PUTEREA BLESTEMULUI

fragment din romanul Pisica cu papion

autor Doina Popescu-Brăila

PUTEREA BLESTEMULUI

      Matei trecea prin momente dramatice.

Bella era plecată de şase luni la o perfecţionare  în Olanda  şi viaţa lui intrase în vrie. De câteva săptămâni lucra în gol la un proiect pe cât de genial pe atât de fantomatic: se suspendase bugetul pentru un termen necunoscut. Bella îl exaspera răspunzându-i rar la telefon. Viaţa, fără alintări şi fară sex, trecea monoton şi mizerabil. Măcar dacă ar fi băut ar fi suportat  mai uşor tirania timpului. O problemă congenitală la fiere nu-i lăsa nici măcar această bucurie.

În lipsa hârjoanei în scutece avea o singură pasiune: nuci, alune, fistic, seminţe; orice  în coajă! Bella îi  spunea că, în altă viaţă, precis a fost neam de… veveriţă! Dotat, ca un mare pasionat, avea un ciocănel de argint,  o bijuterie rară. Plătise o avere la consignaţia de pe strada Covaci, achiziţie preţioasă, din vremea când era student. Depozita cojile într-o vază fixată pe un soclu de marmură gravat cu vulturul imperial, un cobalt reuşit cu două anse meşteşugite din bronz aurit ce delimitau două medalioane. Primul, pictat în prim plan cu un Napoleon deja obez, cu un penis exagerat de mare, bombând pantalonii albi, mulaţi, celălalt medalion reprezentând finalul victorios al unei lupte: împăratul înconjurat de generali lângă un car de luptă austriac răsturnat. Piesă frumoasă din timpul  Primului  Imperiu, vaza avea o cotă ridicată la casele internaţionale de licitatie, undeva spre 2. 000-2. 500 de dolari. Drept nicovală avea o scrumieră masivă, un bronz semnat, din aceeaşi epocă cu vaza. Intrat în zodia dezastrelor sorbi amarul până la ultima picătură: într-o seară trase de firul de la laptop şi scrumiera masivă căzu de pe noptieră exact peste vaza care-şi avea locul ori în pat ori lângă pat.

―Două mii de dolari! Două mii de dolari… ţăndări într-o secundă! La dracu’! Mai bine o vindeam! De azi mă cheamă Ştift! Şomer, tolomac, idiot, falit, turtit! Gata! Gata cu porţelanurile scumpe!… Sunt neîndemânatic ca un hipopotam! –urla Matei furios.

Resemnat, dar neconsolat, plecă prin consignaţii şi anticariate după altă vază. Ori chinezisme  de doi bani, ori piese  indecent de scumpe: nu se atinse de nimic… Rătăcind pe străzi, nimeri  un magazin S.H. cu mobilă din Olanda. Fără un scop anume, intră curios, fiindcă de la plecarea Bellei avea,  parcă, un fel de obsesie cu Olanda. La preţuri modice, în jur de 50 de dolari bucata, găsi un platou enorm, o cană de bere model Tavern şi-o vază, toate  din cupru cu o superbă patină, hammered handmade, marfă frumoasă, lucrată  în alt veac de meşteri ciocănari.

Bucuros de achiziţie, ajunse  acasă, puse platoul  pe o noptieră şi-l umplu cu fructe, vazei îi găsi locul lângă pat, dar se răzgândi şi-o cocoţă în pat, plină cu alune şi fistic, iar cana Tavern o păstră pentru pus coji. Mulţumit, mângâie ultimii  trandafiri aduşi Bellei, uscaţi încântător şi adormi cu amintirea ultimei nopţi de dragoste. Visele erotice îl chinuiau ca în adolescenţă şi dimineaţa găsea cearşaful făcut cort. Îşi propusese să nu se mai atingă, dar nu mai era sigur de nimic şi se răţoia singur în oglidă:

– Amice, dacă nu te astâmperi o să-ţi zic Lăbuş!

Când părea că viaţa s-a întors, în tipare cunoscute, un telefon aiuritor îi strică iar liniştea.

Singura lui rudă rămasă după moartea tatălui, o mătuşă elegantă, damă bine, cu potenţial  în multe privinţe, ajunsă la vârsta de 69 de ani suferise o cădere psihică. Motivul probabil… apariţia unor  discrete riduri pe gât, condimentate cu o decepţie în amor…

De la dezastruoasa descoperire în oglindă până la fapta amarnică nu poate nimeni preciza dacă s-au petrecut clipe, minute sau ore. Cert este că funia a fost de soi şi procedura a fost un succes: moarte prin spânzurare!

Singur, zguduit, derutat, trist şi lipsit de experienţă, a lăsat-o în frigider, la morgă, până în ziua înmormântării.

Un bun amic, preot, i-a plasat un pont mişto, astfel c-a înmormântat-o  aproape gratis la ţară, într-o  margine  de cimitir fiindcă…―de!―sinucigaşii nu sunt morţi-model şi nu au loc pe aleile centrale!

O hâtră de verişoară de-a treia, ştiind-o pe tanti plină de aur, a forţat capacul copârşeului în speranţa unui chilipir…

O figură hâdă,  de vrăjitoare, vânătă, cu nasul descărnat, cu zăpadă în gură le-a îngheţat sângele în vine. Groparii au bătut capacul  în cuie  de cinci, şi toţi au răsuflat uşuraţi. Când s-a aruncat pământ, după datină, un nepot, sătul de aerele de şefă a familiei cu care tartoriţa terorizase tot clanul, a luat un bolovan de pământ negru, la vreo cinci kile şi, în pas de vals, s-a apropiat de groapă aruncându-l cu eleganţă studiată peste sicriu. Spontan, cei prezenţi au fost tentaţi să aplaude, dar prezenţa popii i-a domolit.

Matei nu se-aştepta să-i pese. Era ştiut că tanti Dana îşi urmărise scopurile cu cerbicie. Faţă de nepoţi avusese doar o răutate pe limbă sau o palmă peste ceafă.

Nopţile nu putea să pună geană pe geană,  fiindcă chipul fioros, cu zăpadă la gură, îi exploda pe retină.

După multe nopţi nedormite înţelese adevărul hidos: la morgă se extrăseseră dinţii din aur de 24 de carate ai mătuşii  şi i se umpluse gura cu zăpadă tocmai ca să taie cuiva cheful  să se uite mai atent şi să constate sinistrul jaf. Fuse şi se duse! Se simţea hăituit: concluziile jafului nu-i aduseră nopţi mai liniştite şi, la câte răutăţi făcuse tanti, mare brânză să-l şi  bântuie puţin! În fond, negăsind niciun motiv serios şi plauzibil ca tanti să fi reacţionat ca o liceană nevricoasă la o banală decepţie în amor, se întreba, pe bună dreptate, dacă nu se spânzurase tocmai ca să-l poată teroriza mai bine şi în viitor…

Amintiri răvăşitoare din copilărie şi  adolescenţă îi năvăleau pe retină: tanti intra vijelios peste el în baie şi-l freca cu piatra ponce pe tot corpul până-i dădea sângele, interdicţia  de a folosi  lumina la toaletă―că doar nu te pişi pe bani―sau gamela de un kil cu ceai de pelin amestecat cu anghinare pe care i-o turna zilnic pe gât erau doar câteva din răutăţile pe care i le servise tanti în mod regulat! Într-o noapte îşi aduse aminte: avea  în  şifonier un pulover tricotat de tanti Dana! Dumnezeule! Şi în bibliotecă: Biblia hazlie! Deschise geamul dormitorului, aruncă puloverul la întâmplare şi, cartea, bine ţintit, să nu facă pocinog la vreun parbriz. În sfârşit, adormi liniştit pentru prima dată după câteva săptămâni. Dar zilele următoare, în ipostaze cenuşii sau violet, tanti îi populă gândurile fără încetare. În fond, reuşise în viaţă prin forţe proprii, banii nu fuseseră o problemă, avusese amanţi celebri, cântăreţi de operă şi muzică uşoară şi cam toţi directorii şi activiştii importanţi din oraş. Ştia ce vrea de la viaţă şi dacă avea un interes dărâma munţii: prototipul de învingător care trece peste un hectar de cadavre ca să-şi atingă scopul! Dar, frumoasă, pedantă şi de o eleganţă înnăscută, şi-a greşit și epoca și oraşul! La Paris ar fi ajuns cineva! De ce nu a ajuns la Paris? E o poveste-ntreagă!

Altă tartoriţă a familiei―alintată Satana―era o ghicitoare de succes. Ele―două pietre tari―îşi ziceau vorbe grele cam la fiecare întâlnire.

În genere se evitau, dar evenimente  majore într-un clan, nunţi, botezuri, înmormântări, le aduceau inevitabil faţă în faţă şi atunci să te ţii!

La un parastas, voinică şi mai bine sprijinită de stâlpul porţii, tanti îi dădu Satanei un brânci meşterit. Dar atunci când se repoziţionă zgripţuroaica bătrână faţă de linia orizontului, să te ţii  strigături!

S-au zis multe vorbe grele, dar una i s-a înfipt lui tanti în urechi şi i-a controlat toată viaţa:

  – O să mori în aer, bestie!―a şuierat bătrâna.

În urmă cu câteva decenii, la Călimăneşti , tanti a cunoscut un medic neamţ, fercheş şi culant. Era gata―gata să se mărite via… MÜNCHEN! Era prin ’80, când toţi aveam obsesii Vest, dar gândul de a pleca cu avionul a spulberat scurt planurile matrimoniale. Că… de!―ginerică fiind capitalist, nu avea voie să circule după chef, ca Vodă prin lobodă  şi, cum avea bilete dus―întors la avion, cei de la ambasadă  i-au atras atenţia  că-n România comunistă nu-i loc de tangouri  şi trebuie  să plece musai cu avionul, nu se face niciun rabat!

Rămasă solo și  la sol, dar prinzând gustul străinilor laibări la pungă, anul următor găsi un entrepreneur francez, dar―ghinion!―şi amorezul franţuz avea bilet dus-întors de avion şi… s-a lăsat păgubaşă! Ştia că scorpia de babă, ghicitoare cunoscută,  avea mari performanţe în domeniu, astfel că se temea cumplit că va muri în aer, motiv temeinic să nu urce nici măcar în telecabină vreodată!  Oricum, cheful de străinătăţuri îi trecuse brusc când,  în aşternuturi impecabil apretate, un ofiţer de securitate îi explicase că amanţii Vest o cam aburiseră, fiindcă dacă făceau într-adevăr demersuri ca să se căsătorească cu ea, ar fi aflat că un cetăţean român primeşte aprobarea de la autorităţi pentru căsătoria cu un cetăţean străin abia după trei ani. De regulă, dorinţa de a pleca era atât de mare încât, în speranţa că se va vedea cu mult râvnitul paşaport şi cu verighetă din aur capitalist pe deget, cetăţeanul român ceda şi semna angajamentul de iubire eternă a patriei socialiste, solicitat de ofiţerul de securitate. Uneori statul îi elibera, în sfârşit, acceptul, alteori… ba! Dar mai devreme de trei ani, nu prea se întâmplase…

Năucitor! Să cultivi din anii ’70 Aloe vera pe balcon, să îţi prepari singură geluri, când lumea ştia  doar despre ceai de sunătoare  şi  banalul muşeţel! Să iei trenul la clasa a II―a ca o biată provincială ca să recoltezi Ginko Biloba din Parcul Libertăţii―astăzi Carol―în ironii subţiri sau hohote leşinătoare―pe la spate, evident!―ale verişoarelor care azi îşi toacă pensia pe Tanakan? Să bei an de an saci de ceaiuri de anghinare, pelin, angelică, rostopască, brânca ursului, asortate temeinic cu două ore zilnice de exerciţii  fizice ―ca să ce?―să te declare nea Costică de la morgă cel mai sănătos mort care i-a trecut prin mână în 30 de ani de carieră?!

La câteva luni după înmormântare, lipsit de spirit mercantil, Matei  a vândut apartamentul dichisit al mătuşii complet mobilat, lăsând de izbelişte cojoace, blănuri şi tot ce avea tanti prin şifonier. O fracţiune de secundă zăbovi cu regret în faţa bibliotecii, legătorie de lux―piele și aur! Se uită cu jind în vitrină, la porțelanuri franțuzești, cristaluri sclipitoare―precis  valorau o avere! Covoarele manuale de mare preţ, țesute în Persia și Bukhara, pe care defuncta le adora erau adunate într-o stivă. Nu! Decât să-l bântuie toată viaţă, mai bine, nu! Oricum, din copilărie nu se prea dădea în vânt după morţi, dar viaţa îi jucase o festă şi, la serviciu, cadavrele intrau în fişa postului.

Îşi petrecu timpul chinuit de dorul Bellei, năucit de nopţi nesfârşite, populate de coşmaruri cu morţi chirciţi în ştreangul mov, lucios, atârnând de ţeava de apă caldă.

Ce ironie: tanti Dana se spânzurase cu un şnur mov, strălucitor, stabilind un nou standard al eleganţei funerare!  Dar, mai ales, murise în aer!

Singura bucurie, alune, nuci, seminţe…

Mai erau doar două zile până la venirea Bellei. Matei îşi comandă un tricou cu un veveriţoi musculos spărgând o nucă cu… pickhammer-ul.

Spre marea lui bucurie, Bella se întoarse acasă cu o zi mai devreme. Câte nu aveau să-şi  povestească!

Femeia inventarie rapid camera, mulţumită că toate erau la locul lor, mângâie trandafirii uscaţi artistic apoi, ca muşcată de şarpe, se întoarse spre el?

– Iubi! Ce-i trăznaia aia-n patul nostru?

Matei se uită mirat, apoi spuse cu aplomb:

– A, vaza aceasta? Am spart Primul Imperiu şi am luat frumuseţea asta patinată de la un S.H. cu mobilă olandeză. Veveriţoiul tău prăjeşte alune, fistic, migdale, seminţe. Doar mă ştii―singurul  viciu major!  Le amestec şi le pun aici.  Am dormit cu ea în pat în fiecare noapte! Matei strânse vaza la piept şi veni spre Bella în paşi de dans:

– Eşti geloasă, iubi?

Lividă, Bella articulă stins:

–Avea şi gazda din Olanda una identică pe şemineu: urna funerară a familiei! După ce-i prăjeau pe cetăţeni, cenuşa o puneau acolo, la păstrare…

Femeia îţi luă bagajul şi, până să se dezmeticească Matei, ieşi ca o tornadă fără să mai închidă uşa.

ROMANUL COMISIA ZÜRICH

ROMANUL COMISIA ZURICH– ACŢIUNE ALERTĂ, SUSPANS, RĂZBUNARE. O POVESTE TULBURĂTOARE SCRISĂ ÎNTR-UN LIMBAJ COLORAT GLISEAZĂ DE LA ZÂMBETUL MALIŢIOS LA HOHOTUL DE RÂS. PSIHOLOGIA FINĂ A UNEI FEMEI COMBINAT CU SCRISUL VIGUROS, ANTRENAT ŞI ANTRENANT DE FACTURĂ MASCULINĂ, FAC DIN COMISIA ZURICH UNUL DIN CELE MAI BUNE ROMANE ROMÂNEŞTI ALE MOMENTULUI. ÎN PREGĂTIRE PENTRU TIPAR: „CÂND DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ” ŞI „ARDEI IUŢI”

GREA MESERIA DE MAMĂ…

Răspuns la provocarea de pe toateBLOGURILE.ro Pentru că subiectul era prea incitant, evident cele 1000 de caractere mi-au fost insuficiente şi am ales să dezvolt subiectul aici.

PROVOCARE Care este funcția și locul de muncă pe care-l visezi și vizezi pe termen mediu? Care este slujba, cea mai puțin plăcută, pe care ai accepta-o după mai multe luni de șomaj și în condițiile în care piața de muncă este în criză? Care sunt meseriile pe care crezi că nu le-ai fi putut practica niciodată, dar pe care le respecți?

Fetele din ţara asta se visează lipsite de griji ca Monica Columbeanu, blonde cu greutate ca Elena Udrea sau, dacă iubesc iarba şi Bruxelles, de ce nu , simplu, Eba.

Eu rămân ce-am fost: un spirit liber.

La catedră, în presă sau în publicitate am muncit pe brânci şi am avut satisfacţii pe măsură. Orice meserie este ok dacă o faci cu plăcere şi nu ai un şef cretin să-ţi mănânce ficaţii.

Aştept ziua când se va putea trăi din scris în România.

Ce meserie nu aş face? Politician, fiindcă am gura mare şi stomacul subţire!

Ce meserie iubesc şi respect? Cea de pilot. Am făcut 6 ani pilotaj sportiv dar, la vremea aceea nu au fost locuri pentru fete la şcoala de aviaţie şi a trebuit să fac matematica fiindcă îmi trecea făina prin traistă.

După terminarea facultăţii am sperat că vor fi scoase la concurs şi locuri pentru fete dar, n-a fost să fie, şi m-am apucat de a doua facultate.

Nu puteam îmbătrâni aşteptând un tren care se încăpăţâna să nu vină aşa că mi-am luat gândul şi mi-am văzut de viaţă. Mi s-a părut de bun simţ să nu stau cu mâinile în poală aşteptându-l pe Godot.

Îi respect pe chururgi dar, nu mă pot întâlni zilnic cu suferinţa umană. Doctorul Irinel Popescu probabil este trimisul lui Dumnezeu pe Pământ. Şi ca el foarte mulţi. Dar, ca să fii cu adevărat un medic bun, nu-i suficient să fii bun la învăţătură: trebuie să ai un dar aparte. Meseria de mamă mi se pare grea şi nu o pot practica dar o respect. De ce nu-mi e la îndemână meseria de mamă? Fiindcă sunt prea bună prietenă cu fetele mele. Şi ce prietenă ar accepta să-ţi dai aere de mamă cu ea?

AMINTIRI DIN BABILON

 Eram studentă, proaspăt căsătorită, cazată în Babilon (căminul B din Grozăveşti).

 Nişte amici mai bine situaţi financiar şi cu alt nivel de pretenţii legat de confort s-au mutat în oraş la un apartament închiriat gata mobilat.

         Cu un cadou de casă nouă am sunat la uşă.

         Gazdele, amabile ne-au tratat cu nişte corăbioare direct dintr-o cutie de pantofi primită din provincie de la părinţi. Ne-au expus toate motivele dezertării lor şi libertăţile nebănuite pe care le au în noua locuinţă şi spre o corectă înţelegere ne-au servit şi o mostră.

         -Camera este atât de spaţioasă., că uite, am loc să mă rotesc şi să închid lumina cu piciorul. În secunda următoare, după o figură stângace de karate, carcasa întrerupătorului era pe jos. Intervine şi nevasta cu mândrie:

         -Uite, toate întrerupătoarele le-a fărâmat dar, acum îi iese din prima! Şi lambadarul şi cuierul tot el le-a rezolvat! Poate vreţi şi nişte combot de vişini.

         -Nu se supără proprietarul că-i fărâmaţi casa?-întreb eu uimită şi fără chef de compot.

         -Ei, bravos! Cine-l mai primeşte? Am schimbat ambele încuietori din prima zi, zice el important şi apoi scuipă într-o vază. Scuze, am trecut pe Karelia şi îmi vine mereu să scuip!

         -De la Carpaţi-ul de Sfântu’ Gheorghe nu te-am auzit să te plângi?- zice soţul meu subţire.

         -Eram un amărât de căminist! Acum am apartament. Se numeşte evoluţie dar, cât stai în cămin eşti plafonat, n-ai cum să înţelegi!

         Asta este:  dacă n-ai şapte ani de-acasă, nu ţi-i dă nimeni!

         Dincolo de mitocănia efemerului nostru amic am învăţat o lecţie importantă: să am grijă pe cine primesc în casa mea dar, mai ales, pe cine primesc în sufletul meu.

           

ŞAMPANIE LA PET

         Nişte amici de-ai mei sunt invitaţi la o nuntă cu sclipici în capitală. Cum viaţa românului nu curge pe un program riguros ca al neamţului, în dimineaţa nunţii s-au adunat toate nerezolvatele anului.

         Ea la coafor, el în târg, au ratat pe rând cununia civilă, biserica şi fotograful şi gata-gata să rateze şi o parte din masă.

         Întrând în Bucureşti, aglomeraţie pe DN1, jale! Pe la Băneasa calculează că le-ar lua o veşnicie să meargă la nişte prieteni în Berceni să se schimbe. Ochesc o stradă largă, pustie şi hotărăsc că este locul perfect pentru schimbat în haine de gală: nici nu-i vede careva, nici nu-i jefuieşte. Pentru siguranţă blochează uşile.

         Cam fiţoşi ei de felul lor dar, ce să-i faci: timpul îi presa şi se mişcau în grabă fără se se mai formalizeze. Se dezbracară în mare viteză. Locul strâmt, disconfort maxim: ia sutienu’, dă-mi cămaşa.

         El rămâne în chiloţi, doamna în bichini şi sutien drăgălaş. Se privesc şi îi umflă râsul.

         -Iubito, dacă n-am fi aşa de presaţi de timp, n-ai scăpa!

         -Cred că oricum nu scăpăm nici unul!- zice ea privind pe geamul şoferului cum opreşte o maşină de poliţie.

         Un poliţist negricios se apropie ţinând o staţie mobilă într-o mână şi bastonul de Garcea veritabil în cealaltă:

         -Actele la control şi mâinile la vedere pe volan!

         -Vedeţi cam multe filme! Aveţi impresia că scot vreun pistol?- întrebă amicul.

         -Nu, mi-e frică să nu-i scoţi duduii sutienul, că aşa a făcut unu’ acu’ un sfert de oră?

         -Hai, dom’le, fii serios, ce-s nebun?

         Între timp, amica copleşită de penibilul situaţiei dă se să îmbrace.

         -Nooo! Nici o mişcare până nu vin jandarmii şi nu se fac fotografii!

         -Eşti nebun, dom’le? Ce fotografii? Ce vrei de la noi?- zice ea alarmată.

         -Ce vreau? Ce vreau? Adică încercaţi să mă mituiţi?- zice Garcea cu ochii în buletinul amicului.

         -Nu dom’le dar, uită-te mai repede în acte şi vezi-ţi de drum!

         -Băi, mie să nu-mi vorbeşti aşa! Vă fac poze, vă duc la secţie şi vă întocmesc proces-verbal !- zice poliţaiul important deschizând şi buletinul ei. După un moment de stupoare poliţaiul vorbeşte la staţie: Bă, nu mai veniţi cu duba, că perverşii ăştia nenorociţi sunt căsătoriţi! Da, ştiu, toţi sunt căsătoriţi, da’ ăştia sunt căsătoriţi între ei! Da, anulăm! Nici presă, nici nimic! N-are haz!

         -Şi tu, calicule, data viitoare să vii cu o paraşută, că noi nu ne pierdem timpul de pomană în dispozitiv! Valea!

         Fără să priceapă mare lucru, s-au îmbrăcat în viteză, bucuroşi că au scăpat cu darul întreg.

         Amicul îşi privea cu coada ochiului nevasta, necăjit de umilinţa îndurată dar, nu zise nimic până la restaurant, de teamă să nu-i cedeze nervii şi să o vadă plângând.

         Ajuns la nuntă, după două pahare, el, bun prieten cu naşul mare o scapă:

         -Naşule, să-ţi spun drept, mare mirare că am ajuns, că era gata-gata să ne petrecem noaptea la poliţie. Şi-i spuse povestea pe îndelete.

         Naşul, ciupit bine şi căpiat de râs îi spune:

         -Băiete, ai scăpat ieftin!  Pe mine m-au prins săptămâna trecută cu o ciută de 19 ani şi am decartat 300 de euro ca să nu cheme duba şi televiziunea! M-am zgârcit să mă duc la un hotel, că în Bucureşti  ăştia au preţurile nesimţite şi m-a pişcat potera de m-a zvântat! Cu banii ăştia o cotoiam pe Gladiola de zece ori!

         Naşul răsturnă un pahar de whisky pe gât şi întrebă mirat: Auzi, da’ poliţistul avea dreptate! Eşti cam pervers, tăticu’! Ce dracu’ căutai cu nevasta acolo? Nu te-ai îndurat la două-trei bonuri de masă pentru ceva prospătură?

         -N-ai înţeles, dom’le că am oprit să ne schimbăm la festiv pentru nuntă?

         -Ştii ce? L-ai prostit pe tăntălău’ de Garcea, da’ cu mine nu ţine flăcău! Adică vii tu din fundul ţării şi nimereşti din întâmplare taman în fieful amorului liber ales! Mă laşi! Pe faţa mea scrie că beau şampanie la pet?

DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL TABEREI!

 În anii zburdalnici de liceu zburam ZLINUL-726 ca pilot sportiv la AEROCLUBUL  BUCUREŞTI. Adesea lipsea combustibilul şi trebuia să ne procurăm de la câte o unitate  militară pe sistemul PCR:-pile cunoştinţe, relaţii – adică singurul sistem de achiziţii  funcţional la acea vreme.

Alteori era restricţie DIE– de importanţă excepţională, ceea ce însemna că Ceaşcă se plimba în voie pe cerul patriei şi noi trebuia să stăm la sol ca să nu-i sabotăm fizicul ilustru, să dea norocul peste ţară.

Dar, adevărata pietricică în pantofi era alta. Aerodromul fiind în afara Bucureştiului, la Clinceni, depindeam cu transportul de un autobuz care se defecta când te credeai  mai  şmecher.

Aşteptam ore întregi ca şoferul să-l meşterească la motor cu o feştilă aprinsă. Uneori  reuşea, alteori… reuşea doar să ne enerveze.

Pentru că era pe motorină sforăia, duduia şi vibra îngrijorător. Îl alintam Dudubuzul.

 Într-o zi, noroc mare, Dudubuzul porneşte din prima. Norocul se termină pe undeva  prin  câmp şi grupuri-grupuleţe ne orientăm la ia-mă nene!

Ia-mă nene şi du-mă unde vrei!– făceam noi haz de necaz să prindem curaj. Împreună cu prietenele mele, Simona şi Claudia urcăm în prima Dacie care opreşte şi zicem Doamne  ajută!-Șoferul are figură cumsecade, nu pare violator.

Ca să ne ţinem curajul  facem conversaţie şi mimăm veselie până la destinaţie.

Timpul trece şi devin studentă. Un amic, Manuel, un tip cu o cultură  generală  impresionantă, mă invită la ziua unei mătuşi, tanti Cici. Tanti Cici şi unchiu’ Laurenţiu, un cuplu extraordinar. Talentaţi povestitori amândoi, dacă i-ar fi îndemnat cineva să scrie la timp îl concurau pe Sadoveanu. Neam de boieri cu un conac la Peştani, au povestit  amintiri picante din copilăria şi tinereţea lor. Poveşti amuzante cu boieri scăpătaţi pe la Nisa şi Monte Carlo sau poveşti cutremurătoare cu patrioţi retraşi în munţi în grupuri de rezistenţă anticomunistă. Şi eu aveam tolba cu poveşti la mine şi abia pe la trei dimineaţa ne-au lăsat să plecăm. Atunci am observat că Manuel zvântase sticla cu ţuică de Piteşti şi mergea cam balansat.

Ne-au invitat şi în zilele următoare. Seară de seară făceam şezători. Unchiul Laurenţiu că fusese până la pensionare director pe la Uzinele Republica şi povestea o mulţime de chestii trăznet de la vizitele lui Ceauşescu dar, avea şi un set asortat de poveşti cu legionari.

 Aş fi ingrată să nu amintesc ce gospodină grozavă era tanti Cici, mare expertă  în  zacuscă  cu ghebe şi nu numai.

Într-o zi aveau pe masă ca din întâmplare un plic cu fotografii – conacul de la Peştani  şi  altele, averea familiei al cărui unic moştenitor era Manuel.

Mi-au explicat că m-au cântărit şi sunt soţia ideală pentru Manuel şi că am trecut  toate  testele.

 Şezătoarea s-a terminat. Le-am explicat că între mine şi Manuel nu era decât o simplă  amiciţie: nu ne luasem nici măcar de mână, nici nu simţeam nevoia şi habar n-aveam ce culoare sunt ochii lui: doi copii care discută la un pahar de suc despre Napoleon, Războiul  Crimeei sau Războaiele Dacice. Atât!

Iar eu aveam o axiomă clară: n-am două vieţi aşa că o să iau de la asta tot ce este mai bun: mă mărit din dragoste sau deloc!

Mi-au spus că puştiul este sclipitor dar, bea prea mult şi îi trebuie o nevastă capabilă ca mine, ca să nu se ducă averea familiei pe apa sâmbetei. Între timp afară ploua cu bulbuci  şi mi-au dat o pelerină de ploaie şi o glugă. Am promis că trec a doua zi să le returnez dar, i-am rugat să-mi scrie adresa ca să nimeresc fiindcă venisem de fiecare  dată  discutând  şi nu reţinusem traseul decât în linii mari. Zice: vii până la buclă cu 105-ul şi dacă nu te descurci, întrebi de Popescu. CĂ DOAR UNU-I POPESCU din DRUMUL  TABEREI! 

Plec uimită de faptul că am fost cerută în căsătorie de tanti Cici şi unchiu’ Laurenţiu şi cu o vagă idee că este o nebunie în jurul meu. Eram un copil şi toată vara se întrecuse  lumea  să mă ceară de nevastă când eu abia intrasem la facultate şi nu aveam  în plan să-mi  pierd  libertatea până pe la 30 de ani! Cred că ’88 a fost anul căsătoriilor la minut! Zilele  următoare colega mea Otilia îmi face cunoştinţă, atât mie cât şi la toate  tipele drăguţe din Grozăveşti, cu un rugbist chipeş şi vrăjitor 1,87, cu ochi drăcoşi. Mă  plimbă frumosul o oră şi evident, mă cere de nevastă. Eu zic ba, el zice da, eu am chef să-mi văd de facultate, el zice hotărât că tot a lui o să fiu. Eu zic că vreau să mai copilăresc, el îmi spune că o să  copilărim împreună. Rămân cu hotărârile mele şi el cu ale lui. Eu iau totul în glumă, el ia totul în serios. Cu taurii să nu te pui!

La vreo două zile, urcând scările la cămin, la etajul V mă trezesc cu un nene dolofănuţ, categoria ursuleţ, cam 1,55 înălţime, 55-57 de ani care mă abordează. O căuta pe colega  mea Otilia ca s-o întrebe care-i fata care i-a sucit capul feciorului lui. Hopa! Tăticul  rugbistului nu pierdea timpul! Otilia avea întâlnire cu un inginer dar, ca să nu-i stric  imaginea am zis că face un proiect cu un inginer. Mă rog, faza preliminară… Dă să plece, apoi zice:

Să-i spui că a căutat-o Popescu. Popescu şi mai cum întreb eu, cu toate că eram deja lămurită. Ei, las’ că ştie ea: CĂ DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL TABEREI!

O parte din cursuri şi laboratoare le făceam pe platforma Măgurele. Singura maşină, 303-ul circula după muşchii şoferului care ieşea de capul lui din traseu şi făcea curse la negru. Eram prin anul întâi şi cam toată ziua o pierdeam pe drumuri. Trebuia să mă prezint la căminele Facultăţii de Drept să-mi iau uniforma de armată în primire. La armată, ca la armată! Trebuie să fii punctual chiar, dacă nu posezi elicopter personal.

Ultima soluţie: ia-mă nene. Îmi iau două colege de grupă şi ieşim la şosea. Opreşte o Dacie şi urcăm. Şoferul, prietenos, porneşte spre Bucureşti. Zâmbeşte şi spune amical: Ar trebui să-ţi ei maşină! Circuli cam mult! Simona ce mai face? Zic: scrie în fruntea mea că am o prietenă Simona? Zice: ai uitat când te-am luat din câmp şi te-am dus la aeroclub? Eu n-am uitat! Că doar nu se urcă în fircare zi câte o aviatoare la mine în maşină!

Ei, dar cum să nu mă ţii minte?-zice el convins: DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL  TABEREI! Aşa este! Nu i-am uitat niciodată.

Într-o zi, la televizor, prind emisiunea Profesioniştii, invitată actriţa Emilia Popescu pe care o ador. Urmăresc cu mare plăcere interviul, să-mi mai domolesc frustrările că o artistă atât  de valoroasă apare atât de rar pe micul ecran şi la un moment dat Emilia Popescu  vorbeşte despre tatăl său, un artist boem.

 Şi, incredibil, zice fraza minune: CĂ DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL TABEREI!

 Ei, dacă a confirmat şi marea actriţă este clar: DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL  TABEREI!

ELVEŢIA-secretul bunăstării

NU ŞTIE BĂRBATUL(MEU), CE ŞTIE TOT SATUL!

Am sărbătorit cele zece zile vechime de când sunt posesoare de blog şi cum era oarecum firesc, l-am anunţat şi pe iubitul meu consort, că până la urmă tot afla din gura lumii…  Că nu degeaba se spune: nu ştie bărbatul, ce ştie tot satul!

Curios, la birou, printre multe angarale, să-i pice bine de sfârşit de an, intră pe net şi citeşte blogul nevestii.

Căpiat de producţiile ce-i defilau inaintea ochilor se hotărăşte să mă sune:

-Ascultă, nevastă! Era vorba că ai făcut un blog pentru promovarea romanelor tale dar, îţi dai cu părerea despre chestii domestice şi văd că dai şi din casă! Am înghiţit toate întâmplările pe care le povesteşti la tot mapamondul dar, eu n-am habar de nimic din toate astea! Parcă ne spuneam tot unul la altul! Mie de ce nu mi-ai povestit niciodată? Başca că sunt toate expirate. Nostalgii de bloc, când noi stăm deja de şase ani la casă!

Şi altă gogoriţă! Tu eşti cea care ţi-ai rupt piciorul şi pe blog ai scris că eu mi-am rupt piciorul! Şi bazaconia cu dusul la Câmpina ce-i? Că pe mine nu m-ai dus la Câmpina!

Nedumerirea şi supărarea lui erau în crescendo în timp ce eu mă aşteptam la nişte  laude pentru blogurile mele muncite.  Ascultam fără cuvinte, apoi am înţeles!

-Motănel, mută-ţi urgent mustăţile pe wordpress şi pe blogspot, că precis ai nimerit la cealaltă Doina Popescu la hotnews. Acum, la câţi Popeşti a lasat Dumnezeu, drăguţul pe pământ, nici nu mă mir prea tare. Noroc că s-au născut Bulă, Bulică şi Bulişor, că nici în bancuri nu mai aveai loc de alde Popescu!

Sărbători fericite la toţi Popeştii, la toţi bloggerii şi cititorii de bloguri!

Dacă aţi zâmbit citind articolele mele sau fragmentele de roman, vă aştept şi la anul viitor!

Nu fiţi îngrijoraţi pentru 2012!

Poate cetăţeanul mayaş care calcula şi elabora calendarul a şters-o subit pe lumea cealaltă, fără să aibă timp să-şi termine opera. Şi nu uitaţi: ziua bună începe cu un zâmbet!   BUN VENIT, 2010!!!

Traian Băsescu şi Elena Udrea în top

Având un blog nou-nouţ, după o săptămână de blogărit am intrat în statisticile fiecărui articol ca să punctez preferinţele cititorilor. În top POVESTEA RĂDUCANULUI la egalitate cu micul dialog CONTABILA ŞI MARINARUL. POVESTEA RĂDUCANULUI nu a fost o surpriză pentru mine fiindcă, deşi cu mare întârziere, Răducanu îţi merită rolul de june prim al României. Nu a avut mediatizarea lui Terente sau a lui Don Juan dar, nu este cu nimic mai prejos şi internetul îi va oferi atenţia cuvenită. CONTABILA ŞI MARINARUL ar putea fi considerat banc dacă nu ar fi un dialog real, totuşi l-a bătut în rating pe DOMNUL GEORGESCU ŞI KAFKA şi pe DOMNUL GEORGESCU ŞI CUTREMURUL, ceea ce, sincer, m-a uimit.

Am privit graficele pe îndelete, de mai multe ori şi apoi am înţeles: prietenul meu, marinarul a fost confundat cu primul marinar al ţării iar contabila cu proaspăta ministresă, blonda oficială a României.

Nu domnilor! Pentru cine nu ştie, Elena Udrea nu este contabilă! Elena Udrea este avocată! Tocmai ca să nu generez astfel de confuzii, la mai multe fragmente umoristice am schimbat numele astfel că OPERA ŞI MARINARUL s-a modificat în OPERA şi APROZARUL!  Şi totuşi am comis-o!

Să blogăriţi bine!

De REVELION închideţi televizoarele!

Între bucuria că se încheie cel mai apăsător an din ultimii 20 şi teama pentru ziua de mâine, vom petrece Revelion 2010.

Dacă vreau să mă gândesc la ceva ce mi-a făcut plăcere în epoca întunecată, îmi rămâne chipul drag al educatoarei mele, doamna Apostolache, de care mi-e dor şi după 35 de ani la fiecare 15 septembrie şi la fiecare vacanţă de iarnă.  Şi, binenţeles… revelioanele. Minunatele emisiuni de revelion în care, în scheciuri pritocite şi meşteşugite Stela Popescu şi Arşinel ocoleau ce ocoleau regimul şi până la urmă tot îi mai înfigeau nişte bolduri în ureche. Revelion ’78 fără Toma Caragiu şi Revelion ’84 fără Nea Mărin şi Nichita Stănescu au fost singurele în care bucuria nu mi-a fost întreagă. Revelioanele maneliste anunţate de televiziunile comerciale anul acesta, ca şi în anii trecuţi m-au dezamăgit, pentru a câta oară?

Mă întreb dacă percepţia valorii şi simţul ridicolului a amorţit la toţi acesti realizatori de programe sau criza economică, bat-o vina, dictează şi aici.

La mulţi ani, doamnei Stela Popescu! Vă iubim!

ABUZURILE DEMOCRAŢIEI: ARESTAREA LUI VALENTIN, NICU ŞI ZOE CEAUŞESCU

Răspuns la provocarea de pe TOATE BLOGURILE.ro

PROVOCARE: Te-ai gândit vreodată că ceea ce scrii pe blog s-ar putea întoarce împotriva ta?

Istoria este rotundă şi se dă de-a rostogolul. În istoria României moderne dictatura şi democraţia au alternat zdrobind zeci de destine. Cât rău a făcut dictatura carlistă şi apoi comunistă este cunoscut.

Gheorghiu Dej şi Ceauşescu au i-au băgat cu uşurinţă pe oponenţii politici în puşcării fiindcă ei însuşi fuseseră în repetate rânduri în puşcării şi aşa li se părea firesc. Cât sânge şi ce valuri de lacrimi au însemnat firescul lor nu vom ştii niciodată cu exactitate dar, gândiţi-vă bine la cât vă necăjeşte o amendă de parcare şi cutremuraţi-vă!

Milioane de oameni şi-au pierdut rostul şi viaţa, scoşi în miez de noapte din casele lor, azvârliţi în puşcării sau mutaţi în D.O., domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Gândiţi-vă la disperarea ţăranilor cărora li s-a luat pământul în C.A.P. şi la soarta celor care au avut curajul să se opună deschis colectivizării.

Sigur, este aproape o axiomă să vorbeşti de abuzuri şi suprimare de libertăţi în dictatură. Dar în democraţie? Pentru că sistemele, faptele, deciziile înseamnă oameni. Nici democraţia nu a fost lipsită de abuzuri.

Cel mai elocvent exemplu de abuz în democraţie îl reprezintă arestarea lui VALENTIN, ZOE ŞI NICU CEAUŞESCU. Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se sterpezesc dinţii!

La fel de nedreaptă, eronată, inutilă şi cicatrizantă este arestarea lui Ştefan Andrei sau Corneliu Mănescu. A avea opinii poate deveni o erezie dacă libertatea cuvântului şi libertatea de opinie va mai dispărea vreodată din această ţară şi, din nefericire, istoria a arătat că se poate. Pentru cine nu înţelege, nu faptul că avem aere condiţionate şi cuptoare cu microunde definesc bunăstarea unui popor, ci confortul de a putea spune ce gândeşti liber şi neîngrădit, având ca singură cenzură bunul simţ şi, evident, buna cunoaştere a subiectului despre care îţi dai cu părerea.

Scriind pe acest blog, m-am gândit că opiniile mele pot fii deranjante dar, mi-am asumat. Întotdeauna se găsesc indivizi cu interese obscure, deranjaţi că albu-i alb şi negrul-negru. Oamenii care acţionează în zona gri şi sunt mai caciorâţi la caracter se vor simţi atacaţi şi vor riposta: la vedere sau pe la spate!

Şi dacă vocea va fi înlocuită cu şoapta şi toleranţa cu îndârjirea, vai nouă şi copiilor acestei ţări!

ÎNTRE EUROPA LIBERĂ ŞI COLUMNA LUI TRAIAN

 

         O cetate antică, unică în lume prin lungimea ei -2 mile- este scufundată în lungul litoralului în dreptul Mangaliei. Suma necesară proiectului de investigare şi introducere în circuitul turistic prin realizarea unui muzeu subacvatic, respectiv plasarea unor pereţi de sticlă paraleli cu străzile pavate ale cetăţii scufundate ar costa 180.000 de euro.

Cazul MAILAT şi fenomenul Tom & Jerry

         Am să pun astăzi sub lupă Tom şi Jerry, desenul animat născut în State, care a înconjurat planeta şi care a fascinat atâtea generaţii! Popularitatea lor a concurat puternic fără îndoială atâtea glorii cinematografice.

PRIMUL ŞI ULTIMUL IMPOZIT

Fragment din romanul  ARDEI IUŢI

Preotul este agentul fiscal care îţi ia primul şi ultimul impozit! Cine-ţi ia banii, ne-am lămurit. Întrebarea este cine-ţi ia sufletul?! Dacă ajungi în Rai, toată lumea-i mulţumită! Totul e bine când se termină cu bine!  Dar, dacă ajungi în Iad, n-ar fi corect ca popa să restituie banii familiei? Alooo! Protecţia consumatorilor! Se aude?

 

DACĂ AI ZÂMBIT, CONTINUĂ!

SIFILIS CU PATRU CRUCI (II)

fragment din romanul ARDEI IUŢI    

  ISBN 978-606-92308-2-4
-Irina, avocatul Georgescu a fost unchiul meu. Povestea morţii lui, de-a râsu’-plânsu’, este cunoscută în familie, dar a rămas tabu. In fond, Nucu Georgescu era telectualul familiei, mândria mătuşilor şi, evident, nu putem să-i aburim onoarea. S-a bârfit  la priveghi, şi-au dat coate babele când înfăşurau sarmalele, s-au mai răscolit picanterii mai vechi dar, bulendrele s-au spălat în familie iar în ochii lumii s-au conservat aparenţele!  Nucu, cel mai bun băiat!

         -Zău, Nucu îl chema? Eu l-am ştiut doar de domnul Georgescu!

         -Ei, aş! Îl chema Niţă dar, Nucu dădea bine la femei! Avea în mintea lui o rezonanţă mai virilă! Un tip inteligent şi talentat, pe jumătate ratat datorită complexelor. A suferit toată viaţa datorită cheliei şi staturii. Purta numai pantofi de comandă cu tocuri de opt centimetri şi abia scotea un metru şaizeci! Imaginează-ţi că la cutremurul din 1977 a strigat :cutremuuur!- şi, în loc să-şi salveze copii, a preferat să-şi caute fesul.

         -Adică, cum?

         -Uite, aşa! Ziua umbla la costum şi pălărie, noaptea asorta la pijama un fes gri cu dungi galbene, oricât ar fi fost de cald fiindcă, nu suporta să-şi expună chelia. De altfel, avea doi metri de pălării! Înainte de cutremur, cu câteva minute a făcut duş şi a testat o nouă şi miraculoasă soluţie de creştere a părului. Fiind dat cu zama aia pe cap, îşi lăsase fesul pe te miri unde. A riscat să cadă casa pe el, decât să-i vadă vecinii chelia. După cutremur, când l-au tachinat cumnaţii că era gata să crape de dragul fesului, a bravat că a făcut casa cu mâna lui, ca să reziste la un cutremur de 9 grade pe scara Richter şi a vrut să-şi demonstreze încrederea în soliditatea casei.

         -Mare figură Nucu ăsta!

         -Ei, Irina, de câte ori mă uit pe gaura cheii în viaţa cuiva, nu mai simt nevoia să merg la cinema! Nucu ăsta oricum era cam într-o dungă! La prima vedere părea întreg la cap şi nu-ţi dădea de bănuit! Poate ai fost gros îmbrăcată şi n-ai avut ocazia dar, dacă te întindeai mai mult la vorbă cu el şi purtai mâneci scurte, te studia bine şi din senin îţi spunea:

         -Drăguţă, ai nişte vene excelente! Când ţi-ai luat sânge ultima dată?

         -Cetăţeanul era oleacă vampir?

         -Nu, dar, până să devină avocat a lucrat vreo patru ani ca asistent la un laborator de analize medicale!

         -Aha! Băiatul era defectat de meserie!

         -Eram puşti şi-i fac o vizită anunţată la laborator. Zice: hai salut, vezi că ţi-am oprit un nes şi un sifilis cu patru cruci!

         -Zic: nene, mersi de nes dar, cu sifilisul găseşte-ţi pe altul!

         -Se uită la mine pe deasupra ochelarilor: sifilisu’ este pe lamă la microscop!  L-am recoltat de la o paraşută culeasă cu duba de pe centură! A trebuit să trag sânge de la tot inspectoratu’ judeţean de miliţie, că au ţinut-o toată noaptea în arest şi s-au lăcomit toţi la chilipir! Hai, studiază bine lama, ca să nu rămâi prost!

         -A, şi de atunci te-ai deşteptat!

         -Nu! Doar că am început să port scufiţă!

         -Mă scuteşti de amănunte? Mai povesteşte de jupânu’, că am început să îndrăgesc personajul!

         -Adică fac tumbe ca să te vrăjesc – tânăr, viu şi frumos – şi tu îndrăgeşti personajul decedat! Bravo! Hai să-ţi mai zic de-o ţicneală de-a lui: dacă intra într-o încăpere, bătea delicat în uşă.

         -Normal, băiat educat doar era avocat, nu un linge blide!

         -Da, fato, da’ bătrânul bătea la uşă şi când ieşea din încăpere!

         -Mişto! Adică era atât de distrat, încât nu mai ştia dacă intră sau iese?

         -Noooo! Era prudent! Se temea că dacă stă unu’ de prost sau de şmecher în spatele uşii şi îi dă cu uşa în cap, o să fie dat în judecată!

         -Pe ăsta se vede treaba că l-au defectat toate meseriile câte un pic!

         -Mda! Cred că Nucu lua meseria prea în serios!  Se pare că a avut un accident de muncă în final!

         -Nu te-ai lămurit dom’le că a mierlit-o la curve?

         -Nerecunoscătoare mică! Poate era acolo ca să strângă probe pentru procesul tău!

         -Defilezi prin lobodă, băieţel! Îmi mai eşti dator cu o poveste!

Citeşte şi NĂVLEGU’ DE AVOCAT A ÎNCURCAT CURVELE!

SĂ NU-ŢI IEI BĂRBAT MAI URÂT DECÂT DRACUL!

fragment din romanul ARDEI IUŢI

autor DOINA POPESCU

ISBN 978-606-92308-2-4  

    S-au ridicat de la masă, au achitat nemţeşte şi Bubuici, lihnit de foame s-a impus bărbăteşte:

    – Mergem să mâncăm la o cârciumă cochetă, deschisă până dimineaţa, da’ ăla-i teritoriul meu şi plătesc eu, că am şi eu orgoliul meu de bărbat!

    Irina îţi ţuguie buzele şi lăsă capul pe umărul drept, ca un copil bosumflat.

    Bubuici se enervă:

    – Ascultă, fato! Dacă-ţi dau o bere şi o friptură, nu înseamnă că trebuie să te culci cu mine!… Clar?

    – Nu vreau să-ţi rămân datoare!

    – Nicio grijă, îmi plăteşti în natură!

    – Nu fi porcuşor!…

    – În natură ca Şeherezada! Îmi spui povestea ta cu Tanco.

    Irina căscă ochii de parcă trecea un elefant mov prin Piaţa Universităţii. Urcară în maşină şi în zona discotecii What Not? cotiră pe o ulicioară oprind în faţa unei cârciumi dichisite. Irina era încântată de locaţie, dar amintirile despre Tanco nu îi erau chiar la îndemână şi aproape o podidea plânsul. Îi făcu semn să comande şi pentru ea.

    Bubuici studie îndelung meniul aşteptând ca Irina să-şi şteargă lacrimile care-i aburiseră ochii şi comandă după un sfert de oră de gândire- obişnuitul şniţel cu salată, fără pâine şi fără garnitură.

    – Tanco, Tanco!- suspină Irina.

    Bubuici simţea că dacă nu găseşte o cale să-i schimbe gândurile, seara e ratată:                  – Auzi, de ce îi ziceai Tanco, că-i mare cât un tanc?

    Irina zâmbi.

    – Hai să-ţi spun povestea lui Tanco! Ana, mama lui Tanco a fost o femeie veselă şi frumoasă, rătăcită în chip nedrept de soartă într-un neam de oameni suspicioşi şi neguroşi. A iubit un băiat, pe Grigore dar, cât a fost flăcăul înrobit la cătănie, doi ani îngrozitor de lungi, tată-său, un ursuz şi un mutros, ca şi fraţii mai mari, au obligat-o să se mărite cu un coleg de serviciu, şofer de basculantă mai mare cu 14 ani decât Ana. Sandu, oltean zgârcit dar răzbătător a ridicat gospodărie cu fală cum văzuse în Banat, pe unde muncise pe şantier, dar îi mâncase zilele Anei, numărându-i fiecare bănuţ. Când i se rupeau sandalele Anei, le lua şi le studia cu atenţie, să nu cumva să fie rupte înadins, apoi le cosea temeinic decretând mulţumit: astea mai ţin două veri de acum încolo! Şi de slut, ce să mai vorbim! Urât ca dracul! Şi cum dracul era zgârcit şi nu-şi cumpăra oglindă, era fudul nevoie mare şi muieratic fără egal. Că de, circula pe şosesele patriei şi nu plăteau femeile belet la ia-mă nene la basculantă! P-alea mai urâte şi mai proaste le amăgea Sandu şi le tăvălea, alea mai isteţe şi mai tari în clanţă îl păcăleau ele, îl duceau cu vorba şi când se vedeau în oraş îl stuchiau şi-i strigau: Piei Satană, slutul Pământului! Uită-te-n oglindă sperietoare de ciori! Toate-i ajungeau Anei la urechi şi nimic n-o interesa, dar era mâhnită că amândouă fetele i se izbeau leit lui Sandu, urâte, cu ochi apoşi şi urechi clăpăuge, păr puţin, cânepiu şi mâinile- mai să le ajungă la genunchi! Ciolănoase şi cu labă mare la picior, umblau numai desculţe că le venea mai bine la socoteală. Şi numai într-o gâlceavă o ţineau şi se pizmuiau, că nimic nu le intra în voie şi nu le ajungea!  Un lucru oarecare ajungea motiv de sfadă din spartul zorilor şi pănă pe-nserat! Şi unde nu o necăjeau fetele, îi mânca Sandu ficaţii!

    Viaţa apăsată, cu bărbatul care-i căuta pricină din te miri ce şi punea de câte un scandal strajnic pentru orice lucru mărunt şi neînsemnat o apropia tot mai mult de juvăţ. Până

într-o zi când Sandu a venit vesel acasă, lăudându-se că a fost trecut pe lista cu cei acceptaţi pentru munca în străinătate. Două luni cât au durat formalităţile şi pregătirile, Sandu parcă n-a mai avut nici o pricină de supărare dar, ca să nu-şi iasă din mână o mai înghiontea şi o repezea plasându-şi mitocăniile. Proasto-proasto, ce ştii tu? Eşti cu un secol în urmă! Proasto-proasto!           

    Ana se gândea cu mirare că Sandu, deştept cum se credea nu punea niciodată în balanţă că ea avea liceul teoretic terminat, pe când el abia trăsese mâţa de coadă şapte clase.

 Spunea cu trufie măcar de două ori pe zi: La 14 ani am plecat de acasă şi nu numai că n-am pierit, da’ am acareturi de boier, cu canal în curte şi electrică chiar şi la viceu! Unde mai pui că hrănesc trei toante puturoase care nu-şi merită tainu’!

    Ana robotea ţinând greul casei şi învăţase să nu-l mai asculte! Se mai gândea doar ca la o nălucă la traiul pe care l-ar fi dus cu Grigore. După armată, Grigore a venit în sat şi aflând de măritişul silit al Anei, s-a dus în lume şi dus a fost! Nimeni n-a mai ştiut să-i spună o vorbă despre soarta lui! Până într-o zi… Sandu era plecat în Siria şi fetele erau duse la Craiova la o cumnată. Pe înserat le veni un străin la poartă.

    – O caut pe Ana! Sărut mâinile! Sau poate am greşit casa…Ana se uita la străinul înalt şi drept, cu părul omăt şi vorba domoală. Inima-i spuse că nu era nici o greşeală.

    – Eu sunt Ana. Cu ce treburi? Străinul aruncă o privire prin curte şi zâmbi.

    – Poate m-ai primi la masa de sub nuc, să-mi dai o cană cu apă şi-om sta în poveşti. Eu sunt Tanco.

    Ana aduse apă rece şi dulceaţă de nuci verzi şi aşteptă ca străinul să-şi aştearnă povestea.

    – Am venit cu veşti de la Grigore. Am fost tovarăşi în puşcărie.

Ana îşi duse mâna la gură. 

    – Poate-i alt Grigore… Grigore al meu nu-i tâlhar…

    – Nu, Grigore nu-i tâlhar… Alţii sunt tâlharii! Flăcăul s-a întors din armată şi a aflat că te-au măritat ai tăi cu sila. De disperare a fugit să treacă Dunărea la sârbi. Ca omul prea tânăr şi smintit de durere, nici n-a cântărit prea mult, nici n-a măsurat. S-a dat pe mâna la o călăuză ticăloasă şi a căzut prins.

    Eu mi-am făcut toate socotelile să nu mă ştie nici vântul, nici pământul dar, i-am spus mamei, să nu stea cu inima friptă şi mama s-a dus la biserică să se roage de ajutor. Popa Petrache a simţit-o că nu-i sunt boii acasă şi a spovedit-o. C-o fi avut popa magnetofon sub sutană,… că m-a fi vândut pe arginţi,… vorba e că pe vânzarea popii am stat 12 ani închis! M-au priponit în capul satului, mai sus de cimitir, noaptea la două, dar la proces au spus că m-au luat din apă, când treceam frontiera de stat a R.S.R. Am avut şi o călăuză mincinoasă care a jurat că era cu mine în barcă la prinsoare. Toţi au minţit, până şi avocatul meu din oficiu, care m-a acuzat mai rău decât procurorul. Am albit în timpul procesului. De scârbă, n-am vorbit un an încheiat cu nimeni, dar când l-au adus pe Grigore am simţit că ăsta-i om.

 Ne-am făcut tovarăşi şi ne-am păzit spatele unul la altul.

    Ana duse mâna la piept.

    – Da’ spune mai repede, omule! Grigore când iese?

    Tanco o apucă de mână.

    – Grigore nu mai iese… L-au stâlcit în bătaie aşa de rău, că acum o lună s-a dus… S-a dus vorbind de tine… Ştia că n-o mai duce mult, dar spera să se libereze, să vină la tine şi să te ţină în braţe, să-ţi facă un copil… Un băiat vânjos, să te mângâie şi să te apere, că-i scrisese mă-sa că Sandu-ţi rupe oasele din te miri ce… În fiecare noapte plângea înfundat în pernă şi se căina că n-a avut curaj să te fure de la Sandu şi să vă pierdeţi urma în alt capăt de ţară. Şi când era furtună şi ploua de trăznea cerul, îl dobora cel mai tare doru’ de tine. Ştia că-ţi este frică de furtună şi că nu te simţeai în siguranţă decât în braţele lui.

    Ana plângea zguduindu-şi pieptul. Îl plângea pe Grigore, îşi plângea viaţa siluită. Parcă trăia viaţa altcuiva. Când se mai linişti din plânsul zguduit spuse încet: şi eu plâng noaptea dar, am învăţat să plâng în surdină să nu mă simtă Sandu şi copii. Plâng în fiecare noapte, până mi se umplu urechile de lacrimi.   

    Se ridică încet şi intră în casă. Se întoarse cu o carte de bucate. O puse pe masă şi scoase din foile ei o poză cu un soldat chipeş. O mângâie şi o întinse spre Tanco fără să ia mâna de pe fotografie. Tanco îi apucă mâna. Ana puse şi a doua mână pe mâna lui Tanco.

    – Eu vreau copilul ăla Tanco! Ai să mi-l faci tu… Aşa o să se-mplinească vrerea lui Grigore şi o să am şi eu un suflet al meu în lumea asta!

    – Gândeşte-te, Ana! Nu-l temi pe Sandu? O să te omoare!

    – Cred că a venit vremea să mă teamă şi Sandu pe mine! Prea dragi îi sunt străinătăţile şi banii mulţi câştigaţi acolo! Îi socotit la chiverniseală şi nu strică el rostul la bani ca să stea în puşcărie pentru mine!

    Şi se iubi Ana prima dată-n viaţă fără silă, dar tot cu gândul la Grigore.

    Tanco se angajă pădurar la cantonul de la marginea satului şi când se înopta venea la Ana prin grădină. Aşa-i plăcea lui Tanco… Să nu-l ştie nici vântul, nici pământul! 

Şi mare mirare-a fost în sat, când Ana născu un băieţel. Cu bărbat plecat în străinătate de vreun an-jumate, Gherghinele satului socoteau că n-au văzut niciun bărbat pripăşit prin bătătură şi băteau cruci dese, întrebându-se de a fost Sfântul Duh ori Ucigă-l Toaca. Nici la botez nu s-a lămurit nimeni când i-a zis Tanco. Pe pădurar îl ştiau toţi de Sârbu. După acte nu-l ştia nimeni, că şefii de la Forestieră erau la oraş şi era singur cuc la canton. Tanco îi zicea doar Ana în nopţile când se iubeau.

    Şi într-o dimineaţă, neanunţat, se întoarse Sandu cu ghiul pe deget şi geamantane ţepene de blugi şi tricouri cu ABBA. Cât se fălea el şi desfăcea geamantanele pe verandă să-l vadă satul cât s-a pricopsit, privirea i se opri pe pătuţul frumos lucrat din care-i zâmbea Tanco cel mititel.

    Se holba ca boul!

    – Fă, Ană, câţi ani are copchilu’ ăsta, fă? 

    – Şase luni, Sandule!

    Sandu îşi scoase tacticos un calculator Thoshiba, mic-cât să-l ascunzi în palmă şi calculă: Şase luni plus nouă în poziţie… cum îi fă, că ai leceu teoretic?Face mai mulţi de doi ani ori mai poţin?

    – Mai puţin, Sandule, mai puţin…

    Sandu, tot mai încurcat în socoteli se holbă la Ana. Zise stropşit:

    – Adică, asta înseamnă că vine că-i al meu ori al altuia?

    – De bunăseamă că-i al altuia! Iese şi din calcul…

    Sandu se scărpină îndelung la ceafă şi chicoti:

    – Ete, proasta de ce fu în stare, vere! Ete, proasta!Proastă, proastă, da’ te duse capu’, ai? Ete, ce-i dădu în minte! Am plecat şi am lăsat-o cu un secol în urmă şi s-a deşteptat proasta! Ete-te, la asta nu mă aşteptam!

    Îşi duse mâna la frunte, ca şi când şi-ar fi amintit ceva. Strigă triumfător:

    – Ştiu! Te-ai dus la oraş cu ia-mă nene cu basculanta şi te-a păcălit un şofer dăştept!

    – Nu, Sandule…

    – Nu? Adică,… nu te-a păcălit? Adică,… ai stat de bunăvoie?

    – De bunăvoie, da’ nu în basculantă!

    Tanco, care aflase din sat că s-a întors Sandu intră val-vârtej în curte, aruncând hăţurile de la şaretă pe stâlpul porţii.

   – Ană, fă-ţi bagajele! Sandule, tu nu mă cunoşti, da’ eu te ştiu bine! De aia o iau pe Ana şi pe băiat cu mine. Al meu e copilul! Şi de te-mpotriveşti, fac moarte de om!

    – Eşti şofer de basculantă?- întrebă Sandu moale.

    – Nu!- zise Tanco scurt.

    – Atunci de camion,… de autobuz…întreba Sandu tot mai dezorientat.

    – Nu!- repetă Tanco pierzându-şi răbdarea.

    – Atunci, ce chichirez a văzut, bre, la tine? Ete prosta, vere! Proastă rău! Ia-o dom’le şi du-o unde vrei, că io-s şofer şi găsesc mâine alta! La acareturile mele înnădesc imediat una mai tânără! Aşa-s io! Am boală la tinere! Năravu’ meu de când mă ştiu!

Sandu privea mulţumit gospodăria cuprinsă, când se lovi brusc peste frunte:

    – Da’ să fim înţeleşi! Fetele sunt ale mele şi nu pleacă nicăieri! Am acte pe ele! Le-am adus blugi şi carpete de zestre. La a’ mică Răpirea din Seray şi la a’ mare Căprioare.

    Ana privi spre fete. Să hotărască fetele, zise ea. Fetele se uitau încântate la geamantanele burduşite ale lui Sandu şi înţeleseră imediat că acolo-i belşugul:

    – Tată, noi rămânem cu tine. La mama om merge în vizită!     

    Tanco, care-l simţise pe Sandu- leu cu cap de muscă- până să apuce bagajele şi copilul îl mai încolţi o dată:

    – Sandule! Ascultă la mine! Dacă te pui împotrivă la divorţ, umblu după tine şi-ţi sfarm oasele! La câţi pumni ai cărat Anei, o să-ţi întorc înzecit!

    Sandu făcu feţe feţe:

    – Ia-o nene liniştit şi vezi-ţi de drum! Nu ţi-am zis cum vine treaba, că io-s om ajuns şi şofer de basculantă? Ce să fac io cu proasta? Io am nărav la muiere tânără! Vreau una pietroasă!

    – Ei, încheie Irina, asta-i povestea Anei şi a lui Tanco!

ACUM, ZÂMBEŞTE!

OPERA ŞI APROZARUL

fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă prietenă. Eu fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar, te pui cu dracul de nevastă?  Ajung în port la Constanţa şi mă întâmpină nevasta cu un vecin cu maşina, că de, eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. Până să despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi băgasem picioarele şi zice:

– Bărbate, lasă mărunţişurile că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA. Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant ne ia în Dacie şi ne repede în Bucureşti. Ajungem la timp şi nevastă-mea este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură şi că eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste trei ore. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:

– Marinare, să dai un whisky că te-am scăpat de matracucă. Uite, de consolare o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu, o doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu Matei la un loc nu te-ai distra atât de bine!

Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel şi care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.

Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania acestei doamne. Strajnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar îmi încercam norocul şi o ceream de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu e cazul să-mi caut nevasta, că a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary şi ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!

Bat oraşul voios cărând sacoşile cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi prin toate muzeele. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi îi umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe aici.

– Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă îi zic.

– Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă şi la Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac. Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi- o s-o concurez pe CARMEN!

La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că de: cine era să-mi puie papionul şi na, că am întârziat la operă!

Opera începută… O cucuană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala plină ochi. Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: Hai că avem noroc!   Eu care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: Dragă, doar

n-am dat o mie de dolari pe rochia asta ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă că asta-i de nasul nostru!

Loja… lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei. Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare şi începe să aplaude întoarsă spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era dea dreptul fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon. Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne. Dă domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză acelaşi circ, tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze. Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice:

Marinarule, când sting ăştia lumina o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă în vasul cu flori. Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala iar în picioare ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem cu chiu cu vai la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un  ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu care venise cu noi în autocar. Din două vorbe pricepem că este securistul grupului şi mârâind periculos ne bagă într-o maşină. Doamna protestează că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc.

– Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu marinarule o să mai navighezi în cadă! Iar tu madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping la Paris! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la nici un congres! Kaput!

– Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc?  Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?

– Ce-ai căutat madam în loja oficială?

– Da de unde să ştiu eu suflete că aia-i loja oficială?

– Păi n-ai văzut tabloul preşedintelui?

– Ei, aş! La noi, tabloul lui tovarăşul este pus şi la aprozar!

Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de circ.

Sună telefonul.

– Să trăiţi tovarăşe secretar general. Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială!

– ….

– Da? N-a scăpat nici un ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!

– ….

– Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!

– ….

– Cum? Nu-i tâmpită, e doar simpatică? Am înţeles, să trăiţi!

– Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot totuşi să mă abţin să-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez totuşi o seară liniştită!

PENTRU TINE

DE LA KAFKA LA DOMNUL GEORGESCU(I)

fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ.

Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca – o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi în sfârşit se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat. Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Anei, apoi deschise poşeta – un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi pe un bilet de tramvai mototolit îşi scrise numărul de telefon.

– Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.

Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.

–  Bună, Cici! Ce faci pe aici?

–  Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!

–  Adică tot divorţ?

– Tot!

– Te bate?

– Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!

– Adică e o toană?

– Iubire! Cu unu’ de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?

– Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?

– Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă. Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu’ când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu’, că de fată o chema Pizdelea!

Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute.  Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei.

Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.

– O căutam pe doamna avocat…

– Eu sunt, drăguţă.

– Aa…

– Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.

– Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!

– Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.

– Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!

– Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!

– Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.

– Da’, tu nu mai calci niciodată strâmb?

– Am de crescut un copilaş! Nu-mi arde de aventuri!

– Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!

– Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi cresc copilul. Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!

– Ce meserie ai drăguţă?

– Sunt fotograf la o revistă!

– Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu’ de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu’ de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!

Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia.

Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată.

În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.

– Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu.

Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.

– Cu ce te ocupi, duduie Irina?

Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:

– Fotoreporter la o revistă…

– Aha…Cât câştigi?

– Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,…sume modeste cât să mă descurc.

Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi peste umăr vorbi gros, tabacic:

– Atunci caută-mă în săptămâna mare, că în timpul anului nu fac pomeni!

Anei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă. Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani. Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere. Secretara făcu prezentările:

– Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu’ Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina că-i nepoata mea şi o rupe bărbat-su în bătaie!

Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.

– Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!

Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor la care le iese bunătatea prin toţi porii, dar Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.

– Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.

– Desigur!

– Cu mine eşti în siguranţă! Eu nu o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te ismeneşti. Ne-am înţeles? Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.

– Încă un rând, Marcel!

Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.

– Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea! Umblă cu femei, lipseşte de acasă, urlă de cade varul de pe pereţi şi bani în casă nu mai dă de jumate de an. Şi fraţii lui ţin cu mine!

– La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!

– Să vă povestesc…

– Nu-i nevoie. Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!

După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că de fapt progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danellodar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi care, după ce le mânca banii pleca la vânâtoare de alţi fraieri. Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.

– Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!

Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă la limita apoplexiei strigă:

– Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu’ bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu’ de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu, şi Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!

Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:

– Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?

Fără să îşi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:

– Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!

– Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!

Georgescu îi făcu Anei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie.

Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea. De unde să-l iei dom’le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?! La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat.

Se făcu apelul părţilor.

– Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!

– 29 noiembrie! Şi nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat.  Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale!

Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.

– Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?

– Da’ ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ, dar asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina. Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!

– Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!

– Tocmai asta-i, că s-a răcit!… Dacă-ţi spun că mori de râs!… S-au întors din puşcărie gealaţii lu’ Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu’ Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!

– Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier!

– Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!

citeşti şi continuarea

SIFILIS CU PATRU CRUCI (II)