Dragoste și ciocolată


PROLOG 

     Radu Venturian era scriitor de modă veche. Își clănțănea romanele la antica mașină de scris, făcând adesea adăugiri și corecturi în creion, spre disperarea editorilor, învățați de ani buni să primească manuscrise electronice. Recunoștea adesea că râde ca să nu urle și scrie ca să nu pună mâna pe mitralieră. Fără să-i dilueze frustrările, rafalele de la mașina de scris îi mai distrăgeau atenția de la grețurile cotidiene. Toți scriitorii se cred geniali și vor să fie citiți. Dar… să nu-i împușcăm! Mor singuri! De foame, de tristețe, de prea multă adrenalină, de bătrânețe… Ideile lor, trăznite sau delicioase, pun în mișcare o întreagă industrie! Tipografii, librării, criticii literari, editurile, târgurile de carte, o uriașă afacere este vie datorită acestor entuziaști.

Primise în păstrare de la o prietenă, Arina Cuțitaru, psiholog cu firmă din alamă și cabinet pe strasse, zglobie nevastă de popă, un manuscris dactilografiat mecanic și câteva notițe scrise de mână, într-un dosar.

Se bucura că nu este unicul nebun ce mai folosește minunatele scule ale unor epoci apuse. Arina îi sugeră că este un document confidențial. Îl rugă să-l păstreze, pentru o vreme, să-l mai protejeze pe părintele, să nu facă apoplexie dacă îi pică întâmplător sub ochi. Curiozitatea îi dădea ghes și, Radu, prieten și confident al Arinei, se gândi că nu se face gaură-n cer dacă aruncă un ochi. Scriitura îl captivase. Fragmente din romanele lui i le citea Raliței, vecina cu doar citeva clase primare care-i făcea menajul gratuit, și care-l adora pentru nonșalanța cu care-și potrivea cuvintele. Povestea din manuscrisul Arinei, fiind oarecum confidențială, Radu o așteptă pe Ralița să plece, apoi o citi lui Mark Twain, câinele lup meloman.

Telefonul sună. Era banca: mesajul lunar prin care-l anunța c-a întârziat iar cu plata ratei. Brusc indispus, aruncă mobilul și-ntinse mâna după… La dracu! Manuscrisul dispăruse! După uluirea de moment și două ore de enervare, descoperi hoțul pe camerele de supraveghere: afurisitul de Mark îl dusese la el în cușcă și-l păzea hotărât, ținând botul și labele din față pe el! Măcar de nu l-ar băloși prea tare!

O sună pe Arina să-i povestească neașteptata pățanie, dar aceasta nu se prăpădi de grija manuscrisului, astfel că se relaxă și Radu.

La Boema 33, aproape de Romană, umbla o bârfă printre literați, că ăl mai celebru scriitor al patriei, când plonja-n depresie, uitat de adulatori, posta fotografii cu pisica personală pe Facebook și audiența o lua razna. Cum își cam neglijase fanii din online, alergând de la un târg de carte la altul, neavând pisică, Radu postă filmulețul infracțiunii canine pe Youtube, înregistrare fără sonor la care inseră Still Loving You de Scorpions. Se culcă înjurându-l pe Mark. Avea motive întemeiate să-i poarte pică blănosului, acesta având mai mulți urmăritori pe Facebook și Youtube decât el, ăl mai mare scriitor în viață, proclamat de Ralița.

 

 

 

Reclame

Delictul de a avea numere roșii


Să nu judeci oamenii decât după fapte! Dar cel mai bine este să nu judeci!

Eram în Ambulanță, în curtea secției 3, cu spatele la stradă, unde cei foarte mulți scandau lucruri incredibile. Cred că unii erau veniți de la mitingul din Piața Victoriei și nu aflaseră… ce se dă aici, așa că ba strigau de Dragnea, ba de Iohannis Trecuse de trei dimineața și cei ce dăduseră declarații ieșeau de la audieri. Ele erau radioase, își arătau performanțele obținute pe Fb. Ei mă priveau cu indiferență, de parcă am coborât întâmplător din același tramvai.

La un moment dat, o tipă vopsită blondă a venit glonț spre mine. Am dat drumul la telefon, luînd poziție de contraatac. Primisem destul, eram hotărâtă să dau!

– Eu am văzut de seara trecută că sunteți o femeie de treabă. M-ați făcut să râd! Să știți că n-am declarat nimic împotriva dumneavoastră! Nici surorile mele n-au declarat împotrivă. Puteți să verificați în declarații, mă cheamă F. C. Îmi pare rău de ce v-au făcut idioții ăștia! Mint de sting! Țigănime! Ce să le ceri!

O spunea cu tot sufletul. Atunci am recunoscut-o. În urmă cu o seară eram la stop. Ea bea bere pe treptele unui magazin, împreună cu alte femei. Doi băieți răsăriți erau pe trepte la magazinul vecin.

-Sunteți doctoriță? Furați copii cu Ambulanța, doamnă?

-Nu doamnă! Sunt scriitoare!

-Și de ce conduceți ambulanța?

-După ce o înscriu în circulație voi vinde cărți din ea.

-Aveți copii?

-Da, doi!

-Luați-i și pe ai mei!

-Păstrați-i dumneavoastră și iubiți-i!

-Ne bate! Ne bate! – au strigat ei. A rupt mătura pe mine! – a întărit unul dintre ei.

-Copiii trebuie să fie iubiți, nu bătuți! – am spus eu și am parcat pe celălalt trotuar, la Șahin, unde am și dormit.

Această doamnă nu s-a lăsat atrasă de vortexul emoțional, nici de dorința de a primi like-uri. Așa a considerat ea că este drept. În schimb, un domn ce se recomandă drept scriitor, comentează pe Fb că am găsit ce-am căutat, fiindcă m-am dus să-mi promovez cărțile noaptea, la Gara de Nord, cu o ambulanță cu numere roșii.

 

 

 

 

 

Brăila, între presa vremii și filele romanului Terente-Zodia zmeilor


cropped-doina-6.jpgÎn port acostau câte 80 de vapoare zilnic. Veneau încărcate cu piatră pentru pavaj, coloniale și mătăsuri chinezești și plecau încărcate de grâne, cherestea și articole de fierărie. Agenții navali, misiții și angrosiștii de cereale nu-și îngăduiau răgaz până la apus. Peste 6.000 de căruțași și hamali fără număr făceau ca furnicarul din port să lucreze sincron pentru prosperitatea orașului.

Lăsarea nopții îi găsea pe toți în cârciumi, cluburi, cazinuri și bordeluri, alte afaceri, alte încordări. Israilite, ucrainience, polci, moldovence, unguroaice ori nemțoaice veneau la Brăila, cazându-se în stabilimentele cu felinar, cu gândul la portofelele domnilor. Dacă nu știau din experiență, aveau să afle aici că generoșii nu sunt frumoșii ori bogătașii ci stârpiturile și burtoșii. În evidențele Poliției de moravuri erau înregistrate riguros și fotografiate artistic, de le-ai fi putut crede doamne din lumea bună ori actrițe. Atâta timp cât își plăteau impozitele și făceau vizita săptămânală la doctor, nu aveau nicio apăsare. În meserie intrau foarte puține localnice, și acestea, doar din Islaz sau Vatra Veche[1].

Se mai întâmpla uneori ca un negustor să vândă o pereche de boi ori toată recolta de grâu și după ce bea adălmașul în două-trei cârciumi, să se ducă cu teșchereaua plină, lăudându-se la fetițe. Buzunărirea clienților aproape că intra în fișa postului, multe dintre fete fiind racolate de Siguranță.

A doua zi, descărcat de vlagă și ușurat la pungă, plângând amarnic la ușa parchetului, reclama că a fost jefuit. Cazul era prelucrat la ziar, iar păgubitul își mai încasa și câte o bătaie de la neamurile soției. Dacă se ducea să depună plângere a doua oară, ținea zile întregi prima pagină din ziar, evident, fără a atinge gloria regelui. Probabil așa s-a născut expresia fu*ut, bătut și cu banii luați!

Timp de trei ani, ziarele nu mai aflară nimic concret despre Terente. Reîncălzeau musacaua cu știri lipsite de consistență, dovezi ori confirmări oficiale. După multe bâjbâieli, varianta cea mai vehiculată era că proscrisul haiducește în Bulgaria ori în Serbia.

Orașul își ducea viața aproape monoton. Paritatea leului la Bursa de la Paris se ținea la 9,50.

La Francez, ca în fiecare seară, discuțiile se întețeau:

–Prefectul Răducan iar a făcut-o de oaie! Probabil că se visează un Terente al prefecților! Abuzurile lui țin fruntea ziarelor. Ori e pe mână cu Clony și cu Stănescu, ori e tembel! – fu de părere Theo Lichiardopol.

–Ultima ispravă, închiderea clubului de la Sfatul Negustoresc l-a făcut profund antipatic tuturor.- completă și Damian Popescu. Are dreptate avocatul Radu Portocală să se dezică de el, acuzându-l că îndepărtează din neghiobie și pe puținii simpatizanți ai partidului liberal din rândurile comercianților. Ieri mergea singur, la pas, pe Regală. Vorbea cu sine ori cu un interlocutor nevăzut, se răstea la muște, gesticula violent, își repezea bărbia înainte ca în secunda următoare să scuture capul a negare. L-am privit o vreme și mi-a inspirat milă.

–Milă de noi, căci un astfel de bezmetic ocârmuiește orașul! – preciză Jon. Ieri l-am văzut și eu, se înjura în oglindă la toalete, la Clubul Regal. I-am zis să își ia seama, că-l reclamă careva că-i diliu și-l ridică poterașii de la Mărcuța cu duba, în cămașă strânsă la mâneci.

–Se leagă!- se dumiri Popescu. Umblă vorba c-a fost chemat pentru săptămâna viitoare să dea socoteală la cabinetul Primului-Ministru. Repetă discursul ce-l va ține la Guvern!

–Halal scuză!- se hlizi Lichy. Să-l văd pe unde mai scoate cămașa! Cât i-a stat Porcul reazem, a fost leu-paraleu. Acuma, că a crăpat ministrul, să văz cine-l mai ține-n brațe?!

–Știe careva cât au furat ăștia doi din banii colectați cu japca de la țărani, ca să ridice Palatul Agriculturii? – întrebă Jon Eremie.

–Știind ce sume pretinde ministrul Constantinescu-Porcu drept mită, putem să ne facem o părere.-interveni Popescu.

–Umblă vorba că zănatecul de Răducan a comandat statuie Porcului, s-o proptească pe Calea Călărașilor, în fața Palatului, când acesta va fi gata.- îi informă Lichy.

–Doar nu suntem noi blestemați, să facem statuie la Brăila celui mai corupt politician din toate timpurile!-se enervă boierul Eremie. Ați uitat afacerea cu exportul prohibit? Un evreu a intrat în audiență la Ministerul Agriculturii să solicite o licență de export. Porcul se lăsa greu, așa că evreul îi oferi mită un milion, asigurându-l că n-o să afle nimeni. Dă-mi opt milioane și poate să afle toată lumea![2]– a venit scurt replica ministrului.

Bărbații izbucniră în râs dar Adler, absent, nu-și găsea locul. Citea Cuvântul și parcă avea furnici pe scaun. Avea o neliniște, un presentiment… Ceva neplăcut era pe cale a se petrece și nu știa de unde vine primejdia. După un vechi obicei, citea gazeta începând cu ultima pagină.

–Iorgule, întoarce ziarul îndărăt, la prima pagină…-i se adresă comisarul Apostolescu. E acolo un articol, Calamitatea dobânzilor enorme. Zugrăvește perfect motivele pentru care lumea considera că un bancher bun este doar un bancher mort!

   –Rog a mă scuti…- zise Adler fără chef. Nu-s eu vinovat de rateurile comercianților…

–O fi curat ghinion, Iorgule! Ce să-i faci? – zise comisarul mieros. În oraș activează 13 bănci, număr nefast ce apăsa și mai mult pe proasta reputație a acestora…

–Apoi, Lichiardopol, Jon și Damian sunt acționari la Banca Portului! Suntem în aceeași barcă! Eu sunt doar director! Pentru venerabilii acționari iau șapte piei de pe  negustor…- se scuză el.

–Bravos! Șapte piei, ca de pe bou! – răbufni Popescu.

–Iorgule, n-am treabă cu Banca Portului! – preciză comisarul. Eu pe tine te vreau spânzurat! Ține minte! Eu nu-mi stric rostul din poliție, ca să devin proscris! Dar, roagă-te pentru sănătatea mea! Dacă voi afla că am o boală incurabilă, te feliez mărunt și te dau hrană la pești! Precis, Dumnezeu mă va lua în Rai, fiindcă am scăpat lumea de-o dihanie ca tine!

Toți știau povestea, bancherul se judecase cu sora comisarului, văduvă de război și câștigase procesul mituind pe judecător.

–Cum spun marinarii, gheață la mal!– suspină Jon Eremie ca să schimbe vorba. Crimă, naufragiu, bandă arestată, avion căzut în mare ori măcar o sinucidere, tapetează prima pagină, dar, în lipsa regelui, ziarele nu mai au tărie în slovă.

–Gazetarii sunt în impas, Terente-i dispărut, tirajele sunt în picaj, contractele de publicitate se tot subțiază. Groaznica nenorocire, iată ce titlu jenant sub care forțează senzaționalul relatând despre incendii, menajere hoațe, soți violenți ori bătuți de neveste, diverse infracțiuni domestice cari nu reușesc să rupă gura târgului. – fu de părere și Damian Popescu.

      –Urmăresc știrile despre escrocheriile cu grâu ale evreilor Abramovici și Hatcioff, fiind direct interesat, dar cu entuziasm moderat.- zise Lichiardopol.

–Normal, vrei să vezi ce condamnare primește Spiru! – i-o servi bancherul, făcând aluzie la procesul pentru speculă cu făină în care erau inculpați Spiru Lichiardopol și deputatul liberal Leonte Moldovan, alături de evreii Grossman și Abramovici.

Damian Popescu, partener de afaceri cu Theo Lichiardopol, schimbă iar cursul discuției:

–Atât de disperată este lipsa de știri, încât, neavând cu ce să umple prima pagină, ziarul Cuvântul[3] relatează pe câțiva cuadrați[4] despre disputa dintre domnul Abramovici din strada Plevnei și concubina sa pentru o… canapea. Articol se învecinează pe spații la fel de generoase cu furtul unui fulard[5]. Lui Hamlet, ce va urma să joace la Teatrul Comunal, i se dedică un spațiu egal cu al canapelei! Poftim! Vedeți! Așa-i croit acest oraș: să dea bine cu nevasta la teatru și să se dea bine cu pațachina[6] pe canapea!

–Punând cap la cap sumele obținute de Terente din jaf și haiducie, se poate aproxima undeva la 300.000 de lei, sumă obținută de escroci dintr-o singură lovitură cu grâne! – constată boierul Eremie citind și el dintr-o gazetă. La fel de productive sunt menajerele ce fură din casele stăpânilor. Ca să vezi! Sanda Chirciu a furat din casele a trei negustori la care făcea menajul. Fără a avea o estimare a pagubei totale, autoritățile au recuperat doar un inel cu briliant evaluat la 80.000 de lei.

–Se vede treaba că nu sunteți la curent cu afacerile serioase! – concluzionă Lichy. Are balta pește este proverbul cel mai potrivit în acest caz: 600.000 de lei a tras lejer menajera directorului de la Pescăriile Statului. O sumă colosală sustrasă în mod silențios!

–N-ar fi fost descoperită niciodată, dacă un vecin nu reclama la Poliție că un ins fără ocupație trăiește de ceva vreme pe picior mare, cu lăutarii după el. Ancheta a stabilit că suspectul este concubinul menajerei, care la rândul său își cumpărase o casă cu 130.000 de mii de lei pe care-o mobilase cu cheltuială. – îi informă comisarul Apostolescu de la judiciar.

–A recunoscut? – întrebă mirat Popescu.

Presată prin metode specifice, femeia a recunoscut că sustrăgea aceste sume de sub nasul directorului, fără ca acesta să observe lipsa lor.

–Ce expresie concludentă: presată prin metode specifice! – se hlizi Adler. Nu zău… Și mai ziceți că-s ticăloși bancherii…

– Sub aspect valoric, sumele capturate de Terente pot fi considerate modice în raport cu alte lovituri.  După capturarea banditului Gheleșanu din Topleț, la anchetă am descoperit la acesta o avere de 2.000.000 lei strânsă din jafuri și tâlhării.- completă comisarul – fără a se sinchisi de sarcasmul bancherului.

–Ca pericolul social, presa ține să arate că regele este detronat în mare forță de Omer[7], banditul turc arestat la Constantinopole după 30 de ani de activitate. Bilanțul banditului turc se ridică la 43 de crime și 160 de jafuri.- citi Popescu din gazetă.

     –O știre cu potențial este destituirea lui Gologan, șeful Siguranței, și al adjunctului, Theodorescu,  dovediți pentru luare de mită, tăinuire, favorizarea infractorului; au fost trimiși în judecată. Putem zice pe bună dreptate, un Gologan de doi bani! – oftă comisarul Apostolescu.

–De-ar fi singurii corupți din Siguranță! Și comisarul Bogdănescu a primit condamnare penală de la Tribunalul de Apel. De-ar avea onoare și-ar da demisia! Un derbedeu…- zise dezgustat boierul Eremie.

–Dar de Primărie, ce părere aveți? Afacerea Macaraua, legată de achiziția unui utilaj pentru Uzina de apă, arată că în afacerile cu bani publici toate-s vechi și nouă toate. Deși referatul înaintat de către inginerul Grossu prezintă că respectiva macara se putea achiziționa cu 18.000 lei, Primăria o comandă Șantierului România, condus de comandorul Enescu, abonat la țâța statului pentru 50.000 lei. Să scobiți și aici, comisare! O să găsiți și altele mai groase! Sau la Primărie n-aveți verde să cercetați? – insinuă Popescu.

–32.000? Modest coane! – zâmbi Lichy. Poftiți să vă uitați la sumele votate de Consiliu în cazul pavajului de pe bulevardul Carol între Gării și Regală! 4.400.000 lei, în condițiile în care piatra vine gratis ca balast pentru vapoare. Ca să nu mai vorbesc că pe Transilvaniei, pentru câteva sute de metri sare de 6.400.000 lei!

 

 

 

[1] Vatra Veche – vatra peste care se ridicase comuna Nedelcu Chercea, în prezent cartier al orașului.

[2] Întâmplare antologică ce a făcut vâlvă în epocă, întărind porecla Porcul.

[3] Cuvântul din 12 ianuarie 1925

[4] Cuadrat, cvadrat, quadrat-Unitate de măsură folosită în tipografie pentru lungime, egală cu 18,04mm

[5] Fulard-fular din mătase

[6] Pațachine-fetele lui Pațac, care importase primele prostituate de la Viena pentru un bordel pe Bulevardul Elisabeta.(informația ne este transmisă de Radu Beligan, sursa primară fiind Victor Eftimiu).

[7] Caz relatat pe prima pagină în ziarul Cuvântul din 13 ianuarie 1925.

James Bond și ochelarii


Eram studentă şi încercam să-i fac surorii mele mai mici o reţetă de ochelari. Bugetul îmi impunea restricţii şi toate ramele aveau preţuri piperate. Singura ramă de care mă puteam apropia era neagră. Simțindu-mi ezitarea, vânzătoarea mă încurajează negustoreşte:

-Este un model robust şi bine vândut, domnişoară!  Sir Roger Moore, care-l joacă pe SFÂNTUL şi pe JAMES BOND, tot modelul ăsta-l poartă. Dă un aer bărbătesc…

-Eu vreau o ramă pentru o fetiţă fragilă, de 12 anişori…

-Atunci, chiar de ăştia are nevoie: să devină impunătoare!

Nu că m-ar fi convins aburelile ei dar, atâţia bani aveam şi am luat ochelarii lui SFÂNTUL. În familie disperare mare: drăcoşii de copii, strigau sora mea ochelarista şi aragaz cu patru ochi. Necăjită, mama s-a dus la şcoală să vorbească cu diriginta, o profesoară de biologie foarte de treabă, care fusese şi profesoara mea.

-Ei, asta-i bună!- zice uimită doamna dirigintă. Doar pentru atâta vă faceţi sânge rău? Vedeţi-vă de treabă! Mie dracii ăştia-mi zic SCROAFA!

Un experiment, cu mult umor, documentare serioasă şi fantezie fără margini


Tehnic vorbind, Doina Popescu-Vasali – eu aşa i-aş spune după această carte, iar nu Brăila – reuşeşte un miracol… Nu scrie neapărat precum Hortensia Papadat-Bengescu ori Camil Petrescu, care sunt şi ei personaje secundare în carte, dar scrierea ei, cel puţin în prima jumătate a cărţii, te duce cu gândul la cei doi mari interbelici!

Scriitoarea brăileancă se adaptează atât de bine spiritului epocii încât faptul că îl idealizează (literar) oarecum pe Ştefan Vasali,cel ajuns în istorie ca Terente, aproape că nici nu mai contează. Rezultă un meta-pulp fiction, o carte care, dacă ar fi fost scrisă în trei, precum Femeia în roşu a lui Babeţi – Mihăieş – Nedelciu, ar fi putut fi, în condiţii ideale, de trei ori mai cunoscută şi mai apreciată… Aşadar,deloc o carte în formol, o Brăilă ( oraşul în care amorul era a opta artă) şi câte un colţ de Bucureşti deloc cu aer de muzeu de istorie, bălţile şi satele lor, cu personaje vii, pitoreşti, aducând aminte şi de personajele din Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, dar şi de cele ale lui Eugen Barbu, la un moment dat intriga capătă accente de roman cu spioni sau agenţi secreţi, ba chiar cu un scurt istoric al activităţii unor agenţi celebri din secole trecute (p.123- 125), ba spre final, după pagina 210 înţelegem că viermuia Brăila de agenţi secreţi, ipotezele strict legate de Terente nefiind stridente, până la un moment dat chiar plauzibile, (pe scriitoare nu a interesat-o obligatoriu veridicitatea, plauzibilitatea: Este scris în cheie, ca şi celelalte romane ale mele. Printre rânduri am mai plasat câte o coajă de banană, pentru că umorul şi matematica nu-i iartă pe proşti.

N-am simţit nevoia să-mi modific povestea ca să mă sincronizez pe minutul istoric cu acţiunea de la Tatarbunar… (p. 252), dar parcă rupând povestea propriu-zisă… În epoca doctoratelor copy-paste şi a lucrărilor ştiinţifice elaborate-n puşcării – aşa începe nota autorului de final), dar şi a super eroilor care mai de care mai impozanţi, românii se pot întoarce şi la… Terente, un super erou tipic mioritic, ca să nu spun balcanic, de care, se pare, în hermeneutica Doinei Popescu, clasa politică s-a folosit în cel mai pur stil… românesc, pentru a frauda.

Anecdotica erotico-haiducească este exploatată la maximum de scriitoare, uneori cititorul putându-se întreba dacă nu cumva şi imaginaţia debordantă a Doinei Popescu nu contribuie la festinele lui Terente, acesta înşelând de la prefect în jos cam tot ce vreţi… În dialogurile înfiripate se surprind şi diverse păreri care pot fi… ale personajelor, dar atunci când se emit neutru speculaţii de filosofie a culturii şi neamurilor, obiectivitatea pare să lase de dorit. Se zice despre un personaj secundar: Părăsind un oraş cultural şi cosmopolit, nu-şi găsi locul printre americani, oropsiţi ai soartei, parte dintre ei puşcăriaşi din închisorile germane şi austriece.(p.142)

Oricum, prin descrierea panicii care se răspândeşte printre bărbaţii din lumea bună,cum că Terente ar da iama în coconetul lor, romanul capătă accente suprarealiste, ca să nu spunem urmuziene ori supra-caragialeşti, ca să nu vorbim de credibilitate… dar dacă rabinul (care este şi nu este!) din poveste are dreptate, vorbind despre protipendadă, poate că nu este nimic exagerat: Purtaţi costume scumpe, beţi cognac şi jucaţi bacara, dar vă purtaţi precum ţâncii care sug zahăr candel şi împing cercul cu băţul!

Dar poate infantilismul popoarelor lumii este un subiect generos! Dar erotismul este mult mai picant, şi autoarea ştie să profite de aceasta, de bileţele de amor, de epistole, de băuturi miraculoase ori… adormitoare şi chiar de nişte scene fierbinţi!

Iorgu Adler, un bancher, personaj cheie, foarte bine realizat, deosebit de credibil, chiar şi în meschinăria binevoitoare, se adresează unor protejate, în timpul unei adunări-cenaclu, o serată culturală pe care o organizează la el acasă, în prezenţa Hortensiei Papadat- Bengescu: Nu vă reţin decât o clipită. Jos sunt o mulţime de poeţi palizi, cu mânecuţele uzate şi botinele stâlcite. Voiam să vă atenţionez să vă ţineţi firea, fiindcă luna viitoare facem un bal adevărat, cu lume bună şi atunci o să aveţi de unde alege. Acum mergeţi jos şi nu fiţi fleţe! Valea!

Intuitiv, personajul îşi dă seama că un aşa numit ofiţer era de fapt Terente şi reuşeşte să-l captureze, dar mai mult nu spunem! Dialogul damelor din capitolul următor, Trofeul din argint este demn de Gaiţele lui Kiriţescu ş.a.m.d. Bref, scriitoarea a avut ca ţintă prinderea literară a unui personaj controversat, ca şi toţi funcţionarii statului din deceniul al treilea: infanterie, cavalerie, poliţie, grăniceri, jândari, agenţi de siguranţă, divizia de aeroplane… Eseul este reuşit… parţial, poate se va mai reveni, s-ar putea transforma şi într-o piesă de teatru… adică cuprinderea s-a realizat, iar finalul este cât se poate de neaşteptat, deşi un pic schematic! Detalii precum aluzia la faleza din Galaţi, care a fost amenajată ca loc de promenadă mult mai târziu, se pot rezolva, de pildă, prin mutarea evenimentului menţionat pe Strada Domnească (p.187)! Poate nu atât de tare, bine şi de apăsat (zice Doina Popescu: probabil că este cea mai cuminte carte care se putea scrie despre purtătorul celui mai celebru penis din Europa ultimului secol., p.245), dar cu otrava ficţiunii cam atât se poate vedea printr-o gaură de cheie…

În altă ordine de idei, parcă este, totuşi, prea puţin Terente, parcă este mai bine realizată fresca şi satira socială, parcă este Iulius Caesar în piesa lui Shakespeare, în primul act… Când se încing lucrurile la propriu şi în relatare, în capitolul Dolce far niente, aflăm câte ceva despre tragedia vieţii lui Ştefan Vasali: pierderea soţiei, a celor doi copii… Finalul este oarecum demn de filmele cu James Bond, chiar cu happy end, deşi cam toată lumea ştie că Terente a sfârşit rău, iar legătura de pe ultima pagină, cu autorii jafului de la Muzeul Kunsthal din Rotterdam, este mai mult decât interesantă… Şi Vasali şi cei trei jefuitori sunt născuţi la Carcaliu, deşi unele surse vorbesc în cazul haiducului… agent secret şi de Baldovineşti!

Mira Feticu, o scriitoare româncă stabilită în Olanda deja a scris un roman despre acel subiect al jafului, roman apărut în olandeză în anul 2015, Tascha. De roof uit de Kunsthal… Dar, desigur, este o altă poveste! O frântură se poate dezvolta dacă aflăm că Doina Popescu l-a cunoscut pe unul dintre autorii jafului, cu opt ani înainte de desfăşurarea lui… Dar, mai bine, să împărţim cărţile! Aşa cum începe şi textul Doinei Popescu, cu o partidă de cărţi în draci în cazinul de la etajul cafenelei Bucureşci, cu greii Brăilei… Cine va avea răbdare să dezlege puzzle-ul literar (alcătuit din mai multe povestiri, care au şi nu au un fir comun!), va vedea conexiunile dintre personajele care apar aici, două dintre ele prinse într-o frumoasă şi imposibilă poveste de dragoste… Un experiment şi o provocare de remarcat!

Doina Popescu–Brăila – Terente – Zodia zmeilor, Brăila, Torent Press, 2016

revista Litera 13, nr.7, iulie 2016, p.19-20

http://www.litera13.ro/2016/09/un-experiment-cu-mult-umor-documentare.html

Papucii chinezești


La terminarea facultății am prins ultima generație de absolvenți cu repartiții guvernamentale. Banchetul de sfârșit de studenție a ținut până dimineață. A doua zi, la repartiții, am ajuns toți în ultimul moment, cam mahmuri și cam perplecși, fiindcă ne-am trezit cu antipaticul Craiu, profesor de statistică, președintele comisiei de repartiție. Cum era un fustangiu notoriu, poreclă mai bună nu i s-a izbit, așa că a rămas Craiu și ca nume și ca supranume. Acest amănunt ar fi fost fără importanță, dacă acest pitic chelios-libidinos nu s-ar fi dat toată seara la colegele mele, care, știindu-se cu situația școlară încheiată, i-au dat flit din toată inima. O colegă pe care a înghesuit-o în balcon i-a dat și un brânci, ha să-l arunce pe moș peste balustradă.  Și, imaginați-vă, acum eram la discreția piticaniei!

Dar în scurt timp ne-am liniștit: nu ne putea atinge nicio răzbunare!Toate posturile erau la țară, ceea ce era foarte enervant! Întindeam toți de o hartă, sperând să nimerim cât mai aproape de un mare oraș sau măcar să nu fie vreun sat de țigani. Eu am fost cea mai norocoasă, fiindcă am prins Silistraru, la 18 km de Brăila. Un alt personaj mulțumit era Manu, care prinsese o școală la 30 de km de satul lui.

După vreo șapte ani de la terminarea facultății, trec prin satul lui Manu și îl vizitez. Deși consătenii îi spun profesorul, amicul meu nu mai profesează, fiindcă acea comună în care primise repartiția este la 30 de km pe hartă dar, în realitate, trebuie înconjurat muntele; pe șosea sunt 130 de km!

Manu arăta prosper dar își trăgea un picior pansat cu meșteșug.

– Ce-ai pățit, prietene?- îl întreb plină de compasiune pentru suferința lui vizibilă.

Râde.

-Știi că io-s ca tata, care nu iartă nimic! A venit o doctoriță nouă în sat și m-a invitat pe la ea. Puteam să aștept până luni, că în timpul săptămânii nu-mi știe nimeni cărările, dar mă pune Aghiuță să-i promit că mă duc duminică dimineață. Aștept să plece nevastă-mea în grădină și mă îmbrac fercheș cu o cămașă albă și pantaloni de costum. Ies în curte și până să-mi fac pantofii cu cremă apare nevastă-mea. Las pantofii și mă duc la o platformă betonată la care lucrasem cu câteva zile în urmă, și-mi găsesc de lucru. Calc într-un oțel-beton ruginit, și-mi intră vreo trei centimetri, străpungând papucul ca pe cașcaval. Na, belea! Aproape leșinat de durere, îi dau nevestei indicații, s-o cheme pe doctoriță. Asta, având altă vorbă cu mine se cam izmenea, probabil se gândea că nevastă-mea a mirosit ceva și-o cheamă s-o păruiască. Vine gagica și mă pansează, îmi face un antitetanos, mă consolează pe furiș dar mie nu-mi mai ardea!

-Se pare că Doamne-Doamne ți-a dat un semn, că voiai să calci strâmb, amice!- zic eu, înclinând mai mult spre amuzament decât spre compasiune.

-Nu zău! Dacă primea taică-meu câte un semn pentru toate gagicile lui ar fi fost ciung, schilod, albinos și fără urechi! N-ai să vezi! Papucii au fost de vină, rebuturi chinezești!

Fără vestă antiglonţ


Era vara lui ’88, intrasem la facultate şi împreună cu prietenele mele, Simona şi Claudia sărbătoream în fiecare zi, bătând cofetăriile din centrul Bucureştiului.

Pe Lipscani, un puşti brunet şi frumos foc ne întreabă în engleză unde este magazinul Eva. Era venit de la Londra, nu cunoştea Bucureştiul şi pierduse o zi încercând să cumpere o hartă. Pentru că drumurile noastre se suprapuneau, am mers împreună. Când a făcut explozie cauciucul la un camion, tipul s-a tăvălit pe jos. Noi am crezut că are o criză de epilepsie dar el a explicat că s-a gândit la un… atentat.

Ajunşi în faţă la Eva a scos 50 de dolari să ne plătească deranjul. Evident l-am refuzat, dar el a rămas nelămurit. În Londra plătise astfel de servicii şi nu-l refuzase nimeni. Poate era prea puţin, pentru că noi eram trei?

I-am explicat că nu este cazul, aveam drum în zonă şi atunci ne-a invitat la masă. Dar, avea de cumpărat ceva pentru femeile din viaţa lui şi dorea să-l consiliem. Am intrat în Eva şi spre stupefacţia noastră deşi Simona i-a arătat cele mai elegante rochii, el a ales vreo 20 de capoate de babă, vreo 20 de rochii ciuciubate, basmale cu flori turceşti şi fuste negre până în pământ şi dresuri groase, pământii la culoare, cum purtau babele la ţară. Toate cumpărăturile erau un balot uriaş şi aşteptam mirate să vedem cum îl va căra.

Se pare însă că era ceva obişnuit ca cetăţenii străini să facă cumpărături la Eva fiindcă şefa de raion şi-a notat adresa hotelului şi a promis că în cursul zilei cumpărăturile vor fi livrate la hotel. Noi am plecat la Terasa Lido. Am mâncat Cordon Bleu şi l-am întrebat pe tip cum a putut s-arunce atâtea sute de dolari pe hainele alea ciuciubate şi prin ce metodă va convinge nişte femei normale să le îmbrace.

Poate nişte arăboaice să se lase păcălite şi să se-nfofolească aşa am zis eu şi el, râzând ne-a spus că este palestinian şi că modelele alese de el sunt foarte apreciate de femeile lor.

Avea 19 ani, şi-a ridicat mânecile la cămaşă, avea 11 cicatrici de gloanţe numai în braţe, 36 pe tot corpul, luptase cu arma în mână de la 14 ani şi acum era student la Londra. În Londra stătuse doar trei zile cât să rezolve inscrierea la Universitate şi venise în România în vizită la unchiul lui, ambasadorul Palestinei la Bucureşti.

A povestit despre Intifada, despre Yasser Arafat, al doilea ca importanţă în lumea arabă după Profetul Mahomed, despre Iadul din ţara lui şi despre situaţia incredibilă din România, unde te plimbi pe stradă fără vestă antiglonţ, şi fără grija că va exploda o maşină capcană sau că un motociclist va mitralia trecătorii.

Poveştile lui erau absolut incredibile dar braţele ciuruite de gloanţe şi lacrimile din ochii lui spuneau că nu minte.

Ne-a invitat pentru a doua zi să-i arătăm Bucureştiul, oraşul în care te poţi plimba pe străzi fără vestă antiglonţ şi am acceptat. Ne-am întâlnit în Cişmigiu şi după un tur al parcului am intrat la Monte-Carlo.

Noi am luat câte un profiterol dar el a vrut doar o apă. Era nerăbdător, avea o mare surpriză pentru noi.

Ne-am continuat plimbarea prin Bucureşti şi ajungând în dreptul unei ambasade, ne-a spus emoţionat că unchiul lui, ambasadorul ne aşteaptă la masă.

Noi l-am refuzat ca muşcate de şarpe. Cu un bărbat necunoscut nu intrăm într-o clădire. Punct!

A ieşit un arab care s-a prezentat ambasadorul Palestinei la Bucureşti şi şi-a dat cuvântul de onoare că ne va trata cu tot respectul.

Pregătise masa pentru noi şi mai multe filme despre Palestina.

-Domnule ambasador, femeile din ţara dumneavoastră umblă îmbrobodite până la călcâi şi trăiesc după un cod strict de mii de ani dar aveţi pretenţia ca noi, la 19 ani să intrăm în casa unor bărbaţi necunoscuţi?  Şi noi trăim după nişte reguli care nu permit acest lucru. La revedere!