In perioada 11-14 octombrie, la etajul III a Mall-ului din Deva se desfasoara targul de carte Salonul editurilor hunedorene, organizat de biblioteca Ovid Densusianu, sub conducerea domnului Sebastian Bara.Ma gasiti la standul editurii Torent in intervalul 10-20.
CUVINTE POTRIVITE
Adevăr ambalat în minciună
Anne Graham, intr-un interviu in emisiunea „Early Show” (Spectacolul matinal), a fost intrebata de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 si i s-a pus o intrebare la care multi ar fi dat raspunsuri nesatisfacatoare: „Cum a putut Bunul Dumnezeu sa lase sa se intimple asa ceva si sa priveasca atat de nepasator aceasta catastrofa de pe pamantul Americii?”
Anne Graham, dupa ce a meditat cateva clipe, a dat un raspuns magistral, a raspuns cu niste replici foarte logice, profunde si inspirate, nepregatite dinainte (se poate vedea pe videoclipul inregistrat). Dansa a raspuns foarte calm si explicit, precizand urmatoarele:
„Si eu mi-am pus deseori aceasta intrebare si mi-am gasit urmatoarele raspunsuri…
Cred – nu cred, dar sunt profund convinsa – ca Dumnezeu a fost si ramane adanc intristat de aceasta, la fel ca si noi, numai ca noi, de ani de zile, Īi spunem si chiar Ii poruncim sa iasa din scolile noastre, din guvernul si din vietile noastre, ca ne descurcam si singuri, fara ajutorul Lui…
Si, fiind El un adevarat gentleman, cred ca pur si simplu S-a dat, calm, la o parte…
Cum de mai indraznim noi oare sa-I cerem binecuvintarea, mila si protectia Sa, daca Ii cerem sa ne lase in pace? (Īn lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate in scoli, etc.)
Cred ca totul a inceput cind Madeleine Murray O’Hare (doamna care a cerut ca America sa devina o tara atee si care a fost ucisa, iar corpul ei a fost gasit recent) a afirmat ca nu dorea nici un fel de rugaciuni in scolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobata si a devenit lege obligatorie in SUA…
Apoi, cineva a spus ca mai bine nu am citi Biblia in scoli (Biblia care spune sa nu ucizi, sa nu furi si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti), iar noi am spus O.K..
Apoi, dr. Benjamin Spock a spus ca nu ar trebui sa ne plesnim copiii atunci cind se poarta urit, pentru ca aceasta le-ar afecta mica lor personalitate si stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis!). Iar noi am spus ca un expert trebuie sa stie ce vorbeste, asa ca am spus O.K.
Apoi, altcineva a spus ca profesorii si dirigintii nu ar trebui sa ii disciplineze pe copii atunci cind gresesc. Iar conducatorii de scoli au spus ca nici un membru al personalului sa nu atinga vreun elev atunci cind se poarta urit, pentru ca scolile nu au nevoie de publicitate proasta si in nici un caz de procese. (Totusi, exista o mare diferenta intre a disciplina si a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.
Apoi, cine stie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei scoli a spus ca, baietii fiind baieti, vor face dragoste oricum, deci ar trebui sa le dam fiilor nostri prezervative. Asa, ei vor putea sa se distreze cit vor, iar noi nu vom trebui sa le spunem parintilor ca le-au primit de la scoala. Iar noi am spus O.K.
Apoi, unii dintre alesii nostri de virf au spus ca nu conteaza ceea ce fac in viata lor privata atit timp cit isi fac treaba la slujba. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasa de ceea ce face altcineva, inclusiv presedintele, in viata sa privata, atit timp cit am o slujba si economia merge bine.
Apoi, niste libertini au cerut sa tiparim cat mai multe reviste cu femei goale, in semn de respect si apreciere a frumusetii feminine.. Iar noi am spus O.K.
Apoi, altcineva a impins acea apreciere un pas mai departe, publicind fotografii cu copii goi, si inca mai departe, afisindu-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare.
Apoi, industria show-business-ului a spus: hai sa facem show-uri TV si filme care sa promoveze indepartarea de Dumnezeu, violenta si sexul ilicit, sa inregistram melodii care sa incurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea si temele satanice. Iar noi am spus ca nu este decit entertainment-amuzament, nu are efecte adverse si oricum nu o ia nimeni in serios, asa ca totul a mers inainte.
Iar acum ne intrebam speriati de ce copiii nostri nu au constiinta, de ce nu disting binele de rau, de ce nu ii deranjeaza sa ucida pe straini, pe colegii de clasa sau pe ei insisi.
Probabil ca, daca ne-am gindi mai mult, ne-am da seama de ce.
Cred ca totul se reduce la faptul ca ceea ce vei semana, aceea vei si culege.
Noi Ii spunem lui Dumnezeu: Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa? Iar Dumnezeu raspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?
E ciudat cum oamenii Il dispretuiesc pe Dumnezeu, si apoi se intreaba cu naivitate de ce totul merge tot mai prost.
Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne indoim de ceea ce spune Biblia.
E ciudat cum de toti oamenii vor sa mearga in ceruri, desi nu cred, nu gindesc, si nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie in Biblie.
Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred in Dumnezeu si de fapt sa il urmeaza pe Satana, care, se stie ca, la randul lui, crede si el in Dumnezeu……
E ciudat cum ne repezim sa judecam, dar nu ne place sa fim judecati.
E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail si ele se raspindesc precum focul salbatic, dar cind incepi sa trimiti mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gindesc de doua ori inainte de a le trimite si altora.
E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud si obscen trece liber prin cyberspatiu, dar orice discutie publica despre Dumnezeu este impiedicata la scoala si la locul de munca.
Este, in sfarsit, ciudat cum poate fi cineva atit de inflacarat de dragoste pentru Hristos fiind in acelasi timp un crestin invizibil in timpul saptaminii.”
(Interlocutoarea a mai venit si cu alte argumente, dar ne oprim aici).
Radeti?
Ar fi, desigur, ciudat cum de, gindindu-va daca sa trimiteti sau nu mai departe acest mesaj nu-l veti trimite multor adrese din lista voastra, pentru ca nu sunteti siguri de ceea ce crede destinatarul posibil sau de ceea ce vor crede despre VOI daca il veti trimite.
E ciudat cum de ma ingrijoreaza mai mult ceea ce cred oamenii despre mine si mai putin ceea ce crede Dumnezeu despre mine.
Ce credeti?
Trimiteti mesajul mai departe daca credeti ca este bun.
Daca nu, atunci pur si simplu aruncati-l la cos si nimeni nu va sti ca ati facut-o.
Dar, daca o faceti, atunci nu va mai plingeti de starea proasta in care a ajuns lumea astazi!
Sa aveti o zi buna!
Acesta este e-mailul pe care l-am primit de la buna mea prietenă pe e-mail și l-am trimis mai departe unor prieteni ai acestui blog. Acest text circulă în blogosferă din 2005, postat pe 1420 de bloguri de limbă română și se pare că mesajul lui este puternic receptat încă. Toată greutatea lui este sugerată prin sublinierea spontaneității:
Anne Graham, dupa ce a meditat cateva clipe, a dat un raspuns magistral, a raspuns cu niste replici foarte logice, profunde si inspirate, nepregatite dinainte (se poate vedea pe videoclipul inregistrat). Dansa a raspuns foarte calm si explicit, precizand urmatoarele:
„Si eu mi-am pus deseori aceasta intrebare si mi-am gasit urmatoarele raspunsuri…”
Dar, se poate vedea că prima frază a lui Anne contrazice deja ideea de spontaneitate. Dacă adăugăm că Anne, fiica unui pastor evanghelist, a scris 11 cărți pe teme religioase și că la rândul ei este o evanghelistă militantă, că s-a dedicat conferințelor pe teme religioase pe care le ține cu succes în fața a sute de oameni ai comunității evanghelice deja nu mai putem fi siguri că răspunsul nu este parte a unui discurs repetat programatic în conferințele sale. Ideea de spontaneitate se diluează.
Dar oare cât de important este în acest context că fiul dr Spock s-a sinucis? Nu-i așa că toate teoriile doctorului Spock se spulberă? Nu-i așa că cele 50 de milioane de exemplare ale cărții Dr Spock devin simplă maculatură?
Da, dar Anne Graham retușează fin realitatea ca să-și susțină demonstrația: adevărul este că fiul dr Spock nu s-a sinucis!
La vârsta de 22 de ani, Peter, nepotul dr Spock, bolnav de schizofrenie, a căzut de pe acoperișul muzeului la care era director tatăl său, Michael. S-a vehiculat varianta sinuciderii.
Trăind în America și având acces la informații, Anne Graham nu prea avea cum să facă confuzie între fiu și nepot. Este clar că această confuzie este voită. A strecura minciuni printre fragmente de adevăruri și de bun simț înseamnă manipulare.
Și eu nu cred că răul pe pământ s-a instalat din 1963, de când a fost scoasă Biblia din școlile americane, sau de când doctor Spock a îndemnat părinții să-și îmbrățișeze copii și să-i crească cu toată dragostea.
Bunica mea și-a sărutat copiii doar în somn și i-a învățat buchiile din Biblia cu care dormea la cap dar asta n-a împiedicat-o să-și irosească viața în două războaie mondiale, s-o mărite părinții cu forța cu un om gospodar dar neguros, care i-a mâncat sufletul, sau să vină comuniștii să-i ia pământurile, vitele, plugul, cositoarea și grânele din hambare.
Bunica Mihaica a fost o femeie admirabilă, și-a crescut copiii în spiritul muncii și corectitudinii, și-a adus apă de la Siret și lemne cu sarcina din pădure și s-a întreținut până la 82 de ani din muncă proprie crescând găini și rațe, ținând oile la stână, făcând pâine în casă și lucrând pământul, fără să se atingă de cei 150 de lei, pensia pe care o primea de la comuniști pe vremea când un salariu era cam 2100 de lei.Mă întorc la discursul Annei Graham și vă spun că nu sunt mulțumită de răspunsul ei!Putem să acuzăm precaritatea controlului la aeroport, incompetența și vigilența redusă a FBI-ului, bâlbâielile CIA, corupția din sistem, fanatismul islamiștilor dar să accept acest răspuns ar însemna că americanii au fost pedepsiți pentru aroganță, suficiență și superficialitate. Și atunci ajung să accept că tragedia a fost meritată.Dacă se demonstra că niște copii din generația răzgâiată au dat foc Turnurilor Gemene, că dezastrul a fost generat de niște oameni prost educați, sataniști, gay, obsedați sexuali, explicațiile aveau o logică, însemna că America a făcut implozie.Dar, educația precară din unele școli, moralitatea îndoielnică a unor indivizi, apetența spre pornografie a unora reprezintă realități dureroase, jenante, costisitoare, populează pușcării dar încă nu s-a demonstrat că deturnează avioane.Noi îi spunem lui Dumnezeu: Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa? Iar Dumnezeu raspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?Acest răspuns al Annei Graham ar fi fost acceptabil dacă primul copil omorât pe lume ar fi fost după 1963, anul scoaterii Bibliei din școlile americane.Eu nu sunt mulțumită cu răspunsurile acestei doamne!Cred mai mult în sfințenia unui călugăr dintr-un schit uitat de lume în pădurile Moldovei decât în discursurile manipulatorii ale acestor evangheliști cu acces la televiziuni.Puneți-vă în locul copiilor care și-au pierdut părinții în 9 septembrie 2011 și întrebați-vă dacă puteți aplauda acest discurs.Gândiți-vă că răspunsul Annei Graham este atât de elastic și de perfid încât se poate mula pe orice situație catastrofală ducând manipularea la rang de artă.Dacă aș accepta că acest răspuns este genial și nu o manipulare, înseamnă că atunci când voi fi întrebată de ce a fost confiscată revoluția, de ce nu s-a adoptat punctul opt din declarația de la Timișoara, de ce au venit minerii la București, atunci nu voi mai putea spune că vinovat este Iliescu. Atunci, acest răspuns genial al Annei Graham ne va închide gura la toți: ne-am meritat comuniștii, ne-am meritat voturile furate în 20 mai 1990, ne-am meritat minerii, suntem niște păcătoși și ne merită soarta! Chiar și norvegienii l-au meritat pe acel monstru care a ucis vreo sută de copii. Ne merităm toți monștrii. Punct!Mai rămân niște monștri minori de explicat: Hitler, Stalin Pol Pot, dar în următoarea conferință probabil că vom primi spontan toate explicațiile!Iubesc cuvintele frumoase, iubesc vorbele care ne apropie și ne fac mai buni dar cu o singură condiție: dacă exprimă un adevăr!
Popi şi preoţi
Mihaica era proaspătă şi veselă ca o dimineaţă de primăvară şi de isteaţă nu avea egal în toate satele din jur. Dar, cât i-a fost drăguţul plecat la armată, părinţii şi nenicii mai mari au măritat-o cu de-a sila cu Ilie, om harnic, avut, dar neguros. I s-a supus bărbatului cu inimă grea. Şi-a ţinut rangul casei şi-a ţesut, a copt şi-a frământat ridicând gospodărie pricopsită dar lipsită de veselie. Ilie punea ban peste ban şi cum auzea că se vindea pământ în sat, se şi înfăţişa la poarta respectivului cu bani potriviţi. Copiii s-au înşirat unul după altul şi a început lupta cu Ilie ca să le ia copilaşilor câte-o rochiţă de Paşti ori ciubote la Crăciun. Mihaica nu reuşea să-l înduplece şi singura cale să-şi îmbrace copiii în haine noi era să ia din bani pe furiş. Dar când prindea Ilie de veste, îi rupea oasele! Alte femei în sat erau la fel de oropsite, ori mai rău şi, singura nădejde de mângâiere i-a fost la biserică. Dar preotul era bătrân şi zăcaş şi repede s-a petrecut la cele veşnice iar în sat a venit preot tânăr, muieratic şi fără vorbă socotită. Iar când se pornea la vreun parastas, nu-l mai ridicai de lângă butoiul de tulburel. Tare s-a mâhnit Mihaica întâlnind-o pe preoteasă la fântână cu ochii vineţi şi vorba bolovănită de plâns. Socotind câte nefăcute erau pe răbojul părintelui, încet-încet a rărit drumurile la biserică. Apoi au venit comuniştii în sat şi le-au luat animalele, caii, căruţa, boii şi plugurile la colectivă. Toţi puturoşii şi toţi golanii satului s-au dat cu comuniştii şi, purtându-se ca cei mai răi vătafi, le-au cerut şi pământurile la cooperativă. L-a întâlnit pe părinte pe uliţă şi s-a plâns, ca omul necăjit: -Ce ne facem părinte, ne iau tâlharii pământul şi ne aduc în sapă de lemn! Cică să-l dăm la colectivă! -Ba să-l daţi! De ce să nu-l daţi?! Ce ştiţi voi, cu mintea voastră proastă de ţărani? Partidul ştie mai bine! Ce, Mihaică, ţi s-a urât cu binele? Ţine-te clonţoasă, şi-o să-l vezi pe Ilie în puşcărie! -Ar fi trebuit să fii omul lui Dumnezeu părinte, dar eşti omul comuniştilor! De-aia n-ai frică de Dumnezeu! Până n-o trimite Dumnezeu un creştin adevărat să ţină sfintele slujbe, eu în biserică nu mai calc! N-a trecut mult şi satul a rămas încremenit: băiatul popii s-a înecat în Siret. Nimeni nu l-a mai văzut vreodată treaz pe popa Carp dar la aşa năpastă nici nu era de mirare. După o vreme a venit un alt preot în sat: privea numai pieziş şi era adunător foarte! Orice ai fi avut în mână îţi lua degrabă iar la botez ori îngropăciune se târguia să iasă la mare câştig! De găsea un cui ruginit în drum ori un ciob de sticlă colorată îl lua bucuros şi-l punea în desagă. Mihaica nu s-a împăcat cu relele deprinderi ale popii şi a rămas să se roage singură, în casă, la icoana Maicii Domnului. Ilie, cu barbă lungă, ca de patriarh, tot aştepta de la cer un semn: ori să-şi întoarcă Dumnezeu faţa către ţară şi să-i trăznească pe hoţii care-i luaseră pământul şi averea, ori să vină americanii şi să stârpească ciuma roşie! Într-o zi, Ilie s-a întors de la câmp, s-a aşezat ostenit pe prispă cu ochii la cer, cercetând după obicei să fie primul care vede avioanele americane de-or fi să vină: i-a plesnit un vas de sânge la cap şi până în zori a murit! Mihaica i-a făcut toate cele după rânduială dar nu l-a plâns. A lăsat cuvânt greu copiilor şi nepoţilor ca atunci când i-o veni rândul, s-o îngroape în alt capăt de cimitir ori mai bine în alt sat, să nu care cumva s-o bage în acelaşi mormânt cu Ilie, ca măcar pe lumea cealaltă să-şi găsească liniştea! La bătrâneţe preotul strângător a murit printre gunoaie într-o casă naţionalizată din centrul Brăilei, pe strada Goleşti. Casa era plină de cartoane, papuci desperechiaţi, cutii de conserve şi te miri ce alte stâlcituri fără nicio trebuinţă. Gunoiul adunat până la grindă a luat foc. Pe Mihaica a luat-o fiica cea mare s-o îngrijească. Satul în care s-a mutat era mai aproape de oraş, mai nou, ridicat de comunişti, cu case din cărămidă şi cu oameni mai cuprinşi dar, nu avea biserică. Biserica era în satul vecin, hăt-departe, la vreo cinci kilometri. Cursa era suspendată fiindcă era criză de motorină şi autobuzele erau cu elevii ori militarii la câmp, la culesul recoltei, aşa că la bătrâneţile ei nu s-a dus niciodată la biserica din satul vecin. Doar vechea icoană a Maicii Domnului i-a fost aproape. Toamna următoare, chiar în ziua Naşterii Maicii Domnului, Mihaica s-a stins după o viaţă de-amar. Preotul, ştiind că-i din neam de oameni harnici, a vorbit frumos despre ea, poate ca să-i pună o pilă la Sfântul Petru şi, multe lucruri despre vrednicia ei chiar le-a brodit. Dar când a spus că această creştină nu a lipsit în nicio duminică de la biserică, s-a produs o foială printre cei prezenţi şi, babele, cele nelipsite de la toate slujbele, au început să murmure: -Hai, că prea le-nfloreşti, părinte! Mihaica, a trăit cu gândul că preotul este omul uns de Dumnezeu să păzească bunele rânduieli, să arate oamenilor calea în viaţă ca un bun învăţător, să povăţuiască şi să fie aproape. Spunea adesea că multe s-ar îndrepta în sat dacă ar veni un preot cumsecade. Să întâlneşti un preot bun este un mare noroc în viaţă şi o mare mângâiere. Dar, din păcate, sunt destui funcţionari care îşi acoperă viciile şi meschinăria sub o sutană, crezând că oamenii sunt proşti şi le acordă credit nelimitat. Ba, mai mult, îi pizmuiesc pe acei preoţi minunaţi, care au ajuns la inimile oamenilor, atacându-i ca nişte derbedei de rând. Că nu-i totuna un preot cu un popă! Nici viceversa!
Bătrânul cu sapa
Şcoala a primit fonduri pentru renovare şi copiii din clasa a III-a au fost mutaţi într-un liceu ale cărui ferestre dau într-un cimitir.Vor-nu vor, au parte de 4-5 înmormântări pe zi. S-au petrecut lucruri stranii şi copiii sunt înfricoşaţi. Fetiţa vede o umbră semănând cu un bătrân care duce o sapă.Acesta traversează clasa şi se sprijină de o bancă. Inima fetiţei bate năvalnic dar, începe să spună „Tatăl nostru”şi năluca dispare. Colega de bancă o întreabă: Îl vezi şi tu pe bătrânelul cu sapa?
http://www.serafimpantea.ro/2010/12/13/concurs-de-proza-arhiscurta-ortodoxa-pao
Vinovaţi de smerenie
Eram trei fete şi, tatălui meu, care-şi dorea un băiat, i s-a părut o pedeapsă: a plecat. Îmi era drag un vecin ce-şi iubea copiii, o fată şi un băiat.La Înviere au fost mulţi copii din cartier dar, la şcoală, cei doi, care stătuseră cuminţi în primul rând la slujbă, în timp ce noi, ceilalţi, ţopăisem ca nişte iezi, au fost scoşi în faţa careului şi batjocoriţi de profesori: erau vinovaţi de smerenie.În scurt timp, bunul părinte al celor doi copilaşi a murit de ciroză. Şi atunci am rămas orfană!
http://www.serafimpantea.ro/2010/12/13/concurs-de-proza-arhiscurta-ortodoxa-pao
Vreme trece, vreme vine…
Mărul sub care mă jucam în copilărie la Cotu-Lung
Înainte de Gaudeamus, deşi eram ruptă de oboseală, pe la opt seara am făcut un drum la ţară, la o rudă.
Am revăzut-o pe Continuă lectura
Un sărut vinovat
fragment din romanul Fericire pe bani puţini
Dimineaţa începuse prost, telefonul soacrei trezind-o dintr-un vis erotic. Dropia mugi câteva cuvinte dar Angel îi închise brusc fără s-o asculte. Toni, soţul ei, se burzuluise:
-De ce i-ai răspuns? Ştii bine că te urăşte! Eşti masochistă, zău, nevastă! Bagă-i numărul în blacklist şi uit-o!
Îşi recăpătă buna dispoziţie cu un duş şi un suc de portocale.
Angel era juristă la o companie străină şi Continuă lectura
Zi cu bucluc
Era târg mare-n sat, cu negustori veniţi de hăt, departe.
Străchini de lut, linguroaie de lemn, potcoave, tigăi, piei, coase, şaluri, mărgele din sticlă colorată, stambă şi diftină, grâne, untdelemn şi vin, toate le găseai în şatrele negustorilor, în căruţe ori întinse pe jos pe preşuri şi pături vechi. Unii te trăgeau de mânecă, alţii îşi strigau marfa să-ţi strice urechile, unii voiau să-ţi vândă scump, alţii căutau să cumpere la preţ de chilipir. Negustoriile cinstite erau mai rare decât hoţiile dar la târg întotdeauna unii trăgeau spuza pe turta lor, alţii rămâneau cu buza umflată. Continuă lectura
Satul mincinoşilor
MONSTRUL DUNĂRII
Dunărea curgea năvalnică şi vieţile oamenilor din Stăncuţa erau la discreţia apelor. Fluviul îi hrănea, îi spăla de boli ori se-nfuria, rupea malurile şi inunda culturile, lăsându-i mai săraci şi mai deznădăjduiţi.
Şi nu trecea vară fără ca apele să nu înghită cu lăcomie doi-trei flăcăi, ori vreun copilaş, ori pescari în putere, cu bărcile lor cu tot. Unii erau pescuiţi în aval, umflaţi de ape, alţii nu mai erau găsiţi niciodată şi umbla vorba că un peşte mare, cât un monstru i-ar fi înghiţit.
Dar, chiar aşa fiind, toată nădejdea sătenilor stătea în pescuit.
De două zile tot satul se mutase pe malul gârlei. Se zvonise că un peşte uriaş, poate chiar monstrul de care se vorbea din bătrâni, ţinea malurile. Unii ziceau că l-au zărit şi peştele ar fi cât lotca, alţii ba c-ar fi de două ori cât lotca ori mai mare! Toţi pescarii încercaţi sperau să-l prindă, să-şi hrănească familia fără griji câteva săptămâni încheiate dar şi să se acopere de glorie. Că cine-a mai văzut pescar să nu sufere de fudulie?
Gligore al lui Carşoti, cel mai meşter şi norocos dintre pescari îl văzuse cel mai de-aproape, ba chiar se lăuda că-l lovise şi cu vâsla în ţeasta uriaşă. Seara la crâşmă, toţi se îmbulzeau în jurul lui Gligore, să afle cât mai multe, de parcă în vorbele săteanului stătea secretul prinderii monstrului. Cu fiecare pahar de ţuică în plus, Gligore şi-l amintea tot mai mare şi mai mare, ca în final, Lulu al lui Ghirţoaia, venetic de sat dar marinar la tinereţe, să se suie pe o masă şi să declare chefliilor amatori de veşti senzaţionale:
-Oameni buni, ascultaţi bine ce vă zic! Prada ce-o urmărim noi nu-i un peşte oarecare ci e chiar un caşalot! Ştiţi voi ce e un caşalot? Cârciumarule, adă aci un sifon!
Cârciumarul, bucuros de deverul ce-l aduseseră poveştile cu monstrul în prăvălie, veni iute cu sifonul, ba aduse şi-un ţoi plin de ţuică vorbitorului.
Lulu al lui Ghirţoaia ridică sifonul deasupra capului şi spuse triumfător:
-Ca să înţelegeţi dragii mei, cu ce monstru luptăm eroic, ei bine, priviţi acest sifon, care să zicem că este caşalotul! Şi acum priviţi această para pe care eu o pun lângă sifon: taman dimensiunea omului pe lângă caşalot!
În cârciumă se făcu linişte. Aşa un peşte grozav nu văzuse nimeni niciodată dar cuvântul lui Lulu nu era pus la îndoială, fiindcă navigase cu corabia până la Cercul de Foc al Pacificului şi încă mai departe, nu era ca majoritatea, un pârlit de marinar de apă dulce.
După momentul de perplexitate, prăvălia fu umplută de strigăte şi exclamaţii. Toţi se mirau, toţi îşi dădeau cu părerea, toţi recunoşteau că au văzut în Dunăre un peşte mai mare chiar decât două lotci la un loc dar, de frică să nu-i râdă satul au tăcut chitic. Toţi erau bucuroşi că-şi pot spune în sfârşit spaimele şi grozăviile prin care au trecut la întâlnirea cu caşalotul, recunoscând că în trecut n-ar fi povestit nici morţi, ca să nu fie luaţi în râs.
Cârciumarul îşi freca mâinile şi cum toţi îl ovaţionau pe Lulu şi pe Gligore Carşoti, trecuseră de la ţuică la rom ca să cinstească importanţa momentului. Romul turnat fără măsură peste ţuică aduse o mulţumire în sufletele tuturor, de parcă monstrul ar fi fost deja prins.
Niţică îl ţinea pe Toderaş în braţe şi nu scăpa niciun cuvânt din câte ziceau toţi pescarii încercaţi. Lui i-ar fi plăcut să prindă tac-su, Constandin, peştele cel mare dar, moale cum era, tac-su se-nvârtoşea numai la vorbe. De-ar fi fost şi prinsul monstrului aşa de lesnicios cum era făcutul copiilor, ar fi tras şi Niţă nădejde dar, se pare că părinţii lor alta nu ştiau şi pace!
În spartul zorilor, toată suflarea era pe Dunăre în sus, unde pândacii de peste noapte îl zăriseră pe monstru ultima dată.
Niţă înota cu Cleopatra şi cu verişoarele fetei dar, nu era vorbăreţ ca de obicei, ci tot cu gândul la vânatul peştelui. Îl stropeau, îl trăgeau de picioare dar lui nu-i intrau în voie şi pace. Tot înotând, Niţă văzu o formă curioasă aproape de mal. Se apropie fără suflare: un peşte cât el de mare se zbătea prins între rădăcini, chiar la mal. Se vede treaba că era lovit în ţeastă şi îşi pierduse puterea. Niţă se tăbârci şi îl trase pe mal. Sfârşit de oboseală, copilul se întinse lângă peşte: exact cât el la lungime!
Preoteasa ce văzuse totul de pe debarcader, veni într-un suflet chemând şi pe Simeon:
-Brava, flăcăule! Toţi pescarii satului aleargă după monstru şi iaca, l-ai prins tu! Simioane, pune-l iute în trăsură şi hai cu el acasă la Niţă, că dacă prind pescarii de veste îl linşează pe băiat!
Cleopatra îl îmbrăţişă pe Niţă dar copilul era sfârşit de emoţie şi de efort.
Ajunşi în faţa casei bulgăroaicei, Simeon se tăbârci cu peştele până în curte şi-l prăvăli pe masa de sub măr. Peştele rămase şi cu coada şi cu capul atârnând în afara mesei de o parte şi de alta.
Preoteasa îl îmbrăţişă pe Niţă:
-Copile, ştiu cât ai vrea să te lauzi cu isprava ta, dar eu zic să taci chitic până vă vedeţi cu peştele-n burtă, că altfel o să vă puneţi tot satul în cap! Te aşteptăm pe seară la noi, la clătite!
Niţă, prudent, închise cu zăvoare grele şi porţile mari pentru căruţă şi animale şi cele două porţi mai mici.
Dobriţa, ajutată de ţăţica Anicuţa mai aduse o masă din casă ca să pună în prelungirea celeilalte şi apoi se luptă cu un cuţit să taie capul peştelui însă, neavând spor, luă toporişca. După chin şi osteneală, răzbi să-i taie capul dar, nenorocire, acesta alunecă de pe masă şi căzu pe o puică roşcată care muri pe loc, strivită de greutatea capului de peşte.
Niţă îşi dădea importanţă şi chiar ţăţicile rele şi clevetitoare, tăceau chitic de admiraţie, căci aşa un peşte mare nu văzuseră niciodată.
Nu trecu mult şi ceata de pescari se înfiinţă pe uliţă cu zarvă mare. Se dusese vorba că monstrul a fost prins de Niţă, zevzecul de copil al bulgăroaicei, cel ce stă de vorbă cu animalele.
Gligore al lui Carşote era cel mai rău în clanţă, considerându-se stăpânul de drept al monstrului:
-Dobriţă, noi alergăm peştele-ăsta, precum ştii, de două zile încheiate! De nu ne dai peştele de bună-voie, noi prăvălim gardul şi intrăm să-l luăm! Fii muiere de înţeles, că-i peştele nostru!
-Ba legea Dunării zice că cine-a prins peştele să şi-l mănânce sănătos!-zise Dobriţa cu aplomb.
-Dobriţă, nu te pune cu mine, că pentru monstru’ meu fac moarte de om!- zise Gligore ameninţător.
Niţă se urcă pe masă lângă peşte c-un sifon în mână şi-l ridică până deasupra capului:
-Nea Gligore, nu ziceai, bre, că monstrul ce-l urmăreşti matale are o mărime nemaivăzută?- zise Niţă cu voce clară şi liniştită.
-Ziceam!
-Şi Lulu al Ghirţoaiei n-a zis că monstrul este cât sifonul, iar omul pe lângă el abia cât paraua?
-Aşa-i!-ziseră sătenii într-un glas.
-Adică voi umblaţi tot satul să prindeţi caşalotul, ba mata ai dat şi cu vâsla în cap acelui peşte nemaivăzut de mare!-zise Niţă apăsat.
-Aşa-i! Aşa-i! Două zile încheiate am umblat după el! Deci suntem în drept să-l cerem!
-Ei, bine, peştişorul de l-am prins eu, abia-i cât mine, care sunt mai mic decât un om, adică nu-s nici de-o para! Atunci, voi aţi umblat după caşalotul care-i na, cât sifonul! Poate fi peştişorul meu, monstrul ce-l vânaţi voi? Peştele vostru-i mai lung de două ori decât lotcile! Mergeţi să prindeţi peştele vostru şi lăsaţi în pace peştişorul meu! Spune tu, Lulu, dacă ce-am prins eu e ori nu e, un caşalot adevărat?
Lulu gândi îndelung, apoi zise:
-Oameni buni, peştele ce-a prins Niţă e prea mic să fie caşalot! Haideţi înapoi la Dunăre să vânăm caşalotul!
Se puse în fruntea cetei şi plecă cu toţi pescarii după el.
Gligore al lui Carşote era singurul ce rămase atârnat de gard, căindu-se amarnic că-n aburii beţiei, în cârciumă, îl apucase lăudăroşenia şi tot mărise peştele de ajunsese ia, un caşalot!
Părințelul Făcăleț
De cu noapte, de când le cântase cucuveaua, se iscase zarvă-n sat, că blestemata numai vărsare de sânge tânăr vestise de la o vreme şi toţi aşteptau cu inima împietrită să vadă cui i s-o pune colivă la fiert. Continuă lectura
COMOARA TURCULUI
La naşterea celui de-al 12-lea copil şi răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusesese. Amărât că s-au înmulţit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zise că nu-i mai răsărit decât Neghiniţă, pisoiul cel mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, de lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: îi zise Niţă. Continuă lectura
Hagi Tudosi-mare nabab
Aveam o vecină centenară, doamna Călin, de care v-am mai povestit în „Să nu dezamăgeşti femeile”.
Deşi nu muncise niciodată, pensia de urmaş de pe urma colonelului nu era mică deloc.
Dar doamnei Călin, băsărăbeancă măritată în goana calului cu un ofiţer român, îi erau mai dragi părăluţele decât orice.
Poate lenea să-i fi fost mai dragă, aşa că purta un rând de haine până devenea ţeapăn de jeg şi-l punea direct la container. Farfuriile le spălase pe vremuri Vaşilică, ordonanţa vânjoasă bună la toate, chiar şi-n dormitor, colonelul fiind mai mult plecat cu regimentul dar, Continuă lectura
Răzbunare
Pe şantierele din Siria, cei ce plecau la muncă aveau dreptul să-şi ia şi nevasta. Nevestele rămâneau în colonie şi bucătăreau în timp ce bărbaţii erau îmbarcaţi în autobuze şi transportaţi la un şantier la 100 de kilometri depărtare.
Cam toţi îşi aduseseră nevestele, mai puţin cei trei şoferi care duceau muncitorii şi se-ntorceau în colonie, să ţină de urât nevestelor.
Cei trei, Dan, Vali şi Adrian, lipsiţi de griji, veseli şi chipeşi unul şi unul o duceu într-o veselie, spre mulţumirea nevestelor care-şi mai treceau din plictiseală.
În timp ce Continuă lectura
STUDENTA CU TOCURI DE 12
Fragment din romanul Dragoste și ciocolată
ISBN 978-606-94109-0-5
Duduca era elevă la cel mai bun liceu din oraș. Avea cei mai frumoşi ochi albaştri care s-au pomenit și niște depresii greu de pansat. Paltonul ponosit, pantalonii din fulare şi bretonul tăiat strâmb şi bocciu, făceau din ea mai degrabă o apariţie bizară, decât o fiinţă ştearsă, cum singură se eticheta. O chema Isabela dar, parcă toată lumea-i uitase numele, ori îl socoteau prea nobil pentru o ființă atât de neînsemnată. Îi ziceau Duduca.
Colegii de clasă o considerau îngrămădită, o ciudată pe care o evitau crezându-se superiori. Un hohot de râs a zguduit liceul când Duduca anunţă că va candida la Drept. La Drept? Olala! Chiar la Drept? Era o concurenţă turbată! Nici o şansă, au spus toţi în cor!
Duduca învăţa cu îndârjire la istorie și literatură, ignorând complet restul materiilor. Spre stupefacţia generală, a intrat. Primul drum cu Naşul ca studentă, Arina și Duduca l-au făcut în acelaşi grup. Era jenată de hainele ei ponosite dar, se tunsese pentru prima dată într-o frizerie şi, cu bretonul tăiat drept, ochii ei albaştri erau şi mai mari şi mai frumoşi. Îi mărturisi Arinei cât este de amărâtă de hainele ei sărăcăcioase. În aceeași gașcă, era o fostă colegă cu ambii părinţi medici, îmbrăcată cu mare cheltuială.
–Duduca, ţie-ţi place cum este îmbrăcată Cori?- o întrebă Arina.
–Şi încă cum!
–Tu, care eşti o frumuseţe, eşti superbă chiar și dacă-ți pui pătura-n cap! Cori, cu toate că are haine scumpe, e urâtă și basta! O să termini facultatea, o să devii juristă şi te vei îmbrăca din Neckermann. Gata! Fruntea sus!
De la o vreme, Arina n-a mai întâlnit-o pe Duduca, dar veştile curgeau din toate părţile: Duduca poartă numai pantofi Guban cu toc de 12, fuste mini din piele şi decolteu obraznic. Decolteul o prindea la fix, fiind după mamă unguroaică, avea acea tușă sexi, scrisă-n ADN. Duduca s-a mutat din cămin şi şi-a închiriat apartament pe Magheru. Duduca a dat cartela la o colegă săracă şi mănâncă numai Gordon Bleu la Lido şi Ambasador… Duduca circulă numai cu taxiul… Duduca trăieşte cu un doctor negru…
Mergând cu trenul, evident, cu Naşul, toată lumea o bârfea pe Duduca.
Elena, fără a fi descendentă a celei pentru care a fost arsă Troia, ori a celorlalte nefaste purtătoare al acestui nume în istoria nației, rosti cu dispreţ:
–Dacă mai aud un cuvânt despre Duduca, fac alergie! Oricând, oricare din noi, ne putem cupla cu un student negru sau arab şi putem trăi pe picior mare, ca Duduca! Dar noi suntem fete cuminţi, nu curve latente!
Atunci, sătulă de bârfele lor, ele, care n-o plăcuseră pe Duduca nici fată cuminte şi modestă, nici frumoasa Bucureştiului, Arina și-a ieşit din fire:
–Uite ce-i Elena! Fără supărare! Să fii salteaua unui negru ori arab, recunosc că nu-i mare brânză! Dar tu, care porţi 41 la pantof şi tragi 93 de kilograme la cântar, poţi să-ţi dai jos hainele modeste, fiindcă orice ai pune în loc, n-o poţi egala niciodată pe Duduca. Şi poţi să probezi o tonă de lentile de contact! Ochi albaştri, strălucitori şi inteligenţi ca ai Duducăi n-o să capeţi! Şi nici sufletul ei bun şi îngăduitor! Mai lasă-ne!
Elena şi Violeta, singurele fete din grup s-au opărit năpraznic şi-au plecat în celălalt capăt al vagonului dar, băieţii, vreo zece la număr, au aplaudat zgomotos.
Într-o zi, Arina a întâlnit-o în magazinul Eva, pe Magheru, la braț cu doctorul negru. El o sorbea din ochi, îi vorbea cald și atent; ea îi răspundea cu drăgălășenie; era fericită. Bine făcut, cu trup atletic și cap frumos, Arina l-a botezat spontan zeul de ciocolată! Atunci a înțeles: banii doctorului erau doar bonus! Cei doi se iubeau! Erau din aceeași poveste!
Schimb de link
Mai am puţin şi fac patru luni de blogărit. Nu m-am implicat în schimbul de link dar am primit vreo trei cereri pe e-mail şi fiindcă respectivii chiar aveau bloguri interesante i-am trecut în blogroll. Am şi refuzat un tip cu blog hard porno şi două frumuseţi de lesbiene. N-am nimic cu lesbienele dar Continuă lectura
LIBERTATEA DE-A FI HIDOS
Mia era subingineră la uzina PROGRESUL, Octav student în anul întâi. Aşa i-a prins Revoluţia.
Fiorul capitalismului i-a pus faţă-n faţă într-un autocar în drum spre Turcia.
El impresionat de genţile de rulmenţi pe care le putea procura ea, n-a mai ţinut cont că era cu 12 ani mai mare, mai ales că era fâşneaţă şi dincolo de cerceii uriaşi şi de fusta ei mini nici nu prea vedea.
Ea, sătulă să-l înfunde cu bani pe mototolul de-acasă, care iubea traiul bun dar detesta excursiile la turci, se orientă spre muşchii lui Octav, numai bun să… Continuă lectura
De ce iubesc platanii
În copilărie, vederea unui platan mă umplea de bucurie. Micile globuleţe suspendate pe ramuri mă lăsau fără suflare.
Îmi imaginam că în vremuri de demult un platan a privit pe fereastra unui copil şi văzând un brad împodobit cu globuleţe şi-a dorit şi el această strălucire. L-a rugat pe Dumnezeu să-i împodobească şi lui ramurile, iar Dumnezeu l-a ascultat şi l-a dăruit cu minunate podoabe.
Platanul mi-a dat curajul să visez şi răbdarea să-mi văd visele împlinite. De câte ori întâlnesc un platan ştiu că mai e puţin şi visele vor deveni realitate.
Uite cine face sex!!!
Lângă biroul meu este o farmacie amenajată într-un apartament de bloc . Cu vreo trei-patru ani în urmă, intru să iau o reţetă. Spaţiu de la tejghea la uşă, cam un metru jumate. Mă aşez la rând după un domn în vârstă care mirosea bine a moş.
Când ajunge la ghişeu izbucneşte nervos: Continuă lectura
CU TAURUL FERNANDO LA VIENA
Eram la Viena intr-un restaurant chinezesc şi mâncarea era extraordinară. După două experimente horror în restaurantele chinezeşti din Paris, unde preparatele erau sleite, gătite dintr-un animal necunoscut, am comandat cu moderaţie. Cum toate au fost delicioase, am multiplicat comanda în mai multe ture. Pe lângă mâncarea bună şi interiorul elegant, am avut parte şi de-un piccolo zglobiu. Continuă lectura
Doina Popescu Brăila 