EXCES DE OUĂ

Lectura blogului meu poate dăuna grav bugetului, frigiderului sau ficatului dumneavoastră. Citiţi cu precauţie şi nu faceţi ca noi!

Acum două zile, soţul meu a dat iama prin blog şi s-a apucat să citească articolele la rând, recunoscând o mulţime de personaje. Probabil că inima i-a rămas la CUIBARUL CU OUĂ,  fiind s-a dus imediat să cumpere 2 cartoane de ouă, ca la Paşte.

Maioneze, creme de zahăr ars, cu toată hărnicia celor 6 membri ai clanului nostru, din două cartoane, adică 60 de ouă, am ras 40 dar tot au mai rămas 20.

Astăzi dimineaţă, soţul meu s-a trezit în spartul zorilor şi pe la şase s-a dus la cumpărături. Trebuia musai refăcut stocul strategic de ouă al familiei. A cumpărat alte două cartoane de ouă şi acum am… 80 de ouă în frigider! Pesemne că fiind singurul bărbat cu cinci fete în casă plus Karla, căţeluşa Rotweiller, a încercat să refacă echilibrul ouălor în familie…

Sigur, n-am pus la suflet, fiindcă mi-a adus ghiocei. Primii ghiocei…

OMLETĂ ŞI PATRU CÂRNAŢI

Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol. Şi de departe şi de aproape, Victor Iordache era cel mai nesuferit vecin. Arina râdea de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ asemenea dimensiuni şi, nevastă-sa, madam Mery, îi făcea, din cele mai ieftine materiale cadrilate, nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Sorin, vărul Arinei, se miră: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

–Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Metrul avea cu zece centimetri mai puțin decât chiloții buclucași. Grasu stătea doar pe băncuța din curte, ori în casă în pat, fiindcă la un metru și zece, nu-i încăpeau bucile pe niciun scaun. Madam Mery ne povestea că noaptea dormea în fund, fiindcă dacă se întindea, îi presa slănina pe inimă și se sufoca.  Sforăitul lui era la concurență cu zgomotul ce răzbătea până la noi din port, de la marfare, macarale și elevatoare. Ani de zile, Sorin a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la masă, în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea. Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii; scandal zile întregi!

Arina îl fenta, primind toată corespondența la post-restant. Astfel, iubirile ei adolescentine rămâneau necunoscute cartierului.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi portţigaret cu tot. Din spate păpușă, din față mătușă, era cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare se distra Arina când mergea Grasu la Aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i facă în ciudă, îl pândea când se-mbrăca şi ieşea pe poartă imediat în urma lui. Trecea agilă pe lângă el, stătea la coadă,  făcea drumul de întoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar. Ajungea cu zarzavaturile acasă şi-avea timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
   Femeia obișnuia să spună că trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Nedumerită, îi punea aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat, şi de ce nu l-a lăsat. Pentru ambele avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru Arina era absolut incredibil. Cine l-ar fi putut iubi pe acest animal pisălog, arțăgos și răzbunător? Într-o zi, madam Mery scoase o veche cutie de pantofi şi-o răsturnă pe pat. Câțiva nasturi porniră de-a rostogolul prin pliurile cuverturii. Un superb actor de cinema, în haine elegante, râdea fericit în acele poze sepia, ori alb negru. Nu putea să creadă! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, Arina văzu în cămară şirul de cârnaţi şi-și aminti de-o nedumerire mai veche:

–Doamna Mery, zise ea, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea aceasta?!

–Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

–Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întrebă fata uluită. Nici măcar Terente…

La lipsa ei de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, avea vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil(sic!).

Şi, dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, ea făcea cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Era deja confuză!

–A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75 pentru că Victor mănâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Făcând calculul, Arinei nu-i veni a crede:

–Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună: nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi?!

 

 

 

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol.
Şi de departe şi de aproape, cel mai nesuferit era Victor Iordache, fost fotograf, zis Grasu, un tip la vreo 220 de kile ori ceva mai mult.
Râdeam de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ pe dimensiunea lui şi, nevastă-sa, îi făcea din cele mai ieftine materiale cadrilate nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Vărul meu Sorin zice: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

-Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Ani de zile a povestit la tot neamul, ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la o masă în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea.

Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii scandal zile întregi.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi cu portţigaret cu tot dar, era o femeie cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă-aşa de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare mă distram când mergea Grasu la aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i fac în ciudă, îl pândeam când se-mbrăca şi ieşeam pe poartă imediat în urma lui. Treceam agilă pe lângă el, stăteam la coadă,  făceam drumul de-ntoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar.
Ajungeam cu zarzavaturile acasă şi aveam timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
Trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Atunci îi puneam aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat şi de ce nu l-a lăsat.
Pentru ambele întrebări avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru mine era absolut incredibil.
Într-o zi a scos o cutie de pantofi şi a răsturnat-o. Un superb actor de cinema în haine elegante râdea fericit în acele poze sepia ori alb negru. Nu puteam să cred! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, văd în cămară şirul de cârnaţi şi-mi amintesc de o nedumerire mai veche:

-Doamna Mery, zic eu, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea asta!

-Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

-Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întreb eu uluită.

La lipsa mea de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, aveam vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil.

Şi dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, eu făceam cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Eram deja confuză!

-A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75, pentru că Victor mânâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Fac calculul şi nu-mi vine a crede:

-Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună ” nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi”?!

citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI

Turtalacea lu’ Stela

Eram clasa a XI  a şi împlineam 18 ani. Chiar dacă eram conştientă că nu avem bani de o petrecere, îmi doream cu ardoare măcar un tort. Pentru că un tort pe comandă la cofetărie era devastator de scump, mi-am făcut calculul că un tort meşterit de noi, în bucătărie, n-o fi la fel de aspectuos dar, va fi gustos şi rezonabil la costuri. Mama nu s-a opus, calculând că este imposibil să găsesc ouă.
Sigur că dacă vrei ouă, cauţi nişte găini dar, locuiam în buricul târgului şi nu aveam zburătoare. De fapt cumpărasem o raţă însă, eu şi sora mea ne-am împrietenit cu Matilda şi n-am fost capabile să o punem pe varză. Poţi să-ţi mănânci prietena friptă?
Asta până la Sfântu’ Ion, când vecinul nostru, Ionel, care, evident, nu se-mprietenise cu ea, a mâncat-o fără greţuri.
Sigur că n-a recunoscut dar, am văzut penele în bucutăria lor.
Casă naţionalizată, ce vrei!  Ştiam şi de câte ori a râgâit jupânul după raţa cu varză…
Fuse, fuse şi se duse! Ajunsesem deja în toamnă.
Mă simpatiza o tipă la o cofetărie şi am rugat-o de opt ouă pentru tort. Fiindcă matricola mea de la liceul Bălcescu o intimida, a aşteptat să se mai subţie populaţia şi, în locul celor opt ouă la preţ de bişniţă, mi-a dat un carton se ouă la preţ de mercurial, împachetat astfel să pară un tort de comandă.
Cofetăria era pe strada Republicii spre piaţă şi îi ziceam La Groapa, fiindcă se cobora într-un fel de cramă.
Urc emoţionată scările şi, când să ies, izbeşte un năvleg uşa şi dă peste mine.
Strig cu disperare:
-Domnule, domnule, vă rog, ouăle mele! Se poate, sunteţi vandal?
-Da’ ce, şi dumneata ai ouă?- întreabă tipul năucit. Îmi pare rău! Te-ai înroşit la faţă! Te doare rău? Eşti ca o fetişcană… Şi eu m-am lovit cu portiera maşinii şi nu mi s-au desumflat încă! Ai grijă măcar să nu strici tortul!
Am râs vreo săptămână de faza asta dar, cine râde la urmă râde mai bine.
Ouăle le-am mâncat omletă, pritocite pe gazieră, fiindcă n-am avut butelie la aragaz ca să coc blatul.
Mi-am făcut însă TURTALACEA LU’ STELA. N-aţi auzit? Posibil! E o reţetă cu circulaţie intensă în familie.
În vremuri demult apuse, înainte să se-apuce papaşa de gagicăreli şi scandaluri crunte, pe la diverse zile onomastice se reunea toată familia. Înainte să i să năzară vreuneia dintre cele patru surori câte ceva şi să pună de-un pui de ceartă, o soră mai mare a tatălui se lăuda cu tortul făcut de ea. Taică-miu se băga-n ciorbă curios:
-Mă, Stela, numai te lauzi cu torturile astea faimoase dar, nu ne serveşti niciodată! Numa’ gura de tine! Se vede că eşti neam cu Papuc!( Papuc era o rudă a bunicului, cizmarul satului, lăudăros fără pereche-n.)
La care intervenea ţăţica, sora cea mai mare:
-Tu pe ce lume trăieşti,  frate? Stela nu face tort! Ea face o turtalace şi-o mănâncă singură, că-i e târşă s-o arate la cineva! Tu n-ai auzit de celebra TURTALACE A LU’ STELA?
De atunci, când tortul de mere sau se biscuiţi iese mai chinuit zicem că-i reţeta familiei.
Colegii mei mi-au cumpărat o pălărie roşie şi o păpuşă: prima păpuşă pe care am primit-o în viaţa mea!
În buna tradiţie a familiei,  Turtalacea lu’ Stela arăta dezastruos şi am mâncat-o singură.

OUĂ DE ŢĂRAN AVEŢI?

O duduie proaspăt măritată, delicată ca o mimoză şi preţioasă nevoie mare, descinde în bătătura soacrei, într-o comună răsărită şi cu oameni gospodari din judeţul Argeş.

Soacra nefiind acasă şi punând preţ pe noră cam cât pe o ceapă degerată ori ceva mai puţin, nu-şi bătuse capul să lase mâncare făcută.

La o vreme, înghesuită de foame, duduia pleacă prin sat să cumpere nişte ouă. Vede un ţăran într-o curte şi îl întreabă pisicos:

– OUĂ DE ŢĂRAN aveţi?

-Avem, duduie!

-Şi cum le daţi?

-Cu tot cu p*lă!

Şoc şi groază. Izbucneşte în plâns şi aleargă la casa soacrei să-i povestească de neobrăzarea ţăranului.

Între timp, ajunge şi soacra acasă împreună cu o mătuşă. Leşinată de plâns, mimoza noastră povesteşte păţania şi mătuşa apucă o sapă să se răfuiască cu vecinul pentru grozava ofensă.

Pe drum, bătrână nu-şi poate stăpâni mirarea că moş Sava, un tip de ispravă şi cu gura cam cusută a dat-o de gard, apoi îi încolţeşte o idee: Ia mai zi fată odată ce i-ai cerut, că moş Sava nu-i de-ăia!

– OUĂ DE ŢĂRAN aveţi?- aşa l-am întrebat politicos, şi el a zis că are…

-Zău, şi ce-ai mai zis?

-Am întrebat politicos… CUM LE DAŢI?

-Auzi fată, ia hai înapoi acasă, că mă cert cu rumânul de pomană! Aşa întrebare, aşa răspuns!

Ne întâlnim cu fătuca înlăcrimată în Bucureşti şi mergem la o terasă. Cu lacrimi de crocodil îşi termină de povestit  întâmplarea şi cât studiem meniurile, hop lângă noi chelnerul:

-Cu ce vă servesc?

Soţul meu cere o ceafă, eu iau un şniţel, vine şi rândul ei şi spune cu gingăşie:

-Eu mă gândeam la  ficăţei de păsărică!

-Duduie, gândeşte-te la ficăţeii de la păsărica ta cât vrei! De perverse sunt acrit!

Mie să-mi comanzi din meniu: ceafă, şniţel sau vită la tavă!