Naivitatea savanţilor germani

Cu ani în urmă aveam o Lancia Prisma diesel, puternică sportivă şi cu un consum insignifiant. Cu jale în suflet am vândut-o unui amic, director de tipografie. Mi-a dat omul avansul şi s-a urcat la volan, cu nevasta lângă el, să facă o tură pe la Ploieşti, să se laude cu bijou-ul. Peste o oră mă sună:

-Şefa, m-am uitat după cracii la o paraşută şi am intrat în fundul unuia!

-Păi, nu ai nevasta lângă tine?

-Ba da, dar ne-am uitat amândoi!

Cu vreo trei ani în urmă, iau copiii de la bazin şi, oprită fiind la o trecere de pietoni, intră un Matiz în fundul maşinii mele. Ca fapt divers, mie mi-a îndoit oleacă numărul dar Matizului i-a dispărut toată faţa.

Cobor şi dau cu ochii de doi puşti:

-Măi băieţi, dar nici n-aţi mimat măcar că frânaţi! Ati intrat voios în caşcaval!

-A… ca băieţii! Ne-am uitat după bunăciunea aia cu fustă mini de la bancomat şi n-am văzut că aţi oprit! Ce-i frumos place şi lui Dumnezeu!

Deci, la acest comportament specific unei largi categorii de şoferi, vin savanţii germani de la Universitatea Freie din Berlin cu o maşină coordonată integral de puterea gândului. Ori nemţii sunt tâmpiţi, ori maşina este proiectată exclusiv pentru cei cu gânduri inocente. Dar chiar şi aşa, dacă nu mă uit după gagici ( de obicei nu mă uit!) dar mă gândesc la o shaorma? Ei, nu derutez procesorul maşinii? O shaorma picantă accelerează ori frânează minunata machinetă?

Mă întreb ce reacţie ar avea o maşină într-un sens giratoriu, în timp ce şoferul ei evaluează nişte silicoane!

STUDENTA CU TOCURI DE 12

Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5   

Duduca era elevă la cel mai bun liceu din oraș. Avea cei mai frumoşi ochi albaştri care s-au pomenit și niște depresii greu de pansat. Paltonul ponosit, pantalonii din fulare şi bretonul tăiat strâmb şi bocciu, făceau din ea mai degrabă o apariţie bizară, decât o fiinţă ştearsă, cum singură se eticheta. O chema Isabela dar, parcă toată lumea-i uitase numele, ori îl socoteau prea nobil pentru o ființă atât de neînsemnată. Îi ziceau Duduca.

   Colegii de clasă o considerau îngrămădită, o ciudată pe care o evitau crezându-se superiori. Un hohot de râs a zguduit liceul când Duduca  anunţă că va candida la Drept. La Drept? Olala! Chiar la Drept? Era o concurenţă turbată! Nici o şansă, au spus toţi în cor!
Duduca învăţa cu îndârjire la istorie și literatură, ignorând complet restul materiilor. Spre stupefacţia generală, a intrat. Primul drum cu Naşul ca studentă, Arina și Duduca l-au făcut în acelaşi grup. Era jenată de hainele ei ponosite dar, se tunsese pentru prima dată într-o frizerie şi, cu bretonul tăiat drept, ochii ei albaştri erau şi mai mari şi mai frumoşi. Îi mărturisi Arinei cât este de amărâtă de hainele ei sărăcăcioase. În aceeași gașcă, era o fostă colegă cu ambii părinţi medici, îmbrăcată cu mare cheltuială.
–Duduca, ţie-ţi place cum este îmbrăcată Cori?- o întrebă Arina.
–Şi încă cum!
–Tu, care eşti o frumuseţe, eşti superbă chiar și dacă-ți pui pătura-n cap! Cori, cu toate că are haine scumpe, e urâtă și basta! O să termini facultatea, o să devii juristă şi te vei îmbrăca din Neckermann. Gata! Fruntea sus!
De la o vreme, Arina n-a mai întâlnit-o pe Duduca, dar veştile curgeau din toate părţile: Duduca poartă numai pantofi Guban cu toc de 12, fuste mini din piele şi decolteu obraznic. Decolteul o prindea la fix, fiind după mamă unguroaică, avea acea tușă sexi, scrisă-n ADN. Duduca s-a mutat din cămin şi şi-a închiriat apartament pe Magheru. Duduca a dat cartela la o colegă săracă şi mănâncă numai Gordon Bleu la Lido şi Ambasador… Duduca circulă numai cu taxiul… Duduca trăieşte cu un doctor negru…
Mergând cu trenul, evident, cu Naşul, toată lumea o bârfea pe Duduca.
Elena, fără a fi descendentă a celei pentru care a fost arsă Troia, ori a celorlalte nefaste purtătoare al acestui nume în istoria nației, rosti cu dispreţ:

–Dacă mai aud un cuvânt despre Duduca, fac alergie! Oricând, oricare din noi, ne putem cupla cu un student negru sau arab şi putem trăi pe picior mare, ca Duduca! Dar noi suntem fete cuminţi, nu curve latente!
Atunci, sătulă de bârfele lor, ele, care n-o plăcuseră pe Duduca nici fată cuminte şi modestă, nici frumoasa Bucureştiului, Arina și-a ieşit din fire:
–Uite ce-i Elena! Fără supărare! Să fii salteaua unui negru ori arab, recunosc că nu-i mare brânză! Dar tu, care porţi 41 la pantof şi tragi 93 de kilograme la cântar, poţi să-ţi dai jos hainele modeste, fiindcă orice ai pune în loc, n-o poţi egala niciodată pe Duduca. Şi poţi să probezi o tonă de lentile de contact! Ochi albaştri, strălucitori şi inteligenţi ca ai Duducăi n-o să capeţi! Şi nici sufletul ei bun şi îngăduitor! Mai lasă-ne!
Elena şi Violeta, singurele fete din grup s-au opărit năpraznic şi-au plecat în celălalt capăt al vagonului dar, băieţii, vreo zece la număr, au aplaudat zgomotos.

Într-o zi, Arina a întâlnit-o în magazinul Eva, pe Magheru, la braț cu doctorul negru. El o sorbea din ochi, îi vorbea cald și atent; ea îi răspundea cu drăgălășenie; era fericită. Bine făcut, cu trup atletic și cap frumos, Arina l-a botezat spontan zeul de ciocolată! Atunci a înțeles: banii doctorului erau doar bonus! Cei doi se iubeau! Erau din aceeași poveste!

 

 

 

 

PUTEREA MINIJUPULUI

Locuiam într-o casă naţionalizată, în centrul oraşului şi unul din vecinii mei cu care ne mâncam amarul la comun era Grasu, vecinul meu de 220 de kile sau mai mult.

Fusese fotograf în tinereţe şi de la nişte acte false făcuse şi un pic de puşcărie. Într-o zi, un civil autoritar, cu legitimaţie de MI(Ministerul de Interne) îmi bate în uşă să-mi ceară nişte referinţe despre Grasu. Vizita lui îmi pica de-a curmezişu’  fiindcă tocmai  probam o fustă mini şi aveam program de promenadă.

La mănăstirea noastră nu erau admişi bărbaţi în casă şi, cu toate insistenţele tipului şi argumentele despre secretul de serviciu şi necesitatea discreţiei, l-am ţinut pe holul comun.  Voia o caracterizare a lui Victor Iordache, cunoscut ca un cal breaz drept Grasu, aşa că tipul îşi ia notiţe iar eu povestesc:

-Bun vecin, cumsecade, politicos, îmi cară sacoşile, îmi cumpără lapte dimineaţa, bla, bla, bla… Portţigaretul lui madam Mery, nevasta lui Grasu se iţea sub geam, semn că o ureche ageră ne monitoriza, iar eu mă distram, băgând din top. Tipul stătea cu fundul pe lada de zestre a lu’ madam Călin, care acum ascundea albiturile şi batistele de-nmormântare ale bătrânei şi scria într-o agendă sprijinită pe masă toate ciocele pe care le-nşiram eu.  Casa fiind înaltă, accesul se făcea pe scări iar geamul era suficient de înalt, ca madam Mery să stea liniştită, sub el, fără să fie văzută. Însă, eu care stăteam în picioare, aveam alt unghi şi o dibuisem din prima.

După caracterizarea mea violent rozalie, securistul îmi mai pune o întrebare:

– Şi cum îi ziceţi vecinului?

-Domnu’ Victoraş, fac eu frumos. Atunci tipul se uită la mine cu ochii micşoraţi: era clar că nu m-a crezut, aşa că dreg busuiogul, ca să devin credibilă și să-i folosească omului caracterizarea:

-Bineînţeles, domnul Victoraş îi zic în faţă! Pe la spate-i zic normal, ca toată lumea: Grasu, Grasu Contrabasu’…

Mă gândeam cu groază că dacă madam Mery mă dă în primire la Grasu, n-o să mai pot folosi curtea şi poarta niciodată şi voi fi nevoită să intru în casă doar prin geamul de la stradă, destul de înalt şi greu accesibil şi când eram în blugi, darămite când veneam de la liceu în odiosul sarafan.

Tipul se relaxează şi-mi zice vioi, semn că m-am reabilitat:

-Ia fă o piruietă, don’şoară!

Fac un pas înapoi şi execut piruieta, puţin nedumerită. Tipu’ zice:

-Foarte frumos, da’ la minijupul ăsta să porţi un pantof cu toc cui. Adidaşii merg când baţi ţurca pe maidan! Ai văzut don’şoară puterea minijupului?

Îţi spun un secret, dar rămâne numai între noi doi: Grasul ăsta e un mare ticălos şi se poartă mizerabil cu toată lumea. De ani de zile îl ştiu şi este cel mai nesuferit individ. Dar, vezi, puterea minijupului?  Cu dumneata, dar îţi spun sincer, numai cu dumneata, se poartă manierat şi elegant, fiindcă te fâţâi cu minijupu’ ăsta făinuţ. Să ştii că la început, când ai zis că-ţi cară sacoşile am crezut că-ţi baţi joc de mine! Abia pe urmă mi-am dat seama că animalu’ ăsta e şi el puţin bărbat!  Ca să vezi! Chiar dacă nu-i în stare să facă nimica, tot mai tresare la ideea de sex.

Mery era vânătă de râs şi mare minune că nu s-a dat de gol.

A doua zi, sâmbătă, când vin acasă-mi sare inima:  Grasu-n poartă. Casa era pe colţ şi n-avea rost să mai încerc: stătea acolo să pună mâna pe mine. Merg înainte direct spre geam.  Mă strigă cu vocea lui, ce coşcovea pereţii:

-Mâine dimineaţă, la 10, să vii la ceas în Grădină…  Îmbrăcată cu-o bluză roşie, – adaugă el. Şi s-o iei şi pe soră-ta cu tine!

Dau din cap, mă duc la geam, îl găsesc închis şi plec spre Grădina Mare care era la colţ.  Pe seară mă duc precaută spre casă şi, spre norocul meu, curtea liberă. Intru în casă şi nu mai ies. Mă întrebam de ce-mi dă Grasu întâlnire în Grădină şi, mai ales, de ce cu-o bluză roşie. De ce nu cu un ziar în buzunar? Dacă vroia să mă omoare şi să-mi îngroape cadavrul, nu alegea duminica când Grădina era populată… Și nici zona ceasului… M-ar fi chemat mai la dos, în spatele Castelului de apă sau în spatele muzeului.

A doua zi, pun o bluză roşie, o iau surioara mea care-avea vreo șase anişori şi plec bărbată spre Grădină, încrezătoare că, la o adică el, are platfus şi vom scăpa cu fuga.

Grasu era în dispozitiv, lângă ceas. Mă salută jovial agitând un aparat de fotografiat.

Mi-a făcut primele fotografii color din viaţa mea. De atunci am grijă să-mi pun bluză roşie când mă trag în poză. Era Grasu un ticălos, dar prost nu era deloc!

citeşte despre Grasu şi în OMLETĂ CU PATRU CÂRNAŢI