NU ŞTIE BĂRBATUL(MEU), CE ŞTIE TOT SATUL!

Am sărbătorit cele zece zile vechime de când sunt posesoare de blog şi cum era oarecum firesc, l-am anunţat şi pe iubitul meu consort, că până la urmă tot afla din gura lumii…  Că nu degeaba se spune: nu ştie bărbatul, ce ştie tot satul!

Curios, la birou, printre multe angarale, să-i pice bine de sfârşit de an, intră pe net şi citeşte blogul nevestii.

Căpiat de producţiile ce-i defilau inaintea ochilor se hotărăşte să mă sune:

-Ascultă, nevastă! Era vorba că ai făcut un blog pentru promovarea romanelor tale dar, îţi dai cu părerea despre chestii domestice şi văd că dai şi din casă! Am înghiţit toate întâmplările pe care le povesteşti la tot mapamondul dar, eu n-am habar de nimic din toate astea! Parcă ne spuneam tot unul la altul! Mie de ce nu mi-ai povestit niciodată? Başca că sunt toate expirate. Nostalgii de bloc, când noi stăm deja de şase ani la casă!

Şi altă gogoriţă! Tu eşti cea care ţi-ai rupt piciorul şi pe blog ai scris că eu mi-am rupt piciorul! Şi bazaconia cu dusul la Câmpina ce-i? Că pe mine nu m-ai dus la Câmpina!

Nedumerirea şi supărarea lui erau în crescendo în timp ce eu mă aşteptam la nişte  laude pentru blogurile mele muncite.  Ascultam fără cuvinte, apoi am înţeles!

-Motănel, mută-ţi urgent mustăţile pe wordpress şi pe blogspot, că precis ai nimerit la cealaltă Doina Popescu la hotnews. Acum, la câţi Popeşti a lasat Dumnezeu, drăguţul pe pământ, nici nu mă mir prea tare. Noroc că s-au născut Bulă, Bulică şi Bulişor, că nici în bancuri nu mai aveai loc de alde Popescu!

Sărbători fericite la toţi Popeştii, la toţi bloggerii şi cititorii de bloguri!

Dacă aţi zâmbit citind articolele mele sau fragmentele de roman, vă aştept şi la anul viitor!

Nu fiţi îngrijoraţi pentru 2012!

Poate cetăţeanul mayaş care calcula şi elabora calendarul a şters-o subit pe lumea cealaltă, fără să aibă timp să-şi termine opera. Şi nu uitaţi: ziua bună începe cu un zâmbet!   BUN VENIT, 2010!!!

CONTABILA ŞI MARINARUL

fragment din romanul  ARDEI IUŢI

 ISBN 978-606-92308-2-4

Am doi buni amici: el marinar, ea economistă. Stăteau la televizor şi urmăreau un ansamblu de dans din Chişinău.

El, proaspăt întors din voiaj:

         – Ce ţâţe poa’ să aibă moldovencele-astea, dom’le!

Ea mirată:

         – Tu la astea te uiţi? Eu am numărat picioarele, le-am împărţit la doi şi am calculat numărul dansatorilor, am adăugat impresarul, coregraful , regizorul de scenă, regizorul de sunet şi toţi auxiliarii, închirierea camionului pentru recuzită şi am calculat cât i-a costat pe ăştia turneul în România şi cât ar fi un cost cinstit al biletelor!

         Le zic: mă, ori sunteţi ţicniţi, ori faceţi bancuri cu noi!

SIFILIS CU PATRU CRUCI (II)

fragment din romanul ARDEI IUŢI    

  ISBN 978-606-92308-2-4
-Irina, avocatul Georgescu a fost unchiul meu. Povestea morţii lui, de-a râsu’-plânsu’, este cunoscută în familie, dar a rămas tabu. In fond, Nucu Georgescu era telectualul familiei, mândria mătuşilor şi, evident, nu putem să-i aburim onoarea. S-a bârfit  la priveghi, şi-au dat coate babele când înfăşurau sarmalele, s-au mai răscolit picanterii mai vechi dar, bulendrele s-au spălat în familie iar în ochii lumii s-au conservat aparenţele!  Nucu, cel mai bun băiat!

         -Zău, Nucu îl chema? Eu l-am ştiut doar de domnul Georgescu!

         -Ei, aş! Îl chema Niţă dar, Nucu dădea bine la femei! Avea în mintea lui o rezonanţă mai virilă! Un tip inteligent şi talentat, pe jumătate ratat datorită complexelor. A suferit toată viaţa datorită cheliei şi staturii. Purta numai pantofi de comandă cu tocuri de opt centimetri şi abia scotea un metru şaizeci! Imaginează-ţi că la cutremurul din 1977 a strigat :cutremuuur!- şi, în loc să-şi salveze copii, a preferat să-şi caute fesul.

         -Adică, cum?

         -Uite, aşa! Ziua umbla la costum şi pălărie, noaptea asorta la pijama un fes gri cu dungi galbene, oricât ar fi fost de cald fiindcă, nu suporta să-şi expună chelia. De altfel, avea doi metri de pălării! Înainte de cutremur, cu câteva minute a făcut duş şi a testat o nouă şi miraculoasă soluţie de creştere a părului. Fiind dat cu zama aia pe cap, îşi lăsase fesul pe te miri unde. A riscat să cadă casa pe el, decât să-i vadă vecinii chelia. După cutremur, când l-au tachinat cumnaţii că era gata să crape de dragul fesului, a bravat că a făcut casa cu mâna lui, ca să reziste la un cutremur de 9 grade pe scara Richter şi a vrut să-şi demonstreze încrederea în soliditatea casei.

         -Mare figură Nucu ăsta!

         -Ei, Irina, de câte ori mă uit pe gaura cheii în viaţa cuiva, nu mai simt nevoia să merg la cinema! Nucu ăsta oricum era cam într-o dungă! La prima vedere părea întreg la cap şi nu-ţi dădea de bănuit! Poate ai fost gros îmbrăcată şi n-ai avut ocazia dar, dacă te întindeai mai mult la vorbă cu el şi purtai mâneci scurte, te studia bine şi din senin îţi spunea:

         -Drăguţă, ai nişte vene excelente! Când ţi-ai luat sânge ultima dată?

         -Cetăţeanul era oleacă vampir?

         -Nu, dar, până să devină avocat a lucrat vreo patru ani ca asistent la un laborator de analize medicale!

         -Aha! Băiatul era defectat de meserie!

         -Eram puşti şi-i fac o vizită anunţată la laborator. Zice: hai salut, vezi că ţi-am oprit un nes şi un sifilis cu patru cruci!

         -Zic: nene, mersi de nes dar, cu sifilisul găseşte-ţi pe altul!

         -Se uită la mine pe deasupra ochelarilor: sifilisu’ este pe lamă la microscop!  L-am recoltat de la o paraşută culeasă cu duba de pe centură! A trebuit să trag sânge de la tot inspectoratu’ judeţean de miliţie, că au ţinut-o toată noaptea în arest şi s-au lăcomit toţi la chilipir! Hai, studiază bine lama, ca să nu rămâi prost!

         -A, şi de atunci te-ai deşteptat!

         -Nu! Doar că am început să port scufiţă!

         -Mă scuteşti de amănunte? Mai povesteşte de jupânu’, că am început să îndrăgesc personajul!

         -Adică fac tumbe ca să te vrăjesc – tânăr, viu şi frumos – şi tu îndrăgeşti personajul decedat! Bravo! Hai să-ţi mai zic de-o ţicneală de-a lui: dacă intra într-o încăpere, bătea delicat în uşă.

         -Normal, băiat educat doar era avocat, nu un linge blide!

         -Da, fato, da’ bătrânul bătea la uşă şi când ieşea din încăpere!

         -Mişto! Adică era atât de distrat, încât nu mai ştia dacă intră sau iese?

         -Noooo! Era prudent! Se temea că dacă stă unu’ de prost sau de şmecher în spatele uşii şi îi dă cu uşa în cap, o să fie dat în judecată!

         -Pe ăsta se vede treaba că l-au defectat toate meseriile câte un pic!

         -Mda! Cred că Nucu lua meseria prea în serios!  Se pare că a avut un accident de muncă în final!

         -Nu te-ai lămurit dom’le că a mierlit-o la curve?

         -Nerecunoscătoare mică! Poate era acolo ca să strângă probe pentru procesul tău!

         -Defilezi prin lobodă, băieţel! Îmi mai eşti dator cu o poveste!

Citeşte şi NĂVLEGU’ DE AVOCAT A ÎNCURCAT CURVELE!

SĂ NU-ŢI IEI BĂRBAT MAI URÂT DECÂT DRACUL!

fragment din romanul ARDEI IUŢI

autor DOINA POPESCU

ISBN 978-606-92308-2-4  

    S-au ridicat de la masă, au achitat nemţeşte şi Bubuici, lihnit de foame s-a impus bărbăteşte:

    – Mergem să mâncăm la o cârciumă cochetă, deschisă până dimineaţa, da’ ăla-i teritoriul meu şi plătesc eu, că am şi eu orgoliul meu de bărbat!

    Irina îţi ţuguie buzele şi lăsă capul pe umărul drept, ca un copil bosumflat.

    Bubuici se enervă:

    – Ascultă, fato! Dacă-ţi dau o bere şi o friptură, nu înseamnă că trebuie să te culci cu mine!… Clar?

    – Nu vreau să-ţi rămân datoare!

    – Nicio grijă, îmi plăteşti în natură!

    – Nu fi porcuşor!…

    – În natură ca Şeherezada! Îmi spui povestea ta cu Tanco.

    Irina căscă ochii de parcă trecea un elefant mov prin Piaţa Universităţii. Urcară în maşină şi în zona discotecii What Not? cotiră pe o ulicioară oprind în faţa unei cârciumi dichisite. Irina era încântată de locaţie, dar amintirile despre Tanco nu îi erau chiar la îndemână şi aproape o podidea plânsul. Îi făcu semn să comande şi pentru ea.

    Bubuici studie îndelung meniul aşteptând ca Irina să-şi şteargă lacrimile care-i aburiseră ochii şi comandă după un sfert de oră de gândire- obişnuitul şniţel cu salată, fără pâine şi fără garnitură.

    – Tanco, Tanco!- suspină Irina.

    Bubuici simţea că dacă nu găseşte o cale să-i schimbe gândurile, seara e ratată:                  – Auzi, de ce îi ziceai Tanco, că-i mare cât un tanc?

    Irina zâmbi.

    – Hai să-ţi spun povestea lui Tanco! Ana, mama lui Tanco a fost o femeie veselă şi frumoasă, rătăcită în chip nedrept de soartă într-un neam de oameni suspicioşi şi neguroşi. A iubit un băiat, pe Grigore dar, cât a fost flăcăul înrobit la cătănie, doi ani îngrozitor de lungi, tată-său, un ursuz şi un mutros, ca şi fraţii mai mari, au obligat-o să se mărite cu un coleg de serviciu, şofer de basculantă mai mare cu 14 ani decât Ana. Sandu, oltean zgârcit dar răzbătător a ridicat gospodărie cu fală cum văzuse în Banat, pe unde muncise pe şantier, dar îi mâncase zilele Anei, numărându-i fiecare bănuţ. Când i se rupeau sandalele Anei, le lua şi le studia cu atenţie, să nu cumva să fie rupte înadins, apoi le cosea temeinic decretând mulţumit: astea mai ţin două veri de acum încolo! Şi de slut, ce să mai vorbim! Urât ca dracul! Şi cum dracul era zgârcit şi nu-şi cumpăra oglindă, era fudul nevoie mare şi muieratic fără egal. Că de, circula pe şosesele patriei şi nu plăteau femeile belet la ia-mă nene la basculantă! P-alea mai urâte şi mai proaste le amăgea Sandu şi le tăvălea, alea mai isteţe şi mai tari în clanţă îl păcăleau ele, îl duceau cu vorba şi când se vedeau în oraş îl stuchiau şi-i strigau: Piei Satană, slutul Pământului! Uită-te-n oglindă sperietoare de ciori! Toate-i ajungeau Anei la urechi şi nimic n-o interesa, dar era mâhnită că amândouă fetele i se izbeau leit lui Sandu, urâte, cu ochi apoşi şi urechi clăpăuge, păr puţin, cânepiu şi mâinile- mai să le ajungă la genunchi! Ciolănoase şi cu labă mare la picior, umblau numai desculţe că le venea mai bine la socoteală. Şi numai într-o gâlceavă o ţineau şi se pizmuiau, că nimic nu le intra în voie şi nu le ajungea!  Un lucru oarecare ajungea motiv de sfadă din spartul zorilor şi pănă pe-nserat! Şi unde nu o necăjeau fetele, îi mânca Sandu ficaţii!

    Viaţa apăsată, cu bărbatul care-i căuta pricină din te miri ce şi punea de câte un scandal strajnic pentru orice lucru mărunt şi neînsemnat o apropia tot mai mult de juvăţ. Până

într-o zi când Sandu a venit vesel acasă, lăudându-se că a fost trecut pe lista cu cei acceptaţi pentru munca în străinătate. Două luni cât au durat formalităţile şi pregătirile, Sandu parcă n-a mai avut nici o pricină de supărare dar, ca să nu-şi iasă din mână o mai înghiontea şi o repezea plasându-şi mitocăniile. Proasto-proasto, ce ştii tu? Eşti cu un secol în urmă! Proasto-proasto!           

    Ana se gândea cu mirare că Sandu, deştept cum se credea nu punea niciodată în balanţă că ea avea liceul teoretic terminat, pe când el abia trăsese mâţa de coadă şapte clase.

 Spunea cu trufie măcar de două ori pe zi: La 14 ani am plecat de acasă şi nu numai că n-am pierit, da’ am acareturi de boier, cu canal în curte şi electrică chiar şi la viceu! Unde mai pui că hrănesc trei toante puturoase care nu-şi merită tainu’!

    Ana robotea ţinând greul casei şi învăţase să nu-l mai asculte! Se mai gândea doar ca la o nălucă la traiul pe care l-ar fi dus cu Grigore. După armată, Grigore a venit în sat şi aflând de măritişul silit al Anei, s-a dus în lume şi dus a fost! Nimeni n-a mai ştiut să-i spună o vorbă despre soarta lui! Până într-o zi… Sandu era plecat în Siria şi fetele erau duse la Craiova la o cumnată. Pe înserat le veni un străin la poartă.

    – O caut pe Ana! Sărut mâinile! Sau poate am greşit casa…Ana se uita la străinul înalt şi drept, cu părul omăt şi vorba domoală. Inima-i spuse că nu era nici o greşeală.

    – Eu sunt Ana. Cu ce treburi? Străinul aruncă o privire prin curte şi zâmbi.

    – Poate m-ai primi la masa de sub nuc, să-mi dai o cană cu apă şi-om sta în poveşti. Eu sunt Tanco.

    Ana aduse apă rece şi dulceaţă de nuci verzi şi aşteptă ca străinul să-şi aştearnă povestea.

    – Am venit cu veşti de la Grigore. Am fost tovarăşi în puşcărie.

Ana îşi duse mâna la gură. 

    – Poate-i alt Grigore… Grigore al meu nu-i tâlhar…

    – Nu, Grigore nu-i tâlhar… Alţii sunt tâlharii! Flăcăul s-a întors din armată şi a aflat că te-au măritat ai tăi cu sila. De disperare a fugit să treacă Dunărea la sârbi. Ca omul prea tânăr şi smintit de durere, nici n-a cântărit prea mult, nici n-a măsurat. S-a dat pe mâna la o călăuză ticăloasă şi a căzut prins.

    Eu mi-am făcut toate socotelile să nu mă ştie nici vântul, nici pământul dar, i-am spus mamei, să nu stea cu inima friptă şi mama s-a dus la biserică să se roage de ajutor. Popa Petrache a simţit-o că nu-i sunt boii acasă şi a spovedit-o. C-o fi avut popa magnetofon sub sutană,… că m-a fi vândut pe arginţi,… vorba e că pe vânzarea popii am stat 12 ani închis! M-au priponit în capul satului, mai sus de cimitir, noaptea la două, dar la proces au spus că m-au luat din apă, când treceam frontiera de stat a R.S.R. Am avut şi o călăuză mincinoasă care a jurat că era cu mine în barcă la prinsoare. Toţi au minţit, până şi avocatul meu din oficiu, care m-a acuzat mai rău decât procurorul. Am albit în timpul procesului. De scârbă, n-am vorbit un an încheiat cu nimeni, dar când l-au adus pe Grigore am simţit că ăsta-i om.

 Ne-am făcut tovarăşi şi ne-am păzit spatele unul la altul.

    Ana duse mâna la piept.

    – Da’ spune mai repede, omule! Grigore când iese?

    Tanco o apucă de mână.

    – Grigore nu mai iese… L-au stâlcit în bătaie aşa de rău, că acum o lună s-a dus… S-a dus vorbind de tine… Ştia că n-o mai duce mult, dar spera să se libereze, să vină la tine şi să te ţină în braţe, să-ţi facă un copil… Un băiat vânjos, să te mângâie şi să te apere, că-i scrisese mă-sa că Sandu-ţi rupe oasele din te miri ce… În fiecare noapte plângea înfundat în pernă şi se căina că n-a avut curaj să te fure de la Sandu şi să vă pierdeţi urma în alt capăt de ţară. Şi când era furtună şi ploua de trăznea cerul, îl dobora cel mai tare doru’ de tine. Ştia că-ţi este frică de furtună şi că nu te simţeai în siguranţă decât în braţele lui.

    Ana plângea zguduindu-şi pieptul. Îl plângea pe Grigore, îşi plângea viaţa siluită. Parcă trăia viaţa altcuiva. Când se mai linişti din plânsul zguduit spuse încet: şi eu plâng noaptea dar, am învăţat să plâng în surdină să nu mă simtă Sandu şi copii. Plâng în fiecare noapte, până mi se umplu urechile de lacrimi.   

    Se ridică încet şi intră în casă. Se întoarse cu o carte de bucate. O puse pe masă şi scoase din foile ei o poză cu un soldat chipeş. O mângâie şi o întinse spre Tanco fără să ia mâna de pe fotografie. Tanco îi apucă mâna. Ana puse şi a doua mână pe mâna lui Tanco.

    – Eu vreau copilul ăla Tanco! Ai să mi-l faci tu… Aşa o să se-mplinească vrerea lui Grigore şi o să am şi eu un suflet al meu în lumea asta!

    – Gândeşte-te, Ana! Nu-l temi pe Sandu? O să te omoare!

    – Cred că a venit vremea să mă teamă şi Sandu pe mine! Prea dragi îi sunt străinătăţile şi banii mulţi câştigaţi acolo! Îi socotit la chiverniseală şi nu strică el rostul la bani ca să stea în puşcărie pentru mine!

    Şi se iubi Ana prima dată-n viaţă fără silă, dar tot cu gândul la Grigore.

    Tanco se angajă pădurar la cantonul de la marginea satului şi când se înopta venea la Ana prin grădină. Aşa-i plăcea lui Tanco… Să nu-l ştie nici vântul, nici pământul! 

Şi mare mirare-a fost în sat, când Ana născu un băieţel. Cu bărbat plecat în străinătate de vreun an-jumate, Gherghinele satului socoteau că n-au văzut niciun bărbat pripăşit prin bătătură şi băteau cruci dese, întrebându-se de a fost Sfântul Duh ori Ucigă-l Toaca. Nici la botez nu s-a lămurit nimeni când i-a zis Tanco. Pe pădurar îl ştiau toţi de Sârbu. După acte nu-l ştia nimeni, că şefii de la Forestieră erau la oraş şi era singur cuc la canton. Tanco îi zicea doar Ana în nopţile când se iubeau.

    Şi într-o dimineaţă, neanunţat, se întoarse Sandu cu ghiul pe deget şi geamantane ţepene de blugi şi tricouri cu ABBA. Cât se fălea el şi desfăcea geamantanele pe verandă să-l vadă satul cât s-a pricopsit, privirea i se opri pe pătuţul frumos lucrat din care-i zâmbea Tanco cel mititel.

    Se holba ca boul!

    – Fă, Ană, câţi ani are copchilu’ ăsta, fă? 

    – Şase luni, Sandule!

    Sandu îşi scoase tacticos un calculator Thoshiba, mic-cât să-l ascunzi în palmă şi calculă: Şase luni plus nouă în poziţie… cum îi fă, că ai leceu teoretic?Face mai mulţi de doi ani ori mai poţin?

    – Mai puţin, Sandule, mai puţin…

    Sandu, tot mai încurcat în socoteli se holbă la Ana. Zise stropşit:

    – Adică, asta înseamnă că vine că-i al meu ori al altuia?

    – De bunăseamă că-i al altuia! Iese şi din calcul…

    Sandu se scărpină îndelung la ceafă şi chicoti:

    – Ete, proasta de ce fu în stare, vere! Ete, proasta!Proastă, proastă, da’ te duse capu’, ai? Ete, ce-i dădu în minte! Am plecat şi am lăsat-o cu un secol în urmă şi s-a deşteptat proasta! Ete-te, la asta nu mă aşteptam!

    Îşi duse mâna la frunte, ca şi când şi-ar fi amintit ceva. Strigă triumfător:

    – Ştiu! Te-ai dus la oraş cu ia-mă nene cu basculanta şi te-a păcălit un şofer dăştept!

    – Nu, Sandule…

    – Nu? Adică,… nu te-a păcălit? Adică,… ai stat de bunăvoie?

    – De bunăvoie, da’ nu în basculantă!

    Tanco, care aflase din sat că s-a întors Sandu intră val-vârtej în curte, aruncând hăţurile de la şaretă pe stâlpul porţii.

   – Ană, fă-ţi bagajele! Sandule, tu nu mă cunoşti, da’ eu te ştiu bine! De aia o iau pe Ana şi pe băiat cu mine. Al meu e copilul! Şi de te-mpotriveşti, fac moarte de om!

    – Eşti şofer de basculantă?- întrebă Sandu moale.

    – Nu!- zise Tanco scurt.

    – Atunci de camion,… de autobuz…întreba Sandu tot mai dezorientat.

    – Nu!- repetă Tanco pierzându-şi răbdarea.

    – Atunci, ce chichirez a văzut, bre, la tine? Ete prosta, vere! Proastă rău! Ia-o dom’le şi du-o unde vrei, că io-s şofer şi găsesc mâine alta! La acareturile mele înnădesc imediat una mai tânără! Aşa-s io! Am boală la tinere! Năravu’ meu de când mă ştiu!

Sandu privea mulţumit gospodăria cuprinsă, când se lovi brusc peste frunte:

    – Da’ să fim înţeleşi! Fetele sunt ale mele şi nu pleacă nicăieri! Am acte pe ele! Le-am adus blugi şi carpete de zestre. La a’ mică Răpirea din Seray şi la a’ mare Căprioare.

    Ana privi spre fete. Să hotărască fetele, zise ea. Fetele se uitau încântate la geamantanele burduşite ale lui Sandu şi înţeleseră imediat că acolo-i belşugul:

    – Tată, noi rămânem cu tine. La mama om merge în vizită!     

    Tanco, care-l simţise pe Sandu- leu cu cap de muscă- până să apuce bagajele şi copilul îl mai încolţi o dată:

    – Sandule! Ascultă la mine! Dacă te pui împotrivă la divorţ, umblu după tine şi-ţi sfarm oasele! La câţi pumni ai cărat Anei, o să-ţi întorc înzecit!

    Sandu făcu feţe feţe:

    – Ia-o nene liniştit şi vezi-ţi de drum! Nu ţi-am zis cum vine treaba, că io-s om ajuns şi şofer de basculantă? Ce să fac io cu proasta? Io am nărav la muiere tânără! Vreau una pietroasă!

    – Ei, încheie Irina, asta-i povestea Anei şi a lui Tanco!

ACUM, ZÂMBEŞTE!

OPERA ŞI APROZARUL

fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă prietenă. Eu fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar, te pui cu dracul de nevastă?  Ajung în port la Constanţa şi mă întâmpină nevasta cu un vecin cu maşina, că de, eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. Până să despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi băgasem picioarele şi zice:

– Bărbate, lasă mărunţişurile că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA. Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant ne ia în Dacie şi ne repede în Bucureşti. Ajungem la timp şi nevastă-mea este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură şi că eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste trei ore. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:

– Marinare, să dai un whisky că te-am scăpat de matracucă. Uite, de consolare o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu, o doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu Matei la un loc nu te-ai distra atât de bine!

Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel şi care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.

Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania acestei doamne. Strajnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar îmi încercam norocul şi o ceream de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu e cazul să-mi caut nevasta, că a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary şi ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!

Bat oraşul voios cărând sacoşile cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi prin toate muzeele. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi îi umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe aici.

– Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă îi zic.

– Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă şi la Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac. Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi- o s-o concurez pe CARMEN!

La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că de: cine era să-mi puie papionul şi na, că am întârziat la operă!

Opera începută… O cucuană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala plină ochi. Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: Hai că avem noroc!   Eu care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: Dragă, doar

n-am dat o mie de dolari pe rochia asta ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă că asta-i de nasul nostru!

Loja… lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei. Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare şi începe să aplaude întoarsă spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era dea dreptul fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon. Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne. Dă domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză acelaşi circ, tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze. Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice:

Marinarule, când sting ăştia lumina o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă în vasul cu flori. Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala iar în picioare ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem cu chiu cu vai la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un  ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu care venise cu noi în autocar. Din două vorbe pricepem că este securistul grupului şi mârâind periculos ne bagă într-o maşină. Doamna protestează că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc.

– Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu marinarule o să mai navighezi în cadă! Iar tu madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping la Paris! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la nici un congres! Kaput!

– Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc?  Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?

– Ce-ai căutat madam în loja oficială?

– Da de unde să ştiu eu suflete că aia-i loja oficială?

– Păi n-ai văzut tabloul preşedintelui?

– Ei, aş! La noi, tabloul lui tovarăşul este pus şi la aprozar!

Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de circ.

Sună telefonul.

– Să trăiţi tovarăşe secretar general. Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială!

– ….

– Da? N-a scăpat nici un ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!

– ….

– Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!

– ….

– Cum? Nu-i tâmpită, e doar simpatică? Am înţeles, să trăiţi!

– Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot totuşi să mă abţin să-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez totuşi o seară liniştită!

PENTRU TINE

DE LA KAFKA LA DOMNUL GEORGESCU(I)

fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ.

Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca – o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi în sfârşit se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat. Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Anei, apoi deschise poşeta – un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi pe un bilet de tramvai mototolit îşi scrise numărul de telefon.

– Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.

Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.

–  Bună, Cici! Ce faci pe aici?

–  Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!

–  Adică tot divorţ?

– Tot!

– Te bate?

– Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!

– Adică e o toană?

– Iubire! Cu unu’ de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?

– Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?

– Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă. Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu’ când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu’, că de fată o chema Pizdelea!

Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute.  Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei.

Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.

– O căutam pe doamna avocat…

– Eu sunt, drăguţă.

– Aa…

– Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.

– Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!

– Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.

– Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!

– Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!

– Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.

– Da’, tu nu mai calci niciodată strâmb?

– Am de crescut un copilaş! Nu-mi arde de aventuri!

– Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!

– Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi cresc copilul. Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!

– Ce meserie ai drăguţă?

– Sunt fotograf la o revistă!

– Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu’ de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu’ de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!

Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia.

Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată.

În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.

– Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu.

Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.

– Cu ce te ocupi, duduie Irina?

Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:

– Fotoreporter la o revistă…

– Aha…Cât câştigi?

– Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,…sume modeste cât să mă descurc.

Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi peste umăr vorbi gros, tabacic:

– Atunci caută-mă în săptămâna mare, că în timpul anului nu fac pomeni!

Anei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă. Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani. Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere. Secretara făcu prezentările:

– Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu’ Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina că-i nepoata mea şi o rupe bărbat-su în bătaie!

Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.

– Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!

Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor la care le iese bunătatea prin toţi porii, dar Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.

– Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.

– Desigur!

– Cu mine eşti în siguranţă! Eu nu o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te ismeneşti. Ne-am înţeles? Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.

– Încă un rând, Marcel!

Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.

– Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea! Umblă cu femei, lipseşte de acasă, urlă de cade varul de pe pereţi şi bani în casă nu mai dă de jumate de an. Şi fraţii lui ţin cu mine!

– La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!

– Să vă povestesc…

– Nu-i nevoie. Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!

După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că de fapt progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danellodar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi care, după ce le mânca banii pleca la vânâtoare de alţi fraieri. Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.

– Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!

Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă la limita apoplexiei strigă:

– Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu’ bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu’ de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu, şi Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!

Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:

– Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?

Fără să îşi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:

– Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!

– Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!

Georgescu îi făcu Anei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie.

Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea. De unde să-l iei dom’le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?! La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat.

Se făcu apelul părţilor.

– Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!

– 29 noiembrie! Şi nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat.  Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale!

Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.

– Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?

– Da’ ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ, dar asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina. Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!

– Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!

– Tocmai asta-i, că s-a răcit!… Dacă-ţi spun că mori de râs!… S-au întors din puşcărie gealaţii lu’ Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu’ Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!

– Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier!

– Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!

citeşti şi continuarea

SIFILIS CU PATRU CRUCI (II)