CAPITOLELE III şi IV din romanul COMISIA ZÜRICH


Comisia ZÜRICH este un roman de aventuri, intrigă, dramă, crimă şi răzbunare, acţiune cu ritm alert, de cavalcadă, specific scrierilor marca Doina Popescu. Roman scris cu nerv şi vervă comică într-un ritm antrenant combină zornăitul banilor cu lăcomia bancherilor, unde altundeva decât la ZÜRICH, capitala mondială a banilor. Alte romane scrise de mine sunt DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ şi ARDEI IUŢI. Pe bloguri v-am obişnuit cu proza mea afurisită dar sunt cu adevărat fericită când mă pot dezlănţui pe parcursul unui roman. Lunile trecute am publicat Prologul şi primele două capitole din romanul COMISIA ZÜRICH. Am transformat romanul într-un format e-book şi vă ofer şi capitolele III şi IV cu menţiunea că sunt ultimele pe care le public cu titlu gratuit. Dacă vă place stilul în care scriu, celelalte cinci capitole le puteţi citi achiziţionând romanul contra sumei de 28 de lei cu toate taxele incluse. Am păstrat preţul de 28 de lei şi pentru romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ. Cum norul vulcanic ne cam ţine în casă vă urez spor la citit!

Click pe copertă ca să citeşti Prologul şi primele patru capitole.

COMISIA ZURICH

COMISIA ZURICH

Spor la citit! 

Reclame

ŞAMPANIE LA PET


         Nişte amici de-ai mei sunt invitaţi la o nuntă cu sclipici în capitală. Cum viaţa românului nu curge pe un program riguros ca al neamţului, în dimineaţa nunţii s-au adunat toate nerezolvatele anului.

         Ea la coafor, el în târg, au ratat pe rând cununia civilă, biserica şi fotograful şi gata-gata să rateze şi o parte din masă.

         Întrând în Bucureşti, aglomeraţie pe DN1, jale! Pe la Băneasa calculează că le-ar lua o veşnicie să meargă la nişte prieteni în Berceni să se schimbe. Ochesc o stradă largă, pustie şi hotărăsc că este locul perfect pentru schimbat în haine de gală: nici nu-i vede careva, nici nu-i jefuieşte. Pentru siguranţă blochează uşile.

         Cam fiţoşi ei de felul lor dar, ce să-i faci: timpul îi presa şi se mişcau în grabă fără se se mai formalizeze. Se dezbracară în mare viteză. Locul strâmt, disconfort maxim: ia sutienu’, dă-mi cămaşa.

         El rămâne în chiloţi, doamna în bichini şi sutien drăgălaş. Se privesc şi îi umflă râsul.

         -Iubito, dacă n-am fi aşa de presaţi de timp, n-ai scăpa!

         -Cred că oricum nu scăpăm nici unul!- zice ea privind pe geamul şoferului cum opreşte o maşină de poliţie.

         Un poliţist negricios se apropie ţinând o staţie mobilă într-o mână şi bastonul de Garcea veritabil în cealaltă:

         -Actele la control şi mâinile la vedere pe volan!

         -Vedeţi cam multe filme! Aveţi impresia că scot vreun pistol?- întrebă amicul.

         -Nu, mi-e frică să nu-i scoţi duduii sutienul, că aşa a făcut unu’ acu’ un sfert de oră?

         -Hai, dom’le, fii serios, ce-s nebun?

         Între timp, amica copleşită de penibilul situaţiei dă se să îmbrace.

         -Nooo! Nici o mişcare până nu vin jandarmii şi nu se fac fotografii!

         -Eşti nebun, dom’le? Ce fotografii? Ce vrei de la noi?- zice ea alarmată.

         -Ce vreau? Ce vreau? Adică încercaţi să mă mituiţi?- zice Garcea cu ochii în buletinul amicului.

         -Nu dom’le dar, uită-te mai repede în acte şi vezi-ţi de drum!

         -Băi, mie să nu-mi vorbeşti aşa! Vă fac poze, vă duc la secţie şi vă întocmesc proces-verbal !- zice poliţaiul important deschizând şi buletinul ei. După un moment de stupoare poliţaiul vorbeşte la staţie: Bă, nu mai veniţi cu duba, că perverşii ăştia nenorociţi sunt căsătoriţi! Da, ştiu, toţi sunt căsătoriţi, da’ ăştia sunt căsătoriţi între ei! Da, anulăm! Nici presă, nici nimic! N-are haz!

         -Şi tu, calicule, data viitoare să vii cu o paraşută, că noi nu ne pierdem timpul de pomană în dispozitiv! Valea!

         Fără să priceapă mare lucru, s-au îmbrăcat în viteză, bucuroşi că au scăpat cu darul întreg.

         Amicul îşi privea cu coada ochiului nevasta, necăjit de umilinţa îndurată dar, nu zise nimic până la restaurant, de teamă să nu-i cedeze nervii şi să o vadă plângând.

         Ajuns la nuntă, după două pahare, el, bun prieten cu naşul mare o scapă:

         -Naşule, să-ţi spun drept, mare mirare că am ajuns, că era gata-gata să ne petrecem noaptea la poliţie. Şi-i spuse povestea pe îndelete.

         Naşul, ciupit bine şi căpiat de râs îi spune:

         -Băiete, ai scăpat ieftin!  Pe mine m-au prins săptămâna trecută cu o ciută de 19 ani şi am decartat 300 de euro ca să nu cheme duba şi televiziunea! M-am zgârcit să mă duc la un hotel, că în Bucureşti  ăştia au preţurile nesimţite şi m-a pişcat potera de m-a zvântat! Cu banii ăştia o cotoiam pe Gladiola de zece ori!

         Naşul răsturnă un pahar de whisky pe gât şi întrebă mirat: Auzi, da’ poliţistul avea dreptate! Eşti cam pervers, tăticu’! Ce dracu’ căutai cu nevasta acolo? Nu te-ai îndurat la două-trei bonuri de masă pentru ceva prospătură?

         -N-ai înţeles, dom’le că am oprit să ne schimbăm la festiv pentru nuntă?

         -Ştii ce? L-ai prostit pe tăntălău’ de Garcea, da’ cu mine nu ţine flăcău! Adică vii tu din fundul ţării şi nimereşti din întâmplare taman în fieful amorului liber ales! Mă laşi! Pe faţa mea scrie că beau şampanie la pet?

De REVELION închideţi televizoarele!


Între bucuria că se încheie cel mai apăsător an din ultimii 20 şi teama pentru ziua de mâine, vom petrece Revelion 2010.

Dacă vreau să mă gândesc la ceva ce mi-a făcut plăcere în epoca întunecată, îmi rămâne chipul drag al educatoarei mele, doamna Apostolache, de care mi-e dor şi după 35 de ani la fiecare 15 septembrie şi la fiecare vacanţă de iarnă.  Şi, binenţeles… revelioanele. Minunatele emisiuni de revelion în care, în scheciuri pritocite şi meşteşugite Stela Popescu şi Arşinel ocoleau ce ocoleau regimul şi până la urmă tot îi mai înfigeau nişte bolduri în ureche. Revelion ’78 fără Toma Caragiu şi Revelion ’84 fără Nea Mărin şi Nichita Stănescu au fost singurele în care bucuria nu mi-a fost întreagă. Revelioanele maneliste anunţate de televiziunile comerciale anul acesta, ca şi în anii trecuţi m-au dezamăgit, pentru a câta oară?

Mă întreb dacă percepţia valorii şi simţul ridicolului a amorţit la toţi acesti realizatori de programe sau criza economică, bat-o vina, dictează şi aici.

La mulţi ani, doamnei Stela Popescu! Vă iubim!

I-O DĂ CURATĂ!


Fragment din romanul Comisia Zurich

 ISBN 978-606-92308-0-0

Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom. Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă c-o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.

– Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici – cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!

Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:

– Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.

– Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.

Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:

– Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…

– Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…

Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.

Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu.  Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.

Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…

Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!

Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă,  pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…

–  Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai  stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…

Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.

Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?

Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.

Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi – culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.

Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:

–  Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.

Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .

Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!

PENTRU TINE