui de-al doilea război mondial, galeria diversă de tipologii şi personaje umane– Niţă/Nică, arhetip al unei vârste universale (maturizat poate prea devreme de duritatea războiului), stilul literar insolit –care denotă pasiunea pentru arta scrisului (stil natural, lipsit de elemente artificiale, cu un vocabular firesc, adaptat perioadei evocate).

Cu siguranţă, prin tot ceea ce scrie, Doina Popescu se dovedeşte un literat valoros şi original. Oricare carte a sa poate furniza cititorului stări unice: de beatitudine, de bună–dispoziţie, de relaxare. Doina Popescu-Brăila scrie „afurisit”, ca urmare a revoltei pe care o simte, atunci când observă în jur – etalate cu nonşalanţă –aspectele care o deranjează cel mai mult: inechitatea, cenzura, necinstea, nepotismul, promovarea nonvalorii. Prin proza sa „afurisită”, autoarea brăileană îşi refulează energiile. Modalitatea în care o face este, însă, elegantă şi productivă, constructivă şi afectiv- emoţională. Rafinatul psiholog furnizează cititorului său, cu inteligenţă şi în doze neletale, cantităţi de bună–dispoziţie, ce creează dependenţă. De multe ori, autoarea foloseşte în prozele sale incursiuni în proverbiala gândire populară. Unele fraze capătă, pentru cititor, semanticile unor adevărate litote. Prin stilul literar inovator abordat, autoarea se dovedeşte cu mult mai presus decât mulţi scriitori (unii chiar „literaţi de profesie”) lipsiţi de orice talent. Datorită formaţiei sale profesionale – aceea de matematician – scriitoarea dobândeşte o autodisciplină, prin care–şi educă voinţa de a urmări logicitatea firului epic. Dovadă stau şi notele de subsol, prin care se dau anumite detalii asupra unor evenimente, locuri sau explicaţii ale vocabularul utilizat. Se poate concluziona că, în peisajul cultural contemporan, cărţile de „proză afurisită” capătă o din ce în ce mai mare căutare. O căutare motivată– în principal –prin lectura lor agreabilă. Cu siguranţă, vocea inovatoare a Doinei Popescu va fi auzită din ce în ce mai des, va căpăta o rezonanţă din ce în ce mai puternică. Un scriitor valoros, care şi–a câştigat publicul prin stilul său direct, dar mai ales printr-o modestie excepţională, ca rezultat al respectului pe care i-l acordă cititorului. Fiecare carte a scriitoarei brăilene este un eveniment cultural, ce merită a fi semnalat. Un motiv în plus, pentru continuarea acestui drum, în ascensiune, către un loc merituos, în galeria scriitorilor contemporani de valoare. Iată crezul omului şi, prin extensie, al scriitorului Doinei Popescu, spus pe un ton cât se poate de „afurisit”: „N-aş zice niciodată: n-am să fac asta! Când ai aroganţa să spui: eu niciodată nu voi face asta, parşiva de viaţă îţi trage preşul de sub picioare şi te vezi trântit la pământ„.

Gheorghe A. Stroia

Adjud – 22 iunie 2011

Haiducii Brăilei

Treburile firmei mi-au croit drum pe la Stăncuţa, satul lui Niţică şi al bulgăroaicei, apoi m-am îndreptat spre Berteştii de Jos. Eram nerăbdătoare fiindcă aveam să întâlnesc un colaborator care-mi promisese  să mi-l prezinte pe tatăl lui şi, poate aveam norocul să-mi povestească despre Terente şi Danacu, haiducii bălţilor care-şi făcuseră veacul prin meleag. 

Îmi face cunoştinţă cu nea Costică Niculae, un bărbat în putere, ce nu-şi arată cei 86 de ani şi bătrânul începe să povestească în forţă:

-Prin părţile noastre era un haiduc de-i zicea Manole. Ţinea cu oamenii şi tot ce prăduia de la nemţi împărţea cu amărâţii. Avea hogeac în bălţi şi nu era chip să pună potera flinta pe el, că şi oamenii ţineau cu el şi nu-l dădeau prins.

Eu ascultam cu gura căscată. Fiul îi zice bătrânului:

-Hai, bre, lasă-l pe Manole şi zi-i de Terente!

Bătrânul continuă imperturbabil:

-Şi mai era pe la Stăncuţa un năzdrăvan de copil, dintr-o familie cu doisprezece copii, de-l botezase mă-sa Niţă. După ce că ţăţicile-i mâncau zilele mezinului, îi făcu şi bulgăroaica un pocinog şi-l băgă argat la ciobanul Gorgovan, om aspru ce-i rupse oasele cu munca şi-l mai şi zvânta cu bătaia. Ciobanul ăsta avea doi feciori şi ăl mai mic se iubea cu berbecul! Ha, ha!

Ascultam fără să respir cum povestea bătrânul cartea mea, „Copilul Dunării”.

Fiul bătrânului intervine iar:

-Hai tată, povesteşte de Danacu şi Terente!

-Stai măi, să termin întâi cu Gorgovan şi cu Niţică!

– Ei, nu mai povesti cartea, că doamna o ştie! Ea a scris-o! A venit să-i zici de Terente şi Danacu!

-A, da?! Cartea asta mi-a plăcut foarte mult! Am citit-o de două ori! Mi-a plăcut că m-a ţinut în priză! Io am fost electrician!- zice bătrânul pişichier şi-mi face cu ochiul. E scrisă frumos şi personajele vorbesc ca pe la noi, se cunoaste că-s poveşti din zona noastră!

Urmărindu-i privirea, văd un teanc de cărţi, chiar sub umbrar, pe băncuţa pe care mă aşezasem. Sub cărţi, un volum din Copilul Dunării, îmbrăcat într-o copertă transparentă din plastic, din cele ce folosesc elevii la şcoală ca să-şi protejeze manualele. 

-Acuma să vă zic de Danacu, tâlhar de loc dintr-un sat vecin ce-i zicea Otmanu. Io l-am apucat… Să vă zic drept, dormea cu pistoalele pe piept şi nu l-ar fi prins, da’ l-a vândut unu’, Frigu, omu’ lui de încredere!…

O zi liberă

Cu 17 ani în urmă, pe 4 aprilie 1994 a apărut Torent Press. În 2009, pe 4 aprilie, soţul meu mi-a spus că-mi face cadou de ziua firmei o zi liberă în care să fac exact ce-mi doreşte inima.

Cam ce credeţi că face o nevastă, după 20 de ani de căsnicie, când primeşte libertate absolută din partea soţului?

Shopping? Cosmetică? Fitness? Sex?

Ei, variante sunt multe dar eu am ales să fac exact ce îmi doream demult: m-am apucat să scriu un roman. Aşa că pe 4 aprilie 2009 am scris primele 20 de pagini din romanul Comisia ZÜRICH.

Astăzi fac un nou bilanţ: Comisia ZÜRICH, Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării tipărite, Despre sex în gura mare în curs de editare.

Ca să vezi ce poate face o femeie în libertate! 

Soacra de Brăila- un brand confirmat

Prin ’90, fiind studenţi, de 1 Mai, la mare, căutam o cazare mai ieftină şi am ochit nişte căsuţe. Administratorul avea full şi ne-a refuzat scurt dar la casetofon cânta La noi la Brăila, la tanti Elvira… şi tipul fredona şi el. Rugbistul, cu prezenţă de spirit îi spune că şi nevastă-sa e de la Brăila. Tipul zâmbeşte larg şi ne întinde cheile de la o căsuţă:

Gaudeamus

Începând de mâine vă dau întâlnire la Gaudeamus, pe ultimul inel, la standul 310. O să vin cu Niţică, gânsacul Toderaş, Ada şi Sabrina. Vă aştept cu discounturi la cărţi şi vederi cu Brăila veche

Noutăţi editoriale

Mi-am dorit dintotdeauna gemeni şi uite că am reuşit!

Romanul Ardei iuţi şi volumul de proză afurisită Copilul Dunării au ieşit din tipar simultan. Coperta romanului Ardei iuţi este realizată de Sabrina, care schimbă tema radical faţă de coperta romanului Dumnezeu era-n vacanţă. 

Părințelul Făcăleț

De cu noapte, de când le cântase cucuveaua, se iscase zarvă-n sat, că blestemata numai vărsare de sânge tânăr vestise de la o vreme şi toţi aşteptau cu inima împietrită să vadă cui i s-o pune colivă la fiert.