Tâlcuri noi la povești vechi

Într-o dimineaţă, să fi avut vreo patru ani, întorcându-mă cu mama cu sacoșile pline de sticle de lapte, pe strada şcolii, chiar la colţ, (Simion Bărnuţiu colţ cu Leningrad), pe acoperişul unui wc dansau trei copilaşi: Lenuţa Roman, Nicuşor Roman şi Doru Preda. Se ţineau de mână şi dansau o horă stângace, cântând în gura mare:  A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Sinistrul refren m-a urmărit toată viaţa: o casă pe colţ, un wc zărit într-o curte în Chitila, o femeie grasă sau simplul nume de Lenuţa a fost destul să genereze un declic de coşmar: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Doamna Roman murise de icter iar în scurt timp, domnul Roman s-a însurat cu o femeie grasă din cale-afară.

Grasei, copiii îi spuneau mămiţica. Erau slabi, piele şi os, plini de vânătăi şi zgârieturi.

Lenuţa a devenit colega mea de clasă. În afara orelor de şcoală, purta chiloţi şi maieu tetra, fiindcă mămiţica era econoamă: iarna, zdrenţe căpătate din vecini şi ghete stâlcite în ultimul hal, pe ploaie- cizme de gumă şi un fâş caraghios.

Învăţătoarea o întreba de ce este plină de vânătăi:

-Am fost rea şi mămiţica m-a bătut, ca să mă facă mai bună!- răspundea Lenuţa mecanic.

Mămiţica era prea doamnă ca să muncească, aşa că Lenuţa şi Nicuşor duceau tot greul în casă.

Profesorii îl chemau pe domnul Roman la şcoală cerându-i să intervină în protejarea copiilor dar, acesta spunea invariabil că-şi iubeşte nevasta şi nu vrea s-o supere pentru fleacuri.

Dar, Lenuţa, veşnic flămândă, ne fura pachetele tuturor, inclusiv directorului şcolii, domnul Stănculescu, care avea cabinetul de aeromodelism pe un hol de trecere spre laboratoare.

La un moment dat, directorul îi lăsa intenţionat un pachet la îndemână.

Toţi eram copii necăjiţi şi cu diverse probleme acasă dar, ce se întâmpla cu cei doi frați era terifiant. Uneori ne nimeream să trecem pe drum exact când mămiţica îşi aplica corecţiile şi atunci ţipetele copiilor schingiuiţi ne provocau leşin.

Situaţia ne alarma pe toţi şi, prin clasa a şasea, mai mulţi colegi ne-am dus la poarta grasei s-o rugăm să se poarte omeneşte cu copiii.

Grasa a ieşit la poartă şi ne-a spus răspicat că o iubeşte pe Lenuţa şi se sacrifică să crească progeniturile răposatei.

Atunci, Lenuţa a izbucnit:

-Mămiţica ne iubeşte! Mămiţica este atât de bună, că mă trimite să-i iau îngheţată şi dacă o aduc neatinsă, îmi dă voie să dau o dată cu limba pe ea.

Grecii s-au pus pe sărbătorit. Subit, mi-am amintit de bucuria naivă a copiilor care jucau pe acoperișul wc-ului: A murit, mămica! A murit mămica!

Și, de ce n-ar fi Brăila capitală culturală europeană?

fragment din romanul Fericire la preț redus 

Brăila a fost arsă din temelii de Ștefan cel Mare, de Ioan Vodă cel cumplit, de prințul Rakoczi, de Mihnea cel Rău. Cetatea a fost dărâmată după pacea de la Adrianopole piatră cu piatră! Dar, rescriind cu sânge și jar mitul păsării Phoenix, din cenușă, Brăila s-a ridicat iar și iar! La fel de bătrână ca și Troia, dar nu atât de celebră, Brăila a avut mai mult noroc, Dunărea și fibra bună a locuitorilor ei nelăsând-o să piară! Planul de urbanism unic al orașului, cu străzi ce încep și se termină la Dunăre, casele  cu arhitectură impunătoare, realizate după planurile arhitecților vienezi și parizieni, firmele străine ce făceau comerț cu cereale, ciment, lemn, piei, bursa ce stabilea prețul grâului pentru întreaga Europă, caleidoscopul de naționalități, bogăția armatorilor, personalitățile excepționale în domeniu cultural  și științific, legendara frumusețe a femeilor, efervescența culturală, toate au făcut ca timp de aproape un secol Brăila să fie numită Mica Europă! Diferențele dintre națiile trăitoare pe pământul brăilean s-au combinat și recombinat într-o chimie miraculoasă, rezultând acel ADN brăilean ce a făcut să tâșnească artiști și savanți de talie europeană.

Literatura este vie la Brăila! O herghelie de cai albi gonesc prin Bărăgan, nepăsători la celebritatea ciulinilor istratieni, puțin mirați că au dispărut dropiile, căutând frenetic fântâni cu cumpănă și rătăcind între Dunăre și Siret pe urmele uitaților haiduci! Nu, nu sunt cai albi, sunt frumoșii poeți ai Brăilei, copii nebuni și geniali, îmbătrâniți în iubirile lor pentru chiraline, îmbătați de flori de tei, cu turul pantalonilor agățați în spinii salcâmilor, ascunzându-se adolescentin după castani, bătuți de vânturile complice, aceleași din vremea lui Mihu Dragomir!  Dunărea dă îndrăzneală visului, Dunărea îneacă speranțe, spală lacrimi și poartă șoapte amăgitoare. Fiecare brăilean are o poveste, știe o poveste, spune o poveste! Brăila este o cetate a miracolelor! Cetatea, cea mai frumoasă și mai însemnată dintre cetățile otomane, vai, a fost demolată piatră cu piatră! Praful s-a amestecat cu unda Dunării și cetatea s-a reclădit în sufletele brăilenilor.

Se spune că, să fii poet este păcat al tinereții! Atunci, da! Ori suntem păcătoși, ori avem sufletul tânăr! Și, de ce n-ar fi Brăila capitală culturală? Au nu știți, dragilor, că la Brăila și pietrele și zidurile și vânturile spun povești?!

Dorim să fim iarăși ce am fost și mai mult, dacă se poate!