Cronică de carte: Comoara Doinei Popescu


http://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/72745-cronica-de-carte-comoara-doinei-popescu-fascinantele-aventuri-ale-unui-copil-al-dunarii

* Doina Popescu-Brăila – Copilul Dunării, Editura Torent Press, Brăila, 2015

În aceste zile, când face furori pe marile ecrane „Comoara” lui Corneliu Porumboiu, scriitoarea brăileană Doina Popescu repropune cititorilor un alt fel de comoară, aventurile unui copil al Dunării, Niţă, care o să vă aducă cu siguranţă aminte de Nică al lui Ştefan a Petrei şi de alţi mari eroi ai literaturii pentru copii… Dacă vă gândiţi la Mark Twain este ok (de altfel, o ecranizare a lui Tom Sawyer s-a filmat aproape de Galaţi şi Dunărea poate fi înfrăţită, însurorată cu Mississippi!), chiar şi la Sadoveanu din „Dumbrava minunată”, iar dacă tot am făcut referiri cinematografice, Doina Popescu adoptă sui generis maniera în care Benigni turna filmul „La vita e bella”, tratând ocupaţia germană a satului Stăncuţa cu mult umor, dulce amar, parcă în opoziţie cu un text care a dus la ecranizarea filmului „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte!”…

Aşadar, suntem în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi vom cunoaşte nemaipomenitele aventuri ale lui Niţă şi ale prietenului său cel mai bun, Toderaş, gânsacul moţat.

Cartea chiar începe cu un capitol intitulat „Comoara turcilor”, în care se povesteşte despre isprava unor strămoşi ai personajelor, care au făcut un mic act de sabotaj, patriotic, dacă vreţi, răsturnând o barcă în care era aur şi ucigând doi „turcafleţi”, pentru care au avut multe remuşcări…

Auzind legenda, micul Niţă tot va căuta cu ochii deschişi pe fundul Dunării comoara… dar va păţi precum găina din poveste, care a găsit o mărgică. În cazul lui, un ciob verde… Un ciob prin care se vede o lume fascinantă, reînviată, dacă nu chiar inventată pe ici, pe colo de către autoare, posesoarea unui umor straşnic, pantagruelic, o lume care este chiar comoara Doinei Popescu, cu personajele ei pitoreşti, precum bunica Dobriţa, mama lui Niţă, „tartoriţa” care i-a mâncat sufletul scriitoarei în copilărie, pentru că, da, v-aţii prins, între scriitoare şi personaje sunt nişte legături de rubedenie. Cert este că tartoriţa nu i-a mâncat tot sufletul, i-a mai rămas să scrie măcar nişte cărţi care merită atenţia… Niţă e un fel de Bulă sub ocupaţie nazistă, sau un Păcălici, demn urmaş al lui Păcală, care-i pedepseşte în felul lui pe cei nedrepţi, nu numai nemţi, dar dintre aceştia din urmă, unii chiar ajung în prima linie a frontului pentru că nu au fost… cuviincioşi cu Niţă. Dar pedepsiţi şi surorile mai mari, ţăţicile, un bătăuş, chiar şi învăţătorul! Când Niţă se mai şi îndrăgosteşte, fandaxia-i gata! Fetiţa, pe numele ei de regină, Cleopatra, nu-i de ici, de colo, ci dintr-o protipendadă locală… Salvând-o de la înec, Niţă devine un erou şi pentru rudele fetiţei, băiatul fiind invitat în înalta clasă! Prilej de alte şi alte situaţi comice! La un moment dat, ba chiar de mai multe ori, cartea capătă şi valenţe de roman poliţist, dacă nu chiar de unul cu fantome: sunt investigate cu metode non-conformiste o crimă făcută de nişte ciobani, de fapt de unul, dar nu spunem mai mult! (Niţă este trimis „ucenic” la stâna unde era criminalul!), dar şi una făcută de nişte circari! În primul caz, Mioriţa este răstălmăcită inteligent, cu acelaşi haz nebunesc. În carte se mai vorbeşte pe undeva, într-un moment, chiar despre un caşalot pe Dunăre, iar când o mare inundaţie vine, Niţă nu pierde prilejul de a deveni din nou erou, salvând un prunc nou născut! Pline de umor sunt şi secvenţele în care chestiuni delicate de limbaj, în care, de pildă, fuduliile de berbec sunt numite cât se poate de neaoş, pot duce la sfărmarea câte unui univers întreg: precum acela al iubirii dintre micuţii Niţă şi Cleopatra! Deoarece, când, la ziua de târg, mama Cleopatrei, îndemnată indirect de Niţă să comande fudulii, „chestii foarte gustoase”, află ce sunt fuduliile, conchide ferm că Niţă este un pervers mic şi că nu are de ce să continue idila! Un accident care o lasă pe cucoană „despuiată”, cu toată dantelăria fină de la Paris, îi întăreşte hotărârea de o duce pe Cleopatra în capitala Franţei pentru totdeauna… Un episod poate aşteptat la o scriitoare care promite o carte intitulată „Despre sex în gura mare”! Lăsând gluma la o parte, exceptând ultimul text, un fragment din romanul „Comisia Zürich”, unde parcă Terente şi podoaba sa nu prea au ce căuta, cartea este o surpriză mai mult decât plăcută, cel puţin pentru publicul ţintă: copiii şi adolescenţii, chiar şi cei care se ascund în cei mai bătrâni dintre noi! Dacă Niţă şi Cleopatra se vor mai întâlni, vă lăsăm să descoperiţi! Poate chiar într-un text cu, poate, ultimul haiduc din Balta Brăilei!

 

 

Anunțuri

Haiducii Brăilei


Treburile firmei mi-au croit drum pe la Stăncuţa, satul lui Niţică şi al bulgăroaicei, apoi m-am îndreptat spre Berteştii de Jos. Eram nerăbdătoare fiindcă aveam să întâlnesc un colaborator care-mi promisese  să mi-l prezinte pe tatăl lui şi, poate aveam norocul să-mi povestească despre Terente şi Danacu, haiducii bălţilor care-şi făcuseră veacul prin meleag. 

Îmi face cunoştinţă cu nea Costică Niculae, un bărbat în putere, ce nu-şi arată cei 86 de ani şi bătrânul începe să povestească în forţă:

-Prin părţile noastre era un haiduc de-i zicea Manole. Ţinea cu oamenii şi tot ce prăduia de la nemţi împărţea cu amărâţii. Avea hogeac în bălţi şi nu era chip să pună potera flinta pe el, că şi oamenii ţineau cu el şi nu-l dădeau prins.

Eu ascultam cu gura căscată. Fiul îi zice bătrânului:

-Hai, bre, lasă-l pe Manole şi zi-i de Terente!

Bătrânul continuă imperturbabil:

-Şi mai era pe la Stăncuţa un năzdrăvan de copil, dintr-o familie cu doisprezece copii, de-l botezase mă-sa Niţă. După ce că ţăţicile-i mâncau zilele mezinului, îi făcu şi bulgăroaica un pocinog şi-l băgă argat la ciobanul Gorgovan, om aspru ce-i rupse oasele cu munca şi-l mai şi zvânta cu bătaia. Ciobanul ăsta avea doi feciori şi ăl mai mic se iubea cu berbecul! Ha, ha!

Ascultam fără să respir cum povestea bătrânul cartea mea, „Copilul Dunării”.

Fiul bătrânului intervine iar:

-Hai tată, povesteşte de Danacu şi Terente!

-Stai măi, să termin întâi cu Gorgovan şi cu Niţică!

– Ei, nu mai povesti cartea, că doamna o ştie! Ea a scris-o! A venit să-i zici de Terente şi Danacu!

-A, da?! Cartea asta mi-a plăcut foarte mult! Am citit-o de două ori! Mi-a plăcut că m-a ţinut în priză! Io am fost electrician!- zice bătrânul pişichier şi-mi face cu ochiul. E scrisă frumos şi personajele vorbesc ca pe la noi, se cunoaste că-s poveşti din zona noastră!

Urmărindu-i privirea, văd un teanc de cărţi, chiar sub umbrar, pe băncuţa pe care mă aşezasem. Sub cărţi, un volum din Copilul Dunării, îmbrăcat într-o copertă transparentă din plastic, din cele ce folosesc elevii la şcoală ca să-şi protejeze manualele. 

-Acuma să vă zic de Danacu, tâlhar de loc dintr-un sat vecin ce-i zicea Otmanu. Io l-am apucat… Să vă zic drept, dormea cu pistoalele pe piept şi nu l-ar fi prins, da’ l-a vândut unu’, Frigu, omu’ lui de încredere!…