SEX DE DOI LEI


Cu ani în urmă s-a angajat la mine un tip ciudăţel, care-a ţinut s-anunţe pe toată lumea că-i virgin la 21 de ani. Cum venea un client sau o clientă şi întârzia ceva mai mult prin firmă, hop şi el să-şi zică necazul.

 Îi spun: nu mai spune şi tu la toată lumea, că vezi că te iau toţi peste picior!

 El răspundea invariabil: decât să mă amărăsc singur, mai bine să ne distrăm toţi…

 O clientă drăguţă, cu o firmă importantă  pe centrale termice şi aere condiţionate îmi zicea mereu:.

 -Doamnă, copchilaşul ăsta, care-i mai mic decât copiii mei, se dă la mine pe faţă!

 -Doamnă Georgeta, e cam ţăcănit dar nu pare băiat rău!

 -Doamnă, nebunu’ a scos un slip şi-a zis să-l aştept că se duce la baie să şi-l pună! Am fugit!

 Îl întreb: aşa mă, te-ai dat la doamna S?

 -Şefa, visul meu e să găsesc o cucoană cu bani, suportabilă ca aspect şi să trăiesc şi io bine pe spatele ei!

 Peste un timp găsesc un ziar de mică publicitate lângă calculatorul la care lucra el. Îmi căutam casă şi îl iau la răsfoit. Văd un articol înconjurat cu roşu:

 „Cetăţean străin caut tânăr romanas…”

 – Romanas o fi ţigan?- zic eu nelămurită.

 -Românaş,  şefa, românaş…-precizează el râzând.

 -Şi ce cumperi tu de la ăsta, că nu pricep?

 -Dacă n-am baftă cu femeile bogate, poate am mai mult noroc cu bărbaţii.   Dacă are bani,  sexul şi vârsta mai puţin contează!

 Între timp se jeluia de ţi se rupea inima că-i virgin. Cum se apropia ziua lui, colegii se hotărăsc să-i plătească o tipă de pe Dig.

 -De curiozitate, cât costă o tipă pe Dig?-întreabă virginul nostru.

 -Cam 30000, zice Ştefan…

 -Aşa ieftină? Nu mă duc!

 Nu s-a dus!

Pe mess se conversează cu o directoare de marketing de la o firmă cunoscută şi tipa, o mare bunăciune, îl invită la o ciorbă de burtă la Galaţi.

Îmi zice bucuros că a dat norocul peste el, tipa-mi zice şi mie la telefon că-l duce la Galaţi şi cine ştie, poate-l scapă de povara virginităţii.

La patru fix directoarea apare parfumată şi elegantă nevoie mare, scuturând cheile de la maşină.

El se uită la mine disperat şi zice:

-Nu pot să merg, că nu mă lasă şefa!

-Ba poţi să pleci, flăcău! Doar nu mă pun eu în calea fericirii tale!- zic fără ezitare.

-A, nu că am promis la un client că-i fac o ştampilă şi un set de cărţi de vizită şi se-ntoarce într-o oră! Dacă nu vă pasă de lucrările firmei, treaba dumneavoastră da’ io mi-am dat cuvântu’. Rămân să-mi termin lucrările.

-Lasă că le face Ada!

-A, nu, că numa’ io ştiu ce-am vorbit cu clientu’! 

Mie-mi pică ochelarii de pe nas, tipa se-ntoarce şi pleacă ca din puşcă.

-Ce-a fost asta măi, Trăznea?- întreb siderată.

-Şefa, n-aţi văzut ce parfumată era? La cum îmi put mie picioarele, asta nici n-ajungea la Galaţi cu mine. Mă azvârlea din maşină pe Dig din mers!

A început să cumpere tot felul de loţiuni de la Avon, de la farmacie, de la babe… n-a găsit leac.

Sigur, ar fi fost de încercat să schimbe şosetele dar nu ştiu dacă i-a dat prin cap.

Şi s-a tot plâns de virginitate până când, la contabila mea grasă, pitică, cu piele făinoasă şi pătată, ţâţele pân’ la genunchi şi-un ochi de sticlă i s-a făcut milă de el.

L-a trimis pe bărbat-su, cu care-avea doi copii,  la muncă în Italia şi l-a luat pe puşti acasă să-i arate fericirea. El împlinise deja minunata vârstă de 27 de ani şi ea avea în jur de 46.

Ca să-şi asigure un trai mişto şi lipsit de griji trufandalei , contabila a ţepuit vreo 29 de firme, a luat nişte credite pe care nu le-a mai returnat niciodată şi prin decembrie 2007  a dispărut din oraş.

Poliţia a început s-o caute asiduu, ba de la economic, ba de la DIICOT, apoi a început să se intereseze şi de el.

Se pare că pe lângă creditele neplătite, au dat ţepe şi pe la câteva bănci. La sfârşitul lui februarie 2008, când vizitele poliţiştilor s-au înteţit a dispărut şi el ca măgarul în ceaţă.

Recent, la aproape doi ani de la dispariţia tristei perechi, m-au vizitat doi poliţişti cărora le-a fost repartizată tona de dosare cu matrapazlâcurile celor doi.

Voiau să ştie dacă mai am noutăţi despre voiajori.

La sfârşit, poliţistul mai bătrân se scarpină în cap:

-Domnişoară! Io am văzut cei mai ciudaţi infractori, cei mai diabolici, cei mai sadici şi cei mai cretini! Credeam că nu poate să mă mai mire nimic pe lumea asta!

De când am dosarul ăstora, mă trezesc noaptea şi-mi aprind o ţigară…  O singură chestiune mă omoară: cum morţii mă-sii şi-a stricat dobitocu’  bunătate de p***  pe omida aia, frate?

-Domnule poliţist, te pui cu gustul omului?- puneam eu paie pe foc.

-Părerea mea este că era atât de complexat, inclusiv de mirosul picioarelor, încât numai cu sluta pământului se simţea şi el important şi în largul lui. Şi de dragul banilor, închidea şi el ochii…

Reclame

CUM TE CULCI ŞI CUM TE… SCOLI


O doamnă de mare spirit promovată într-o funcţie importantă primeşte felicitări.

Zice râzând:

-Nu mă mai felicitaţi atâta, ca să nu păţesc ca Geoană! Să mă culc preşedinte şi să mă trezesc prostănac!

DECÂT GHEBOS, MAI BINE NEBUN!


fragment din romanul COMISIA ZÜRICH

Se înnoptase vârtos. Cerul prădat de stele, arăta ca o coală de sugativă, pătată de cerneală sinilie. Luna plină, palidă şi încercănată, rânjea obscen, ca o codoaşă parşivă când îşi capătă arginţii. Îi era bine. Câştigase 720000 de franci, şi clinica mergea grozav. Kefra opera nemţi cu bani la foc automat, iar planul pus la cale cu Borin, anunţa milioane grele, cu efort subţire. Iar din bâzdâcul lui Edith cu săpunurile ieşeau lunar o roabă de bani. Se extinsese şi la pastă de dinţi,  şi producea şi apă de gură. Contractul cu armata crescuse de 10 de ori în valoare. Distribuţia se întinse şi la internate şi hoteluri. Pe muierea asta o ducea capul, nu glumă!

Doar că, în scutece nu se mai întâlniseră niciodată. De la împuşcătura ticălosului de Meyer, se pare că nu i se mai scula, neam. Se întreba dacă nu era Edith de vină, că nu îl mai atrăgea. Privirea tăioasă şi spiritul ei critic, îl tuflea de fiecare dată. Era o singură cale să afle. O prostituată ieşea din discuţie, fiindcă obsesia lui pentru curăţenie îl inhiba. Din liceu, când colegii lui se duceau înfriguraţi la un bordel ieftin de mahala, el zicea pas, văzând în prostituate doar latrine publice. Şi ciudatul ăsta de Borin Alois, ce imbecil!. În afară de armata de metrese, pe care o întreţinea cu mare cheltuială, bălea după toate curvele stridente prin şantanuri, şi-şi petrecea viaţa, mai mult cu dânsa-n băţ şi cu izmenele la glezne. De mult pusese ochii pe Lida. Fusese ziua ei liberă. Numai de nu s-o fi culcat, sau mai rău, să nu fie călare cu vreun golan. Locuia într-un apartament cochet, într-o anexă izolată în spatele clinicii. Frumoasă şi focoasă, asta îl va scula şi din morţi!

O găsi singură, abia ieşită de sub duş, uscându-şi părul cu un prosop moale. Aburul îi rumenise obrajii, şi pielea mătăsoasă avea o coloraţie superbă. Îi zâmbi cu dinţii ei frumoşi, părând fericită că îl vede. Dobritza întoarse cheia în uşă, cu o mişcare febrilă, şi tăbărî pe ea, fără nicio introducere.

Lida, fierbinte şi pisicoasă, se lăsă în voia lui, de parcă-l aştepta.

– Ce dracu’! Intră mai mult în mine decât în toanta asta! Curvă de doi lei, nu eşti în stare de nimic! Credeam că eşti în stare! Cum să mi se scoale, când stai capră, la toţi derbedeii târgului! Barem, ţi-a scăpat vreunul? Sigur că nu, te-ai întins cu toţi, vită încălţată! Poate iau vreo boală de la tine, scârbă ordinară! Ştefan şuiera şi gâfâia în zadar, ca un ceainic rusesc, ce dădea în clocot. Neputinţa lui era totală. To-ta-lă! Şi, acum, uite că tâmpita asta îi ştia secretul. De umilinţă şi furie o strânse de gât, până o simţi cârpă moale. O privi îndelung cât era de frumoasă şi se miră, cât de repede murise. Se simţea puternic şi stăpân pe situaţie, dar puţin ostenit. O împinse pe covor, şi se lungi pe pat.

Gândul i se duse la Luiza, fata directorului şcolii. Era spre sfârşitul clasei a şaptea, şi primăvara le dădea hormonii în clocot. Toţi băieţii vorbeau numai de fete, şi de fantezii deocheate. Toţi îl tachinau, că nu are nici o iubită. Era cel mai bun din clasă la învăţătură, dar era terorizat de coşuri, prea slab, înalt şi adus de spate ca un cocostârc. Ca să iasă deasupra, se grozăvi că iubita lui secretă este Luiza, frumoasa blondă pistruiată, pe care o plăceau toţi. Începuseră să îl privească, unii cu admiraţie, alţii pieziş şi cu invidie ascunsă, ca pe un mascul periculos. Mai erau două săptămâni până la Balul Primăverii şi parcă dăduse strechea în toţi. Vorbeau măscări şi se lăudau cu aventuri închipuite şi furtunoase partide de amor şi probabil asta le mai estompa complexele. Era în curtea şcolii cu toţi băieţii şi Luiza trecu zveltă pe lângă ei. El îşi umflă pieptul băţos. Doar trecea iubita lui secretă!

Cornel, un derbedeu chipeş şi plin de tupeu, repetent a doua oară, îi ţinu calea Luizei:

– Luiza, este adevărat, că tu eşti iubita secretă a lui Dobritza?

Luiza îi cuprinse cu privirea poznaşă, flutură genele lungi, care îi dădeau atâta farmec şi rosti răspicat:

– Dacă Dobritza e tocilarul ghebos dintr-a şaptea, piei drace! Şi Luiza se îndepărtă râzând.

Hohotele ticăloşilor, unele grohăite, altele stridente, l-au urmărit până acasă. A alergat năuc, într-un suflet, direct în spatele coşarului, şi-a lipit călcâiele şi umerii de perete şi cu cartea de latină pe cap, a mers până târziu în noapte. Aşa şi-a petrecut fiecare moment liber din zi, luni în şir, cu voinţă încrâncenată, până şi-a corectat mersul. A început să se supravegheze şi nu a mai mers niciodată ghebos. Cum venea de la şcoală, punea cartea pe cap, pleca în poziţie corectă de la coşar şi trecea de grădina de legume, traversa via, straturile de lucernă, trecea de căpiţe, sărea pârleazul de la marginea gospodăriei lor şi trecea pe izlazul satului, fără oprire şi fără să scape cartea de latină din cap. Când îşi lua seama, cerceta speriat, să nu-l vadă careva, să nu ajungă în gura satului.

Fiind cel mai bun din clasă la învăţătură, directorul îi făcu onoarea, să îl ia în cancelarie, staroste, de ajutor la corectat tezele la română, celor din clasele mai mici. Toţi râvneau să ajungă staroste, dar norocosul era unul singur. Pentru Dobritza, era onoarea maximă ce putea să o capete în şcoală. Terminând corectatul, merse cu directorul în clasă, să împartă tezele şi să comunice elevilor notele. Călca apăsat în urma directorului, simţindu-se cu adevărat important. Intrând în clasă, stupoare. Toţi şcolarii, cu cărţile pe cap într-o linişte deplină, într-un du-te-vino prin clasă, de ziceai că-s apucaţi. Directorul, îşi scoase ochelarii tacticos, şi vorbi cu glas abia stăpânit.

– Poate cineva să-mi explice degrabă, ce ritual satanic se petrece aici ? Elev Dima, spune tu!

– Domnule director, ora următoare avem teză grea la matematică şi ne băgăm lecţiile în cap.

– Îmi zici mai pe scurt cum vine asta? Directorul era la limita răbdării.

– Cel mai bun la învăţătură, din clasa a şaptea este elevul Dobritza. Şi el aşa îşi bagă lecţiile în cap, în fiecare zi, prin grădină şi pe izlaz, ore în şir. Vrem şi noi să luăm note mari la matematică şi ne-am luat după el.

Directorul se întoarse siderat.

– Este adevărat, elev Dobritza?

Acuma decât ghebos, mai bine nebun. Cum era să se umilească într-atât, şi să aducă vorba de gheb? Recunoscu cu nod în gât şi glas alb-pierit.

– Adevărat, domnule director!- zise Dobriza încercând să-şi ţină curajul.

– Dobritza, m-ai dezamăgit definitiv! Nu mă mai pot baza niciodată pe tine! Nu meriţi să fii staroste, elev Dobritza! Nu credeam să fi un ţicnit de doi bani… Barbu îţi va lua locul. Şi îi întoarse spatele cu dispreţ făţiş.

Nenorocirea era deplină! Nu ştia să fi încercat umilinţă mai mare, niciodată în viaţă.  Şi toate, stârnite numai de scârba de Luiza. Se visă cum o strânge de gât. Ar fi vrut să o pună să-şi ceară iertare în genunchi dar, era atât de plăcut să-i zdrobească gâtul fragil în mâinile lui puternice, că nu se mai putea opri. Lacrimile fetei i se prelingeau pe mâini şi el strângea mai tare şi mai tare, strivind oscior după oscior, până fata dispăru cu totul între palmele sale.

Se trezi târziu, în faptul nopţii, odihnit şi înviorat. Ascultă cu atenţie mişcările nopţii. Linişte desăvârşită!

O cără pe Lida la automobil, uşoară fulg  şi o azvârli neglijent în portbagaj.

Pentru o clipă, jarul unei ţigări înţepă noaptea, dar nu-i luă seama.

Precaut, merse cu farurile stinse, până la anexele din spatele gaterului şi, cu manivela autoturismului sfărâmă lacătul. Căută între scule un hârleţ şi îl luă în portbagaj. Trase uşa cât să nu stea dată de perete şi să atragă atenţia. După aproape o oră de mers spre nord, opri într-o pădurice. O îngropă departe de drum, adânc şi fără grabă, apoi acoperi locul cu frunze şi crengi.

Lida şi Luiza, două stricate, le îngropase pe amândouă!

Mulţumit de treaba bine făcută, se întoarse în Geneva fără să privească în urmă. Se făcuse dimineaţă. Intră într-o cafenea şi servi micul dejun.  Avea o foame de căpcăun.

COMISIA ZÜRICH


Vineri, 4 decembrie 2009, la TEATRUL MARIA FILOTTI din BRĂILA a avut loc lansarea romanului meu de debut COMISIA ZÜRICH. Cronica din ziarul OBIECTIV-VOCEA BRĂILEI sună atât de bine, că am executat un copy+paste şi l-am postat mai jos:

COMISIA ZÜRICH-o carte recurs la memorie

Marţi, 08 Decembrie 2009 | Rodica PERIANU

(3 voturi, media: 5.00 din 5)

Un scriitor de forţă, un talent autentic apărut în peisajul literar din Brăila, aşa a fost caracterizată autoarea Doina Popescu de către invitaţii avizaţi, care au luat cuvântul la lansarea cărţii „Comisia Zurich”, ce a avut loc în weekend la Teatrul „Maria Filotti”. Un roman care se citeşte pe nerăsuflate, aşa după cum a mărturisit Virgina Sânpetru, directorul Direcţiei de Cultură, o carte „recurs la memorie”, care nu lasă cititorul să uite istoria şi faptul că al Doilea Război Mondial a ucis milioane de oameni, aşa cum a subliniat regizorul Anca Cismaru, „Comisia Zurich” este o lucrare născută din admiraţie pentru Panait Istrati. Prezent la lansare, actorul Dan Moldoveanu nu doar a vorbit despre carte şi autoare, dar a lansat o invitaţie către lectură, dând glas câtorva scene de un comic rafinat: „Autoarea visătoare şi nostalgică construieşte un univers literar cu o puternică forţă de comunicare afectivă. După lecturarea acestui roman, ca şi minunatul personaj Corvin, am lepădat şi eu o lacrimă grea, cât o lespede de mormânt, pentru rafinamentul textului”. Autoarea a mărturisit că romanul s-a scris „singur”, din dorinţa de a marca 125 de la naşterea lui Panait Istrati, deşi primul gând a fost cel al realizării unui banner pe care să şi-l monteze pe propria casă, situată pe bulevardul care poartă numele marelui scriitor. „Nu trebuia să fie un roman, cu toate că eu ştiu de mult că pot să scriu şi că pot să scriu bine, trebuia să fie un banner. Anul acesta se împlinesc 125 de la naşterea lui Panait Istrati, cu care eu am o relaţie specială. Am dorit să fac un banner pe care să-l pun pe casa mea, ca acei care trec pe B-dul Panait Istrati să ştie că acolo a trăit cândva şi s-a preumblat «plimbăreţul» nostru de geniu… Romanul s-a scris singur, noapte de noapte. Probabil că romanul era undeva, a trebuit să-l curg prin degete”, a spus Doina Popescu.

La eveniment au mai luat cuvântul viceprimarul Doiniţa Ciocan şi directorul Teatrului „Maria Filotti”, Veronica Dobrin.

ARTICOL PRELUAT DIN ZIARUL OBIECTIV-VOCEA BRĂILEI