I-am dat papucii…

Pe lângă cursuri de pilotaj, mecanică, meteorologie şi prim-ajutor, pentru a fi un bun pilot al patriei trebuia să faci şi pregătire politico-ideologică. La auzul acestei enormităţi ni s-au şters zâmbetele de pe faţă. Eu am încercat totuşi nervii comandantului:

-Pregătire politico-ideologică? Poate nişte bancuri politice! Toată lumea a aplaudat şi vestea „obrăzniciei” noastre s-a propagat .

Nu ştiu dacă mânat de rele intenţii ori ba, un activist i-a raportat lui Nicu Ceauşescu că viitorii piloţi sportivi n-au chef de gargară politică. În consecinţă, un securist versat a primit misiunea să ne spună bancuri politice „pozitive”. Adică, bancuri cu Ceaşcă, băiatul deştept şi spiritual, cu replici pentru toţi greii planetei, de la Pompidou la Gerald Ford. Ca să pară credibil, tipul, dotat cu uniformă de colonel de aviaţie şi ochi albaştri de securist, susţinea că l-a însoţit pe şeful statului în peste 70 de tări, împreună cu alte sute de specialişti şi, toate poantele le-a auzit personal. Pitic, chelios, cu ochii mici, avea o voce comparabilă cu a lui Pittiş şi un mare talent de povestitor. Ne-a câştigat rapid, fiindcă n-a încercat să ne explice minunile socialismului sau superioritatea sistemului comunist. Ba, încă, ne-a povestit despre toate construcţiile uimitoare din lumea largă, cu autostrăzi suspendate, parcări supra-etajate, inclusiv despre supermarket-urile pline de mâncare ori magazine full de electronicele atât de râvnite de români. După plecarea lui, un tip mai speriat de bombe, un fel de băgător de seamă, ofiţer de la elicoptere, ne-a spus răstit: „sper că nu credeţi toate prostiile individului cu pieţe pline de citrice şi brânză în peste 100 de sortimente! Astea-s show-uri aranjate pentru vizite oficiale, aşa cum ne pregătim şi noi la Ziua Recoltei. Moşu’ bate câmpii!”

Dar, cum poveştile cu Ceaşcă, tipul care are întotdeauna ultimul cuvânt în dialog cu liderii lumii, mi s-au părut confecţionate în laboratoarele Securităţii, le-am dat mai puţină atenţie, urmărind cu mai mare interes poveştile legate de locuri şi obiceiuri inedite.

Astfel, poveştile legate de Georgia m-au cucerit. Mândri, cinstiţi şi ospitalieri, georgienii par soţii perfecţi .

Se pare că experienţa seculară a demonstrat că toate necazurile într-o căsnicie se trag de la incompatibilitatea noră-soacră. Astfel, naşii au un rol covârşitor în viaţa tinerei familii, iar socrii nu au voie să intre niciodată în casa tinerilor, dar nici tinerii în casa socrilor. Singurele întâlniri permise sunt pe teren neutru, în casa naşilor sau, la restaurant dar tot în prezenţa acestora, maxim de două ori pe an în formaţie completă. Dar, cum legăturile de familie sunt luate în serios, se întâlnesc pe la nunţi, botezuri şi parastase, destul de dese în familiile lor numeroase. Astfel, nici nora, nici soacra nu au loc de întors şi, dacă au chef de păruială îşi pun pofta în cui.

Şi, totuşi, într-o căsnicie, pericolul soacrei fiind eliminat, mai rămân o mulţime de motive de sfadă. Astfel, uneori se ajunge şi la divorţ. Ceremonia se desfăşoară la Casa Divorţurilor, unde un oficial împreună cu naşii le reaminteşte celor doi principiile care au stat la baza căsniciei şi motivele pentru care ar merita să se împace, iar  dacă aceştia sunt hotărâţi să continuie divorţul, ies din casa respectivă pe altă uşă, primesc câte o pereche de papuci fiecare, şi un termen de şase luni în care fiecare trăieşte în deplină libertate, cum şi cu cine vrea. După cele şase luni au obligaţia să se întoarcă la Casa Divorţurilor şi să stabilească dacă se împacă ori divorţează definitiv. Rata divorţurilor finalizate era infimă.

Dar, cel mai interesant mi s-a părut că în majoritatea situaţiilor, cele care dau papucii sunt nevestele, iar domnii soţi, nu le găsesc nicio vină acestora, chiar dacă au ochi alunecoşi şi inimă zburdalnică: cică, celălalt a fost mai bun, mai deştept, mai frumos. Iar în cele şase luni, soţul munceşte să repare casă, să-i mai pună un etaj, să facă o piscină ori ceva cu care să-şi uimească nevasta şi s-o întoarcă la gânduri mai bune! 

Fetelor, zâmbiţi!

Nu ştiu dacă sunteţi de acord că modelul georgian ar trebui exportat în toată lumea, dar mi-a plăcut această poveste despre originile expresiei i-am dat papucii!

Gene buclucaşe

N-au trecut decât vreo două luni de când savanţii au descoperit gena prostiei, existenţa ei fiind bănuită de multă vreme, şi iată că lumea ştiinţifică ne face iar să zâmbim: a fost izolată gena destrăbălării!

Se miră cineva? Aş! Uite de ce, vorba aceea- „…de când era bunica fată mare” -devine strict un reper temporal şi nu unul moral!
DRD4 se numeşte buclucaşa genă, vinovată de jumătate din divorţurile planetei, toţi copiii din flori ori pur şi simplu de banalele… mâncărimi!

Un sărut vinovat

fragment din romanul  Fericire pe bani puţini

Dimineaţa începuse prost, telefonul soacrei trezind-o dintr-un vis erotic. Dropia mugi câteva cuvinte dar Angel îi închise brusc fără s-o asculte. Toni, soţul ei, se burzuluise:

-De ce i-ai răspuns? Ştii bine că te urăşte! Eşti masochistă, zău, nevastă! Bagă-i numărul în blacklist şi uit-o! 

Îşi recăpătă buna dispoziţie cu un duş şi un suc de portocale.

 Angel era juristă la o companie străină şi

CASĂ DE VÂNZARE-SATANA BONUS!

Personaj sinistru al copilăriei mele, baba Dobriţa se detaşează net între persoanele ”negre-n cerul gurii” pe care am avut nenorocul să le cunosc în viaţa mea. După moartea moşului, baba a poftit să se mute la oraş pentru un trai domnesc. Vânzând casa, s-a mutat pe rând la cele patru fete ale sale, dar nu s-a înţeles cu niciuna. După dese păruieli şi strigături de genul mi-aţi mâncat banii pe casă, curcile, găinile şi raţele leşeşti, într-o dimineaţă, pe la şase și jumătate, ne-am trezit cu Talpa Iadului la poartă, plângând pe lada verde, de zestre, în care-şi ţinea albiturile de-nmormântare.

Mama şi-a făcut milă de drac şi-a primit-o în casă. Câte zile fripte poate face o satană de soacră în casa nurorii, când se vede pe cai mari, ar fi multe de povestit.

Dar mie, copil fiind, îmi mânca sufletul. Mă lăsa să mă joc pe săturate şi, când mă apucam de teme, hop!- pe capul meu:

-Fugi să cumperi pâine! În secunda asta să te duci!

-Mamaie, termin exerciţiul de scris şi, în douăzeci de minute, mă duc!

-A, aşa vine vorba? Nu mai am nevoie! Mă duc eu cu ciolanele astea roase de ”romatism”, da-i spun lu’ tac-tu că eşti o puturoasă! Şi pleca la pâine.

Cum intra papaşa pe poartă, baba ieşea la raport şi-i spunea că m-a învăţat mama să n-o ajut la cumpărături şi… dă-i minciuni.

La început, papaşa râdea şi-o trimetea la culcare :

-Babă urâtă şi rea, iar îţi pute-n casa noră-tii?

Mai târziu, când s-au înteţit amorurile cu fătuci iubitoare de portofel, fiindcă nu cred nici în ruptul capului că de la chelie i se trăgea şarmul lui papaşa-un pitic gen Băsescu-poveştile Satanei, cu înflorituri şi ghiocei, s-au potrivit pe cheful lui de scandal şi divorţul a fost gata.

Aveam doar zece ani, dar mă revoltau manipulările care îmi distrugeau familia. Singurul mod în care m-am putut răcori a fost să scriu cu creta pe pereţii celor două camere puse la dispoziţia babei… SCORPIE şi SATANĂ. Şi, cum sunt harnică la scris, precum mă vedeţi, n-am comis-o doar o dată! Am caligrafiat de vreo zece ori fiecare cuvinţel…

După istericale şi reclamaţia cu strigături înaintată lui papaşa mă aşteptam la o fugăreală, dar a dat norocul peste mine. Pe când mă pregăteam s-o iau la sănătoasa ca să-mi păstrez integritatea epidermei, papaşa, râzând în hohote, i-a zis cam aşa:

-Babă urâtă şi rea! Din gura ta și ale secăturilor de alde soră-mea, nu te speli cu toată Dunărea! Bine a făcut că a scris şi Satană şi Scorpie, că nici eu nu pot să mă hotărăsc care ţi se potriveşte mai bine! Dar, zise el privind arta murală, cred că merg amândouă!

Opărită şi fără susţinere, a luat baba Dobriţa o găleată de apă şi o perie de paie şi mi-a şters toată munculiţa!

Ce era de făcut?

Băboiul avea vreo 82-83 de ani şi ne ameninţa c-o să trăiască 114, ca bunica ei paternă sau măcar 104, ca cealaltă, din spița maternă. Spaimă mare! O mică speranţă aveam, că baba trăgea nădejde să se mărite şi era în vorbe ba cu nişte moşi pe la coadă la gaz, ba cu alţii pe la biserică. Şi, într-o zi, când eram pedepsită şi spălam îngreţoşată ciorapii lui papaşa, mi-a venit ideea ideilor!

Cu săpunul de casă am scris de zece ori şi Satană şi cam tot de atâtea ori… Scorpie. Pereţii casei erau doar tencuiţi şi aduşi din mală la drept, fără niciun finisaj: săpunul a intrat definitiv în porii tencuielii!

Nu pot să vă povestesc cât necaz a fost pe băboi după isprava mea şi cum a muncit un an şi-o vară, zi de zi cu peria de paie dar, atâta noroc am avut şi eu, că pereţii nu s-au lăsat curăţaţi.

Papaşa s-a milostivit de ea şi, ca s-o cruţe de corvoada frecării pereţilor, a dus-o la azil. De la o vreme, erau numai în scandaluri, că se pusese baba să-i ţină socoteala la gagici şi se cam punea în calea fericirii lui. Baba îl voia divorțat, să fie ea șefa în casă, cu cheia la brâu, nu să se aleagă cu altă pacoste de noră!

Baba Dobriţa, oleacă descântătoare în bobi şi apă ne începută, aflase de la altă ghicitoare mai meşteră decât ea că va muri pe acelaşi pat cu feciorul ei cel mic.

Din cei 12 copii, papaşa era copilul cel mai mic şi baba toată viaţa avusese grijă să nu doarmă în acelaşi pat cu el, ori să se așeze pe marginea patului în care dormea Prâslea.

De inimă rea, baba a murit în scurt timp la azil. Divorţul fiind terminat, casa a fost pusă în vânzare.

Familia care-a cumpărat casa la un preţ de chilipir, vrând-nevrând a primit bonus și Scorpia şi Satana!

Cumpărătorul a refacut tencuiala casei, trăgând nădejde să nu fie bântuit.

Dar anii au trecut şi după divorţ papaşa ne-a abandonat total, întâlnindu-ne uneori pe la tribunal, fiindcă se cam codea să plătească pensia alimentară pentru cei trei copii, adică eu şi surorile mele.

M-a căutat peste ani, disperat că s-a trezit escrocat de fata surorii lui, doctoriţa Constantin Ionelia, care a făcut un act de vânzare-cumpărare în fals cu complicitatea notăriţei Gaube, deposedându-l de casă.

Când papaşa a găsit actul fals a cerut sprijinul poliţiei şi procuraturii şi în urma anchetei, nepoata, alintată Neli, a promis, cu lacrimi de crocodil că-i returnează casa amiabil, după care, bătrânul a dispărut de la domiciliu.

După mai mulţi ani, în care bănuiam că nepoata iubitoare de case l-a luat să-l îngrijească şi să-l ţină departe de urechi curioase, întorcându-mă dintr-o delegație, pe trecerea de pietoni din fața firmei, mă intersectez c-o verişoară, nepoată a lui papaşa, îmbrăcată în doliu, cu două lumânări în mână.

O întreb cine i-a murit fiindcă nu ne vizitam, dar aveam o sumă de rude comune. După ce se codeşte puţin, zice că vine de la înmormântarea unui coleg de serviciu. Până să ajungă acasă, locuia la două minute de biroul meu, o cuprind remușcările și se întoarce înlăcrimată. Recunoaște că vine de la înmormântarea lui papaşa, dar să nu mă supăr, nu le-a dat voie Neli să mă anunţe pe mine şi pe surori, ca să nu se facă discuţii legate de casa mătrăşită. Şi, pentru că era ziua surprizelor, îmi zice că Neli, în toţi aceşti ani, îl dusese pe papaşa la… azil! Azilul de la Baldovinești unde o dusese și el pe Satana în 1982.

Scrisul sorţii, care obsedase pe baba Dobritza toată viaţa, că va muri în acelaşi pat cu feciorul cel mic, s-a împlinit! Mamă şi Prâslea au murit în acelaşi pat: acelaşi pat de azil!

Pe birou era un plic sigilat, adus de un necunoscut în aceea zi, pe la orele 11. În plic se afla un bilet semnat de un văr; mă informa că la orele 12 se va oficia înmormântarea lui Papașa. Era trecut de orele 16.

 

SEX ȘI HAIDUCIE ÎN PĂDUREA STEJARULUI

În vecinătatea cartierului Radu Negru, începând de la Centură, se află Pădurea Stejarului– loc tainic şi misterios, scenă a multor întâmplări palpitante din copilăria mea.

Vă voi spune acum o poveste pe care părinţii o discutau pe furiş cu neamurile şi cu vecinii, fiindcă pe vremuri, copii erau păziţi de grozăvii necuviincioase .

Prin anii ’70, floarea Miliţiei din toată ţară s-a reunit la Brăila să anihileze o bandă deosebit de periculoasă care acţiona în Pădurea Stejarului. Tot cartierul a urmărit afacerea cu sufletul la gură. Nu ştiu numele de cod al operaţiunii poliţieneşti dar, papaşa îi numea pe bandiţi Şerifii Amorului. De altfel, cartierul Radu Negru, deși situat în sudul Brăilei, era numit adesea Vestul Sălbatic datorită cafturilor dintre clanurile lui Şulică şi Umberto.

Cum legile moralităţii comuniste apărau familia-nucleul de bază al societăţii- ca să te duci cu paraşuta la hotel trebuia să prezinţi buletinele împricinaţilor spre a dovedi legătura matrimonială reciprocă. Dacă nu găseai înţelegere pe bani grei la recepţioner, treceai afacerea pe sub… mână. Şi, mai mult, cum un divorţ dura cam 7 ani, mult mai mult decât amorul cu dracul blond-pensat. Cum în urma divorţului erai înfierat în şedinţă de partid, puteai pierde chiar funcţia, Pădurea Stejarului a devenit tărâmul fermecat al amorului clandestin, de cursă lungă sau de sfert… neacademic!

Acum, pădure-pădure dar, nu pentru toată prostimea, că nici pădurea nu era chiar soră cu orișicine! Nu puteai veni la pădure cu autobuzul, deci, prăjitura asta bine însiropată era doar pentru cei din cartierul Radu Negru, ori cei ce aveau maşină… Perechile, mai mult sau mai puţin întâmplător combinate, îşi lăsau textilele în vine. În prag de orgasm multiplu, erau întrerupte brutal de nişte băieţi cu dresuri de damă pe faţă care-i jefuiau metodic: ceas, portofel, pantofi, verighetă, ghiul, roată de rezervă, casetofon auto, bijuteriile cucoanei şi de multe ori chiar… cucoana.

Hormonii amorezilor erau atât de jucăuşi şi imprudenţi, încât erau zile în care se jefuiau şi câte 20 de cupluri. Cum nimeni nu era pe pozitia de-a reclama, păgubaşii au plătit şi-au înghiţit paguba şi umilinţa în tăcere. Fenomenul a înflorit exponenţial.

Miliţienii erau un fel de vip-uri, având maşină şi pistol în dotare. Unul din virilii în uniformă, cu grad, pare-se de căpitan, a fost deposedat de toate bunurile, inclusiv de pistol. Pierderea pistolului fiind caz de puşcărie, cianozat de jenă şi de oftică, căpitănaşul a ieşit la raport. Spre marea lui surpriză, a găsit o nesperată bunăvoinţă din partea şefilor, protagonişti nefericiţi ale unor amoruri similare întrerupte de tâlhari. Cum în clubul jefuiţilor intrau jumătate din notabilităţile oraşului de ambe sexe, comandantul Miliţiei a hotărât că încă de la tanti Elvira amorul clandestin a fost sacru la Brăila. Spre calmarea amantelor răvăşite de isterie şi fiind depăşit de situaţie a cerut sprijinul Bucureştiului.

După o vară de pânde şi filaje, tâlharii veseli au fost arestaţi şi codrul a redevenit frate cu românul iubăreţ. Viaţa în cartierul Radu Negru s-a întors în tiparele cunoscute, drumurile tuturor intersectându-se în Dumbravă: noi copii jucând ascunsa printre copaci cât aşteptam să aducă petrol lampant la Găzărie, femeile la cumpărături la Aprozar ori Gostat, ori poate la coadă la găini la Zeculeasă iar bărbaţii, conştiincioşi, seară de seară, la Căţeaua Leşinată.

Traian Băsescu şi Elena Udrea în top

Având un blog nou-nouţ, după o săptămână de blogărit am intrat în statisticile fiecărui articol ca să punctez preferinţele cititorilor. În top POVESTEA RĂDUCANULUI la egalitate cu micul dialog CONTABILA ŞI MARINARUL. POVESTEA RĂDUCANULUI nu a fost o surpriză pentru mine fiindcă, deşi cu mare întârziere, Răducanu îţi merită rolul de june prim al României. Nu a avut mediatizarea lui Terente sau a lui Don Juan dar, nu este cu nimic mai prejos şi internetul îi va oferi atenţia cuvenită. CONTABILA ŞI MARINARUL ar putea fi considerat banc dacă nu ar fi un dialog real, totuşi l-a bătut în rating pe DOMNUL GEORGESCU ŞI KAFKA şi pe DOMNUL GEORGESCU ŞI CUTREMURUL, ceea ce, sincer, m-a uimit.

Am privit graficele pe îndelete, de mai multe ori şi apoi am înţeles: prietenul meu, marinarul a fost confundat cu primul marinar al ţării iar contabila cu proaspăta ministresă, blonda oficială a României.

Nu domnilor! Pentru cine nu ştie, Elena Udrea nu este contabilă! Elena Udrea este avocată! Tocmai ca să nu generez astfel de confuzii, la mai multe fragmente umoristice am schimbat numele astfel că OPERA ŞI MARINARUL s-a modificat în OPERA şi APROZARUL!  Şi totuşi am comis-o!

Să blogăriţi bine!

SIFILIS CU PATRU CRUCI (II)

fragment din romanul ARDEI IUŢI    

  ISBN 978-606-92308-2-4
-Irina, avocatul Georgescu a fost unchiul meu. Povestea morţii lui, de-a râsu’-plânsu’, este cunoscută în familie, dar a rămas tabu. In fond, Nucu Georgescu era telectualul familiei, mândria mătuşilor şi, evident, nu putem să-i aburim onoarea. S-a bârfit  la priveghi, şi-au dat coate babele când înfăşurau sarmalele, s-au mai răscolit picanterii mai vechi dar, bulendrele s-au spălat în familie iar în ochii lumii s-au conservat aparenţele!  Nucu, cel mai bun băiat!

         -Zău, Nucu îl chema? Eu l-am ştiut doar de domnul Georgescu!

         -Ei, aş! Îl chema Niţă dar, Nucu dădea bine la femei! Avea în mintea lui o rezonanţă mai virilă! Un tip inteligent şi talentat, pe jumătate ratat datorită complexelor. A suferit toată viaţa datorită cheliei şi staturii. Purta numai pantofi de comandă cu tocuri de opt centimetri şi abia scotea un metru şaizeci! Imaginează-ţi că la cutremurul din 1977 a strigat :cutremuuur!- şi, în loc să-şi salveze copii, a preferat să-şi caute fesul.

         -Adică, cum?

         -Uite, aşa! Ziua umbla la costum şi pălărie, noaptea asorta la pijama un fes gri cu dungi galbene, oricât ar fi fost de cald fiindcă, nu suporta să-şi expună chelia. De altfel, avea doi metri de pălării! Înainte de cutremur, cu câteva minute a făcut duş şi a testat o nouă şi miraculoasă soluţie de creştere a părului. Fiind dat cu zama aia pe cap, îşi lăsase fesul pe te miri unde. A riscat să cadă casa pe el, decât să-i vadă vecinii chelia. După cutremur, când l-au tachinat cumnaţii că era gata să crape de dragul fesului, a bravat că a făcut casa cu mâna lui, ca să reziste la un cutremur de 9 grade pe scara Richter şi a vrut să-şi demonstreze încrederea în soliditatea casei.

         -Mare figură Nucu ăsta!

         -Ei, Irina, de câte ori mă uit pe gaura cheii în viaţa cuiva, nu mai simt nevoia să merg la cinema! Nucu ăsta oricum era cam într-o dungă! La prima vedere părea întreg la cap şi nu-ţi dădea de bănuit! Poate ai fost gros îmbrăcată şi n-ai avut ocazia dar, dacă te întindeai mai mult la vorbă cu el şi purtai mâneci scurte, te studia bine şi din senin îţi spunea:

         -Drăguţă, ai nişte vene excelente! Când ţi-ai luat sânge ultima dată?

         -Cetăţeanul era oleacă vampir?

         -Nu, dar, până să devină avocat a lucrat vreo patru ani ca asistent la un laborator de analize medicale!

         -Aha! Băiatul era defectat de meserie!

         -Eram puşti şi-i fac o vizită anunţată la laborator. Zice: hai salut, vezi că ţi-am oprit un nes şi un sifilis cu patru cruci!

         -Zic: nene, mersi de nes dar, cu sifilisul găseşte-ţi pe altul!

         -Se uită la mine pe deasupra ochelarilor: sifilisu’ este pe lamă la microscop!  L-am recoltat de la o paraşută culeasă cu duba de pe centură! A trebuit să trag sânge de la tot inspectoratu’ judeţean de miliţie, că au ţinut-o toată noaptea în arest şi s-au lăcomit toţi la chilipir! Hai, studiază bine lama, ca să nu rămâi prost!

         -A, şi de atunci te-ai deşteptat!

         -Nu! Doar că am început să port scufiţă!

         -Mă scuteşti de amănunte? Mai povesteşte de jupânu’, că am început să îndrăgesc personajul!

         -Adică fac tumbe ca să te vrăjesc – tânăr, viu şi frumos – şi tu îndrăgeşti personajul decedat! Bravo! Hai să-ţi mai zic de-o ţicneală de-a lui: dacă intra într-o încăpere, bătea delicat în uşă.

         -Normal, băiat educat doar era avocat, nu un linge blide!

         -Da, fato, da’ bătrânul bătea la uşă şi când ieşea din încăpere!

         -Mişto! Adică era atât de distrat, încât nu mai ştia dacă intră sau iese?

         -Noooo! Era prudent! Se temea că dacă stă unu’ de prost sau de şmecher în spatele uşii şi îi dă cu uşa în cap, o să fie dat în judecată!

         -Pe ăsta se vede treaba că l-au defectat toate meseriile câte un pic!

         -Mda! Cred că Nucu lua meseria prea în serios!  Se pare că a avut un accident de muncă în final!

         -Nu te-ai lămurit dom’le că a mierlit-o la curve?

         -Nerecunoscătoare mică! Poate era acolo ca să strângă probe pentru procesul tău!

         -Defilezi prin lobodă, băieţel! Îmi mai eşti dator cu o poveste!

Citeşte şi NĂVLEGU’ DE AVOCAT A ÎNCURCAT CURVELE!

OPERA ŞI APROZARUL

fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă prietenă. Eu fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar, te pui cu dracul de nevastă?  Ajung în port la Constanţa şi mă întâmpină nevasta cu un vecin cu maşina, că de, eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. Până să despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi băgasem picioarele şi zice:

– Bărbate, lasă mărunţişurile că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA. Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant ne ia în Dacie şi ne repede în Bucureşti. Ajungem la timp şi nevastă-mea este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură şi că eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste trei ore. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:

– Marinare, să dai un whisky că te-am scăpat de matracucă. Uite, de consolare o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu, o doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu Matei la un loc nu te-ai distra atât de bine!

Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel şi care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.

Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania acestei doamne. Strajnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar îmi încercam norocul şi o ceream de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu e cazul să-mi caut nevasta, că a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary şi ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!

Bat oraşul voios cărând sacoşile cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi prin toate muzeele. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi îi umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe aici.

– Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă îi zic.

– Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă şi la Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac. Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi- o s-o concurez pe CARMEN!

La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că de: cine era să-mi puie papionul şi na, că am întârziat la operă!

Opera începută… O cucuană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala plină ochi. Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: Hai că avem noroc!   Eu care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: Dragă, doar

n-am dat o mie de dolari pe rochia asta ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă că asta-i de nasul nostru!

Loja… lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei. Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare şi începe să aplaude întoarsă spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era dea dreptul fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon. Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne. Dă domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză acelaşi circ, tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze. Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice:

Marinarule, când sting ăştia lumina o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă în vasul cu flori. Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala iar în picioare ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem cu chiu cu vai la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un  ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu care venise cu noi în autocar. Din două vorbe pricepem că este securistul grupului şi mârâind periculos ne bagă într-o maşină. Doamna protestează că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc.

– Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu marinarule o să mai navighezi în cadă! Iar tu madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping la Paris! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la nici un congres! Kaput!

– Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc?  Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?

– Ce-ai căutat madam în loja oficială?

– Da de unde să ştiu eu suflete că aia-i loja oficială?

– Păi n-ai văzut tabloul preşedintelui?

– Ei, aş! La noi, tabloul lui tovarăşul este pus şi la aprozar!

Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de circ.

Sună telefonul.

– Să trăiţi tovarăşe secretar general. Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială!

– ….

– Da? N-a scăpat nici un ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!

– ….

– Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!

– ….

– Cum? Nu-i tâmpită, e doar simpatică? Am înţeles, să trăiţi!

– Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot totuşi să mă abţin să-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez totuşi o seară liniştită!

PENTRU TINE

DE LA KAFKA LA DOMNUL GEORGESCU(I)

fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ.

Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca – o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi în sfârşit se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat. Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Anei, apoi deschise poşeta – un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi pe un bilet de tramvai mototolit îşi scrise numărul de telefon.

– Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.

Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.

–  Bună, Cici! Ce faci pe aici?

–  Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!

–  Adică tot divorţ?

– Tot!

– Te bate?

– Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!

– Adică e o toană?

– Iubire! Cu unu’ de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?

– Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?

– Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă. Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu’ când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu’, că de fată o chema Pizdelea!

Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute.  Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei.

Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.

– O căutam pe doamna avocat…

– Eu sunt, drăguţă.

– Aa…

– Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.

– Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!

– Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.

– Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!

– Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!

– Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.

– Da’, tu nu mai calci niciodată strâmb?

– Am de crescut un copilaş! Nu-mi arde de aventuri!

– Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!

– Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi cresc copilul. Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!

– Ce meserie ai drăguţă?

– Sunt fotograf la o revistă!

– Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu’ de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu’ de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!

Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia.

Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată.

În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.

– Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu.

Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.

– Cu ce te ocupi, duduie Irina?

Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:

– Fotoreporter la o revistă…

– Aha…Cât câştigi?

– Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,…sume modeste cât să mă descurc.

Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi peste umăr vorbi gros, tabacic:

– Atunci caută-mă în săptămâna mare, că în timpul anului nu fac pomeni!

Anei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă. Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani. Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere. Secretara făcu prezentările:

– Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu’ Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina că-i nepoata mea şi o rupe bărbat-su în bătaie!

Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.

– Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!

Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor la care le iese bunătatea prin toţi porii, dar Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.

– Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.

– Desigur!

– Cu mine eşti în siguranţă! Eu nu o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te ismeneşti. Ne-am înţeles? Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.

– Încă un rând, Marcel!

Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.

– Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea! Umblă cu femei, lipseşte de acasă, urlă de cade varul de pe pereţi şi bani în casă nu mai dă de jumate de an. Şi fraţii lui ţin cu mine!

– La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!

– Să vă povestesc…

– Nu-i nevoie. Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!

După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că de fapt progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danellodar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi care, după ce le mânca banii pleca la vânâtoare de alţi fraieri. Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.

– Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!

Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă la limita apoplexiei strigă:

– Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu’ bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu’ de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu, şi Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!

Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:

– Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?

Fără să îşi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:

– Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!

– Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!

Georgescu îi făcu Anei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie.

Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea. De unde să-l iei dom’le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?! La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat.

Se făcu apelul părţilor.

– Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!

– 29 noiembrie! Şi nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat.  Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale!

Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.

– Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?

– Da’ ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ, dar asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina. Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!

– Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!

– Tocmai asta-i, că s-a răcit!… Dacă-ţi spun că mori de râs!… S-au întors din puşcărie gealaţii lu’ Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu’ Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!

– Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier!

– Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!

citeşti şi continuarea

SIFILIS CU PATRU CRUCI (II)

CE SE NAŞTE DIN PISICĂ, ŞOARECI MĂNÂNCĂ!

 

fragment din romanul în curs de apariţie ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

Un amic de-al meu, inginerul Tănase Năsturel era însurat cu Sorina şi avea două fete: Alina şi Corina, gemene.Tănase din curvă nu o scotea, iar ea se apăra că amicu-i impotent. După o îmbrânceală acasă şi o sârbă la tribunal cei doi au divorţat, Sorina păstrând fetele. Tănase a plecat pe şantierele patriei, fetele au crescut ajungând în prag de treapta a doua. Cum mai era de bătut câte un cui la casa fetelor, un alt amic de-al lui Tănase, maiorul Ţurlică s-a transformat în vizitator permanent. Fetele au remarcat frecvența neobişnuită cu care le vizita maiorul, dar cum omul venea la o cafea, stătea o oră şi pleca, nu li s-a părut nimic în neregulă. În curând şi arhitectul Holban, alt amic al lui Tănase a început să frecventeze casa fetelor. O cafea şi pe aici ţi-e drumul! Cum pe vremea aia intratul la liceu se făcea cu un examen dur, meditaţiile erau en vogue şi aproape obligatorii pentru reuşita odraslei. Spre surpriza fetelor care duceau un trai auster, mama le trimise la meditaţii la matematică, chiar la profesorul lor. Cum Alina şi Corina erau gemene, efortul financiar era evident dublu. Într-o zi, în toamna lui 1986, Alina, care-şi uitase caietul de chimie, vine acasă pe neaşteptate şi o găseşte pe maică-sa în pat cu profesorul de matematică. Sorina, prinsă cu mâța-n sac se acuză cu aplomb: De unde să am bani de meditaţii? Pentru voi mă sacrific! De atunci, fetele au învăţat să bată la uşa mamei evitând momentele delicate.

Timpul trece şi fetele ajung în prag de facultate. Întorcându-se acasă într-o zi, Alina, ştiind că maică-sa e la serviciu, se gândeşte să facă o incursiune în camera acesteia, ca să mai captureze ceva trufandale: ori o linguriţă de ness, ori o ţigară sau o tabletă de ciocolată. Corina, temând că Alina o să bage singură bunătăţile pe sub nas vine repede din urmă. Halt! Mama în pat cu maiorul Ţurlică.

După momentul de surpriză, Sorina îşi bagă textul: Ei, mamă, pentru voi mă sacrific! La care Corina sare ca arsă: Eu la armată nu mă duc nici moartă! Ai greşit omul! Pentru mine trebuia să te sacrifici cu arhitectul Holban, că ştii bine că eu dau la arhitectură şi acolo aş avea nevoie de o pilă.  Alina se bagă şi ea în vorbă: Mamă, te-ai sacrificat destul atâţia ani! Pentru mine te rog să nu te mai sacrifici, că de vreo lună mă sacrific singură şi cu profu’ de mate şi cu profu’ de fizică!

Dacă Tănase era sau nu impotent n-am aflat, dar Sorina era cu siguranţă curvă!