Un scenariu de milioane

În 2015 am publicat romanul Dragoste și ciocolată. Este povestea unui scriitor de primă mână, care trăiește într-o societate superficială. Nu ajunge cunoscut datorită celor opt romane excelente pe care le publicase, ci datorită unui filmuleț live pe… Facebook! Ei? Anticipare, frate!

Terente este un maestru al deghizărilor. În romanul Terente-zodia zmeilor, publicat în 2016, prima deghizare a lui Terente a fost în… călugăriță! Vi se pare cunoscut?

Cine a citit romanul Cafeaua de după, a avut deja un déjà vu urmărind evenimentele din noaptea de 4 spre 5 iulie. Mai tare decât Nostradamus, nu?

Am publicat 13 cărți și am participat la 68 de târguri naționale de carte. Prin umor și poveste bună, romanele mele au dat dependență. Pentru cei care încă nu s-au lămurit, eu dăruiesc zâmbete, nu bomboane!

Ambulanța pentru Literatură este un proiect cultural inedit. Oamenii inteligenți au zâmbit și l-au considerat genial, ceilalți s-au panicat, isterizat și și-au pus poalele-n cap.

Nu mi-am permis o autorulotă și mi-am achiziționat o ambulanță casată, datorită multiplelor facilități pe care le are, comparativ cu o dubă oarecare: izolație, capitonaj, webasto, aer condiționat în cabină și în dubă, prize la 12v și la 220v, dulapuri, rafturi, etc. După doi ani de turnee cu ambulanța alb-albastră, mi-am cumpărat altă ambulanță casată, ceva mai mare, ca să am loc să amenajez și un duș. În dimineața zilei de 4 iulie, cu cea de-a doua ambulanță, având numere provizorii de culoare roșie valabile, m-am prezentat la RAR București pentru o consultanță tehnică. Mașina a fost verificată de mai mulți ingineri. În a doua parte a zilei, ambulanța cu numere roșii a fost parcată pe bulevardul Dinicu Golescu, în proximitatea casei în care locuiește fiica mea, o garsonieră pe care o posed de aproape 20 de ani în zonă. La orele 23,15, pe site-ul Cancan a fost publicată știrea despre evenimentul ce avea să se declanșeze un sfert de ceas mai târziu. Am print-screen-uri și de la alți imprudenți care au anticipat evenimentele la 22,10, adică cu 70 de minute mai devreme. Ori s-a reactivat mama Omida, ori niște băieți isteți au pus la care un scenariu pe baza romanelor mele…

Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați luat apărarea, mânați de logică, de bun simț și de omenie! Vestea bună este că România citește!

P.S. Cei care m-au atacat din prostie, ticăloșie sau la comandă, vor avea ocazia să se distreze în runda a doua la Parchet!

Dragoste și ciocolată

PROLOG 

     Radu Venturian era scriitor de modă veche. Își clănțănea romanele la antica mașină de scris, făcând adesea adăugiri și corecturi în creion, spre disperarea editorilor, învățați de ani buni să primească manuscrise electronice. Recunoștea adesea că râde ca să nu urle și scrie ca să nu pună mâna pe mitralieră. Fără să-i dilueze frustrările, rafalele de la mașina de scris îi mai distrăgeau atenția de la grețurile cotidiene. Toți scriitorii se cred geniali și vor să fie citiți. Dar… să nu-i împușcăm! Mor singuri! De foame, de tristețe, de prea multă adrenalină, de bătrânețe… Ideile lor, trăznite sau delicioase, pun în mișcare o întreagă industrie! Tipografii, librării, criticii literari, editurile, târgurile de carte, o uriașă afacere este vie datorită acestor entuziaști.

Primise în păstrare de la o prietenă, Arina Cuțitaru, psiholog cu firmă din alamă și cabinet pe strasse, zglobie nevastă de popă, un manuscris dactilografiat mecanic și câteva notițe scrise de mână, într-un dosar.

Se bucura că nu este unicul nebun ce mai folosește minunatele scule ale unor epoci apuse. Arina îi sugeră că este un document confidențial. Îl rugă să-l păstreze, pentru o vreme, să-l mai protejeze pe părintele, să nu facă apoplexie dacă îi pică întâmplător sub ochi. Curiozitatea îi dădea ghes și, Radu, prieten și confident al Arinei, se gândi că nu se face gaură-n cer dacă aruncă un ochi. Scriitura îl captivase. Fragmente din romanele lui i le citea Raliței, vecina cu doar citeva clase primare care-i făcea menajul gratuit, și care-l adora pentru nonșalanța cu care-și potrivea cuvintele. Povestea din manuscrisul Arinei, fiind oarecum confidențială, Radu o așteptă pe Ralița să plece, apoi o citi lui Mark Twain, câinele lup meloman.

Telefonul sună. Era banca: mesajul lunar prin care-l anunța c-a întârziat iar cu plata ratei. Brusc indispus, aruncă mobilul și-ntinse mâna după… La dracu! Manuscrisul dispăruse! După uluirea de moment și două ore de enervare, descoperi hoțul pe camerele de supraveghere: afurisitul de Mark îl dusese la el în cușcă și-l păzea hotărât, ținând botul și labele din față pe el! Măcar de nu l-ar băloși prea tare!

O sună pe Arina să-i povestească neașteptata pățanie, dar aceasta nu se prăpădi de grija manuscrisului, astfel că se relaxă și Radu.

La Boema 33, aproape de Romană, umbla o bârfă printre literați, că ăl mai celebru scriitor al patriei, când plonja-n depresie, uitat de adulatori, posta fotografii cu pisica personală pe Facebook și audiența o lua razna. Cum își cam neglijase fanii din online, alergând de la un târg de carte la altul, neavând pisică, Radu postă filmulețul infracțiunii canine pe Youtube, înregistrare fără sonor la care inseră Still Loving You de Scorpions. Se culcă înjurându-l pe Mark. Avea motive întemeiate să-i poarte pică blănosului, acesta având mai mulți urmăritori pe Facebook și Youtube decât el, ăl mai mare scriitor în viață, proclamat de Ralița.

 

 

 

O ambulanţă pentru literatura noastră

Aşa cum ştiţi, am început anul 2016, în ziua de Sfântul Vasile în ambulanţă.

Fiindcă tensiunea mea urca la cer, asistenta îi ceru şoferului prin intercomunicaţie să cheme un elicopter SMURD. I-am spus că nu este cazul, sunt hotărâtă să trăiesc, fiindcă am două fete de crescut şi-un roman de terminat. Mi-am rotit ochii prin ambulanţă, mi s-a aprins acel beculeţ  şi-am început să cânt încetişor: E bine, bine, e foarte bine…

Asistenta m-a întrebat dacă mă rog. I-am zis că fredonez un cântec şi, surprinsă, m-a rugat să cânt tare. Am cântat până la spital şi tensiunea a coborât de la 28 la 22.  A doua zi dimineaţă m-am întors acasă şi cam într-o lună am terminat de scris romanul Terente.

Am scăpat, apoi ambulanţa nu mi-a mai ieşit din cap. De la Gaudeamusul din 2009 am participat la 53 de târguri de carte în toată ţara. Prezenţa la târgurile de carte presupune cheltuieli destul de mari pentru bugetul unui scriitor: stand, motorină, cazare, reclamă vizuală. Mi-a intrat în cap să-mi cumpăr un camper pentru a rezolva problema spinoasă a costurilor cu moteluri, hoteluri, pensiuni. Dar preţurile camperelor nu-s pentru buzunarele unui scriitor nearondat la niciun „sindicat literar de succes”,  cum zicea cineva, astfel că ambulanţa, izolată termic, cu anumite dotări suplimentare din fabrică putea fi soluţia aproape perfectă. Mecenatul în România este un simplu cuvânt de dicţionar, fără aplicabilitate practică, astfel că a trebuit să învârt fânul singură şi de această dată. Am alergat de la un târg de carte la altul, la Iaşi, Galaţi, Alba Iulia, Brăila, la târguri de antichităţi. La fiecare târg am pus câte un bănuţ în buzunarul magic, şuruburi pentru ambulanţa mea!

Pe 06.06. 2016 la ora 16 Dumnezeu era-n vacanţă! Sau poate nu! Un accident teribil pe Autostrada Soarelui, m-a lăsat fără Megane, dar în viaţă. Maşina se izbea de parapeţii autostrăzii dar eu aveam acea siguranţă, ca în Ceşcuţele nebune,  că totul se va termina cu bine.

Era momentul să-mi iau Ambulanţa! Zis şi făcut: Nino, nino! Mi-am luat o ambulanţă Ford Transit din 2007 izolată termic, cu două zone de aer condiţionat, iluminare şi curent la 12v în dubă. Pentru moment mi-am încropit un pat şi mi-am achiziţionat o toaletă chimică performantă.  Ultimele patru târguri de anul trecut le-am făcut cu ambulanţa. Ar mai fi de investit într-o aerotermă webasto şi o cabină de duş. Dar, mă bazez pe Terente!

Ei bine, bate vânticel de primăvară, nu mai e rost de stat pe acasă!

După o încălzire pe urmele Chiajnei, în zona muntelui Netrebnicul, începe sezonul târgurilor de carte cu ambulanţa. Prima descindere va fi în Cetatea Băniei.

Între 1 şi 5 Martie ne întâlnim la Craiova, la Târgul de carte Gaudeamus, în incinta Teatrului Marin Sorescu.  Staţi cu ochii pe ambulanţă! Nino! Nino! 

Romane publicate: Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi, Pisica cu papion, Fericire la preţ redus, Dragoste şi ciocolată, Terente-Zodia zmeilor.

Proză scurtă umoristică: Copilul Dunării. Copilul Dunării este disponibil şi în ediţie bilingvă în traducerea Sabrinei Popescu.

„Copilul Dunării” este capodopera noului mileniu!– Aureliu Goci, critic literar.

Lansare Gaudeamus

Zilele acestea, între orele 10 și 20, mă găsiți la Gaudeamus, stand 313, nivel 7.70 (inelul cel mai aproape de cer).

Sâmbătă la ora 15, vă aștept la sala Mircea Sântimbreanu, tot pe inelul cel mai de sus, la lansarea romanului Fericire la preț redus și a volumului Copilul Dunării în ediție bilingvă, în traducerea Sabrinei Popescu. Pentru cine are chef să-si ridice nivelul de fericire, vă prezint în premieră romanul Dragoste și ciocolată. Pe acesta nu l-am trecut în programul de lansări dintr-un motiv foarte serios: fiind considerat cam indecent de pudicul rugbist, nu știam dacă obțin verde ca să-l public.

Umorul și povestea incitantă au învins! Cartea este tipărită! Vă aștept la Gaudeamus!

STUDENTA CU TOCURI DE 12

Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5   

Duduca era elevă la cel mai bun liceu din oraș. Avea cei mai frumoşi ochi albaştri care s-au pomenit și niște depresii greu de pansat. Paltonul ponosit, pantalonii din fulare şi bretonul tăiat strâmb şi bocciu, făceau din ea mai degrabă o apariţie bizară, decât o fiinţă ştearsă, cum singură se eticheta. O chema Isabela dar, parcă toată lumea-i uitase numele, ori îl socoteau prea nobil pentru o ființă atât de neînsemnată. Îi ziceau Duduca.

   Colegii de clasă o considerau îngrămădită, o ciudată pe care o evitau crezându-se superiori. Un hohot de râs a zguduit liceul când Duduca  anunţă că va candida la Drept. La Drept? Olala! Chiar la Drept? Era o concurenţă turbată! Nici o şansă, au spus toţi în cor!
Duduca învăţa cu îndârjire la istorie și literatură, ignorând complet restul materiilor. Spre stupefacţia generală, a intrat. Primul drum cu Naşul ca studentă, Arina și Duduca l-au făcut în acelaşi grup. Era jenată de hainele ei ponosite dar, se tunsese pentru prima dată într-o frizerie şi, cu bretonul tăiat drept, ochii ei albaştri erau şi mai mari şi mai frumoşi. Îi mărturisi Arinei cât este de amărâtă de hainele ei sărăcăcioase. În aceeași gașcă, era o fostă colegă cu ambii părinţi medici, îmbrăcată cu mare cheltuială.
–Duduca, ţie-ţi place cum este îmbrăcată Cori?- o întrebă Arina.
–Şi încă cum!
–Tu, care eşti o frumuseţe, eşti superbă chiar și dacă-ți pui pătura-n cap! Cori, cu toate că are haine scumpe, e urâtă și basta! O să termini facultatea, o să devii juristă şi te vei îmbrăca din Neckermann. Gata! Fruntea sus!
De la o vreme, Arina n-a mai întâlnit-o pe Duduca, dar veştile curgeau din toate părţile: Duduca poartă numai pantofi Guban cu toc de 12, fuste mini din piele şi decolteu obraznic. Decolteul o prindea la fix, fiind după mamă unguroaică, avea acea tușă sexi, scrisă-n ADN. Duduca s-a mutat din cămin şi şi-a închiriat apartament pe Magheru. Duduca a dat cartela la o colegă săracă şi mănâncă numai Gordon Bleu la Lido şi Ambasador… Duduca circulă numai cu taxiul… Duduca trăieşte cu un doctor negru…
Mergând cu trenul, evident, cu Naşul, toată lumea o bârfea pe Duduca.
Elena, fără a fi descendentă a celei pentru care a fost arsă Troia, ori a celorlalte nefaste purtătoare al acestui nume în istoria nației, rosti cu dispreţ:

–Dacă mai aud un cuvânt despre Duduca, fac alergie! Oricând, oricare din noi, ne putem cupla cu un student negru sau arab şi putem trăi pe picior mare, ca Duduca! Dar noi suntem fete cuminţi, nu curve latente!
Atunci, sătulă de bârfele lor, ele, care n-o plăcuseră pe Duduca nici fată cuminte şi modestă, nici frumoasa Bucureştiului, Arina și-a ieşit din fire:
–Uite ce-i Elena! Fără supărare! Să fii salteaua unui negru ori arab, recunosc că nu-i mare brânză! Dar tu, care porţi 41 la pantof şi tragi 93 de kilograme la cântar, poţi să-ţi dai jos hainele modeste, fiindcă orice ai pune în loc, n-o poţi egala niciodată pe Duduca. Şi poţi să probezi o tonă de lentile de contact! Ochi albaştri, strălucitori şi inteligenţi ca ai Duducăi n-o să capeţi! Şi nici sufletul ei bun şi îngăduitor! Mai lasă-ne!
Elena şi Violeta, singurele fete din grup s-au opărit năpraznic şi-au plecat în celălalt capăt al vagonului dar, băieţii, vreo zece la număr, au aplaudat zgomotos.

Într-o zi, Arina a întâlnit-o în magazinul Eva, pe Magheru, la braț cu doctorul negru. El o sorbea din ochi, îi vorbea cald și atent; ea îi răspundea cu drăgălășenie; era fericită. Bine făcut, cu trup atletic și cap frumos, Arina l-a botezat spontan zeul de ciocolată! Atunci a înțeles: banii doctorului erau doar bonus! Cei doi se iubeau! Erau din aceeași poveste!

 

 

 

 

STUDENTUL NOROCOS

Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5

Anul I de facultate, emoţie mare la Balul Bobocilor! Cum era epoca sinistră, înainte de zgomotosul eveniment, numit revoluție de unii, lovitură de stat de alții, până la dansul aşteptat de toată lumea, se porneşte un program cultural-educativ rupt parcă din Cântarea României. Exasperaţi, studenții aşteptau momentele cu adevărat importante. Personul care se reproducea anost pe scenă era la fel de lipsit de entuziasm ca şi audiența. Nu importă dacă recita ode lui Ceauşescu ori ţinea un discurs, pur şi simplu nimeni nu asculta. Cert este că plictisea şi probabil că se plictisea şi pe sine fiind şi cam… lipsit de vlagă. În spatele oratorului, o cortină grea din pluş, ca de teatru. La un moment dat, cortina cade şi publicul aplaudă frenetic, strigând într-un entuziasm ieşit din comun. Oratorul se opreşte emoţionat şi uimit de succesul nesperat. Întoarce şi el capul şi înţelege dezamăgit că aplauzele nu-i erau adresate: în spatele lui căzuse cortina şi o tipă de la anul I, cam grasă şi plină de coşuri, îi făcea sex oral colegului nostru, D. Respectivii, prinşi în toiul acţiunii se prind târziu de căderea cortinei: urmează înjurături şi fluierături.  El-eroul zilei, ea huiduită, fluierată şi lovită cu pixuri, cutii de chibrit, brichete…

Morala: în viață este foarte important de care parte a p*lii te afli!

 

 

 

OMLETĂ ŞI PATRU CÂRNAŢI

Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol. Şi de departe şi de aproape, Victor Iordache era cel mai nesuferit vecin. Arina râdea de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ asemenea dimensiuni şi, nevastă-sa, madam Mery, îi făcea, din cele mai ieftine materiale cadrilate, nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Sorin, vărul Arinei, se miră: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

–Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Metrul avea cu zece centimetri mai puțin decât chiloții buclucași. Grasu stătea doar pe băncuța din curte, ori în casă în pat, fiindcă la un metru și zece, nu-i încăpeau bucile pe niciun scaun. Madam Mery ne povestea că noaptea dormea în fund, fiindcă dacă se întindea, îi presa slănina pe inimă și se sufoca.  Sforăitul lui era la concurență cu zgomotul ce răzbătea până la noi din port, de la marfare, macarale și elevatoare. Ani de zile, Sorin a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la masă, în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea. Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii; scandal zile întregi!

Arina îl fenta, primind toată corespondența la post-restant. Astfel, iubirile ei adolescentine rămâneau necunoscute cartierului.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi portţigaret cu tot. Din spate păpușă, din față mătușă, era cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare se distra Arina când mergea Grasu la Aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i facă în ciudă, îl pândea când se-mbrăca şi ieşea pe poartă imediat în urma lui. Trecea agilă pe lângă el, stătea la coadă,  făcea drumul de întoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar. Ajungea cu zarzavaturile acasă şi-avea timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
   Femeia obișnuia să spună că trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Nedumerită, îi punea aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat, şi de ce nu l-a lăsat. Pentru ambele avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru Arina era absolut incredibil. Cine l-ar fi putut iubi pe acest animal pisălog, arțăgos și răzbunător? Într-o zi, madam Mery scoase o veche cutie de pantofi şi-o răsturnă pe pat. Câțiva nasturi porniră de-a rostogolul prin pliurile cuverturii. Un superb actor de cinema, în haine elegante, râdea fericit în acele poze sepia, ori alb negru. Nu putea să creadă! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, Arina văzu în cămară şirul de cârnaţi şi-și aminti de-o nedumerire mai veche:

–Doamna Mery, zise ea, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea aceasta?!

–Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

–Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întrebă fata uluită. Nici măcar Terente…

La lipsa ei de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, avea vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil(sic!).

Şi, dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, ea făcea cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Era deja confuză!

–A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75 pentru că Victor mănâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Făcând calculul, Arinei nu-i veni a crede:

–Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună: nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi?!

 

 

 

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol.
Şi de departe şi de aproape, cel mai nesuferit era Victor Iordache, fost fotograf, zis Grasu, un tip la vreo 220 de kile ori ceva mai mult.
Râdeam de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ pe dimensiunea lui şi, nevastă-sa, îi făcea din cele mai ieftine materiale cadrilate nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Vărul meu Sorin zice: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

-Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Ani de zile a povestit la tot neamul, ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la o masă în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea.

Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii scandal zile întregi.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi cu portţigaret cu tot dar, era o femeie cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă-aşa de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare mă distram când mergea Grasu la aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i fac în ciudă, îl pândeam când se-mbrăca şi ieşeam pe poartă imediat în urma lui. Treceam agilă pe lângă el, stăteam la coadă,  făceam drumul de-ntoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar.
Ajungeam cu zarzavaturile acasă şi aveam timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
Trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Atunci îi puneam aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat şi de ce nu l-a lăsat.
Pentru ambele întrebări avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru mine era absolut incredibil.
Într-o zi a scos o cutie de pantofi şi a răsturnat-o. Un superb actor de cinema în haine elegante râdea fericit în acele poze sepia ori alb negru. Nu puteam să cred! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, văd în cămară şirul de cârnaţi şi-mi amintesc de o nedumerire mai veche:

-Doamna Mery, zic eu, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea asta!

-Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

-Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întreb eu uluită.

La lipsa mea de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, aveam vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil.

Şi dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, eu făceam cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Eram deja confuză!

-A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75, pentru că Victor mânâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Fac calculul şi nu-mi vine a crede:

-Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună ” nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi”?!

citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI