Prieteni nu prea avea. Până şi surorile lui îi erau vrăjmaşe, dar Niţă prinsese mare prieteşug cu Toderaş, gânsacul moţat.
Nebăgat în seamă de fraţii mai mari şi de surori, Niţă îşi găsea de vorbă cu gânsacul de-o băgase şi pe mă-sa, Dobriţa, la idei. Tac-su se dădea şi el în vorbă cu frate-su, alde Papuc, să ducă copchilul ori la doftor ori la babe dar, cum toate erau pe bani, paralele se opreau repede în dinţi, fără să le mai ajungă de alte mofturi şi izmeneli. Ţicneala copilului rămase să fie ştearsă numai de râsul lumii ori apăsarea timpului. Niţă era cel mai sighinaş din sat şi adesea băieţii mai mari îl mai tăvăleau. Iute de picior cum era, scăpa adesea cu fuga, dar când şi-o lua, păi, şi-o lua, frate!
Cel mai rău din toţi era Romică, băiatul văcarului, un zdrahon cu frunte cât o păstaie, ochi crucişi şi labe mari, cât nişte lopeţi, atârnate leneş pe lângă trupul malac, ha, să-i ajungă la genunchi. Pentru că trăgea băşini la fiecare pas, sătenii îi ziceau Pârţâitu’[1], dar numai în spate ori pe furiş, că nimeni nu avea chef să şi-l pună în cap. Romică n-avea nevoie de pricină ca să încingă o bătaie şi adesea îi rupea pe micuţi, numai aşa, să-i mai treacă de urât.
Făcuseră flăcăii din sat o învoială să-i mai înmoaie din bicisnicie şi-i puseseră un ţol în cap, încingându-l cu cobiliţele. Zăcuse bătăuşul o iarnă întreagă.
În primăvară, când toţi ziceau că-i mănâncă din colivă, se ridică Pârţâitu, iar de zălud, pe uliţele satului dar parcă de-o părere mai potolit. Apoi începuse războiul, flăcăii plecaseră pe front şi Pârţâitu se ridică iar stăpân peste sat.
Dar pe Niţă, că era mai pirpiriu, îl încăleca cel mai des. Copilul îi cam ferea cărările, dar ceasul rău îi punea adesea faţă-n faţă. Romică îi căra pumni cu duiumul, dar el tot nu-şi ţinea gura:
–De ce dai, mă Romică? De ce dai? N-ai învăţat, mă, să-njuri?
După chelfăneala temeinică, malacul îi întorcea buzunarele pe dos şi-i lua şi ultimul franc, pricină de nopţi nedormite şi vise crunte de răzbunare din partea copilului.
Scuturându-l bine de parale, Romică îi zisese nervos într-o zi:
–Pupă-l în cioc pe Toderaş, că mi s-a făcut de gânsac şi zilele astea vin după el! Azi e scăpat, că am drum la moară, da’ sâsâitu’ tău nu mai are ceasuri multe!
Niţă se duse într-un suflet la mă-sa şi se plânse de gândurile Pârţâitului, trăgând nădejde la ajutor, dar Bulgăroaica hotărî să-l bage pe pe sâsâit la oală, ca s-o ia înaintea malacului. Acuma să hrăneşti atâţia copii, nu era chiar lucru uşor, chit din doisprezece, unii mai pieriseră şi Gheorghiţă era pe front.
Niţă îl luă pe Toderaş şi fugi la un unchi să ceară ajutor. Nea Ichim găsi că soră-sa socotise bine şi că altă cale decât să-l zvârle grabnic în oală nu se găsea. La timpurile grele din vreme de război, burta plină era de mai mare folos decât prieteşugul cu dobitoacele!
Băiatul îşi luă gânsacul şi plecă amărât. Pe drum vorbea îngânat cu gânsacul:
–Să n-ai grijă, prietene! Fac la un fel şi-ţi scap penele!
Ajuns la malul Dunării, Costică Şlepaşul, un alt frate al mă-sii, tocmai dezlega barca să plece în insulă:
–Să trăieşti, nea Costică! Ne iei şi pe noi în barcă?
–Păi, io nu te văd decât pă tine, mă pricopsitule! Ce vorbeşti, de parc-aţi fi o droaie?
–Păi, suntem doi, nea Costică! Adică io şi Toderaş! Şlepaşul trecuse pe la soră-sa, Dobriţa, şi aflase de of-ul copilului legat de gânsac, dar îl întărâta să-l ţină pe jar.
–Ce mai vorbă lungă: ne iei ori ba?
–Nu ştiu ce i-o fi trebuit mă-tii liotă de copchii în bătătură, da’ acuma vine că-mi eşti nepot! Hai în barcă, măi, nepoate!
Luă gânsacul şi urcă bucuros, să nu se răzgândească nenea.
În insulă, la porcarul Gherasim ştia că va fi scăparea lui Toderaş şi gândul îl mai linişti.
–Gherasim îi primi dispus, să-şi mai treacă timpul cu copilul isteţ, dar pe la Sânta-Mărie trimise Dobriţa vorbă că are treabă cu puștiul şi deja nu mai era loc de-ntors.
Îl luă pe Toderaş cu inima mică şi se întoarse în sat cu un vecin, cu barca.
Prin dreptul fântânii, pe Niţă îl răzbi setea și-şi scoase o ciutură de apă.
Când să bea, ca din pământ, apăru Pârţâitu:
–Ei, Drace, ai venit la ţanc! Aveam mare poftă de carne, că toţi tâmpiţii ţin post şi mi s-a acrit de ghiveci. Te-a răzbit setea, ai?
Niţă, care avea un singur franc, îl puse pe furiş în ciutură şi zise mieros:
–Sete? Da’ de unde, mă Romică? Tocmai mi-a spus Toderaş că dacă pui un franc în ciutură şi te gândeşti la o faptă bună, lângă francul tău o să mai crească unu’ ! Da’ dacă te gândeşti la ceva spurcat, banul se pierde!
Fiul văcarului îl privi neîncrezător:
–Aha! Deci are dreptate lumea că eşti capiu şi vorbeşti cu gânsacu’!
–Mă, Romică, tu o ştii pă mama că face şi desface şi că descântătoare mai meşteră ca ea nu găseşti în trei sate roată! Au nu ştii că Toderaş ăsta-i fermecat de mama, de când s-a născut, ca să-mi fie tovarăş?
Pârțâitu-l privea cu ochii mici, robiţi de grăsime.
De puterile tuşii Dobriţa nu se îndoia, fiindcă de câte ori se deochia o vacă ori un viţel, la ea era nădejdea, dar tot nu era prea convins:
–Bagă de seamă, bă, tâmpitule, că dacă pierd francu’, vă omor şi pă tine şi pă gânsac! Mă auzi, mă, găgăuţă?
Băgă francul în apă şi închise ochii, dar nu-i veni nimic în cap:
–Auzi, bă, Niţă? Ce-i aia faptă bună, bă?
–Uite, Romică, cum ar fi să dai şi tu la o vădană cel mai gras viţel…
–Pleacă, bă, de-aci! Ce-s nebun? Zi alta mai uşoară!
–Ete, să dai în fiecare zi o bucată de caş la un om nevoiaş!
–Bă, Niţă! Io brânza o dau numa’ pă bani, nenică! Mai zi!
–Ei, atunci nu pot să-ţi fiu de folos că tu nu vrei să faci nicio faptă bună!
–Ho, că vreau, da’ zi una mai uşoară! Să fac, da’ să nu dau!
–Io ştiu?! Să mă gândesc! Lasă-l pă Toderaş să trăiască, că poate ţi-o mai zice cum să găseşti franci şi altădată!
Zdrahonul se cam codea. Cântări în ochi pe Toderaş: cam slăbănog, numa’ penele de el! Precis e aţos!–îşi zise fiul văcarului.
–Auzi, bă! Dacă răstorn ciutura şi dau de doi franci, îţi las gânsacu’!
Niţă ridică din umeri:
–Păi, o să găseşti Romică! Ţi-am zis că Toderaş îi vrăjit!
Malacul răsturnă ciutura şi găsi cei doi franci. Uimirea şi lăcomia îi jucau în ochi.
Plecă mulţumit dar, după câţiva paşi, se opri:
–Auzi, bă, pentru mâine seară să vorbeşti cu mă-ta să vrăjească ciutura şi gânsacu’, că io vreau 100 de franci! De nu, te joc în picioare şi-ţi iau şi gânsacu’!
Niţă îl luă în braţe pe bietul Toderaş şi dă-i plâns!…
Ajuns acasă, găsi în bătătură doi ofiţeri cu cizme lucitoare şi o droaie de soldaţi. Aşa era rostu’ în sat: nu era han şi când veneau drumeţi, toţi sătenii îi îndrumau la tuşa Dobriţa pentru noapte.
Niţă salută respectuos iar unul din ofiţeri îl săltă pe genunchi.
–Măi, ţâncule! Ţi s-au scufundat corăbiile, sau ce? Eşti leşinat de plâns!
Copilul oftă bătrâneşte şi-i spuse ofiţerului povestea de-a fir a păr. Ofiţerul îl întrebă unele şi altele de Romică ăsta, apoi zise lui Niţă să doarmă liniştit, că va merge el seara la fântână cu tovarăşii lui şi îl va salva pe Toderaş.
Niţă adormi şi visă pe ofiţeri cum se băteau cu săbiile cu Pârţâitu, dar–al naibii vis!–Romică parcă se făcea şi mai malac şi punea pe fugă o armată întreagă.
Niţă se sculă lac de sudoare dar, după înţelegerea cu ofiţerul, nu ieşi din tindă şi ţinu şi pe Toderaş cu el.
Ofiţerii şi soldaţii alergară în tot satul să rechiziţioneze cai şi boi, tăind chitanţe ţăranilor.
Seara, cum le fu vorba, merseră cu copilul bălai la fântână şi se pitulară după un gard. Până să scoată Niţă o ciutură de apă, Pârţâitu apăru fluierând.
–Ei, Niţă, bagă mâna-n ciutură şi scoate-mi suta de franci, că altfel îţi mănânc gâscanu’!
–Mă, Romică, tu nu ştii că…graba strică treaba?
–Nu mă face, că te cârpesc!
–Mă, băiete, gânsacu’ ăsta zice că trebuia să fii la cătănie, dus cu flăcăii la armată! Zice c-o să vină potera, după tine, să te ia!
–Ei, un drac! Am tăiat un viţel şi l-am dat în două- juma’ la popa Lisandru şi juma’ la ofiţeru’ de la încorporare- şi m-au trecut că-s mort, adică iete-aşa, că nu m-am mai sculat de la omoru’ cu cobiliţele! Au venit soldaţi în sat, da-s de la rechiziţii, n-au treabă cu încorporarea. A fost popa Lisandru la mine şi-a zis să stau liniştit, c-o să colcăie satu’ de cătane proaste!
–Romică, gânsacu’ nu minte! Cică să fugi unde-oi vedea cu ochii, că te-o prinde potera!
–Uite ce-i, bă! Io închid ochii şi tu numeri de trei ori până la zece! Dacă răstorn ciutura şi nu-i suta de franci în ea, îţi pun pielea-n băţ!
Niţă se puse pe numărat. Când deschise Pârţâitu ochii, na belea! Roată, numai soldaţi! Îl legară-n funii într-o clipită şi ofiţerul luă ciutura.
Malacul ţipa ca un apucat:
–Francii mei! Francii mei! În ciutură-s francii mei! Ofiţerul îi răsturnă ciutura în cap şi Romică făcu ochii roată pe jos, mirat nevoie mare că nu se rostogolea niciun franc pe jos.
–Pârţâitule, ai văzut, bă, ce le ştie Toderaş?–zise Niţă cu importanţă.
Ofiţerul se întoarse spre arcănit:
–Toderaş mi-a zis că i-ai furat banii lui Niţă în mai multe rânduri!
–Niţă-i un pârlit! N-a avut mai mult de 2-3 franci de fiecare dată! Cu totul n-am luat de la el mai mult de 20 de franci ! Hai, poate 25!
Ofiţerul îl buzunări. Numără 30 de franci.
–Ţine-aici, băiete! 20 de franci ai tăi şi încă 10 de la Romică, să-l ierţi că ţi-a înmuiat oasele! Rămâi cu bine şi să ai mare grijă de Toderaş! Bătăușul merge cu noi, să salveze ţara de duşmani!
Gânsacul sâsâi.
–Ce zice? Ce zice?–întrebă ofiţerul râzând.
–Zice să nu vă puneţi bază în Romică, să salveze ţara de duşmani! E viteaz numai cu ţâncii şi gânsacii!
[1] Numele şi poreclele sătenilor le-am schimbat, fiindcă baba Dobriţa avea fire râzătoare şi pe toţi îi altoia cu porecle hâtre şi, dat fiind cei peste 30 de ani ce au trecut de când am auzit o parte din aceste poveşti şi vârsta mea fragedă de atunci, am dorit să evit posibilele confuzii. De pildă, soţului ei i se zicea moş Laudă.
Doina Popescu Brăila 