După 30 de ani, despre mineri


Intrasem cu rugbistul în holul facultăţii de matematică. Picături mari de sânge. Un student ne-a șoptit că minerii spărseseră capul unui student, dar şi asistentului de analiză matematică, Alexandru Constantinescu, brăilean de-al meu, cel mai sexi prof.

De la etaj venea alt student în fugă, cu patru mineri dezlănţuiţi pe urme. Tânărul îşi tinea capul în mâini şi doi mineri îl loveau furioşi cu bastoane de miliţieni, din cauciuc dur.

I-am rugat să nu-l mai lovească şi, unul din ei, cu o bâtă de lemn, s-a năpustit spre mine. Am rupt-o la fugă Continuă lectura

Comerț indecent


Comerț indecent

M-am dus la capelă, la o biserică de cartier, să duc flori unei soacre de cuscru vitreg. Era trecut de orele 15, zăpușeala alungase creștinii: pustiu! În laterala bisericii o ușă deschisă. Înaintez cu prudență în încăperea întunecoasă: în mijloc, un sicriu supradimensionat, acoperit de catifea neagră cu găitane; decor ireal, regal. Privesc cu mirare, doamna fusese crâșmăriță, nicidecum amiral! Nu era vorba de bani ci de sofisticare: prea somptuos, prea în stil mare!

Inima îmi bubuia, trăgându-mi frâna de mână, mintea curioasă îmi da brânci!

Curentul unduia o perdea, probabil catifea grea. Smucită brusc, ca o cortină, o neagră arătare se ivi mormăind nearticulat, încleiat, poate într-o limbă neștiută. Nu vedeam bine, dar plescăia ca din ciorbă. O rază de soare strecurată prin ușa larg deschisă, răsfrântă în sclipire de argint, îmi desluși: sorbea dintr-un pocal. Ridicând ochii, arătarea tresări, repezindu-se cu turbare. Invocă Iadul, înjură, spurcă, răsturnă un scaun, țâșni sălbatic. Spaima îmi dădu brânci în stradă: mintea încerca să priceapă, dar picioarele știau doar să fugă. Zăduful îmi lua suflul. Încă un salt, smulgând portiera, am urcat în mașină: demarez… Privind în retrovizoare, mă dumiresc: un popă, nădușind, alerga greoi, amenințând cu pumnul ca în tabloul răsculatului de la 1907. Un drac îmi ridică piciorul de pe accelerație dându-i vitezomanului speranță. Când îl simt proptit de portbagaj, o calc: 120 de cai mă smulg de sub osânda popii!

Mai merg cale de două străzi și sun:

-Finule, finule! Unde ești, pretenaș, că era să mă cotonogească părintele?!

-Păi, cică fără masă și scaune n-o îngroapă! Cică-i musai!

-Aha! S-a schimbat protocolul la înmormântare! Vezi că se vând în Piața Mare, lângă ăia cu linguri cioplite!

-Nu merge-așa! Mi-a dat adresa unui tâmplar care știe modelul!

Stabilim să ne întâlnim după ora șase p. m.

Fac un duș, mă schimb, bag gel în păr, ca să-mi schimb look-ul, și la ora fixată ajung la biserică. Trag de ușă: închis! Sun la mobil și primesc indicații; străbat curtea și găsesc câțiva bărbați la țigară. Intreb de capelă și-mi indică o ușă cam șuie. Termenul de capelă era un moft, era un fel de magazie; lume multă, fum… Dau cu ochii de mort: un bărbat foarte slab!

Puteam să jur că fusesem în urmă cu ceva ani la înmormântarea bătrânului. Acum trebuia să fie pe năsălie nevasta lui. Eram năucă, umbre nesigure lingeau mai multe capace de sicrie aliniate ca într-un shop funerar. Se bocea sincopat, strident, dar neconvingător. Cețos, greoi, damful lumânărilor părea întețit cu ardei iuți. Întorcând capul am un șoc: încă un copârșeu cu proprietarul la orizontală… Mi se înmoaie planetarele. Închid ochii, mă abțin să nu urlu, apoi îi deschid și mai văd încă unul! Coșmarul se multiplică, prin fumul puturos apare încă unul și încă unul… în total șapte! O identific pe soacra finului,  pun florile, aprind lumânările și-mi fac loc spre ușă, ciocnindu-mă de ginerele răposatei.

Am ieșit în curte… Aveam nevoie de aer!

-Ce capelă-i asta frate? A dat cu bomba-n cartier?

-A fost cel mai ieftinl ! Sub 5000 nu te primește nicăieri! Aici am găsit cu 1200! Capetele și coliva sunt incluse! – s-a scuzat el.

-Dar la cealaltă? La capela de lux, cât o fi?

-Asta-i singura! – a fost el  ferm.

L-am dus prin curte să i-o arăt. La ușa cu pricina, preotul relata unui tânăr cum i-a intrat o femeie în altar, să-i spurce sfintele taine!

Patru ani mai târziu, la priveghiul unei mătuși, aceeași îmbulzeală de mușterii: comerț horror, indecent, dar profitabil!

Povestea-i veche, antepandemică.

 

 

De unde mai furăm?


De unde mai furăm? Coronacash 2020

Se pare că aceasta este întrebarea ce-i frământă permanent pe politicieni, păpușarii care ne afundă vârtos în crize cu repetiţie.

Am găsit o schiță în blog, nepublicată în 2011. Dar, întrebarea din titlu, de unde furăm, este foarte actuală, li se asortează tuturor celor ajunși la clape. Astăzi, în 2020, ni s-a servit o criză beton cu Covidul cel nou. Eu am botezat-o Coronacash. La semnalul BNR-ului, că românii s-au relaxat și au pus un ban deoparte, politicienii au clocit o ordonanță cu amenzi de 4200 de euro, aplicate voios băbuțelor cu pensia de 150 de euro. Adică dacă tot scapă de Covid, să le crape inima de la amenzi, să ne facem și noi planul la decese coronacash, că am ajuns codașii Ioropei! 

Astăzi, CCR-ul le-a arătat cartonașul galben guvernanților și a declarat ordonanța neconstituțională. Dar, cine-a plătit, are de luptat în instanțe pentru recuperarea banilor. La cele 200.000 de procese anuale ce sufoacă instanțele, se vor adăuga cele 300.000 pentru anularea amenzilor.

Mai jos, vechiul articol, să vedeți cum se ciordea din buzunarul românului în urmă cu nouă ani.

Croind legi halucinante, în 21 de ani politicienii au pus la punct o maşină performantă de spoliat populaţia. Ca să ţină în viaţă CET-urile falimentare dar excelente surse de jefuit bani publici, doi bondari parlamentari, nu le-am reţinut numele şi nici nu-mi bat capul să-i caut pe net, vor să impună o taxă pe centralele de apartament. Borbely bate din pinteni bucuros, arătând că-i musai, că vrea şi UE o astfel de taxă, pedeapsă pentru cei ce au posibilitatea să-şi ia căldura centralizat dar îndrăznesc să plătească doar cât consumă prin centralele proprii.

Nici Senatul nu şomează, pe pledoaria lui Borbely, un ministru tot mai greţos, scoate la interval altă alba-neagra cu taxa auto ca să-i jumulească şi pe cei care au cumpărat maşini înainte de 2007. Taxe retroactive după patru ani? Este ilegal, imoral dar perfect asortat lăcomiei guvernanţilor!

Să plătească fraierii biruri vechi şi noi pentru forfetarele lor, pentru indemnizaţiile de şedinţe- şedinţe la care chiulesc voios- pentru lefuri babane, vile, maşini, curve de lux şi vacanţe exotice.

Am oprit maşina la Hanu Conachi şi am cumpărat pere şi struguri de la un ţăran. Avea o găleată cu pere cu mănerul rupt.

Îl tachinez:

-Lasă bre, ce să dai bani pe altă găleată, că vine campania electorală şi vă aduc ăştia găletuşe nou-nouţe de toate culorile!

-Pe primar îl votez iar, că-i merge bibilica şi ţine cu satu’ da’ când or veni lupii ceia cu blană de oaie cu autobuzele ca să ne mânjească cu un kil de undelemn şi-un carici, să ne prostească să le dăm voturile îi dăm pă Siret.

Menage a trois cu Diavolul

Căutătorii de comori


Astăzi vă propun fragmente din romanul ”Menage a trois cu Diavolul”, autor Doina Popescu-Brăila, editura Torent Press.
Pentru cine a citit romanul în întregime, evenimentele în desfășurare acum, se găsesc, ca într-o cutiuță a Pandorei, între filele acestei cărți. Povestea scriitorului din cartea lansată la Gaudeamus, în noiembrie 2017, anunță aventurile prin care am trecut în perioada decembrie2019-februarie 2020.

Dar, acum, nu povestea scriitorului v-o propun, ci pe cea, nu mai puțin incitantă, a ceasornicarului evreu.

Bătrânul doctor clatină din cap cu buzele strânse și bărbatul înțelese că din calea morții nu putea să se mai dea deoparte. Ceasurile-i erau numărate și, în fond, cine se pricepea la ceasuri mai bine decat el?
În urma cu aproape jumătate de secol emigrase din România cu o nevasta nevrotică si un prunc firav. Își croise visul american îmblânzind timpul în cutiuțe magice din alama, argint sau inox.

Sătul să repare ceasuri ieftine americane, importase piese de orologerie elvețiană și se apucase să vândă ceasuri asamblate sub marca proprie. Finisate cu dichis și cu multiple îmbunătățiri funcționale, fiecare mai izbutit decât cel dinainte, erau piese unicat, menite să măsoare cu precizie timpul și să-l cucerească. Când ochii îi lăcrimau înroșiti de concentrare, ridica privirea pe geam și privea în zare. Cu ochii minții vedea munții Moldovei și parcă aroma de brad îl amețea. În urechi îi răsunau glasurile vesele și prietenoase ale vecinilor, moldoveni hâtrii la vorbă, apoi privirile coborau pe caldarâmul New York-ului și dorul îi strângea inima în menghină parșivă. Se rugase mereu să-l mai rabde pământul să-și vadă flăcăul mare, să-l pună pe meserie și pe urmă s-o lăsa la voia sorții. Dar anii se scurseră în muncă grea și ipoteci la bănci. Feciorul se arătă un pierde-vară și-un chefliu cum nu se mai întâlnise în neamul lor de evrei cumsecade.

Doctorul ieși în ușă și făcu semn familiei să intre. Maia îi sărută mâna și îngenunchie lângă pat:

-Ben, știu că Sam te-a supărat în ultimii ani, dar ești tatăl lui și trebuie să ai milă! Spune-ne ce-ai făcut cu banii agonisiți, să nu rămână băiatul dator la bănci, să-și pună capul zilelor! Te rog fierbinte! Spune unde i-ai ascuns!

Băiatul se aruncă și el în genunchi:

-Zău, tată! Jur să mă îndrept!

Bătrânul îi privi blajin:

-Sam, ascultă-mă bine, băiete! Tu și fii tăi, să nu renunțați niciodată să vorbiți limba română și să nu vă lăsați de meserie! Niciodată, băiete! Am plătit toate ipotecile, să nu aveți grija băncilor și în contul firmei sunt 1000 de dolari. Bani buni…

-Beni, lasă mărunțișul, tu zi-ne unde ții ascunsă comoara!- strigă femeia ieșindu-și din fire. Știu că ai făcut bani buni în atâția ani de trudă! Spune!

Medicul tuși jenat și femeia își luă seama.

Bătrânul ceasornicar ridică un deget:

-Ascultați aici! Nu mai am mult! Trebuie să apuc să vă spun! În interiorul ceasurilor asamblate de mine am gravat câte o literă. În fiecare ceas am gravat pe altă piesă, la loc ascuns, să fie văzut numai de cel ce trudește și dezasamblează ceasul piesă cu piesă. Sunt și ceasuri în care n-am scris nimic, nu toate au indicii. Sunt 54 de ceasuri care au indicii… Cine colecționează toate ceasurile norocoase, va ajunge la comoară…

-Bărbate, ești capiu? Ce-ai scris în ceasurile alea, nebunule?- se isteriză femeia zguduindu-i mâna.

– Am străbătut pământul, dar… comoara este în…
Muribundul se poticni, dar femeia nu se lăsă:

-Unde, nebunule? Unde? În România?

-În ceasuri! Ceasurile!… Căutați și desfaceți ceasurile!

-Dar nu le-ai vândut, nebunule?! Ce să mai desfacă sărmanul băiat?

-Găsiți-le, desfaceți ceasurile și veți găsi comoara…- mai zise bătrânul și capul îi alunecă pe pernă.

Medicul se apropie și îi puse stetoscopul pe inimă. Clătină din cap:

-Ceasul lui a încremenit definitiv! Uite un ceas pe care bătrânul meșter n-a izbutit să-l repare!

Sam se întoarse spre medic:

-Oskar, tu ai fost prietenul lui! Tu trebuie să știi ceva! Unde a ascuns comoara?

-Sam, îți înțeleg supărarea, dar bătrânul Ben nu mi-a spus nimic în plus. Va trebui să răscumperi ceasurile vândute de Ben în timp, să le desfaci pe fiecare în parte, să-ți notezi indiciile și să găsești comoara!

-Nebunie! Tatăl meu a fost un idiot! I-di-ot! A vândut mii de ceasuri! Îmi vor trebui șapte vieți să răscumpăr toate ceasurile vândute de el, să le desfac piesă cu piesă! Gândește-te, Oskar! Poate unul din indicii este într-un ceas al unui marinar de pe Titanic. Poate unii au murit în accidente sau de moarte naturală și au fost îngropați cu ceasurile! Poate unul s-a aruncat de pe podul Brooklyn și acum zace pe fundul fluviului Hudson cu ceasul la mână! Ce să fac, Oskar! Ce să fac, mamă? Să dau un anunț la ziar să-mi doneze lumea ceasurile din milă?

-Bravo, Sam! Nu-i o idee rea cu ziarul! Cine vine cu vechiul ceas, primește unul nou la jumătate de preț!

-Oskar! Uiți un lucru elementar! Eu nu-s bătrânul Benjamin, vrăjitorul ceasurilor! N-am avut niciodată tragere de inimă spre meserie și, ce-am făcut pe lângă tata, a fost numai în silă! Sunt un ceasornicar jalnic! Bătrânul a fost un sadic, lăsând indiciile în interiorul ceasurilor când eu sunt atât de bocciu în meserie! Eu sunt bun la dans, la poker și la biliard! Deh! Fiecare cu talentele lui…

De voie de nevoie, Sam luă ceasornicăria în serios, dar așa cum intuise de la bun inceput, desi colecționă peste o mie de ceasuri, nu găsi decât vreo opt litere în interiorul ceasurilor, insuficient pentru a-și face o idee de locul comorii. Pe patul de moarte, își adună pe cei doi feciori lângă el:

-Dragii mei! Dragă Daniel, dragă Nathaniel! Sper că după ce mă voi stinge, nu mă veți blestema, așa cum am făcut eu cu bunicul vostru! Povestea comorii o știți, ați crescut cu ea și din copilărie ați fost părtași la munca mea și la strădania de a găsii indiciile în interiorul ceasurilor. Vă las moștenire colecția… Să nu le vindeți, fiindcă apoi vă treziți că le mai răscumpărați și le demontați încă o dată pe cele luate deja la mână! Păstrați-le în prăvălie, că nu cer de mâncare! Eu bani prea mulți să vă las nu am, fiindcă tot ce-am avut am investit în răscumpărarea ceasurilor, dar vă las cu o meserie din care să vă câștigați traiul… și nu-i puțin lucru! Căutați, dragilor, căutați comoara! Este a noastră, a familiei și trebuie găsită! Să rămâneți sănătoși și să aveți mai mult noroc decât mine!
……………………………………………………………………………………….

Anii treceau și cei doi frați, Daniel și Nathaniel îmbătrâniseră în căutări. Vremea ceasurilor mecanice apusese demult. Ceasurile pe bază de quartz cuceriseră lumea și invazia asiatică ucisese vechea industrie.
Benjamin, fiul lui Daniel era negustor de ceasuri de lux, folosindu-și îndemânarea de ceasornicar doar pentru a demonta ceasurile în căutarea indiciilor. Ema, îl ajuta în hățișul birocratic, fiind expert în probleme vamale. De altfel, moștenise talentul familiei, demonta și asambla un ceas mecanic și cu ochii închiși; în alte vremuri ar fi făcut carieră!
Deja aveau peste 8000 de ceasuri în colecție dar găsiseră doar 46 de litere din 54. În plus, păreau să n-aibă vreo noimă…
…………………………………………………………………………………………

Era duminică și toată familia se adunase în sufragerie pentru masa de prânz.

Ema intră ultima și își sărută tatăl pe frunte, apoi se așeză în capul mesei, loc pe care și-l câștigase prin farmec personal, dar și datorită lui Benjamin care îi recunoscuse, cu fair-play, abilitatea în afaceri și talentul cu care-și scotea adesea familia din inerentele încurcături financiare. În 2008, falimentul Lehmann-Brothers măturase siguranța financiară a întregii lumi, iar industria de lux a New York-ului, în care era implicata familia, fusese izbită în plex.

-Am o veste bună! -începu Ema și toată lumea deveni atentă. Am găsit ceasul cu indiciul numărul 47!

Benjamin ridică din umeri și nici cei doi bătrâni nu păreau prea entuziasmați.

-Hei! Nu se bucură nimeni?- se miră fata.

-Am primit notificare de la bancă, Ema! Vor 100.000 de dolari în 30 de zile sau ne sigilează magazinul! Nu mai avem timp să găsim cele 7 indicii! Vom pierde prăvălia bunicului! Ce ne facem? Bătrânul a venit din România și a construit o afacere care azi se năruiește pe mâna noastră! Se pare că, după patru generații, este rândul nostru să facem drumul înapoi, să emigrăm în România!- zise Benjamin cu tristețe în glas.

-Stați! Știe cineva cum se ortografiază România?- întrebă Ema.

Daniel scoase un pix Mont Blanc și scrise pe un șervețel, apoi îl întinse Emei.

-Evrika!- strigă fata apucând șervețelul. Litera găsită astăzi este acest ”a” cu căciulă, din cuvântul România. Mesajul este scris în română, de aceea nu are nicio noimă pentru noi! Unde găsim pe cineva care să vorbească perfect româna?

-Ema, locuim într-o comunitate românească!

-Sigur, dacă toți vorbesc românește cât noi!… Ce știm noi în română în afară de sarmale, mămăligă și murături?

Daniel se ridică:

-Fug la biserică! Preotul tine cursuri de română la biserică. Sigur ne poate ajuta!

-Vin cu tine!- strigă Ema alergând după Daniel.

Preotul Gabriel Bar era nou în parohie, dar bârfele din comunitate îi ajunseseră rapid la urechi. Știa povestea familiei și zâmbi îngăduitor. Luă un joc de scrabble și-și alese cele 47 de litere apoi încercă diverse combinații.

-Deci, ziceți că ați demontat peste 8000 de ceasuri și ați găsit doar 47 de indicii?

-Doar…- confirmă Ema. Oricum, mă gândesc să le luăm iar la mână pe cele verificate de bunicul Sam. Se spune că nu prea-l trăgea ața la meserie și, poate, i-a scăpat ceva…

-Dar știți care sunt cele verificate de el?

-Da, Putem stabili cu precizie. Fiecare ceas a fost pus într-un plic pe care este trecut modelul, data achiziției, de la cine a fost cumpărat și cu cât și dacă are sau nu indiciu în el; peste 8000 de plicuri arhivate ca la carte!

-Am nevoie de un cuvânt cheie… Vă mai amintiți cuvintele bătrânului Benji?

-Să nu uitați limba română și să nu uitați meseria!- zise fata într-un suflet.

Preotul zâmbi:

-Se pare că cheia este chiar limba română! Dacă indiciile care vă lipsesc sunt patru de ă, un â și doi de e avem următoarea frază:

”Am străbătut pământul căutând comori, dar comoara este meseria!”

Ema și Benjamin îl priveau dezamăgiți:

-Sunteți absolut sigur? Nu există niciun indiciu pentru comoară? Suntem distruși! Banca va pune sechestru pe magazin! Magazinul bunicului!- se lamentă Benjamin.

-Dragii mei, ascultați la mine! Familia voastră a cumpărat în timp cam toate exemplarele disponibile, astfel că acum ceasurile bunicului vostru scoase la vânzare sunt rare și foarte vânate de colecționari. Sunt ceasuri elvețiene, robuste, de calitate, cu balansierul modificat de bunicul vostru ca să reziste la șocuri. Pe ebay se vând cu 600-800 de dolari. Dacă vindeți la repezeală și fără să țineți la preț, să zicem că luați 500 de dolari pe bucată. Aveți în casă o colecție de 8000 de ceasuri- piese unicat- colecție care valorează minim 4 milioane de dolari!

-Formidabil! Am fost mereu obsedați să cumpărăm, nu am luat niciodată în calcul că le putem vinde!- spuse Benjamin uluit.
Preotul Gabriel Bar îi privi cu îngăduință:

-În România, bătrânii au o vorbă: ”nu vezi pădurea din cauza copacilor!”

13-15 IUNIE 1990


O FILĂ DIN DOSARUL MINERIADA

Intrasem cu rugbistul în holul facultăţii de matematică. Picături mari de sânge. Un student ne-a soptit că minerii spărseseră capul unui student, dar şi asistentului de analiză matematică, Alexandru Constantinescu, brăilean de-al meu, cel mai sexi prof.

De la etaj venea alt student în fugă, cu patru mineri dezlănţuiţi pe urme. Tânărul îşi tinea capul în mâini şi doi mineri îl loveau furioşi cu bastoane de miliţieni, din cauciuc dur.

I-am rugat să nu-l mai lovească şi, unul din ei, cu o bâtă de lemn, s-a năpustit spre mine. Am rupt-o la fugă Continuă lectura