DUNĂRE
O cronică la romanul Terente-Zodia zmeilor
„Terente – Zodia Zmeilor”, romanul semnat de Doina Popescu-Brăila, se află în aceste zile la Târgul de carte „Alba Transilvana”, eveniment care se desfăşoară la Casa de Cultură din Alba Iulia, după ce a încheiat seria lansărilor la Festivalul de CArte de la Sala Polivalentă din Brăila, în urmă cu o săptămână. Cea de a opta carte semnată de Doina Popescu şi lansată în încheierea celei de a doua ediţii a Festivalului de Carte de la Brăila este, în opinia criticului literar Viorel Coman, un roman care nu se poate ignora. Cazul Terente a ţinut prima pagină a ziarelor ani de zile, ziariştii au scris zeci de cronici, motiv pentru care preţul hârtiei a crescut în acea vreme, Justiţia l-a căutat îndelung pe Terente, medicii l-au studiat, lăutarii l-au cântat, dar scriitorii au consemnat mai puţin despre Terente. Tema haiduciei este pierdută în timp şi chiar Panait Istrati ocoleşte să vorbească despre Terente, apreciază criticul literar Viorel Coman. În opinia sa, „romanul are mai multe straturi de receptare, de lectură. În primul rând, este un roman social, de observare a Brăilei, cu foarte multe elemente curajoase, din cronica vremii, balzacian, fără pretenţii de alonjă psihologică, realist, obiectiv, fără alunecări, este aproape o reconstituire foarte rafinată a epocii. Este un roman al mediilor, care prezintă viaţa burgheză a Brăilei, reconstituie atmosfera uitată de noi a acelor ani. Este un roman cosmopolit, în care apar greci, armeni, evrei, turci, lipoveni, un neamţ şi puţini români. Sunt oameni cu mentalităţi, o armonie între etnii, o reconstituire a imaginii unui oraş cosmopolit. Autoarea scrie un roman atipic, descrie vestimentaţie, obiceiuri, activităţi memorabile, cu o performanţă extraordinară şi o structură rafinată la nivelul limbajului. A doua temă mare este structurată pe apariţia şi dispariţia lui Terente, care este sau nu este, pe cheltuielile făcute pe banii statului, de a-l prinde pe Terente. O altă structură a romanului este imaginea reflectării lui Terente în mentalul colectiv. Apare imaginea lui Terente văzută din perspectiva femeilor epocii, e un amestec de teamă şi visare, de curiozitate, revoltă şi voluptate, un imaginar terorizat, dar şi fascinat, cu scene memorabile ale psihologiei feminine în delir faţă de Terente în salonul burghez brăilean”.
Mitologia brăileană trimite către eros
Brăila are enigma ei, o enigmă pe care nu o mai are niciun alt oraş din zonă, opinează criticul literar Viorel Coman. În opinia sa, „deşi are o istorie care ar putea să-i dea Brăilei o mândrie de a fi brăilean, memoria colectivă din Brăila nu spune nimic, nu captează, nu mitologizează istoria. Văzând aceste lucruri, te întrebi de unde vine această neaderenţă, această neaderare a brăileanului la adevărul istoric. Refuzăm această celulă care ne dă un pic de identitate, dar, compensatoriu, apare ceva unic în zonă. Mitologia brăileană trimite către eros; Ştefan cel Mare a dat foc Brăilei pentru că nu i s-a permis să o ia de soţie pe prima femeie memorabilă din Brăila. Apoi, Balada Chirei-Chiralina este una dintre cele mai tragice: fraţii Chirei îşi ard sora pe rug, pentru că s-a încurcat cu nişte turci, pe o corabie, aspect care denotă o mare puritate. A treia legendă erotică – Elvira, cu lira ei, care spune cum se câştigă lira la Brăila, o legendă cu texte din ce în ce mai curajoase în folclorul contemporan. A patra legendă a Brăilei este cea a lui Terente, legendă care, în memoria colectivă a zguduit nu numai zona, Ţara Românească cu evenimente din perioada 1922 -1927, cinci ani de luptă cu Terente, care a pus pe jar o armată de oameni. Şase milioane de lei, când valoarea leului era mare pe atunci – atât a pierdut statul român ca să-l prindă pe Terente. În romanul «Terente-Zodia zmeilor», eroul este văzut ca un zmeu care chinuie fetele, dar este redată şi neputinţa statului de a-l prinde pe Terente, iar autoarea descrie balta, care îl ocroteşte pe Terente”, apreciază criticul literar Viorel Coman.”Doina Popescu are intuiţia excepţională de a scrie un roman cu tema aceasta. Bine aleasă tema, mai ales că Terente este un bărbat năzdrăvan, atipic, pe care îl gândeşte o femeie care scrie literatură. De la distanţă, acesta este cel mai important roman al autoarei, celelalte devin acum exerciţii. E o temă mare, iar la ediţia a doua, autoarea ar trebui să aducă şi mai tare în prim plan mitologia lui Terente, a cărui imagine a ţinut prima pagină a ziarelor nu numai în Brăila sau în România, ci şi în America. «Terente-Zodia Zmeilor» este un titlu bine ales, pentru că autoarea îl plasează pe Terente în Zodia Zburătorului, legenda zburătorului fiind cunoscută, iar autoarea îl scoate pe Terente din zona tâlharului, a banditului şi îl pune în zodia justiţiarului, a haiducilor, a zburătorului. O temă care salvează din gudroanele istoriei un personaj de spaimă şi îl aşază într-o zodie suportabilă, plăcută, mai ales că, la 90 de ani după Terente, deja imaginea lui s-a purificat de zgura momentului, de anecdotică, dramatismul, de năzdrăvăniile momentului istoric de atunci. Purificându-se, începe acum să îşi croiască un vârf, să se înalţe din sine însuşi, aruncând în neant, în necunoscut, acea anecdotică fioroasă şi rămâne acel reflex justiţiar pur, erotic, care acum îşi trăieşte un vârf de receptare în toate ipostazele, culturale, literare, în general. Terente a terorizat Brăila vreo 5-6 ani. În timp, memoria colectivă selectează această imagine: întâi este tâlharul, care înspăimântează, terorizează lumea, apoi apare criminalul, el având la activ 8 crime, apoi, hoţul de drumul mare, care îl apropie de haiduc, haiducul, la noi neavând imagine negativă decât în documentele de stat din epoca aceea, în mentalul colectiv haiducul fiind un personaj pozitiv. După acest aspect, urmează legenda Terente, un moment îmbibat de erotism, de erotic.Terente este o carte deschisă, iar Doina Popescu găseşte în Terente o imagine nouă, o temă specială, acel Zburător care terorizează imaginarul feminin al oraşului”, subliniază criticul literar Viorel Coman.
Fănuș Neagu-Povestirile magice
Cu Fănuș Neagu și-o damigeană de vin bun puteai să stai la vorbă zile și nopți la rând, fără să epuizezi poveștile. Năzdrăvan, proaspăt, copilăros, nărăvaș, la fel de lesne își cucerea și cititorii și convivii. Doar sufletele uscate, coclite, ar fi putut rămâne în afara jocului. Și, au rămas… Discursul devenea serios și grav atunci când Fănuș evoca războiul. Pentru că războiul îl pleznise pe scriitor în adolescență, vârsta când analizezi, înțelegi, memorezi totul; momentul la care emoțiile și idealismul sunt la cote maxime și traumele lasă cele mai cumplite cicatrice. Nici despre anii ’50 nu discuta cu bucurie. Dar, fermecătorul povestitor brăilean știa cum să întoarcă veselia la masă! Vineri, 12 iunie, scriitorul Viorel Coman a lansat a doua ediție a volumului de critică literară Fănuș Neagu-Povestiri Magice, apărut la editura Tipo-Moldova. Au combătut și dezbătut directorul adjunct al Muzeului Brăilei, conf. univ. dr. Zamfir Bălan, Lucian Chişu, istoric şi critic literar, criticul literar Radu Voinescu, scriitorul Vasile Datcu, editorul Aurel Ștefanachi, directorul editurii Tipo-Moldova. Moderator a fost directorul bibliotecii, Dragoş Neagu. Discuțiile au continuat și în cadru neoficial, în timp ce Viorel Coman oferea autografe. Au fost prezenți și doamna Doina Ciocan, viceprimarul urbei, doamna profesoară Maria Cogălniceanu, poetul Grigore Mărășanu și profesorul Nicu Negoiță, custodele inimos al casei memoriale din Grădiștea, casa din Crivăț, cum îi plăcea lui Fănuș să-i zică. Vorbitorii au căzut de acord că, în cartea sa, scriitorul Viorel Coman, cunoscător intim al literaturii, a scris cu rigoare și sudoare, cu erudiție și pasiune pentru scrierile fănușiene. Nu am terminat cartea de citit, dar m-a prins, motiv pentru care am scris aceste rânduri cu întârziere de două zile. M-a apucat o lăcomie, să parcurg cât mai mult. Obsedantul deceniu, teroarea istoriei, personajele pitorești, hoții de cai, descântecul, călătoria inițiatică, Cățelul pământului, Lupul bătrân, pământul fermecat, bostana, iubirea dintâi, Fluviul-Timp, Bărăganul sunt teme radiografiate în Povestirile magice. Scriitorul, îl plasează pe Fănuș între oglinzi paralele, îl raportează la mituri, simboluri, la marile teme literare, la Marin Preda, Arghezi, Lovinescu, Eliade. Arată ce-l apropie și ce-l depărtează de unii scriitori, arată alte unghiuri, alți versanți, subtilități nedescoperite de alți critici sau motive eronat etichetate. Bunăoară, disimularea fănușiană diferă de disimularea moromețiană. Realitate și ficțiune sunt puse pe talere. Tehnici narative, hiperbole, metafore sunt atent cântărite, stropii de sânge sunt puși sub lupă, diminutivele sunt corect diagnosticate, Viorel Coman nu uită niciun detaliu. Un Fănuș plasat în centrul magicului sau, dimpotrivă, situat în culise, pândind sau regizând magicul. O carte scrisă cu dragoste, cu mândrie, cu vână de brăilean. O carte ce ridică o columnă în vârful căreia este plasat Fănuș. Cărămizile construcției lui Viorel Coman sunt notele și studiile critice ale terților puse cap la cap. Ca un avocat versat, se bazează pe probe, pe dovezi, pe certitudini, pe propriile raționamente dar și pe leme. Citind cartea, parcă-l vezi pe cronicar cum întinde mâna să mai ia din bibliotecă o carte care să-i întărească teoria, sau alta pe care s-o corecteze cu exigență, după un cod pe care îl stăpânește ca un adevărat inițiat. Cine este Viorel Coman? Un literat? Un investigator meticulos, un critic literar cu fler? Toate acestea la un loc și mai mult decât atât! Este un mare iubitor de literatură care a pătruns demult în mintea lui Fănuș! Este păstrătorul miturilor și adevărurilor fănușiene! Cartea este, evident, elogioasă dar în același timp echilibrată și cinstită. Notele critice, trimiterile de subsol și bibliografia demonstrează că volumul Fănuș Neagu-Povestirile magice nu este opera unui entuziast ci a unui literat profesionist.
Citește și Fănuș Neagu- copilul de geniu al Bărăganului
Braila Blogmeet pe Dunăre
Dunărea a hrănit Brăila, i-a dus fala mai departe în epocile de mărire şi i-a şters lacrima în timpuri grele. Apele Dunării au stins incendiile atunci când Ştefan cel mare ori Ioan Vodă cel cumplit şi, nu numai ei, au incendiat-o. Dunărea a întreţinut marile mituri ale Brăilei şi pe malurile Dunării s-au ţesut legende. Nu poţi descoperi farmecul Brăilei fără să asculţi ţipătul pescăruşilor şi povestea valurilor. Am călătorit adesea pe Dunăre şi de fiecare dată bucuria mi-a fost la fel de mare. Nici eu n-am fost de fiecare dată aceeaşi, fiind mânată de alte gânduri, de alte frământări, de alte bucurii, dar nici fluviul nu m-a întâmpinat de fiecare dată la fel. În lunga sagă europeană, adună alte reziduri industriale, alte suspine de îndrăgostiţi, alte speranţe, apele altor ploi, alte trupuri de nefericiţi ce se lasă păcăliţi de unde ori îşi caută conştient marele sfârşit. Valurile Dunării spală malurile Brăilei contaminând-o cu un amestec de mister, energie, bunăstare şi violenţă.
Nava Mureş
Capitania Portului
Al doilea blogmeet brăilean a început cu o plimbare pe Dunăre. La prima numărătoare am înregistrat 34 de bloggeri dar lumea era în mişcare şi poate-am mai pus „doi la primărie, doi la prefectură…”. Ne-am adunat 34 de bloggeri, bloggeri jurnalişti ori doar jurnalişti, personaje interesante cu personalităţi bine conturate dar, aşa cum veţi observa şi în fotografii, marea vedetă a fost Dunărea. Am profitat de vremea frumoasă ca să trag cât mai multe cadre. Nu m-am uitat la ceas dar probabil că ne-am plimbat cam o oră. Au venit bloggerii de la primul blogmeet dar şi feţe noi. După discuţiile de încălzire de pe vaporaş am continuat şueta pe un ponton.
Se pare că după primul blogmeet ne-am lăudat destul cât să-i facem curioşi şi pe bucureşteni, focşăneni şi gălăţeni, astfel că astăzi putem vorbi de SUD-EST BLOGMEET. Discuţiile au continuat până pe la 16,30 când norii îngrămădiţi la orizont s-au îmbulzit peste noi şi ne-au trimis acasă. Eu am nimerit direct în scutece.
Mulţumesc organizatorilor, Marian şi Diana fiindcă mi-au oferit un cadou superb de ziua mea!
Îi salut pe toţi participanţii: Cati Lupaşcu, Pavel Ionuţ, Sabrina, Daniel, Starwars, Baltazar72, PatoBazil, Braila.net, VirtualKid, Florin Dediu, Andrei Cismaru, Cosmin Zodilă, Tudor, Tiberiu Molnar, Florea Cristian, Sorin Patrichi, Ştefan Patrichi, Gina Bahor, efemeride.ro.
Îi rog pe toţi cei care nu s-au regăsit în listă să-mi lase datele de contact la comisiazurich@yahoo.com sau link-ul în comment.
Satul mincinoşilor
MONSTRUL DUNĂRII
Dunărea curgea năvalnică şi vieţile oamenilor din Stăncuţa erau la discreţia apelor. Fluviul îi hrănea, îi spăla de boli ori se-nfuria, rupea malurile şi inunda culturile, lăsându-i mai săraci şi mai deznădăjduiţi.
Şi nu trecea vară fără ca apele să nu înghită cu lăcomie doi-trei flăcăi, ori vreun copilaş, ori pescari în putere, cu bărcile lor cu tot. Unii erau pescuiţi în aval, umflaţi de ape, alţii nu mai erau găsiţi niciodată şi umbla vorba că un peşte mare, cât un monstru i-ar fi înghiţit.
Dar, chiar aşa fiind, toată nădejdea sătenilor stătea în pescuit.
De două zile tot satul se mutase pe malul gârlei. Se zvonise că un peşte uriaş, poate chiar monstrul de care se vorbea din bătrâni, ţinea malurile. Unii ziceau că l-au zărit şi peştele ar fi cât lotca, alţii ba c-ar fi de două ori cât lotca ori mai mare! Toţi pescarii încercaţi sperau să-l prindă, să-şi hrănească familia fără griji câteva săptămâni încheiate dar şi să se acopere de glorie. Că cine-a mai văzut pescar să nu sufere de fudulie?
Gligore al lui Carşoti, cel mai meşter şi norocos dintre pescari îl văzuse cel mai de-aproape, ba chiar se lăuda că-l lovise şi cu vâsla în ţeasta uriaşă. Seara la crâşmă, toţi se îmbulzeau în jurul lui Gligore, să afle cât mai multe, de parcă în vorbele săteanului stătea secretul prinderii monstrului. Cu fiecare pahar de ţuică în plus, Gligore şi-l amintea tot mai mare şi mai mare, ca în final, Lulu al lui Ghirţoaia, venetic de sat dar marinar la tinereţe, să se suie pe o masă şi să declare chefliilor amatori de veşti senzaţionale:
-Oameni buni, ascultaţi bine ce vă zic! Prada ce-o urmărim noi nu-i un peşte oarecare ci e chiar un caşalot! Ştiţi voi ce e un caşalot? Cârciumarule, adă aci un sifon!
Cârciumarul, bucuros de deverul ce-l aduseseră poveştile cu monstrul în prăvălie, veni iute cu sifonul, ba aduse şi-un ţoi plin de ţuică vorbitorului.
Lulu al lui Ghirţoaia ridică sifonul deasupra capului şi spuse triumfător:
-Ca să înţelegeţi dragii mei, cu ce monstru luptăm eroic, ei bine, priviţi acest sifon, care să zicem că este caşalotul! Şi acum priviţi această para pe care eu o pun lângă sifon: taman dimensiunea omului pe lângă caşalot!
În cârciumă se făcu linişte. Aşa un peşte grozav nu văzuse nimeni niciodată dar cuvântul lui Lulu nu era pus la îndoială, fiindcă navigase cu corabia până la Cercul de Foc al Pacificului şi încă mai departe, nu era ca majoritatea, un pârlit de marinar de apă dulce.
După momentul de perplexitate, prăvălia fu umplută de strigăte şi exclamaţii. Toţi se mirau, toţi îşi dădeau cu părerea, toţi recunoşteau că au văzut în Dunăre un peşte mai mare chiar decât două lotci la un loc dar, de frică să nu-i râdă satul au tăcut chitic. Toţi erau bucuroşi că-şi pot spune în sfârşit spaimele şi grozăviile prin care au trecut la întâlnirea cu caşalotul, recunoscând că în trecut n-ar fi povestit nici morţi, ca să nu fie luaţi în râs.
Cârciumarul îşi freca mâinile şi cum toţi îl ovaţionau pe Lulu şi pe Gligore Carşoti, trecuseră de la ţuică la rom ca să cinstească importanţa momentului. Romul turnat fără măsură peste ţuică aduse o mulţumire în sufletele tuturor, de parcă monstrul ar fi fost deja prins.
Niţică îl ţinea pe Toderaş în braţe şi nu scăpa niciun cuvânt din câte ziceau toţi pescarii încercaţi. Lui i-ar fi plăcut să prindă tac-su, Constandin, peştele cel mare dar, moale cum era, tac-su se-nvârtoşea numai la vorbe. De-ar fi fost şi prinsul monstrului aşa de lesnicios cum era făcutul copiilor, ar fi tras şi Niţă nădejde dar, se pare că părinţii lor alta nu ştiau şi pace!
În spartul zorilor, toată suflarea era pe Dunăre în sus, unde pândacii de peste noapte îl zăriseră pe monstru ultima dată.
Niţă înota cu Cleopatra şi cu verişoarele fetei dar, nu era vorbăreţ ca de obicei, ci tot cu gândul la vânatul peştelui. Îl stropeau, îl trăgeau de picioare dar lui nu-i intrau în voie şi pace. Tot înotând, Niţă văzu o formă curioasă aproape de mal. Se apropie fără suflare: un peşte cât el de mare se zbătea prins între rădăcini, chiar la mal. Se vede treaba că era lovit în ţeastă şi îşi pierduse puterea. Niţă se tăbârci şi îl trase pe mal. Sfârşit de oboseală, copilul se întinse lângă peşte: exact cât el la lungime!
Preoteasa ce văzuse totul de pe debarcader, veni într-un suflet chemând şi pe Simeon:
-Brava, flăcăule! Toţi pescarii satului aleargă după monstru şi iaca, l-ai prins tu! Simioane, pune-l iute în trăsură şi hai cu el acasă la Niţă, că dacă prind pescarii de veste îl linşează pe băiat!
Cleopatra îl îmbrăţişă pe Niţă dar copilul era sfârşit de emoţie şi de efort.
Ajunşi în faţa casei bulgăroaicei, Simeon se tăbârci cu peştele până în curte şi-l prăvăli pe masa de sub măr. Peştele rămase şi cu coada şi cu capul atârnând în afara mesei de o parte şi de alta.
Preoteasa îl îmbrăţişă pe Niţă:
-Copile, ştiu cât ai vrea să te lauzi cu isprava ta, dar eu zic să taci chitic până vă vedeţi cu peştele-n burtă, că altfel o să vă puneţi tot satul în cap! Te aşteptăm pe seară la noi, la clătite!
Niţă, prudent, închise cu zăvoare grele şi porţile mari pentru căruţă şi animale şi cele două porţi mai mici.
Dobriţa, ajutată de ţăţica Anicuţa mai aduse o masă din casă ca să pună în prelungirea celeilalte şi apoi se luptă cu un cuţit să taie capul peştelui însă, neavând spor, luă toporişca. După chin şi osteneală, răzbi să-i taie capul dar, nenorocire, acesta alunecă de pe masă şi căzu pe o puică roşcată care muri pe loc, strivită de greutatea capului de peşte.
Niţă îşi dădea importanţă şi chiar ţăţicile rele şi clevetitoare, tăceau chitic de admiraţie, căci aşa un peşte mare nu văzuseră niciodată.
Nu trecu mult şi ceata de pescari se înfiinţă pe uliţă cu zarvă mare. Se dusese vorba că monstrul a fost prins de Niţă, zevzecul de copil al bulgăroaicei, cel ce stă de vorbă cu animalele.
Gligore al lui Carşote era cel mai rău în clanţă, considerându-se stăpânul de drept al monstrului:
-Dobriţă, noi alergăm peştele-ăsta, precum ştii, de două zile încheiate! De nu ne dai peştele de bună-voie, noi prăvălim gardul şi intrăm să-l luăm! Fii muiere de înţeles, că-i peştele nostru!
-Ba legea Dunării zice că cine-a prins peştele să şi-l mănânce sănătos!-zise Dobriţa cu aplomb.
-Dobriţă, nu te pune cu mine, că pentru monstru’ meu fac moarte de om!- zise Gligore ameninţător.
Niţă se urcă pe masă lângă peşte c-un sifon în mână şi-l ridică până deasupra capului:
-Nea Gligore, nu ziceai, bre, că monstrul ce-l urmăreşti matale are o mărime nemaivăzută?- zise Niţă cu voce clară şi liniştită.
-Ziceam!
-Şi Lulu al Ghirţoaiei n-a zis că monstrul este cât sifonul, iar omul pe lângă el abia cât paraua?
-Aşa-i!-ziseră sătenii într-un glas.
-Adică voi umblaţi tot satul să prindeţi caşalotul, ba mata ai dat şi cu vâsla în cap acelui peşte nemaivăzut de mare!-zise Niţă apăsat.
-Aşa-i! Aşa-i! Două zile încheiate am umblat după el! Deci suntem în drept să-l cerem!
-Ei, bine, peştişorul de l-am prins eu, abia-i cât mine, care sunt mai mic decât un om, adică nu-s nici de-o para! Atunci, voi aţi umblat după caşalotul care-i na, cât sifonul! Poate fi peştişorul meu, monstrul ce-l vânaţi voi? Peştele vostru-i mai lung de două ori decât lotcile! Mergeţi să prindeţi peştele vostru şi lăsaţi în pace peştişorul meu! Spune tu, Lulu, dacă ce-am prins eu e ori nu e, un caşalot adevărat?
Lulu gândi îndelung, apoi zise:
-Oameni buni, peştele ce-a prins Niţă e prea mic să fie caşalot! Haideţi înapoi la Dunăre să vânăm caşalotul!
Se puse în fruntea cetei şi plecă cu toţi pescarii după el.
Gligore al lui Carşote era singurul ce rămase atârnat de gard, căindu-se amarnic că-n aburii beţiei, în cârciumă, îl apucase lăudăroşenia şi tot mărise peştele de ajunsese ia, un caşalot!
Haiducul bălţilor
Ţăţica Lica se iubea de la o vreme cu Manole. Chipeş şi mândru, Manole nu era orişicine, fiind din familie de oameni cuprinşi. Un deget lipsă la mâna dreaptă îl scăpă de război dar el se deprise a se folosi de stânga la fel de bine ca de dreapta şi se pare că era îndemânatec fără pereche. Fiind biciuit de Otto fără motiv, îi trase o bătaie neamţului rupându-i trei coaste. Ca să scape de glonţul răzbunător al hitleristului, lăsase traiul bun de-acasă şi luase drumul bălţilor. Iubit de tot satul, ducea o viaţă slobodă şi de ispravă ca haiduc. Continuă lectura
Părințelul Făcăleț
De cu noapte, de când le cântase cucuveaua, se iscase zarvă-n sat, că blestemata numai vărsare de sânge tânăr vestise de la o vreme şi toţi aşteptau cu inima împietrită să vadă cui i s-o pune colivă la fiert. Continuă lectura
TREI PARALE
Ţaţa Stanca, vădană de la tinereţe, era ştiută de muiere aprigă şi puţini dintre megieşi reuşeau să-i intre în voie. Cum la firea-i acră copii nu-i erau pe plac, nici Dumnezeu nu-i trimise niciunul ca să nu fie chin şi urgie din nicio parte. Şi dacă nu se grăbise la tinereţe, rămăsese vădană şi de acră ce era, nu-şi strica niciun bărbat pu Continuă lectura
MICUL PARTIZAN
Niţă nu-şi găsea locul în mulţimea de soldaţi ce ocupaseră de câteva săptămâni satul şi avea un singur gând: să facă pipi în varza nemţilor ce fierbea în ceaunul uriaş pe pirostrii.
Dar oricât dădea târcoale, nu se ivea niciun prilej, bucătarul şi ajutoarele fiind pe fază. Atâta doar că-i jucau ochii în cap de bucurie că tâmpiţii îşi găteau mâncarea taman în cazanul lor cel mare în care fierbea mă-sa leşia cu grăsimile râncezite adunate peste an ca să facă săpunul. Scâr-booos!
Într-o zi văzu patru nemţi lăsându-şi Continuă lectura
COMOARA TURCULUI
La naşterea celui de-al 12-lea copil şi răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusesese. Amărât că s-au înmulţit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zise că nu-i mai răsărit decât Neghiniţă, pisoiul cel mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, de lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: îi zise Niţă. Continuă lectura
VICLENIA POPII
Un mocan veni din insulă la biserica din sat, la slujba de duminică şi, aşezându-se în genunchi, îi plesniră izmenele în fund, rămânând gol, păros, în văzul babelor. Între timp, babele-şi dădeau coate şi tinerele neveste chicoteau înveselite. Cum ciobanul era cam la mijlocul bisericii, cei din faţă nu înţelegeau ce se-ntâmplă şi erau atenţi la slujbă dar Continuă lectura
CUŢITARII DE LA BRĂILA
fragment din romanul ARDEI IUŢI
ISBN 978-606-92308-2-4
Eram prin clasa a patra şi mergeam pentru prima oară în tabără de vară la Albac. Eram o bună sportivă şi alergam în toate părţile ca un argint viu. Zilnic făceam drumeţii pe munte şi eram prima şi la urcat şi la coborât. Turiştii pe care-i întâlneam aveau nişte bastoane chic de care se ajutau, dar noi copii aveam fiecare un baston improvizat din câte o creangă mai zdravănă.
Într-o zi eram cap de coloană la coborât ca de obicei. În faţă, o viperă. Îi trag un retevei în cap şi încă unul şi aştept bucuroasă să vină trupa din spate să mă laud la toţi pentru voinicia mea. Ajunge şi comandantul taberei, un profesor localnic şi dă-i perdaf!
– Eşti o inconştientă! Din prima zi am înţeles că o să am probleme cu tine! Mă bagi în puşcărie, fato! Voi ăştia din Brăila, parcă a dat strechea-n voi! Nu-ţi dai seama ce-ai făcut?
Obrajii îmi plezneau de ciudă că în loc să mă aprecieze şi să se minuneze de vitejia mea aproape că a sărit la bătaie şi îi răspund îndârjită:
– Domnul nostru Tudor a spus că atunci când şarpele ne iese în cale
să-i zdrobim capul!
Cum domnul comandant era prof de sport, cu siguranţă n-a priceput cine-i Domnul Tudor şi ce-am vrut să zic, fiindcă s-a uitat la mine ca la un gândac şi şi-a continuat săpuneala până în tabără, explicând că de Domnul Tudor să ascult la Brăila, că în Ţara Moţilor el este stăpân. Ajunşi în tabără convoacă un careu lângă catarg şi mă scoate în faţă, făcându-mi morală zdrobitoare în faţa tuturor.
Se întoarce spre mine:
– Acum, zi-le tuturor ce mi-ai zis şi mie! Urechile-mi explodaseră de furie şi de umilinţă şi abia reuşind să mă abţin să nu izbucnesc în plâns, strig să se audă pe tot platoul:
– Domnul nostru Tudor Vladimirescu a zis că atunci câmd şarpele-ţi iese în cale să-i zdrobeşti capul! Eu am dat de două ori ca să fiu sigură!
Învăţătoarea care ne însoţise grupul, doamna Şerban, o femeie cu un simţ al umorului desăvârşit a ieşit în faţă şi a început să aplaude. Profesori şi elevi au aplaudat furtunos. Eram răzbunată! La masa de seară eram deja în centrul atenţiei. Simţeam că Petrişor, băiatul comandantului taberei mă plăcea, dar specific vârstei, încerca să se facă remarcat prin agresivitate. Eu fiind din Brăila, când trecea pe lângă mine şuiera: cuţitarii, cuţitarii…
Din Brăila eram toţi, de la mai multe şcoli, dar el numai cu mine avea o problemă. Devenită o mică vedetă, Petrişor se înverşunase şi mai tare: cuţitarii, cuţitarii…
Enervată îl împing şi îl ţintuiesc de bârna de lemn de pe terenul de sport şi îi spun: Ascultă şarpe! Înainte de apariţia elevatoarelor în schela Brăilei, încărcarea şi descărcarea grânelor în vapoare se făcea cu cârca hamalilor. Pentru legarea sacilor, hamalii purtau un ghem de sfoară şi un cuţit ca să-şi lege sacii la gură şi să-i poată ridica în cârcă fără să verse cerealele. Că seara mai mergeau în cârciuma din port şi se mai cafteau la băutură, asta se întâmpla în toate porturile lumii, nu numai la Brăila. Învaţă istoria, mucosule! Doar şi mama ta stă jumătate din zi în bucătărie cu un cuţit în mână tocând zarzavatul sau tranşând o găină şi eu nu zic că este cuţitară, fraiere! Şi găina o taie tăticu’ cu ditamai cuţitul, că l-am văzut cu ochii mei. Dar cuţitul cu care taie porcul de Ignat şi mielul de Paşte, ai? El tot cuţitar o fii? Petrişor tace…
Apare tatăl lui Petrişor, adică chiar bunul meu prieten comandantul…
Hopa, am sfeclit-o!
– Ce se întâmplă aici, Petrişor? Parcă ai centură neagră la karate! Te bate o fată?
Îi spun tăticului din ce ne-am luat, îl duc şi pe el pe la Brăila, îi explic cum e cu uneltele hamalilor din portul Brăilei şi cum o poveste greşit înţeleasă de la 1900 ne aduce etichete nedrepte, nouă brăilenilor, când meseria hamalilor a dispărut şi odată cu ea legendarele cuţite. Comandantul pare că a înţeles speţa şi îi întinde un măr lui Petrişor.
– Hai, karatistule, mai toceşte la istorie! Fata asta ne dă cu istoria în cap la amândoi… Uite, rupe mărul ăsta şi împarte-l cu fata în semn de împăcare!
Petrişor se străduieşte, dar mărul nu se dă rupt. Săritoare, scot un frumos briceag chinezesc, tai mărul cu dexteritate şi-i întind lui Petrişor o jumătate.
Directorul rămâne stupefiat. Ar vrea să zică ceva, dar nu-şi găseşte cuvintele de consternare.
Explic cu seninătate:
– Ei, ce-i? N-aţi mai văzut un briceag chinezesc? Am dat la schimb pentru el o unghieră chinezească şi o serie de timbre! Am un hobby cu bricegele…
Doina Popescu Brăila 