In perioada 11-14 octombrie, la etajul III a Mall-ului din Deva se desfasoara targul de carte Salonul editurilor hunedorene, organizat de biblioteca Ovid Densusianu, sub conducerea domnului Sebastian Bara.Ma gasiti la standul editurii Torent in intervalul 10-20.
Doina Popescu
Adevăr ambalat în minciună
Anne Graham, intr-un interviu in emisiunea „Early Show” (Spectacolul matinal), a fost intrebata de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 si i s-a pus o intrebare la care multi ar fi dat raspunsuri nesatisfacatoare: „Cum a putut Bunul Dumnezeu sa lase sa se intimple asa ceva si sa priveasca atat de nepasator aceasta catastrofa de pe pamantul Americii?”
Anne Graham, dupa ce a meditat cateva clipe, a dat un raspuns magistral, a raspuns cu niste replici foarte logice, profunde si inspirate, nepregatite dinainte (se poate vedea pe videoclipul inregistrat). Dansa a raspuns foarte calm si explicit, precizand urmatoarele:
„Si eu mi-am pus deseori aceasta intrebare si mi-am gasit urmatoarele raspunsuri…
Cred – nu cred, dar sunt profund convinsa – ca Dumnezeu a fost si ramane adanc intristat de aceasta, la fel ca si noi, numai ca noi, de ani de zile, Īi spunem si chiar Ii poruncim sa iasa din scolile noastre, din guvernul si din vietile noastre, ca ne descurcam si singuri, fara ajutorul Lui…
Si, fiind El un adevarat gentleman, cred ca pur si simplu S-a dat, calm, la o parte…
Cum de mai indraznim noi oare sa-I cerem binecuvintarea, mila si protectia Sa, daca Ii cerem sa ne lase in pace? (Īn lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate in scoli, etc.)
Cred ca totul a inceput cind Madeleine Murray O’Hare (doamna care a cerut ca America sa devina o tara atee si care a fost ucisa, iar corpul ei a fost gasit recent) a afirmat ca nu dorea nici un fel de rugaciuni in scolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobata si a devenit lege obligatorie in SUA…
Apoi, cineva a spus ca mai bine nu am citi Biblia in scoli (Biblia care spune sa nu ucizi, sa nu furi si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti), iar noi am spus O.K..
Apoi, dr. Benjamin Spock a spus ca nu ar trebui sa ne plesnim copiii atunci cind se poarta urit, pentru ca aceasta le-ar afecta mica lor personalitate si stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis!). Iar noi am spus ca un expert trebuie sa stie ce vorbeste, asa ca am spus O.K.
Apoi, altcineva a spus ca profesorii si dirigintii nu ar trebui sa ii disciplineze pe copii atunci cind gresesc. Iar conducatorii de scoli au spus ca nici un membru al personalului sa nu atinga vreun elev atunci cind se poarta urit, pentru ca scolile nu au nevoie de publicitate proasta si in nici un caz de procese. (Totusi, exista o mare diferenta intre a disciplina si a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.
Apoi, cine stie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei scoli a spus ca, baietii fiind baieti, vor face dragoste oricum, deci ar trebui sa le dam fiilor nostri prezervative. Asa, ei vor putea sa se distreze cit vor, iar noi nu vom trebui sa le spunem parintilor ca le-au primit de la scoala. Iar noi am spus O.K.
Apoi, unii dintre alesii nostri de virf au spus ca nu conteaza ceea ce fac in viata lor privata atit timp cit isi fac treaba la slujba. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasa de ceea ce face altcineva, inclusiv presedintele, in viata sa privata, atit timp cit am o slujba si economia merge bine.
Apoi, niste libertini au cerut sa tiparim cat mai multe reviste cu femei goale, in semn de respect si apreciere a frumusetii feminine.. Iar noi am spus O.K.
Apoi, altcineva a impins acea apreciere un pas mai departe, publicind fotografii cu copii goi, si inca mai departe, afisindu-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare.
Apoi, industria show-business-ului a spus: hai sa facem show-uri TV si filme care sa promoveze indepartarea de Dumnezeu, violenta si sexul ilicit, sa inregistram melodii care sa incurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea si temele satanice. Iar noi am spus ca nu este decit entertainment-amuzament, nu are efecte adverse si oricum nu o ia nimeni in serios, asa ca totul a mers inainte.
Iar acum ne intrebam speriati de ce copiii nostri nu au constiinta, de ce nu disting binele de rau, de ce nu ii deranjeaza sa ucida pe straini, pe colegii de clasa sau pe ei insisi.
Probabil ca, daca ne-am gindi mai mult, ne-am da seama de ce.
Cred ca totul se reduce la faptul ca ceea ce vei semana, aceea vei si culege.
Noi Ii spunem lui Dumnezeu: Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa? Iar Dumnezeu raspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?
E ciudat cum oamenii Il dispretuiesc pe Dumnezeu, si apoi se intreaba cu naivitate de ce totul merge tot mai prost.
Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne indoim de ceea ce spune Biblia.
E ciudat cum de toti oamenii vor sa mearga in ceruri, desi nu cred, nu gindesc, si nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie in Biblie.
Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred in Dumnezeu si de fapt sa il urmeaza pe Satana, care, se stie ca, la randul lui, crede si el in Dumnezeu……
E ciudat cum ne repezim sa judecam, dar nu ne place sa fim judecati.
E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail si ele se raspindesc precum focul salbatic, dar cind incepi sa trimiti mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gindesc de doua ori inainte de a le trimite si altora.
E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud si obscen trece liber prin cyberspatiu, dar orice discutie publica despre Dumnezeu este impiedicata la scoala si la locul de munca.
Este, in sfarsit, ciudat cum poate fi cineva atit de inflacarat de dragoste pentru Hristos fiind in acelasi timp un crestin invizibil in timpul saptaminii.”
(Interlocutoarea a mai venit si cu alte argumente, dar ne oprim aici).
Radeti?
Ar fi, desigur, ciudat cum de, gindindu-va daca sa trimiteti sau nu mai departe acest mesaj nu-l veti trimite multor adrese din lista voastra, pentru ca nu sunteti siguri de ceea ce crede destinatarul posibil sau de ceea ce vor crede despre VOI daca il veti trimite.
E ciudat cum de ma ingrijoreaza mai mult ceea ce cred oamenii despre mine si mai putin ceea ce crede Dumnezeu despre mine.
Ce credeti?
Trimiteti mesajul mai departe daca credeti ca este bun.
Daca nu, atunci pur si simplu aruncati-l la cos si nimeni nu va sti ca ati facut-o.
Dar, daca o faceti, atunci nu va mai plingeti de starea proasta in care a ajuns lumea astazi!
Sa aveti o zi buna!
Acesta este e-mailul pe care l-am primit de la buna mea prietenă pe e-mail și l-am trimis mai departe unor prieteni ai acestui blog. Acest text circulă în blogosferă din 2005, postat pe 1420 de bloguri de limbă română și se pare că mesajul lui este puternic receptat încă. Toată greutatea lui este sugerată prin sublinierea spontaneității:
Anne Graham, dupa ce a meditat cateva clipe, a dat un raspuns magistral, a raspuns cu niste replici foarte logice, profunde si inspirate, nepregatite dinainte (se poate vedea pe videoclipul inregistrat). Dansa a raspuns foarte calm si explicit, precizand urmatoarele:
„Si eu mi-am pus deseori aceasta intrebare si mi-am gasit urmatoarele raspunsuri…”
Dar, se poate vedea că prima frază a lui Anne contrazice deja ideea de spontaneitate. Dacă adăugăm că Anne, fiica unui pastor evanghelist, a scris 11 cărți pe teme religioase și că la rândul ei este o evanghelistă militantă, că s-a dedicat conferințelor pe teme religioase pe care le ține cu succes în fața a sute de oameni ai comunității evanghelice deja nu mai putem fi siguri că răspunsul nu este parte a unui discurs repetat programatic în conferințele sale. Ideea de spontaneitate se diluează.
Dar oare cât de important este în acest context că fiul dr Spock s-a sinucis? Nu-i așa că toate teoriile doctorului Spock se spulberă? Nu-i așa că cele 50 de milioane de exemplare ale cărții Dr Spock devin simplă maculatură?
Da, dar Anne Graham retușează fin realitatea ca să-și susțină demonstrația: adevărul este că fiul dr Spock nu s-a sinucis!
La vârsta de 22 de ani, Peter, nepotul dr Spock, bolnav de schizofrenie, a căzut de pe acoperișul muzeului la care era director tatăl său, Michael. S-a vehiculat varianta sinuciderii.
Trăind în America și având acces la informații, Anne Graham nu prea avea cum să facă confuzie între fiu și nepot. Este clar că această confuzie este voită. A strecura minciuni printre fragmente de adevăruri și de bun simț înseamnă manipulare.
Și eu nu cred că răul pe pământ s-a instalat din 1963, de când a fost scoasă Biblia din școlile americane, sau de când doctor Spock a îndemnat părinții să-și îmbrățișeze copii și să-i crească cu toată dragostea.
Bunica mea și-a sărutat copiii doar în somn și i-a învățat buchiile din Biblia cu care dormea la cap dar asta n-a împiedicat-o să-și irosească viața în două războaie mondiale, s-o mărite părinții cu forța cu un om gospodar dar neguros, care i-a mâncat sufletul, sau să vină comuniștii să-i ia pământurile, vitele, plugul, cositoarea și grânele din hambare.
Bunica Mihaica a fost o femeie admirabilă, și-a crescut copiii în spiritul muncii și corectitudinii, și-a adus apă de la Siret și lemne cu sarcina din pădure și s-a întreținut până la 82 de ani din muncă proprie crescând găini și rațe, ținând oile la stână, făcând pâine în casă și lucrând pământul, fără să se atingă de cei 150 de lei, pensia pe care o primea de la comuniști pe vremea când un salariu era cam 2100 de lei.Mă întorc la discursul Annei Graham și vă spun că nu sunt mulțumită de răspunsul ei!Putem să acuzăm precaritatea controlului la aeroport, incompetența și vigilența redusă a FBI-ului, bâlbâielile CIA, corupția din sistem, fanatismul islamiștilor dar să accept acest răspuns ar însemna că americanii au fost pedepsiți pentru aroganță, suficiență și superficialitate. Și atunci ajung să accept că tragedia a fost meritată.Dacă se demonstra că niște copii din generația răzgâiată au dat foc Turnurilor Gemene, că dezastrul a fost generat de niște oameni prost educați, sataniști, gay, obsedați sexuali, explicațiile aveau o logică, însemna că America a făcut implozie.Dar, educația precară din unele școli, moralitatea îndoielnică a unor indivizi, apetența spre pornografie a unora reprezintă realități dureroase, jenante, costisitoare, populează pușcării dar încă nu s-a demonstrat că deturnează avioane.Noi îi spunem lui Dumnezeu: Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa? Iar Dumnezeu raspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?Acest răspuns al Annei Graham ar fi fost acceptabil dacă primul copil omorât pe lume ar fi fost după 1963, anul scoaterii Bibliei din școlile americane.Eu nu sunt mulțumită cu răspunsurile acestei doamne!Cred mai mult în sfințenia unui călugăr dintr-un schit uitat de lume în pădurile Moldovei decât în discursurile manipulatorii ale acestor evangheliști cu acces la televiziuni.Puneți-vă în locul copiilor care și-au pierdut părinții în 9 septembrie 2011 și întrebați-vă dacă puteți aplauda acest discurs.Gândiți-vă că răspunsul Annei Graham este atât de elastic și de perfid încât se poate mula pe orice situație catastrofală ducând manipularea la rang de artă.Dacă aș accepta că acest răspuns este genial și nu o manipulare, înseamnă că atunci când voi fi întrebată de ce a fost confiscată revoluția, de ce nu s-a adoptat punctul opt din declarația de la Timișoara, de ce au venit minerii la București, atunci nu voi mai putea spune că vinovat este Iliescu. Atunci, acest răspuns genial al Annei Graham ne va închide gura la toți: ne-am meritat comuniștii, ne-am meritat voturile furate în 20 mai 1990, ne-am meritat minerii, suntem niște păcătoși și ne merită soarta! Chiar și norvegienii l-au meritat pe acel monstru care a ucis vreo sută de copii. Ne merităm toți monștrii. Punct!Mai rămân niște monștri minori de explicat: Hitler, Stalin Pol Pot, dar în următoarea conferință probabil că vom primi spontan toate explicațiile!Iubesc cuvintele frumoase, iubesc vorbele care ne apropie și ne fac mai buni dar cu o singură condiție: dacă exprimă un adevăr!
Instantanee în zori
Într-o noapte, mi-am dat seama cu uimire că deși am sărit de 40 de ani, am văzut sute, mii de apusuri de soare, stând pe treptele din fața casei și privind cum se retrage soarele la asfințit pe strada Republicii, fostă Regala, astăzi Eminescu. Sute, mii de apusuri și doar un singur răsărit… Este drept aveam 18 ani și eram împreună cu cel mai chipeș băiat din liceu și, poate, pentru oricare dintre colegele mele, ar fi echivalat cu mii și mii de răsărituri. Nici eu nu l-am uitat…
Dar, cum se întâmplă destul de des să mă prindă zorile scriind, mi-am dat seama că este suficient să deschid ușa la terasă, ca să urmăresc nașterea soarelui în toată măreția sa. M-am uitat la ceasul de pe telefon: 6,44. Răsăritul urma să aibă loc la 7,06.
Am deschis ușa la terasă. Am rămas în prag fiindcă zăpada era de 70 de cm și am început să fac fotografii din minut în minut de la 6,45 până la 7,02. Mâinile mi-au înțepenit atât de tare la -11 grade Celsius, încât am fost nevoită să mă retrag în dormitor. Îmi părea rău că am capitulat înainte de marele eveniment dar gerul a fost mai tare. Am intrat în scutece încercând să mă încălzesc câteva minute ca să mai fac o fotografie exact la 7,06. La 7,05 a intrat rugbistul în cameră:
-Mamei i-a fost rău toată noaptea, i-au înțepenit umerii și a avut frisoane.
-Și de ce nu m-ai chemat mai devreme?
-Nici eu n-am aflat decât acum, când am intrat la ea în cameră. A lăsat să răsară soarele fiindcă nu a vrut să ne deranjeze. Știi cum e mama…
Am alergat pe scări, am chemat Salvarea și, chiar dacă eu n-am mai apucat să fac acea fotografie, sâmbătă, 18 februarie 2012, Soarele a răsărit conștiincios la 7,06.
Alfa mea a avut o scamă la încuietori din cauza gerului. Am urcat în tancul rugbistului, am făcut câteva fotografii la parbrizul înghețat cât s-a încălzit motorul, apoi am plecat în urma Salvării.
În această dimineață, scăpată de sub supravegherea Adei, mama a comis-o: o tavă de cartofi la cuptor absolut delicioși. Îi spun mereu că muncește prea mult, dar ce să-i faci, vai de părinții care n-ascultă de copii!
Poate nu este o întâmplare că în viață am fost cu ochii pe Apus. Lumina vine de la Răsărit ne-a pleznit peste retină și ne-a sleit vreme de cincizeci de ani.
Shakespeare și matematica- enigme
În 1990, la scurt timp după revoluție, în timpul studenției, în București, am fost anunțați de vizita unui grup de studenți englezi. Impresionați de blazonul prestigioaselor universități din care proveneau, ne-am propus să fim și noi la înălțime. Punctul unu al programului era să ne adunăm într-o cameră în D mai mulți studenți pentru partea de discuții libere iar la plecare să-i deturnăm în B, la mine în cameră. Eram hotărâți să-i cucerim, ca atunci când se vor întoarce acasă, să vorbească despre România, să-și dorească să se întoarcă și să mai trimită și pe alții. În timp ce pregăteam faimoasele mele șnițele și sarmalele dădeau în clocot, îl monitorizam cu vigilență pe rugbist, să nu dea iama în baclavale și-mi făceam planuri de seducție: Brâncuși, Enescu, Haricleea Darcle, Eminescu, mănăstirile bucovinene, splendorile Maramureșului, Ceahlăul, Transfăgărășanul, Sarmisegetuza.
Englezii au ajuns la timp, noi am umplut ceștile cu ceai. Un coleg de-al nostru sparge gheața:
-Așa cum voi sunteți reprezentați de Shakespeare, noi românii începem orice discuție cu Eminescu.
-Cred că este o confuzie! Noi suntem reprezentați de regină!- vine propt răspunsul englezului.
-Evident, spune colegul nostru, dar mă refeream în sens cultural, unde sunteți reprezentați de Shakespeare!
-Cine-i acest Shakespeare? E englez? – insistă musafirul spre perplexitatea noastră.
Și atunci mă gândesc că aceasta-i o mostră autentică de umor englezesc.
-Da, eu am auzit de Shakespeare!– intră alt musafir în discuție. De fapt, cred că am văzut cândva un afiș dar n-aș putea să vă spun prea multe, fiindcă noi suntem studenți la matematică dar, trebuie să sosească și colegii noștri de la literetură și ei trebuie să știe mai multe.
Dezamăgită, înțeleg că nu-i vorba de umor englezesc ci de suficiență și incultură.
-Bine, atunci ce discutăm, despre teorema lui Thales?
-Haideți să vorbim despre Dracula, zice englezul înviorat! Despre Thales și Shakespeare discutați cu colegii de la litere.
Englezii de la litere n-au mai apărut. Britanicii au încercat fără succes să ne convingă că Țepeș a fost vampir în timp ce noi le-am explicat cum a fost cu lupta domnitorilor români cu turcii, cum domnitori ca Mircea cel Bătrân, Țepeș, Ștefan cel Mare au fost un scut al Europei în fața năvălirilor otomane.
I-am lăsat să plece fără niciun regret dar rugbistul îmi dădea coate:
-Ce faci, îi lași să plece? Nu-i inviți la noi în cameră, la masă?
-Șșștt. În niciun caz! Cine nu știe care-i treaba cu Shakespeare nu mănâncă din șnițele mele! Și dacă-i student la mate și n-a auzit de teorema lui Thales să stea departe de tava mea de baclavale!
Au trecut 22 de ani. Studenții englezi continuă să uimească lumea. Dar și profesorii lor…
Mai multe universităţi britanice au renunţat la cursurile de matematică pentru că studenţii, dar şi unii dintre profesorii lor, sunt depăşiţi de complexitatea materiei, arată un studiu realizat de grupul de lobby în educaţie RSA, scrie dailymail.co.uk.
Studenţii nu sunt în stare să rezolve probleme complexe de matematică şi totuşi profesorii insistă, inutil, să-i înveţe, arată autorii studiului, care atrag atenţia că reputaţia învăţământului universitar britanic este în pericol. RSA a comparat nivelul de pregătire matematică din alte ţări şi a ajuns la concluzia că Marea Britanie este mult sub standardul acceptat. Din această cauză, studenţii sunt din ce în ce mai slabi, iar universităţile au fost nevoite să elimine matematica din programă. În plus, au fost eliminate şi materiile are necesitau cunoştinţe de matematică, ca de exemplu economia, ştiinţele sociale sau psihologia.
Cum m-am compromis în parcare
O problemă urgentă mă scoate din casă seara, pe la opt, la -16 grade. Trebuia să ajung musai la Mall dar fiind în câmp, în afara orașului și foarte aproape de Dunăre, în parcarea arhiplină erau -21 de grade. Intru, nu găsesc ce-mi trebuie și ies în cinci minute. Telecomanda de la mașină mă trădează. Mă lămuresc că n-am altă soluție și-l sun pe rugbist să-mi aducă telecomanda de rezervă. Mă întorc în galerie, casc puțin gura, apoi calculez că am timp suficient pentru o înghețată de ciocolată belgiană la cornet. Da, știu, e ianuarie și afară-s -21 de grade dar am și eu slăbiciunile mele. Achit înghețata și sună telefonul:
-Iubito, sunt în parcare și ți-am încălzit deja mașina!- zice rugbistul.
Având într-o mână sacoșele de la un magazin naturist și în cealaltă înghețata renunț să mă mai închei la haină și dau buzna spre ieșire. În parcare un vânt vârtos; până să ajung la mașină mă oprește o doamnă bine înfofolită:
-Vă cunosc de undeva? Da’ ce faceți, mâncați înghețată la vremea asta? A, știu, cred că v-am recunoscut… ne-am întâlnit zilele trecute,… sunteți cumva scriitoarea…
În câteva clipe gerul intrase pe sub haina descheiată, mâna îmi înțepenise pe cornet și limba se lipise de înghețată. Doamna se căuta în poșetă, probabil căutând un pix pentru autograf. Dar dacă e vreo poetă care voia să-mi citească ultimele producții? Mi se întâmplă des. În urmă cu două săptămâni mâncam o șaorma în birou. A venit o poetesă și până să înțeleg ce dorește a început să-mi recite:
Belșug
Deschid ușa la cămară
Pe raftul îmbrăcat în hârtie milimetrică
Capetele pergamentoase ale foștilor mei iubiți
Îmi zâmbesc cu tandru reproș…
O opresc ferm:
-Doamnă, încercați ușa de-alături, la șaormărie! Noi nu procesăm carne aici!
În parcare gerul se întețea. Aș fi vrut să-mi închid haina dar având mâinile ocupate m-am lăsat păgubașă. Tipa se căuta frenetic în poșetă. Ce era de făcut? Să fug, făceam impresie proastă! Să stau? Mă căptușeam cu o răceală! Zic precipitat:
-A, nu, nu sunt scriitoarea. Ne mai confundă lumea: eu sunt doar unul dintre personaje. Pe Scriitoare o găsiți mâine la birou, la Torent, de la 9 la 18. Vă doresc o seară călduroasă!
Inspirat, rugbistul scoate mașina din parcare și frânează lângă mine. Eu mă instalez în locul lui la volanul Alfei și rugbistul pleacă spre Meganul lui.
Lângă doamna care privește după mine apare o veche colaboratoare de-a mea.
-Salut, Doina! Se întoarce spre aceasta: Doina e scriitoare! Scrie mișto! V-ați cunoscut?
Îi răspund resemnată:
-Nu, doar eu m-am compromis nițel !
Reeducare prin literatura
Mă distrez zilnic văzând în panoul de bord cam de ce intră lumea la mine în blog. Cele mai multe căutări sunt după Doina Popescu și proza afurisită dar mă concurează serios cățeaua mea, Karla. Nostalgicii comuniști o caută pe Zoia, alții salamul cu soia. La mare căutare sunt pisica popii Omida, pizda țigăncii dar și curvele de Brăila urmate de curve unguroaice. Nu-s puțini nici cei ce aspiră să facă sex în Grozăvești în timp ce alți preferă sex cu babe. Nu prea-i înțeleg pe cei ce vor să facă sex cu grase. Nu duc lipsă de neveste în căutare de soluții să țină târfele departe de soți. La mare căutare e și Puterea blestemului.
După cum îi direcționează motoarele de căutare pe acești amatori de sex către blogul meu în timp ce internetul e plin de chat-uri și site-uri porno, se pare că domnul Google stă bine cu simțul umorului, astfel că și-a propus reeducarea perverșilor prin literatură.
Vagabondul
În urmă cu 21 de ani, ca tânără profesoară de matematică, când școala era școală și încă se dădea admitere la liceu, încă din prima lună am identificat trei tipuri de elevi. Primii erau cei talentați și inspirați care puneau mâna pe pix și rezolvau problema, poate chiar prin două- trei moduri; am avut norocul să am doi astfel de elevi -Scarlat Petruș și Sbarcea Liviu care au confirmat, deși orfani și-au întemeiat familii, au copii, locuri de muncă și o viață normală. Aveam câțiva care puneau mâna pe pix și transpirau din greu, uneori le ieșea, alteori nu, ștergeau, tăiau dar căutau soluții. Mă vizitează încă mulți dintre ei și au ajuns oameni. A treia categorie și cea mai cuprinzătoare era a celor care priveau aiurea pe fereastră sau se jucau cu un titirez, o ață ori lâncezeau pur și simplu: aceștia nu știau să facă problemele și nici nu încercau. Am luptat cu ei să le demonstrez că este mai bine să gândești, chiar dacă uneori ești pe o pistă greșită, decât să nu gândești deloc. Sau cum spunea bunica mea, de frica ciorilor să nu mai sădești porumbul? De frica poleiului să stai în casă și să-ți moară vitele de foame? Îți pui cârpe pe tălpile ciubotelor, te ții de garduri, cazi și te ridici dar până la urmă găsești calea să-ți hrănești dobitoacele!
Oare ce este mai periculos? Să faci din nu știu o filozofie de viață și să trăiești senin, gândind că la toată barza chioară îi face Dumnezeu cuib?
Nu! Progresul omenirii n-a venit de la cei care zic nu știu fără să-și pună întrebări, fără să caute răspunsuri, fără să lupte pentru ideile lor, fără să se prăbușească și apoi să se ridice iar!
Să gândești, sau să nu gândești?- aceasta-i întrebarea ce și-o pune bunul meu prieten.
Nimeni nu este deținătorul adevărului absolut! Tot ce gândești, creezi și recreezi din indiciile și informațiile pe care le captezi! Minciuna reprezintă un adevăr nespus, un adevăr trunchiat sau, în valoare absolută, negarea adevărului!
M-am născut în 1968 și de atunci fără încetare minciuna a fost politică de stat. M-am revoltat și bunicile mi-au spus că de la 1902- 1903 tot așa au prins și ele și așa au prins și bunii lor. Minciuna vine din timpuri istorice. Televizorul minte, ziarele sunt antologii de minciuni, profesorii mint din comoditate, din oportunism, pentru că aceasta-i politica oficială, sau, poate, atât știu sau atât îi duce capul!
Trăim într-o lume în care albul și negrul au ajuns simple iluzii optice. Cenușiul se așterne în dâre grele peste viața noastră, peste orizonturi, ne pleznește peste retină și ne scârțîie în dinți.
Să ne căutăm fiecare o sinecură și să ne adaptăm cameleonic fiecărui regim?
Capul plecat, sabia nu-l taie!
De ce mint oamenii?
De ce Sever Voinescu nu are curaj să le strige lui Cărtărescu, Pleșu și Liiceanu în față că se simte trădat, că e dezamăgit că intelectualii s-au lepădat de președinte?
De ce ura lui împotriva intelectualilor o maschează într-un atac la adresa dramaturgului Eugen Ionescu, academician și a lui Sam Beckett, laureat al Nobelului pentru literatură, într-o tentativă ridicolă de a-i micșora pe cei doi uriași. De ce trebuie să mintă că Sammuel Beckett a plecat ca și Eugen Ionescu din România?
Samuel Beckett român? Un român cu un astfel de nume nu poate fi decât un pârlit de evreu, ne sugestionează domnul Voinescu traducându-i numele Sami Berechet, formulă reluată chiar de două ori în textul articolului. Cu acest artificiu grosolan strădania de a-i tăvăli pe cei doi pare mai lesnicioasă dar nu e, așa cum cioara nu poate lupta cu vulturii!
Pentru știința tuturor semidocților, Samuel Beckett este irlandez născut la Dublin iar Godot, personajul așteptat de cei doi vagabonzi la răscruce, cel care nu vine niciodată și de care-și bate joc domnul Voinescu este o metaforă a SPERANȚEI.
Sub Ceaușescu, în toate caietele pe care compuneam rebusuri și poezii aveam scris pe prima pagină: Te aștept, Godot! Eu tot mai sper să vii!
În primele zile de facultate am scăpat un astfel de caiet la cantina studențească și un student care mă curta insistent a deschis caietul, apoi mi l-a înapoiat trist:
– Eu te iubesc de când te-am văzut la înscrierea pentru examen dar se pare că n-am nicio șansă! Tu ești cu gândul la Godotu, ăsta!
–Numai până crapă Ceaușescu!- gândeam eu cu naivitate.
–Nu spui nimic, nu? – mă întreba el acuzator, băgându-mi caietul în față. Sper că nu-i student străin! De fapt, la câți studenți străini sunt în Grozăvești… poate mă trezesc dracului în beci la Securitate! Nici măcar nu te cunosc prea bine! Din acel moment am scăpat de insistențele lui. După terminarea facultății cărările nu ni s-au mai încrucișat niciodată dar avea profilul perfect pentru un politician de Dâmbovița.
În dimineața de 22 decembrie pe la 11 dimineața l-am zărit pe Godot, ca să dispară iar din viața mea pe 12 ianuarie 1990. În ’96 a venit iar pentru câteva zile dar a fost alungat de algoritm, POCOCO și COPEPE. De atunci Godot s-a mai apropiat de câteva ori dar politicienii l-au izgonit!
Godot e un proscris iar eu sunt vagabondul care-l mai așteaptă încă!
http://dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/intilnirea
Johny Răducanu a zâmbit din stele
Pe 27 decembrie, la sala nou amenajată Johny Răducanu de la Centrul de Creație Brăila, a avut loc Gala Premiilor Culturale Brăilene, ediția I, sub patronajul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național la inițiativa doamnei dr Ana Hărăpescu, directorul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național Brăila. Sponsorul a fost Clubul Rotary și de înmânarea premiilor s-a ocupat președintele clubului, domnul Iulian Grigorescu.
Suportul artistic a fost asigurat de elevii de Școala Populară de Artă Vespasian Lungu.
Au fost premiați brăileni sau prieteni ai culturii brăilene, arheologi, muzeografi, păstrători ai tradițiilor etnografice și folclorice, artiști din sfera teatrului, muzicii, graficii dar n-au fost uitați nici cei care transpiră pentru propășirea culturii scrise: profesorul Ion Munteanu-monograful Brăilei, domnul Aurel Furtună- corectorul scriitorilor brăileni, editura Istros ce suflă praful de pe cronici. Pentru întreaga activitate a fost premiat cu un trofeu de excelență profesorul Teodor Buculei, autorul mai multor cărți dar mai cu seamă a dicţionarului enciclopedic Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, apărut în 1993, cu un cuvânt înainte de Edmond Nicolau – savant brăilean. Cea de-a doua ediţie, apărută în 2004, însoţită de un cuvânt introductiv al criticului literar Gabriel Dimisianu, a a avut 730 de articole față de doar 452 la prima ediţie. Profesorul Toader Buculei a trudit în biblioteci şi arhive, a corespondat cu un număr impresionant de persoane și a elaborat un Larousse autohton. Seriozitatea lucrării este conferită de referințele critice și notele bibliografice. „Vom constata, cu uimire că, practic, nu există domeniu al culturii – fie că este vorba de gândirea abstractă a filosofului sau matematicianului, fie de artele plastice sau interpretative, de literatură – în care Brăila să nu fi fost prezentă cu valori de prima mărime”-scrie brăileanul Edmond Nicolau. Criticul Gabriel Dimisianu- el însuși de rasă brăileană- subliniază că Brăila a reușit „să furnizeze culturii române, şi nu doar acesteia, un atât de mare număr de personalităţi creatoare, sub privegherea benefică, s-ar zice, a unui geniu fast al locului”.
Cu siguranță maestrul Johny Răducanu a zâmbit din stele când s-a văzut gazda acestor oameni de ispravă. Am recunoscut pe mulți dintre premianții acestei Gale, oameni serioși și muncitori care au trudit pe șantiere de arheologie, pe schele, la reconstituirea plasticii arhitecturale a caselor de patrimoniu, în arhive și își merită premiile. Cum să nu-și merite trofeul Costel Pătrășcan, caricaturistul care poartă după el la vernisaje scheletul unui tip care a trăit bine, și care și-a adunat trofeele din 39 de țări? Dar, fără să fi trudit din greu, fără transpirație, numai pe inspirație, ei bine, cine credeți că a mai primit un premiu?
N-o să ghiciți așa că vă spun eu: pișicherul de Nițică ajutat de gânsacul Toderaș! Răsfățat de Gheorghe A Stroia în Dincolo de vitralii, băgat în seamă de revista Armonii culturale în foileton în fiecare joi, năzdrăvanul a cucerit acest juriu de oameni serioși și a pus mâna pe o diplomă de onoare. Nu vă lăsați păcăliți de textul savant de pe diplomă: se acordă doamnei Doina Popescu pentru talentul evocării atmosferei satului brăilean și artei narative a scrierilor sale. Nu! Cel care a sedus juriul a fost Nițică! Și cu siguranță a chibițat un pic și gânsacul Toderaș…
Cum să faci bani
Cobor cu spatele de pe un trotoar şi ups!- în spate îmi apare un Ford alb pe care îl ciupesc uşurel cu bara din spate de la Megane, colţul din dreapta în partea din stânga a barei lui-faţă. Mie mi s-a luat praful de pe maşină în partea de sus a barei, la fel şi lui. Păstrându-mi calmul, zic:
-Nu ştiu ce-ai căutat taman în fundul meu, dar nici nu s-a zgâriat: nici a mea, nici a ta! Hai să trăieşti!
-A, nu, eu eram oprit, dumneavoastră m-aţi lovit! Şi nu este numai noroiul şters, uitaţi-aici, mie mi s-a spart bara, uitaţi jos la proiector!- zice el râzând. Nu-i nimic! Se întâmplă oricui, nu sunt supărat! Aveţi amiabilă?
-Nu prea văd cum puteam s-o lovesc acolo! În sfârşit, îţi dau copie după RCA şi ne întâlnim mai târziu fiindcă n-am formularul de amiabilă la mine!- zic eu, mirată nevoie mare de bucuria lui nepotrivită cu evenimentul. Unde găsim un centru de copiere?
-Exact aici!- zice el, arătându-mi firma de la care tocmai ieşisem.
Intru să-mi fac copie la RCA apoi, intrigată de buna dispoziţie a tipului mai privesc o dată maşinile. Bara lui era spartă 15 cm mai jos de locul de impact dar în zona spartă noroiul era intact, dovedind clar că nu fusese atinsă în acea zonă iar plasticul prezenta noroi în spărtură. Cam ciudat pentru o plesnitură proaspătă. Cu degetul umed trec peste plastic şi degetul rămâne plin de mâzgă. Locul şters rămâne negru-negru în timp ce restul spărturii, pe vreo 12 cm este mânjită de noroi. Hopa! Chem doi martori şi le arăt, apoi mă întorc spre el:
-Amice, aici nu bat două chestii! Barele noastre s-au atins mult mai sus şi destul de blând încât nici nu s-a zgâriat vopseaua. Apoi, la spărtura ta pelicula de noroi este intactă: concluzia este că asta-i plesnitură veche, în această zonă nu am avut contact iar plasticul din crăpătură are depusă mîzgă istorică. Dacă pleznea acum, zona aceasta trebuia să fie perfect curată! Martorul verifică plasticul în spărtură şi rămâne şi el cu noroi pe deget:
-Băiete, maşina asta a fost lovită de ceva vreme! Recunoaşte că ştiai de bara asta spartă şi ai vrut să mergi piano!
-Nu, n-am ştiut nimic! Bara mea era nou-nouţă!
Apoi întorcându-se spre celălat proiector, martorul îl întreabă:
Dar cele două crăpături de la celălalt proiector de când le ai?
-A, nici de alea n-am ştiut. Poate acuma din vibraţie… Nu ştiu nimic…, zice puştiul fâstâcit.
-Uite ce este,- zic eu- amiabil nu ne putem înţelege fiindcă este evident că lovitura este veche. În poziţia aceea nu te poţi lovi cu nicio maşină. Acolo te-ai plesnit de o bordură ori ai luat o piatră sau o bucată de gheaţă. Dar mergem la poliţie dacă nu eşti lămurit.
-A, nu, nu mă complic! Şi io ce fac acum, umblu cu bara spartă până găsesc pe altu’ cu RCA să mi-o lovească iar?
-Probabil…
Am devenit mai circumspectă deoarece se pare că există o mulţime de tehnici de căpătuială cu ajutorul asigurărilor.
Astfel, cu ceva vreme în urmă unui amic i-a căzut un bătrân în faţă pe trecerea de pietoni. A chemat poliţia, s-a dovedit că maşina nu era atinsă, mare noroc cu aceste pelicule de noroi, totuşi l-a dus pe bătrân la spital să-i facă radiografii complete. Spre uimirea doctorului radiolog, bătrânul avea cinci perechi de pantaloni şi şapte pulovere. Bătrânul nu prezenta nicio contuzie şi radiografiile au fost perfecte dar a pretins trei milioane de lei vechi ca să-şi ia unguent pentru şale apoi un „nepot” a început să-l hărţuiască cu telefoanele în zilele următoare.
Prietenul meu nu s-a lăsat intimidat şi a făcut o cerere la IGPR să vadă dacă nu cumva bătrânul este un săritor de profesie, implicat şi în alte „căzături”.
O farsă semnată Caragiale
Nenea Iancu obisnuia sa se întâlneasca deseori cu amicii sai , care nu erau putini , la cunoscuta cafenea din Calea Victoriei, vizavi de Capsa, numita Café de la Paix, dupa celebra ei omonima din Paris.
La o masa stateau patru amici- vorba favorita a lui nea Iancu, care era si el unul dintre ei. Privind în aparenta trecatorii, Teleor îi zise:
– Iancule, tu care le stii pe toate, ca ai fost dascal la vremea ta, lamureste-ma , de ce si-au botezat astia pravalia Café de la Paix în frantuzeste, nu puteau sa-i spuna simplu, româneste : Cafeneaua pacii ?
– Ei, si tu, Tato, de ce? De moftangii! Ca sa se faleasca si ei ! Sa-si impresioneze clientela, de !
Aflând ca nu este nici o asemanare între cele doua cafenele, unul din ceilalti doi ofteaza: – Ah, ce fericit as fi, nene Iancule, sa beau o cafea , cum o fi, frape sau la filtru, la adevarata Café de la Paix! Atât sa stau si eu la o masa de la Café de la Paix, cât sa beau o cafea si p-orma sa plec , da ” sa stiu c-am facut-o si p-asta!
– Fugi, ma, d-aici, ca glumesti, nu stii ce spui, zise Caragiale malitios. În cele din urma, nenea Iancu îsi invita prietenii la Paris pe buzunarul lui, îi îmbarca îi expresul Bucuresti- Paris , si aflati în tren, prietenii îi marturisesc ca le-a fost frica sa nu la faca o farsa, la care Caragiale le raspunde mefistofelic : Aia, mai târziu!
Dupa trei zile si trei nopti de trancaneala feroviara, iata-i în sfârsit pe cei trei la Paris. Cum iesi din Gare de Lyon- poarta de intrare în Cetatea Luminii, nenea Iancu ochi o trasura, îi îmbarca în ea si porunci sa-i duca la Café de la Paix. În cafenea au fost comandate trei café-frappe, pe care bucurestenii le-au baut cu încetinitorul. Când Caragiale a vazut pe fundul paharelor ca nu mai era strop de cafea în ele, a cerut nota de plata, fara sa mai asculte vaicarelile lor, care mai doreau sa comande ceva, el le reproduce spusele lor ,,Atât sa stau si eu la o masa de la Café de la Paix, cât sa beau o cafea si p-orma sa plec, da ” sa stiu c-am facut treaba asta ! N-as mai dori nimic altceva!”
Caragiale nu se îndura de ei nici macar sa se plimbe prin oras cu o birja ca sa vada una, alta; la insistentele lor, vrea înca sa-i lase acolo si sa se întoarca cu ce vor voi. Prietenii îi reprosaza ca este un om ciudat, ca pesemne atunci când l-a ticluit pe Canuta om sucit , la el s-a gândit.
Vazându-i cum se vaicareau, îi apostrofeaza ca si-au facut poftele pe banii lui si acum iau la spangi: ,,Aferim, copiii mei ingrati! Asa-mi trebuie daca mi-am pus mintea cu doi damblagii lipsiti de seriozitate! Ce deziluzie crasa! Si eu care-mi pusesem în gând ca sa va car saptamâna viitoare dupa mine la Berlin ca sa vedeti o berarie nemteasca … sa beti bere rece Pilsen si sa mâncati cremvusti cu mustar si kaisere calde… dar, v-ati lins pe bot de Berlin, nu mai pupati!
– Când ne iei la Berlin , nene Iancule, zau asa…sa traiesti o mie de ani !
– Ad calendas grecas!
– Când vine asta?
– La pastele cailor, natarailor!
Cam la o sută de ani de la isprava celor patru amici intram pentru prima dată în viață în Paris prin poarta Saint Denis într-un Clio Simbol vișiniu, avându-l tovarăș de călătorie pe rugbist. Coloana de mașini mai mult stătea decât avansa așa că, prinși într-un previzibil ambuteiaj parizian am profitat de răgaz ca să-i povestesc rugbistului năzbâtia conului Iancu și îi cerui să mă ducă direct la Cafe de la Paix. Rugbistul intră la idei, mai ales că în urmă cu un an îl dusesem de la Baia Mare la Budapesta și după un capucino și o înghețată făcurăm cale-ntoarsă și hotărî că vrea să vadă tot Parisul cu toate reperele istorice, așa că vom mergem la cafeneaua buclucașă abia în ultima zi a șederii noastre de o săptămână. Degeaba-i spuneam că-s jurată și-i visul meu din copilărie să-ncep haimanalâcul prin Paris cu-o cafea la celebra cafenea, că musiu era neclintit ca un catâr în hotărârea lui. Cu gândul la Moulin Rouge, rugbistul opri în parcare la Notre Dame, 4 euro ora și, așa cum ne obișnuisem prin lăcașurile de cult occidentale, nu vedem picior de credincios ci doar sute de turiști cu aparate foto bengoase.
Ne-am tot plimbat până am ajuns la intersecția bulevardului Operei cu bulevardul Capucinilor. Sătul de mers pe jos, rugbistul mă invită la o cafea la eleganta cafenea ce se revărsa pe tot trotuarul. Singura masă liberă era la marginea trotuarului dinspre strada intens circulată. Chelnerul ne aduse două cafele și rugbistul își aprinse satisfăcut o țigară. Căscând el gura în toate părțile îl aud cum se minunează:
-Auzi nevastă ? Câte cafenele Cafe de la Paix sunt în Paris?
-Bănuiesc c-o fi doar una, că doar nu-i McDonald să fie la toate colțurile!- zic eu savurându-mi cafeaua.
-Ei, uite că la cât îi Paris-ul de mare, noi am nimerit exact la Cafe de la Paix!- zice el arătându-mi un meniu la masa vecină ce avea ștanțat celebrul blazon. Cică a nimerit orbul Brăila! Uite că la Paris, cum o dai, cum o cârmești, taman la Cafe de la Paix nimerești!
Mă prefac și eu mirată deși o mirare tot aveam: cum de nu se schimbase nimic în în acest oraș din 1977 ori ’78 când, în clasa a II-a fiind, avusesem ora deschisă la franceză și învățasem harta Parisului de nota zece? Păi, în București dacă nu treci vreo trei luni printr-o zonă nu mai recunoști nimic: mai trântesc ăștia câte un bloc două din oțel și sticlă în locul clădirilor istorice de-ți răvășești toate reperele!
La masa de lângă noi două tipe cu unghii albastre, păr lung, îmbâcșit de spumă, osoase, chiar urâțele, dar voioase și cu textile de firmă se ridicară brusc lăsând celularele și poșetele vraiște și intrară în cafenea, probabil la toaletă. Nouă ne expira timpul de parcare de două ore dar am rămas să păzim poșetele și celularele pupezelor fiindcă dacă ar fi dispărut, români fiind, am fi devenit suspecții principali. Riscul cel mai mare era că fiind la marginea trotuarului spre stradă, un hoț cu role sau scuter ar fi putut să le înhațe și să dispară imediat în trafic. Ne-am organizat imediat, rugbistul supraveghind strada, eu potențialii hoți de pe trotuar. Nu știu dacă și-au refăcut machiajul sau au savurat o partidă de sex, cert este că au revenit abia după vreo 40 de minute în culmea veseliei. Rugbistul le mustră că și-au lăsat lucrurile de valoare la voia întâmplării dar ele ridicaseră din umeri nepăsătoare: La Cafe de la Paix vine numai lume bună!
-Ai văzut nevastă de ce-a plecat conu Iancu de la Cafe de la Paix direct la gară: pariziencele astea după ce că-s slute mai sunt și tâmpite!
Criza de rinichi
temp 6
În copilărie, să fi avut vreo cinci-șase anișori, priveam într-o duminică la televizor un grațios spectacol de balet rusesc. Nu că nu mi-ar fi stat mai bine să bat mingea pe maidan, dar papașa era cherchelit și nu-ndrăzneam să mă mișc, ca să n-o fur. Priveam aparent blazată la tv dar mintea-mi lucra la o pistă de salvare. Mă rugam să se întâmple ceva, orice, numai să pot fugi la joacă. Când, să vezi noroc, televizorul, un Temp 6 rusesc, obosit, începu să scoată fum și o flacără de vreo 30 de centimetri se ridică periculos spre perdea.
Papașa smulse brusc televizorul din priză și fără să stea mult pe gânduri îl izbi de pământ, stingând eficient incendiul. Mama, care tocmai intra în cameră cu un castron de gogoși, sări în lături scăpând vanilatele pe covorul de iută, mare lux la noi în cartier, unde încă se purtau preșurile țesute.
Un plâns domol o zgudui pe mama până a doua zi în zori. Eu o zbughisem imediat la joacă, așa că nimeni nu-i lămurise pricina și abia vreo 20 de ani mai târziu, într-o discuție, mi-am dat seama că mamei nu-i explicase nimeni despre incendiu, rămânând cu impresia că fărâmarea televizorului fusese o toană violentă a lui papașa.
A doua zi mă mustram, că de dragul ieșitului la joacă, mă rugasem să se întâmple ceva și iată ce dandana ieșise. Mă rățoiam la un nor ce-mi părea că seamănă c-un bătrân bărbos:
-Doamne, când te rog de vreo ciocolată ori de-o bicicletă ești un moș surd, dar când trebuie să bagi zâzanie între părinții mei ori să te joci cu focul, te potrivești imediat la gândul meu! Ce drac de moș afurisit ești, Doamne!- strigam eu norului ce se-ndepărta nepăsător. Ei bine, abia terminasem de strigat, că un taxi opri în fața casei și papașa coborî voios c-un televizor Diamant E nou-nouț, taman la timp să-i urmărim pe marii noștri campioni de tenis Florin Segărceanu și Virginia Ruzici într-un turneu norocos.
Cred că Norul bărbos a vrut să se joace cu mine fiindcă acel televizor mi-a mâncat sufletul. Ieșit din garanție, se defecta cam o dată pe lună, așa că mă tăbârceam cu el, să-l pun în căruciorul de butelie și-l căram până la nea Titi, electronistul. Cum îl punea nea Titi pe masă și apăsa pe buton, televizorul funcționa perfect.
– Ce-are bre, nea Titi, că m-am săturat să-l car mereu pe la matale!
– Are suflet de curvă, mă! I se face dor și vrea s-o pipăi io puțin! Uite aci litera E. E de la Elena! Pă Lenuța, nevastă-mea, o cheamă Elena-n acte da io îi zic Lenuța, fiindcă toate Elenele sunt curve!
– Hai, bre, că n-or fi toate!
– Auzi?- zicea apoi cu glas domolit: să nu zici când te-oi duce la școală c-am zis așa, că mă arestează și pă mine și pă tac-tu! Ai auzit de Elena din Troia? La ea m-am referit, da?!
Plecam acasă cu mare grijă să nu-l fărâm pe bâzdâcosul meu televizor, izbindu-l în vreo piatră colțuroasă, fiindcă străzile nu erau asfaltate, apoi peste-o lună-două istoria se repeta.
Astăzi Ada ne-a promis că la sfârșitul programului ne scoate la restaurantul chinezesc dar după ce am închis biroul zice:
-Am o criză de rinichi, du-mă repede la Spitalul de Urgență!
O recuperăm și pe Ingrid pe traseu și o calc adânc spre spital. În recepția de la Urgență lume pestriță ca la gară în sala de așteptare.
Am ajuns la șase punct și după un interviu concis și o tensiune luată prompt în triaj, pune-te pe așteptat.
Salvările curgeau una după alta: un țigan alintat pe care-l durea un picior ba mai sus, ba mai jos, nu prea știa sigur pe unde, un moș adus cu salvarea care-a făcut-o pe leșinatul până când s-a văzut la căldurică în fața fetei de la triaj unde s-a înviorat și s-a apucat s-o facă pe craiul, ba o pacientă care se plângea că-i deranjată la stomac:
– Câte scaune ați avut astăzi?
– Unul!
– Când?
– Dimineață!
– Păi, acum e seară, deci un singur scaun e normal!
– Da, dar dac-aș mânca pere?…
Ei bine, Salvările tot aduceau oameni pe targă, oameni în stare gravă ori dramatică și la medici se intra nu în ordinea sosirii ci a gravității stării de sănătate, astfel că până să-i vină rândul la consult, adică pe la ora zece, Adei îi trecuse de-a binelea durerea de rinichi. O analiză rapidă a stabilit că nu era nicio defecțiune la rinichi ci doar o banală durere de șale pentru care primi o rețetă cu No Spa, Piafen și Ketonal, adică exact ce și-ar fi cumpărat și singură dacă nu-i venea ideea trăznită de a merge la spital. Dar, ce s-o fi gândit mititica:
-Demolează Piratul sistemul de Urgență și nici nu știu ce-am pierdut!
Gândindu-mă la Ada care s-a reparat singură doar prin simpla ședere în sala de așteptare a Spitalului de Urgență, mi-am amintit de minunatul meu televizor Diamant E, ce se repara singur imediat ce ajungea pe masa electronistului.
Probabil că și Băsescu a avut în copilărie un astfel de televizor care se repara singur și ce și-a zis: io mă repar la Viena că-s marinar și-mi place să călătoresc, Tăriceanu, Teo și Huidu nimeresc și ei Viena că și ei sunt băieți deștepți, hai să privatizăm Urgența că vine campania electorală și ne trebuie bani! Românii să se repare singuri, ca televizorul!
Doctorița și papucii chinezești
La terminarea facultății am prins ultima generație de absolvenți cu repartiții guvernamentale. Banchetul de sfârșit de studenție a ținut până dimineață. A doua zi, la repartiții am ajuns toți în ultimul moment, cam mahmuri și cam perplecși, fiindcă ne-am trezit cu antipaticul Craiu, profesor de statistică, președintele comisiei de repartiție. Cum era un fustangiu notoriu, poreclă mai bună nu i s-a izbit, așa că a rămas Craiu și ca nume și ca supranume. Acest amănunt ar fi fost fără importanță, dacă acest pitic chelios-libidinos nu s-ar fi dat toată seara la colegele mele, care, știindu-se cu situația școlară încheiată, i-au dat flit din toată inima. Ba, chiar o colegă pe care a înghesuit-o în balcon i-a dat și un brânci, ha să-l arunce pe moș peste balustradă. Și, imaginați-vă, acum eram la discreția piticaniei!
Dar în scurt timp ne-am liniștit: nu ne putea atinge nicio răzbunare!Toate posturile erau la țară, ceea ce era foarte enervant! Întindeam toți de o hartă, sperând să nimerim cât mai aproape de un mare oraș sau măcar să nu fie vreun sat de țigani. Eu am fost cea mai norocoasă, fiindcă am prins Silistraru, la 18 km de Brăila. Un alt personaj mulțumit era Manu, care prinsese o școală la 30 de km de satul lui.
După vreo șapte ani de la terminarea facultății, trec prin satul lui Manu și îl vizitez. Deși consătenii îi spun profesorul, amicul meu nu mai profesează, fiindcă acea comună în care primise repartiția este la 30 de km pe hartă dar, în realitate, trebuie înconjurat muntele; pe șosea sunt 130 de km!
Manu arăta prosper dar își trăgea un picior pansat cu meșteșug.
– Ce-ai pățit, prietene?- îl întreb plină de compasiune pentru suferința lui vizibilă.
Râde.
-Știi că io-s ca tata, care nu iartă nimic! A venit o doctoriță nouă în sat și m-a invitat pe la ea. Puteam să aștept până luni, că în timpul săptămânii nu-mi știe nimeni cărările, dar mă pune Aghiuță să-i promit că mă duc duminică dimineață. Aștept să plece nevastă-mea în grădină și mă îmbrac fercheș cu o cămașă albă și pantaloni de costum. Ies în curte și până să-mi fac pantofii cu cremă apare nevastă-mea. Las pantofii și mă duc la o platformă betonată la care lucrasem cu câteva zile în urmă, și-mi găsesc de lucru. Calc într-un oțel-beton ruginit, și-mi intră vreo trei centimetri, străpungând papucul ca pe cașcaval. Na, belea! Aproape leșinat de durere, îi dau nevestei indicații, s-o cheme pe doctoriță. Asta, având altă vorbă cu mine se cam izmenea, probabil se gândea că nevastă-mea a mirosit ceva și-o cheamă s-o păruiască. Vine gagica și mă pansează, îmi face un antitetanos, mă consolează pe furiș dar mie nu-mi mai ardea!
-Se pare că Doamne-Doamne ți-a dat un semn, că voiai să calci strâmb, amice!- zic eu, înclinând mai mult spre amuzament decât spre compasiune.
-Nu zău! Dacă primea taică-meu câte un semn pentru toate gagicile lui ar fi fost ciung, schilod, albinos și fără urechi! N-ai să vezi! Papucii au fost de vină, rebuturi chinezești!
Dialoguri cinstite
Prin generozitatea filantropului Dumitru Ionescu, Brăila a moştenit un palat monumental care găzduieşte Teatrul Dramatic Maria Filotti. Sărbătorile prilejuite de Zilele Brăilei, desfăşurate în perioada 30 noiembrie-6 decembrie ne-au dat prilejul să ne lăudăm cu edificiul fabulos al teatrului. Invitaţii veniţi din toate colţurile României au avut ocazia să-i vadă la treabă pe talentaţii artişti brăileni. Ca şi în adolescenţă, am păşit plină de emoţie pe scara somptuoasă: urma vizionarea piesei Scandal în culise.
Ingrid şi Sabrina au fost invitate într-o lojă centrală iar eu am împărţit lojă laterală cu un călugăr foarte simpatic, dotat cu un monocular ce mărea totul de zece ori, să nu scape domnia sa niciun detaliu. Şi ce detalii mai oferea piesa!
Reprezentaţia spumoasă şi-a câştigat cinstit hohote de râs în cascade şi aplauze viguroase. La pauză Ingrid intră voioasă în lojă şi întreabă:
-Ai văzut ce funduleţ mişto are regizorul?
-Din unghiul meu nu prea l-am văzut pe regizor dar Viki, în desu-urile acelea sexi, arată beton!-zic eu.
-La asta vă uitaţi voi?- întreabă stupefiat călugărul.
-Ar trebui să apreciezi că-i un dialog cinstit!- zic eu cu aplomb.
Că, organizatorii, aflând că-i un călugăr invitat la manifestări, au programat această piesă cu frumoase despuiate ori că drăguţul de călugăr a zis de dimineaţă dă-mi Doamne o zi minunată şi Doamne-Doamne a dat, nu vom afla niciodată. Cert este că a fost o seară grozavă şi vă invit să vizionaţi piesa Scandal în culise.
La noi, la Brăila…
Brăila! Cine învaţă să-i asculte salcâmii sunători va prinde şi miezul poveştilor şi spusa oamenilor de la noi. Bătrânii oraşului zic că aici a fost Pământul Făgăduinţei şi, cum să nu-i crezi, când atâta şir de popoare şi-a legat destinul de aceste locuri: greci, armeni, nemţi, austrieci, ovrei, lipoveni, leşi, sârbi, bulgari, ucrainieni, italieni, englezi, tătari, turcafleţi şi câţi alţii! Bărăganul mănos şi Dunărea, cu generozitate de boieroaică, i-a hrănit pe toţi fără să-i pese nici unuia nici celuilalt de-s spelbi ori tuciurii, creştini, păgâni ori tăiaţi prinprejur.
Brăila începe la Dunăre şi se termină la Dunăre dar, farmecul ei este fără început şi fără sfârşit. Arcele bulevardelor, desenate cu rigoare matematică ne spun poveştile bătrânelor case ale armatorilor- poveşti de iubire, gelozie, trădare, faliment şi jale. Sunt casele din care-au fost izgoniţi proprietarii pentru a găzdui vremelnic ciocoi comunişti ori oameni prea simpli pentru a înţelege cu câtă suferinţă a fost plătit confortul lor. În aceste zile, musafiri din toată ţara sunt veniţi la Brăila ca să descifreze genomul de brăilean. Nu că cele ce arătăm noi în aceste zile ar fi ascunse dar, cine vine fugar, mânat de treburi ori doar în trecere, nu apucă să descopere decât, poate, întîmplător, o mică parte din bogăţia spirituală a oraşului nostru. Biserica evanghelică, biserica armenească, mitropolia de rit vechi, catolica, mozaica, bulgăreasca, fosta moscheie ce poartă numele de Sfinţii Arhangheli, biserica greacă ori catedrala Sfântul Nicolae, strada Regală, palatul monumental al teatrului, fostul hotel francez, Grădina Mare ori faleza Dunării sunt doar o parte din vectorii ce au făcut parte din planul nostru de seducţie. Municipalitatea a instalat recent plăcuţe indicatoare spre reperele istorice ale oraşului dar a uitat să scrie pe ele un avertisment important: Străinilor, fiţi cu băgare de seamă! Cine va iubi Brăila, nu se va mai vindeca niciodată!
Aşa se face că noi, brăilenii, avem atât de mulţi prieteni din soiul cel mai bun!
Mulţumesc tuturor prietenilor care au fost astăzi prezenţi în foaierul Teatrului Maria Filotti, unde s-a lansat volumul de proză afurisită Copilul Dunării. Promit să mă laud mâine.
Copilul Dunării- lansare la Maria Filotti
Începând de mâine, 30 noiembrie, Brăila intră în sărbătoare până pe 6 decembrie. Brăileni de pretutindeni se întorc acasă, dar şi musafiri de soi vor poposi în urbea noastră, unde vânturile din Bărăgan şoptesc Dunării cele mai stranii poveşti. Primăria Brăila i-a pus pe jar pe turci, lipoveni, greci, armeni, bulgari şi români deopotrivă, adică toţi ce şi-au făcut casă bună în oraşul nostru să-şi arate portul, dansul, năravul şi bucatele tradiţionale.
De la aşa aleasă adunare nu putea să lipsească nici Niţică, fiul bulgăroaicei. Ştiu că nu v-am mai povestit de multă vreme despre Niţică dar sunt sigură că nu l-aţi uitat!
Ei bine, vineri la 17,30 Niţică îşi pune hainele de oraş şi vine la teatru. Nu la orişicare ci taman la Brăila, la Maria Filotti, unde se adună lumea să-l admire, fiindcă are loc lansarea volumului de proză afurisită Copilul Dunării. Vă aştept pe toţi, copii, mămici şi bunici să-l cunoaşteţi pe chiznovatul de Niţică şi pe fudulul de Toderaş- gînsacul vorbitor. Pentru cine a venit mai tîrziu în bătătura mea, îl găsiţi pe Niţică aici şi aici.
Şi pentru că Niţică este un personaj adorabil, se vor aduna să-l răsfeţe domnul Aureliu Goci, critic şi istoric literar, venit din Bucureşti împreună cu studentul la actorie Andrei Goci, de la Timişoara doamna Maria Grapini, preşedinta Asociaţiei Femeilor de Afaceri şi, de la Iaşi, directorul tehnic al Centrului Cultural Misionar Doxologia ce păstoreşte editura Doxologia şi radio Trinitas, Serafim Pantea.
Gazde la teatru ne vor fi regizoarea Anca Cismaru, actriţa Liliana Ghiţă şi actorul Dan Moldoveanu.
Hai la Gaudeamus!
Începând de astăzi, 23 noiembrie până duminică ne vedem la Târgul de carte Gaudeamus, pe ultimul nivel, standul 310, lângă stâlpul 4. Pentru mine este a noua participare la un târg naţional de carte şi nouă este un număr norocos. Mi-am luat cu mine un pix mişto pentru autografe, cărţi la ofertă şi evident pe… Ada.
Vă aştept!
Revista presei sau lumea ca circ
Da, sunt superstiţioasă! Nu mă-ntorc înapoi de la drum, fac trei paşi în spate dacă-mi taie pisica neagră calea, pipăi un poliţist imediat ce întâlnesc un popă! Lista-i mai lungă dar nu zic tot, că m-am compromis suficient!
Astăzi, mă prezint la întâlnirea cu o clientă într-o localitate în afara oraşului dar aceasta lipseşte de la birou şi nici nu răspunde la telefon, aşa că plec mai departe. După vreo patru km mă sună, se scuză şi îmi spune că ajunge în câteva minute la birou.
O, Doamne? Să mă întorc înapoi? Sigur că mă întorc fiindcă lucrez în vânzări şi clientul chiar este stăpânul nostru, mai ales că am mai căutat-o de vreo douăzeci de ori şi încerc de câteva luni să setez o întâlnire cu doamna.
Oferta mea este cam cu 30% sub a concurenţei, aşa că bat palma pentru un porcoi de ştampile. Perfectarea hârtiilor îmi ia vreo 40 de minute, socotesc că am pierdut cam o oră cu întoarcerea mea şi aşteptarea doamnei, apoi pornesc la drum spre nordul judeţului Galaţi. La un moment dat două maşini de SMURD- Descarcerarea şi Ambulanţa- vin din sens opus cu girofarurile pornite. După vreo zece minute dau de o mulţime de gură cască şi un poliţist nervos care-mi face semn să circul. Apuc să văd o Cifă inscripţionată Tancrad proptită urât într-un stâlp de beton, cu cabina varză şi urmele frânării violente pe carosabil: venind din nord, trece brusc pe contrasens, apoi reintră pe sensul ei, iese în decor şi se opreşte violent în stâlpul de beton. N-am aflat ce i-a ieşit Cifei în cale de a pierdut controlul direcţiei dar am binecuvântat-o pe doamna care m-a întors din drum pentru că după toate calculele, aş fi avut şanse să fiu în zonă la ora fatidică.
Morala: 1) De acum înainte mă voi întoarce oricând din drum pentru a semna un contract important!
2) Dacă va trebui să mă întorc, înseamnă că îngeraşul vrea să mă protejeze de un eveniment nefast, deci mă voi întoarce musai.
Astfel, încercând să caut o ştire despre accident, iată ce găsesc prin presa on-line:
De la căderea Cortinei de Fier, ruşii fac o mare achiziţie de rachete: la cererea expresă a preşedintelui Medvedev armata rusă a achiziţionat 10.000 de rachete!
De badmington…
Secretarul general al Nato a suferit un accident!
A căzut de pe bicicletă…
Prostituatele din Paris în pragul isteriei: nu pot contracara preţul de dumping practicat de românce!
O familie de egipteni creştini a renunţat la Ţara Piramidelor unde musulmanii le incendiau casa şi s-au refugiat în… Colentina. Se simt în siguranţă şi sunt fericiţi!
Brazilia, tara cu cele mai frumoase femei din lume! Şi ce dacă?
35% dintre bărbaţi fac sex cu animalele! Nu doar o dată, din curiozitate ci în cure de la unul la cinci ani!
Sătui de preţurile în creştere ale petrolului, japonezii s-au căcat în rezervor!
Astfel, au produs prima motocicletă din lume care funcţionează cu fecale umane! Mişto!
Ne plângem adesea de tabloidizarea presei, de manelizare şi miştocăreală ieftină. Dar, în lumea contemporană, în care normalitatea nu mai e o normă, avem doar circ, iar presa îşi face numărul în arenă.
Ştirea despre accident nu am găsit-o, că doar Tancrad-ul este o firmă cu muşchi în zona Brăila-Galaţi şi nici presa nu-i chiar aşa de independentă cum pretind unii!
Hoţul de timp
În noiembrie 2009 nu se uscase cerneala pe Comisia ZÜRICH că a început Gaudeamusul. Coperta creată de Ingrid şi marketingul fantastic al Adei au făcut ca romanul meu de debut să stârnească interes şi să se vândă foarte bine.
Un tânăr doctorand, fermecător de altfel, m-a ţinut o vreme de vorbă apoi mi-a cerut adresa.
-Poate vrei adresa Adrianei, eu sunt oleacă măritată!- zic, gândind că-mi dădeam bacalaureatul când el încă mai făcea la oliţă.
Râde.
-Nu adresa de acasă. Râde iar… Adresa blogului, mă luminează frumuşelul…
-Aha, asta-i altceva, zic eu mai relaxată. N-am!
-N-ai? Nu pot să cred! Cum? Scrii atât de bine şi ţii doar pentru tine? Îţi trebuie un blog ca să ieşi în lume!
-OK. Îmi fac după târg, admit eu.
-Hai să facem schimb de adrese de e-mail să-ţi trimit nişte template-uri pentru blog şi apoi să-mi trimiţi adresa blogului. Trece zilnic pe la stand încântat de Comisie. Discutăm multă istorie dar after save-ul în exces rămâne în stand multă vreme după plecarea lui. După târg am fost ocupată cu lansarea la Brăila aşa că abia pe 20 decembrie mi-am făcut blogul. Noua jucărie m-a sedus rapid. Când am înţeles că am intrat pe un făgaş periculos era prea târziu: blogul este cel mai mare hoţ de timp! Legea compensaţiei a funcţionat şi aici, mi-a furat timp dar mi-a vândut cărţile şi proza mea afurisită mi-a adus o mulţime de prieteni la care ţin. Cu unii m-am întâlnit şi în off-line la o şuetă cu alţii mă conversez pe mess sau pe e-mail.
Între timp am publicat cărţile Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării şi blogul mi-a făcut o promovare excelentă. Cât voi mai scrie pe acest blog? Dacă aş şti răspunsul la această întrebare precis aş şti şi numerele de duminică de la 6 din 49.
Doctorandul? Deşi teoretic este tatăl spiritual al acestui blog a fost primul banat şi aici şi pe e-mail. Nu, nu sunt o tipă nerecunoscătoare dar tipul mi-a trimis pe e-mail o fotografie de sub duş. Başca că era tâmpit: când vrei să impresionezi damele nu te pozezi făcând duş cu apă rece!
Dedic această postare Brânduşei- „Gepetto, mai spune o poveste!”- şi nepotului meu de văr de capră, Domnul Goe.
Recensământ cu potenţial periculos
Am fost vizitată în lipsă de fetele responsabile cu rencensământul pe bulevardul meu, astfel că am găsit un răvaş în cutia poştală. M-am grăbit să le sun ca să fixez o întâlnire. Am aflat de la ştiri că dacă nu eşti găsit acasă recenzorul va obţine informaţiile de la preot şi am vrut să evit musai o asemenea periculoasă întâmplare. La mine în casă soneria se aude numai din cele două camere de la stradă, astfel că n-am fost niciodată pe fază când a venit părintele Cătălin cu Crăciunul ori cu Boboteaza. Şi cum prin curte patrulează Carla, un rotweiller cu statură impunătoare, părintele n-a insistat niciodată. Dar, cum am avut-o pe Sabrina la grădiniţa păstorită de domnia sa, am discutat adesea cu părintele Cătălin, cunoscător de motoare şi maşini puternice despre Alfa mea, un coupe-sport frumos şi nervos. Şi din vorbă în vorbă, părinţelul nu a pierdut ocazia să-mi spună că ştie din sursă sigură că eu şi rugbistul lucrăm în… spionaj. Am zis eu că nu, dar părintele… ştia. Aşa că acum ideea ca formularele despre rencensământ să fie completate pe informaţiile părintelui mi s-a părut… nesănătoasă. Ca să nu mă trezesc spion oficial în scripte, le-am sunat pe recenzoare şi le-am invitata la ceas de seară în sufrageria familiei Popescu. Toată tevatura a durat cam cinci minute. N-a durut!
Am fost arondată pe lista unor fete isteţe. În afară de nume şi CNP nu prea le-a interesat nimic. Au dedus că sunt româncă, ortodoxă, fără nevoi speciale, posesoare de budă, gaze şi apă curentă. Tot ele ştiau şi anul construcţiei casei. Ştiau destul de multe… Au socotit rapid că pentru cât muncesc eu n-au rubrică disponibilă şi m-au încadrat la 99 de ore săptămânal fiindcă atât permite formularul. La rugbist cu doar 60 de ore n-au fost probleme.
Singura noutate cu ocazia acestui rencensământ a fost pentru mine: aceste fete foarte informate sunt chiar vecinele mele, locuiesc după primul colţ. Propun ca următorul rencensământ să fie organizat sub formă de şezătoare ca să am ocazia să-mi cunosc toţi vecinii fiindcă în cei opt ani de când locuiesc aici nu-i ştiu decât pe cei de pe proprietăţile tangente.
Mă tot întreabă cunoscuţii dacă sunt de acord să dau CNP-ul recenzorului.
Acum, vorba românului: unde merge mia merge şi suta! Dau CNP-ul la bancă, la firma de asigurare, la bibliotecă, la medicul de familie, la farmacie şi la laboratorul de analize- sunt obligată de lege să-l scriu pe fiecare factură emisă- mare brânză că-l dau şi recenzorului!
Vremea crizelor şi a crizantemelor
În acest week-end Primăria Brăila a continuat tradiţia târgurilor de flori organizate în fiecare toamnă în Grădina Mare. Pe scenă au evoluat copiii talentaţi ai Brăilei cântând live iar elevii de la Şcoala Populară de Artă şi-au expus picturile. Brăilenii s-au pus bine cu nevestele cumpărându-le cu mare dărnicie flori de criză: crizanteme. La eveniment a participat şi primarul Brăilei. I-am testat umorul cu o epigramă. A reacţionat bine: încă nu mi-a rupt niciun picior!
N-am ratat ocazia să mă întâlnesc cu cititorii la un vin fiert. Ada a vândut cărţi, eu am dat autografe. Cei care mi-au citit deja toate cărţile au venit să vadă ce-am mai scos. Urmează „Despre sex în gura mare” dar mai am de lucru la corectură. Sper s-o scot până la Gaudeamus.
Ziua de duminică, cea mai frumoasă din tot week-end-ul a fost excelentă şi pentru plimbat câinii. Un cuplu cu un Shi Tzu haios a dat târcoale cărţilor, apoi preţ de vreun sfert de ceas l-a lăudat pe ăla micu’: 1000 de lei, adică 10.ooo.000 de lei vechi a costat micuţul, achiziţie de la Mall dar, merită bănuţ cu bănuţ!- zice doamna. Sigur, din prima zi au început cheltuielile: vaccinuri, buletin, jucării, mâncare scumpă pentru juniori– completează şi dumnealui.
Tipul se decide pentru Comisia ZÜRICH dar nevastă-sa strigă ca arsă:
-Mielule, 20 de lei înseamnă 200.000, nu 20.000! Cum să dai atâta bănet pe o carte?!
-Iartă-mă mami, ştii că încă nu m-am obişnuit cu banii noi!- spune tipul spăşit. Apoi către mine:
-Căţeluşul ăsta ne zvântă de bani! De unde să dăm atâta bănet pe-o carte?!
Doina Popescu Brăila 