Propunere indecentă

Junele prim al liceului era Motanul. Cum erau destule cele care se păruiau pentru cofrajul lui vioi şi prezentabil, nu zăboveam asupra lui decât preţ de câteva secunde. Se despărţise de câteva zile de amica lui, fata unui boss din Miliţie, după ce, nu cu multă vreme în urmă, o lăsase în agonie pe fata unui chirurg. Era deja cel mai râvnit burlac şi se făceau deja pronosticuri: cine va fi următoarea victimă?

Eram clasa a XII-a şi în acele vremuri concurenţa pentru admitere era feroce, fiindcă nu apăruseră particularele care să scoată pe bandă batalioane de studenţi, aşa că învăţam pe rupte. Singurele chefuri la care mergeam erau ale colegilor de clasă ori a prietenilor din copilărie.
Prin martie era majoratul colegului meu, Adi Becheanu.  Când eram gata de plecare, mama deveni categorică: în blugi nu ieşi din casă! Îţi pui o rochie elegantă şi pantofi cu toc! Mă conformez fără entuziasm dar, ajungând la petrecere, constat că mi-am uitat sacoşa cu pantofi.

Pagubă-n ciuperci! Cum nu puteam dansa toată noaptea în cizme, m-am descălţat în şosete. Eram foarte amuzată de colegele mele, coafate, sclipicioase şi îmbujorate, gata de vânătoare.

Cum aveam deja un prieten, student la şcoala de ofiţeri, nu aveam niciun agaţament în plan şi mă simţeam perfect în şosetele mele. La un moment dat, în încăpere a intrat invitatul surpriză: Motanul. Ce mai freamăt, ce mai zbucium pe bietele mele colege!

Spre paguba lor, lipsa mea de interes şi şosetele albe i-au părut irezistibile Motanului, aşa că m-a luat la dans. Spre dimineaţă, sătui de balans, am confiscat nişte platouri cu muşchi ţigănesc şi caşcaval, trufandale pentru acele vremuri, şi ne-am retras în altă cameră unde am stat în poveşti până în zori. La renumele lui de playboy, uşa se deschidea din minut în minut ca toată lumea să vadă cum evoluează relaţia în dormitor. Spre dezamăgirea tuturor, eu am stat pe pat şi el pe covor, fiecare cu câte un platou în braţe şi n-a fost rost de nicio bârfă, cât de firavă.

I-am explicat direct că nu-mi permit să mă îndrăgostesc în clasa a XII-a, cu trei luni înainte de admitere, dar nu s-a lăsat prea uşor: ne întâlneam în fiecare joi şi trăgeam câte un loz. Dacă aş fi tras un loz câştigător căpăta dreptul la o primă întâlnire. M-am lăsat prinsă în acest joc fiindcă nu riscam nimic: nu câştigasem niciodată la loto. Spre surpriza mea colosală, în fiecare joi am câştigat câte 50 de lei. Recunosc că am trişat, am avut pregătit un loz necâştigător şi l-am arătat de fiecare dată.

Dar, Motanul era perseverent…  Noaptea,  după ora unu, după ce adormeau toţi ai casei şi la mine şi la el, mă suna şi-mi citea din Minulescu. Într-o noapte mi-a citit Polemici cordiale, de Octavian Paler, apoi în altă noapte, fiindcă eu aveam televizorul defect, mi-a comentat un meci de fotbal transmis în direct după miezul nopţii. Bietul Motan a fost nevoit să dea notă explicativă acasă pentru factura de 700 de lei, o treime din salariul unui inginer la acea vreme, aşa că cenaclul de noapte s-a mai subţiat. De atunci am citit aproape toate cărţile lui Paler dar niciuna n-a avut farmecul Polemicilor cordiale din scutece.

Prin ’92-’93, mergând cu trenul, în compartiment intră un tip cu nasul mare care-mi părea cunoscut:

–Octavian Paler!-zice el.

Discutam relaxaţi, tipul era fermecător. Îi spun cât mi-a plăcut volumul Polemici, îi spun de ce nu mi-a plăcut Viaţa ca o coridă.

-Domnule, nu înţeleg plăcerea de a încolţi taurul şi a-l ucide in aplauzele mulţimii. Mi se pare barbar!-  zic eu.

-Barbar este când muşti din hamburger şi nu te gândeşti cum este abatorizată vita. Un malac abrutizat o izbeşte cu barosul în cap, apoi vita merge pe bandă la tranşare. 800, 1000, 2000 de vite într-un schimb! Este o ipocrizie fără seamăn să ne facem griji pentru taur, cu atât mai mult cu cât taurul luptă pentru viaţa lui şi, nu o dată, iese învingător!- completează mister Paler.

Mai discutăm noi pe subiect, apoi mi-o taie  abrupt:

-Hai, lasă asta, că nu mă interesează maculatura din trecut! Uite că intrăm în gară! Am cheile de la garsoniera cumnatului meu, chiar pe Titulescu! Hai să ne-o tragem!

-Domnule, nu eşti serios deloc!- zic eu vexată.

-Bine, bine, am glumit! Hai că te duc la Predeal, la Orizont! Au şi piscină!

-Domnule, dacă vă admir ca scriitor, ca mascul nu mă interesaţi deloc! Nu cad pe spate când îmi face un bărbat avansuri dar, deja întreceţi măsura!

-Ce scriitor, duduie?! Eu sunt măcelar! Uite-aicea! – şi deschide un diplomat rusesc burduşit cu bani. O fi având scriitoraşul nasu’ mare ca mine, dar n-a pipăit ăla atâta bănet cât mi-a trecut mie prin mână! Hai, te duc la Sinaia la Intercontinental?!

Născut la şapte luni

Prietena mea, o frumuseţe cu ochi verzi se angajează într-o bancă pe la începuturile anilor ’90. Pe muncă îndârjită se menţine în bancă şi urcă în ierarhie copăcel-copăcel până la posturi cu greutate în centrală. După vreo zece ani de carieră, motanul, răsfăţatul casei, s-a văzut concurat. Cunoaşte un tip bine din presă, director de ştiri la un trust puternic şi în scurt timp se căsătoresc. Nuntă cu ştaif, invitaţi din high-life cât să umple vreo două reviste colorate. Suntem plasaţi la masa prietenilor buni şi de nădejde şi evident, ne cunoaştem toţi între noi, cu bune şi rele. Între mâncăruri alese şi băuturi pe care le-am ignorat discutăm ca fetele. La dreapta mea o nevastă înlăcrimată că-l prinsese pe domnul soţ în offsaid. La stânga, se plânge şi cealaltă nevastă că soţul ei, cam pierde sume mari de bani la poker şi mai calcă şi pe de lături. Eu le explic senină că n-am probleme de genul ăsta, soţul meu nici nu bea niciodată, nu-mi produce nici alte supărări şi fetele se uită cu jind la exemplarul meu de soţ model, unic şi nemaiîntâlnit.

Pe la trei dimineaţa se schimbă ritmul muzicii şi după ce zice maestrul Gică Petrescu câteva, orchestra bagă un cântecel pe care îl cântam în copilărie prin tabere: Cine-i născut în ianuarie, hai sus, hai sus, hai sus! Ajunge şi la decembrie, apoi continuă cu cine şi-a înşelat nevasta, hai sus, hai sus, hai sus!

 Din cei vreo 300 de nuntaşi, singurul care se ridică, fericit, cu paharul sus şi făcând bezele la toată nunta, cine credeţi? Soţul meu, exemplarul de soţ model unic şi nemaivăzut.

 Nu-mi aduc aminte să fi avut altă dată în viaţă o surpriză mai mare. Sute de întrebări veneau buluc peste mine năucindu-mă: Cum? De când? Cu cine? O cunosc? Accidental? Permanent? În hoteluri scumpe? Pe centură? De plăcere? Pe bani? E îndrăgostit de alta? Viciu ? Voi divorţa? Dar, copii?

 Mi se mişca linia orizontului, făcusem temperatură instantaneu, urechile îmi pulsau înroşite. Mă uitam la fericirea de pe chipul lui, la seninătatea din priviri şi nu puteam să cred iubitul meu soţ a ales o astfel de cale să mă anunţe că marea iubire a murit. Nefericirea mea era în crescendo, mireasa nu-şi putea crede ochilor, mama miresei, prietena noastră de suflet avea lacrimi în ochi iar nuntaşii aplaudau curajul perfect bărbătesc şi evident singular.

Orchestra continuă odiosul cântec cu cine şi-a înşelat bărbatul, hai su, hai sus, hai sus!

Mă hotărăsc rapid. Decât să-i scot un ochi după şi să-l torturez cu întrebările, decât să mă umilesc cerşind răspunsuri mai bine-i bag şi eu jăratec sub fund! Iau paharul în mâini, îmi ascund disperarea şi mă ridic surâzând. Salut masa miresei şi apoi pe toată lumea. Sala aplaudă frenetic. Evident, sunt singura în balans şi orchestra, încântată de spectacolul savuros reia refrenul şi continuă lălăiala minute bune.

 Soţul meu, senin şi relaxat discută cu un nuntaş şi ridică paharul spre mine zâmbind fericit. Mă aşez. Aplauzele se potolesc şi soţul meu îmi dă un pupic. Cu dragoste!

– Mă întreabă senin: auzi, da’ tu nu eşti născută la nouă luni? – Poftim? – Puteam să jur că eşti născută la nouă luni! – Bineînţeles că sunt născută la nouă luni!

-Şi atunci de ce te-ai ridicat în picioare?

– Ca să fac unu’ la unu’, iubire! Preferai să-ţi rup un picior?

 – Mami, ai băut ceva?

– Doar apă plată cu lămâie!

– Şi dacă nici nu eşti născută la şapte luni şi nici nu te-ai pilit de ce te-ai ridicat?

– Dar, tu de ce te-ai ridicat, dragule?

– Da’ ce, tu nu ştii că sunt născut la şapte luni?

 – Poţi să-mi spui elegant, cam ce are sula cu prefectura?

– De ce vorbeşti urât?- nu-i stilul tău… Nu înţeleg de ce eşti supărată!

– Pentru că preferam să-mi spui în alt context că m-ai înşelat.

 – Sigur n-ai băuit nimic? Cum să te înşel?

– Atunci de ce te-ai ridicat iubire în picioare, când a întrebat orchestra cine şi-a înşelat nevasta?

– Eu? M-am ridicat numai la aprilie şi la cine s-a născut la şaste luni! N-am înţeles de ce te-ai ridicat tu că doar eşti născută la nouă luni! Dar, ai văzut ce special este soţul tău? Din atâta popor sunt singurul născut la şapte luni şi m-au aplaudat toţi! Dar şi pe tine… Ciudat…

Vine mirasa şi ne ia la rost: Măi zdruncinaţilor! Mă aşteptam la oricare de aici dar, nu la voi! Jumătate din nuntaşi trebuiau să fie în picioare! Dar, voi? Amicul de la masă cu care soţul meu dezbătuse intens toata seara politică internaţională explică zâmbind:

– Lasă-l dragă, că a dansat pe muzica proprie pe care o ştie din tabără, de când era pionier. Este născut la şapte luni!

Mireasa, fără să priceapă speţa, pleacă la altă masă zicând peste umăr: sunteţi sonaţi cu toţii! Altădată nu vă mai pun băutura pe masă! Ţăcăniţilor!

Citeşte şi https://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/13/dragoste-in-zodia-taurului/

DESPRE IPOCRIZIA PROFESORULUI IUBĂREŢ…

Prin anii ’80, un profesor seduce o elevă de clasa a XII-a şi ghinion sau culmea neglijenţei o lasă însărcinată.  Ca să nu fie exclus din partid şi din învăţământ se căsătoreşte cu ea dar, nu o mai lasă să se înscrie la facultate  din două motive. Unul era că avea copil mic de crescut şi celălalt că nu prezenta încredere: doar era curvă dovedită, nu se măritase fată măre căci…  se culcase cu un profesor!

Importantul profesor trăieşte toată viaţa cu gustul amar că are o nevastă fără facultate, deci sub rangul lui, iar pe stradă el merge cu băiatul în faţă şi nevasta la doi metri în spate ca o fiinţă inferioară, nu? 

Cum, nu? Că doar n-are facultate şi mai e şi curvă pe deasupra!

Hai , să trăieşti profesore şi să treci repede la islamism ca să-ţi găseşti scăparea!

Că dacă oamenii au fost fraieri sau indiferenţi şi nu au dat cu pietre în tine, la judecata de apoi ţi-o iei! Ai un loc rezervat în primul rând la cazanul cu catran! 

Multă căldură, prietene şi belşug de cărbuni! Că dacă-ţi zic arde-te-ar focul de la obraz apare o întrebare… CARE OBRAZ?

I-O DĂ CURATĂ!

Fragment din romanul Comisia Zurich

 ISBN 978-606-92308-0-0

Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom. Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă c-o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.

– Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici – cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!

Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:

– Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.

– Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.

Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:

– Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…

– Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…

Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.

Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu.  Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.

Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…

Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!

Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă,  pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…

–  Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai  stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…

Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.

Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?

Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.

Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi – culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.

Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:

–  Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.

Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .

Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!

PENTRU TINE