Brânci în Iad


fragment din romanul Dumnezeu era-n vacanţă     

autor Doina Popescu-Brăila, ed Torent Press 2010

ISBN 978-606-92308-3-1

Eli şi Walter mâncau în tăcere. Costiţele la cuptor erau la fel de gustoase cum le ştia Walter dar mâncarea le cam stătea în gât. Spre surprinderea lor, pe cabană fâlfâia steagul cu zvastică. În sala de mese, care ocupa tot parterul, Icoana Sfintei Feciare fusese înlocuită cu portretul Führer-ului şi – culmea!- Albert, un tip plin de haz cândva, cu care se cunoştea de peste douăzeci de ani, îi întâmpinase cu Heil Hitler. Erau singurii muşterii şi cabanierul stătea aplecat peste un registru, mimând că face un lung şir de socoteli. Nici ei nu aveau chef de vorbă! Urcară în camere, la culcare, imediat ce-şi puseră burta la cale. Mein Kampf îi aştepta pe noptieră. Eli părea indiferent, dar Walter era năucit de schimbările pe care le găsise la cabana lui dragă, iar preferinţele politice ale cabanierului îl făceau să verse. Se răsturnase lumea cu fundu-n sus! Rupţi de oboseală, au adormit imediat. În crucea nopţii, Walter se trezi uscat de sete şi realiză că a uitat să umple carafa cu apă. Îşi luă lanterna şi coborî fără zgomot în sala de mese. Găleata de apă o găsi relativ uşor. Bău lacom o cană plină de apă şi apoi umplu carafa. Lanterna mătură la întâmplare pereţii şi Walter rămase trăznit. Tabloul lui Hitler dispăruse şi icoana cu Sfânta Fecioară era la locul ei, cum o ştia din copilărie. Plecă fără zgomot în cameră, gândind că Albert s-a ruşinat pentru fapta lui şi a pus icoana la loc. Adormi mai liniştit. Dacă individul mai avea un strop de ruşine poate nu era definitiv pierdut! Dimineaţă, soarele orbitor, prea puternic în puterea toamnei îi trezi pe puturoşi. O omletă deasă, cu brânză şi kaiser şi un castron mare de lapte acru îi aştepta pe masă. Walter se pregătea să-i povestească lui Eli de icoană, când rămase martz: Hitler era la locul lui. Walter era sigur că nu visase, dar tabloul era acolo ca să-l contrazică… Cabanierul îi trată corect, dar la fel de rezervat. Walter încercă să intre în vorbă cu Albert, dar vechiul lui amic avea gura cusută. Băieţii au plecat să vadă împrejurimile şi, răpuşi de foame, s-au întors spre seară, adică mult mai târziu decât şi-au propus. Fără să fie înţeleşi, se aşezară amândoi la masă cu spatele la Führer. Varza cu ciolan era condimentată-n draci dar straşnic de gustoasă! Ţepeni de varză şi sătui de hălăduială şi de frumuseţile naturii, urcară în cameră la somn.

          -Auzi, mă, Eli, mă! Dacă Hitler a reuşit să otrăvească până şi aerul respirat de vulturi, ne-am dat dracului cu toţii, mă! Eu te-am căţărat după mine la dracu-n praznic, până în vârful muntelui, să-ţi arăt locurile fermecate din copilăria mea dar şi ca să scăpăm pentru câteva zile de scârbele de nazişti cu zvasticile lor şi, uite c-am dat greş, bunul meu prieten. Şi, fotografia Satanei mă obsedează, mă scoate din minţi!

          -Să nu crezi, prietene, că-i o fotografie oarecare! Este o fotografie cu autograf. Uite celebra semnătură: A HITLER! Adică asta poate să însemne că fundu’ meu de evreu puturos, probabil stă în patul unde, într-o zi minunată a tras băşini ilustre, chiar bravul nostru conducător, providenţialul… Führer…            

          -Vezi să nu iei ceva, amice, că în Mein Kampf, are 13 pagini dedicate sifilisului, ceea ce demonstrează o cunoaştere intimă şi profundă a problemei, cunoaştere pe care nu ţi-o poate da decât experienţa…

          -După părerea mea, ăsta a umblat cu nişte nespălate!

          -Măi, Eli! Tu nu înţelegi ce-i în sufletul meu! Dacă voiam să-mi alung grijile şi amărăciunile, să mă gândesc la ceva minunat, mă gândeam la acest loc splendid, la sălbăticia munţilor şi la cabana asta minunată şi la bunul meu prieten, Albert şi viaţa era iar frumoasă. Perfecţiunea naturii şi soliditatea prieteniei lui Albert au fost reperele mele în viaţă. Acum sunt ca un naufragiat! Te mai am doar pe tine, uriaşule!

          -Hai, Waltere, nu fii amărât! Când eram mai mic, prin liceu, eram îndrăgostit de profesoara de chimie. Ea era cea mai minunată apariţie din viaţa mea! Era suficient să o văd într-o zi ca să ştiu că-mi va merge totul din plin. O brunetă superbă cu bucle studiate, cu cei mai frumoşi ochi, machiată impecabil. Gesturile, expresia, tocurile înalte şi hainele elegante o arătau perfectă din orice unghi o priveai. Mi-aş fi dat bucuros viaţa pentru ea, dacă i-ar fi folosit la ceva. Într-o zi, directorul şcolii mă cheamă şi mă întreabă dacă ştiu unde stă Frau Elsa Weiss. Sigur că ştiam! De câte ori nu rezemasem stâlpul de iluminat din colţul străzii ei, sperând să-i surprind minunata făptură în spatele perdelelor. M-a trimis să-i duc o scrisoare. Am ţopăit fericit până la casa profesoarei, gândind emoţionat că poate mă va invita în casă cât va scrie răspunsul. Am sunat la uşa Elsei aproape hotărât să-i cad în genunchi şi să-i spun că o iubesc nebuneşte, că nu mai pot trăi fără să mă gândesc clipă de clipă la ea, că este sufletul meu, idolul meu… Am sunat prelung şi mi-a sărit inima că nu-i acasă. Eram hotărât să o aştept o oră, o zi sau toată viaţa! Spre norocul meu, au zdrăngănit zăvoarele şi uşa s-a deschis. O femeie scundă, nepieptănată, cu ţigara între degete, îmbrăcată cu nişte pantaloni caraghioşi şi o bluză lălâie, pământie la culoare deschise uşa larg.

          -Bună ziua! O caut pe doamna profesoară!

          -Haide în casă! Elias Braunstein!- zise scurt luându-mi scrisoarea din mână.

         Vocea îmi era cunoscută. În secunda următoare am înţeles îngrozit: arătarea aia cu ochi urduroşi, care mergea târşindu-şi şoşonii rupţi pe holul întunecos era… Elsa. Ce coşmar! M-a invitat într-o bucătărie curată, încăpătoare, cu o albie de tablă aşezată în mijloc pe două taburete şi un morman de rufe aruncate pe jos. Mi-a oferit un ceai dar cui îi mai ardea? Am aşteptat să scrie răspunsul către director privind chipul neîngrijit înconjurat neglijent de laţe, turul pantalonilor căzut ca la moşii de la aprozar, unghiile scorojite: o vacă grasă şi şleampătă care-mi zgâria retina! Am luat scrisoarea de răspuns şi am plecat năuc pe străzi. Uite femeia din spatele femeii!- mi-am zis sufocat de amărăciune.

          -Nu-i rău, amice!- zise Walter râzând. Dacă te însori cu o astfel de femeie se poate spune că ai deja două femei! Era mai rău dacă era doamnă acasă şi urduroasă când ieşea pe stradă! De-aia se zice că femeia perfectă este bucătăreasă la bucătărie, curvă-n pat şi doamnă-n societate!

          -Nu-i de râs, prietene! Idolul meu se sfărâmase şi eram rătăcit! Elsa fusese singurul meu ciob de lumină, minunea cu care mă culcam în nopţile geroase de iarnă în camera înţepenită în care nu se făcuse focul niciodată! Viaţa mea nu mai avea niciun haz! Fără Elsa nu mai aveam nimic!… Doar frigul care mă înconjura şi foamea care dădea, ticăloasă, de-a dreptul!

          -Eli, idolii sunt de sticlă şi se sparg… Cu cât este mai înalt soclul, cu atât mai rău se sfărâmă în cădere.  

          -Ei, Waltere, probabil amărăciunea vecină cu disperarea pe care mi-a produs-o mie cealaltă faţă a Elsei te cuprinde şi pe tine acum cu Albert! Hai să tragem un pui de somn, prietene!- zise Eli şi adormi imediat.

         Walter se foi muncit de gânduri. Albert, băiatul vesel şi curajos cu care se cocoţase de atâtea ori pe munte, prietenul de ispravă din copilăria lui, se tăvălise în lăturile naziste şi se comporta ca un străin rece şi intangibil. S-au dat de-a rostogolul toate valorile, e drept, dar sunt oameni în care a crezut şi care ar fi trebuit să-şi conserve fibra cinstită. Că a venit valul şi a scos gunoaiele la suprafaţă-i una. Dar oamenii adevăraţi pe unde s-au pitit? Walter nu putea înţelege, ca toţi oamenii cu mintea întreagă, să uite de toate valorile umane şi să se lase hipnotizaţi de psihopat. O ţară întreagă, să bată pas de defilare şi să răcnească Heil Hitler!- ca nişte jucării mecanice întoarse cu cheiţa. Şi, când va veni ziua, când istoria avea să-l şteargă pe nebun cu toată mascarada lui şi viaţa normală avea să-şi intre în drepturi, cum vor mai scăpa de ruşine oamenii aceştia? Câte generaţii de germani vor umbla cu capul în pământ până vor căpăta iertarea semenilor şi până vor mai putea privi oglinda?

         Walter avea un rău fizic, căci nu ştia în cine să aibă încredere şi cu cine să se asocieze ca să poată lupta eficient cu fiara nazistă care-i încălecase ţara!… Venise la cabană mânat de speranţa naivă că Albert, minunatul Albert al copilăriei lui, curajosul, eroul, îl va pune în legătură cu o grupare de rezistenţă. Cu siguranţă, în ţara asta era o mişcare secretă care se opunea nebuniei oficiale! Dar nu ştia cum să o găsească şi cum să se pună în slujba ei.

         I se făcuse sete. Aprinse lanterna şi constată consternat că Eli băuse toată apa. Nu-i pică bine dar, coborî în sala de mese, căci nu putea răbda până dimineaţă. Fascicolul de lumină căzu pe icoana Feciorei. Halt! Se apropie şi văzu poza urâtului cu autograf – A Hitler – aruncată neglijent pe un scăunel. Fecioara era în ramă la locul ei. Walter luă apă şi se duse la culcare. Urcând scările, un junghi îi alunecă de sub buric spre stinghia piciorului drept. Durerea îl sâcâia şi nu reuşi să adoarmă. Mintea îi tropăia de gânduri şi adormi abia spre ziuă. Visă pe Hitler  cocoţat pe o piramidă ridicată din volume de Mein Kampf într-un discurs demenţial. Un student se apropie şi dădu foc la cărţi. Totul se transformă într-un rug imens, dar flăcările nu mistuiau nici cărţile, nici pe descreieratul orator. Gesticulările haotice şi răcnetele erau insuportabile. Dimineaţă se trezi târziu, obosit şi neliniştit. Coborî grăbit, căutând icoana. Dezamăgire! Urâtul, cu ţepii zbârliţi caraghios sub nas, era cocoţat pe perete în locul Sfintei. Ce mă-sa, Albert ăsta e nazist de zi şi creştin de noapte? Ce rahat o mai fi şi asta? Vru să-l întrebe dar taciturnul cabanier nu dădea semne că are chef de vorbă şi renunţă indispus… Mâncă singur, în tăcere, căci Eli fusese mai harnic şi mâncase deja.            

         Îi promisese lui Eli că azi îi arată un loc în care se ducea cu Albert şi cu tatăl său pe vremuri şi la care-i spuneau Pintenul Dracului dar durerea ascuţită îi săgeta abdomenul şi aproape nu mai putea călca în piciorul drept. Cu mare greutate urcă scara şi se întinse în pat. Eli era bucuros că nu trebuia să-şi mai omoare picioarele pe coclauri şi rămase şi el în cameră cu o carte în mână. Durerea lui Walter creştea în intensitate şi un sentiment urât, de alarmă, îi prăbuşi curajul. Unde să găsească un doctor în vârf de munte? Se chirci de durere şi se simţi prins în cursă. Zăcu vreo oră şi durerea îl învinse.

          -Eli, durerea este tot mai rea, cheamă-l pe Albert!

          Eli clipi surprins şi, când înţelese sensul cuvintelor, năvăli pe scări. Albert veni frământându-şi mâinile.

          -Ce-ai păţit, Waltere?

          -Un junghi urât la stinghia piciorului mă seacă şi mi-e tare greaţă!

          -Arzi, prietene! Ai fierbinţeală, nu e bine! Te legăm pe o targă şi, ca să câştigăm timp, te coborâm din horn în horn, pe funii ca pe un balot. Ştiu toate scurtăturile şi o să fie bine. De la canton luăm măgari şi, cu puţin noroc, până la miezul nopţii eşti acasă. Am mai făcut o dată treaba asta, cu tata şi, dacă mă ajută amicul tău, o să reuşesc. Şi pe tata l-am dus cu bine…

      Între timp, operativ, Eli strânsese bagajele iar Albert plecă să facă pregătirile de plecare. În câteva minute îl legară de targă temeinic, ca pe o mumie şi se puseră în mişcare. Se mişcau rapid, fără vorbă, toţi trei la fel de speriaţi. Drumul greu şi incomod, datorită tărgii, îi obliga la popasuri dese. Walter nu se plângea dar chipul cenuşiu spunea că-i de rău. La o nouă oprire, pe când Albert îi uda buzele, Walter întrebă: 

          -Nu l-am văzut deloc pe tatăl tău! Ce mai face?

          -L-a omorât Gestapo-ul, după ce a ieşit din spital. Curva lui von Hosch a stat câteva zile la noi. Venea mereu şi ne feream să ne întindem la discuţii cu ea, căci o ştiam ce-i poate pielea. Von Hosch este un alpinist experimentat şi venea des la escaladări dar ea venea în silă, fără drag de munte, numai ca să fie lângă el, să-i ţină lesa scurtă, să nu lase omu’ să respire. Vreme de doi ani n-am avut probleme cu ea, chit că era veşnic nemulţumită şi pusă pe harţă dar, ultima dată i s-a năzărit că trebuie să dăm jos icoana, că acolo trebuie să stea Führer-ul ei. Tata a zis că nu, că icoana e acolo de când s-a născut el. Pistruiata s-a repezit la icoană şi tata s-a pus în calea ei. Von Hosch, care tocmai intra pe uşă l-a împuşcat pe loc. M-au arestat şi pe mine dar, la percheziţia camerei mele au găsit poza asta a Führer-ului cu autograf. De fapt, mă jucasem şi mâzgălisem eu semnătura lui Hitler, copiată după o revistă în care era prezentată o pictură a lui cu un castel, semnată A Hitler. Speriaţi, galbeni la faţă şi şovăielnici, crezând că Führer-ul mi-a dat-o personal, m-au eliberat imediat. Eu altă protecţie n-am! Port mereu trei căţei de usturoi în buzunar şi poza Urâtului cu autograf: am văzut că are leac! Fug spurcaţii ca dracu’ de tămâie! Blestemata de Martha! Sute de oameni zac în puşcării pe năzărelile ei. Cucuveaua asta merită spânzurată…

          –Cucuveaua are două vârtejuri în sprâncene?

          -Da, ai avut ghinionul s-o cunoşti?

          -Am călătorit cu ea în tren.

          -Ai trecut pe lângă un mare rahat, amice! Mare noroc că nu te-a luat la ochi de trădător!

          -Dar, prietene, pe noptiera din camera mea era un Mein Kampf

          -V-am dat cea mai bună cameră şi acolo stă şi Cucuveaua când se cazează la noi. Cartea  spurcată a uitat-o când a fost luna trecută şi ar fi fost numa’ bună de aprins focul dar nu m-a ţinut curajul să mă pun cu dracu’! Tot ea a cerut să ridic şi semnul diavolului pe cabană: steagul cu zvastica . Îl sfâşie vântul şi bate din picior de fiecare dată că-l găseşte ferfeniţă, apoi scoate altă cârpă din rucsac şi mă pune să o schimb. Io am grijă din prima să o slăbesc cu briceagul şi cum bate vântul la noi, repede se face tăiţei.     

          -Albert, te-am judecat strâmb, prietene!- zise Walter gemând. Abia acum înţeleg de ce ziua puneai tabloul urâtului în perete şi noaptea icoana Preacuratei.

          -Lume rea, Waltere! Hai să ne urnim!

         Durerea îl ucidea şi avea impresia că, dacă ar sta chircit, i-ar fi mai bine dar, cum era legat în targă, nu se putea mişca. Dar peste durerea sumbră, încălecă o bucurie nouă care-l însenină. Dragul de Albert nu se schimbase! Minunatul lui prieten din copilărie era tăvălit de Răutatea Lumii, dar nu îngenuncheat. Ziua mima că se aliniază la alienarea oficială dar noaptea, cu uşa închisă şi lumina stinsă, putea să fie el însuşi. Şi, totuşi, pentru a învinge nemernicia, trebuia luptat deschis, pe faţă, cu arma în mână. Răul a năpădit ţara, tocmai pentru că oamenii cinstiţi şi de bună credinţă au stat acasă.  Ah, durerea…Walter leşină.

         Mai aveau de mers cinci minute până la canton.

          -Eli, noi o să rămânem cu Walter. Cantonierul este fratele tatei. Se va duce el acasă la bătrânul Just. Nu ne rămâne decât să ne rugăm la bunul Dumnezeu ca Walter să reziste până vine un medic.  

         La cabana cantonierului, Walter, aproape leşinat, fu dezlegat din targă şi aşezat pe un pat. Cantonierul, impresionat de suferinţa tânărului, încălecă imediat şi porni în galop spre casa lui Just. Forţă calul şi nu se opri decât în curtea casei. Bătrânul primi vestea în tăcere. Era trecut de miezul nopţii. Sună pe doctorul Karel Brandt, fratele lui Leopold, care promise că vine imediat, apoi sună şi pe Leopold. Situaţia era gravă şi avea nevoie de sfatul lui.

          -Bună seara, Leo! Regret că te deranjez la ora asta nepotrivită. Am fost nevoit să-l chem urgent pe dr. Karel şi m-am gândit că este corect să te anunţ. Sper că asta nu va fi o complicaţie în plus la acea problemă.

          -Prietene, acea problemă este rezolvată. Uit-o! Băieţii sunt salvaţi! Vin şi eu imediat cu Karel!

          După aproape o oră, cei doi fraţi însoţiţi de Erna ajungeau la poarta familiei Just. Domnul şi doamna Just, împreună cu cantonierul aşteptau în maşină cu motorul pornit. Un scurt salut cu farurile şi cele două maşini se urniră spre poalele munţilor. Ajunşi la cabană, doctorul intră singur la bolnav. Îl ştia pe Walter de mic. Un copil robust, excelent sportiv, inteligent şi bine educat se transformase într-un bărbat frumos şi putea să parieze, cu succes maxim la femei. Fu mişcat de chipul palid, marcat de o intensă suferinţă. Ochii mari, albaştri ardeau, încercănaţi şi înfundaţi în orbite. Cum stătea chircit pe pat, părea că se mai micşorase. În chip de salut, clipi neajutorat. Medicul îl palpă pe abdomen.

          Obrazul muncit de suferinţă îi arătă că durerea se accentuează la palpare. Abdomen de lemn. Apendicită acută perforată cu peritonită generalizată. Urma şocul septic. Atât.

          -O să mor doctore…-suflă Walter.

          -Eşti atât de tânăr…-suspină doctorul care nu mai găsea puterea nici să-l mintă.

          -Îmi doream atât de mult să merg în Ţara Uriaşilor…

          -Ai febră, băiatule…

          -Nu, nu delirez!… Tante Erna ştie… de mic mi-au plăcut poveştile cu uriaşi şi voiam să merg în Ţara Uriaşilor… acolo unde a luptat şi a învins Hercule hidra… Herkulesbad… era visul meu… Să-i spuneţi tatălui meu…

          -Este afară. Îl chem imediat, să-i spui tu.

      Medicul ieşi. Întâlni privirea bătrânilor şi clătină neputincios din cap.

          -Are să vă spună ceva. Grăbiţi-vă…

      Doamna Just se întinse lângă el în pat şi îl îmbrăţişă.

          -Băiatul meu frumos, ce-ai păţit, dragule?

          -La cabana lui Albert am găsit poza cu scârba de Hitler în loc de icoana Fecioarei. Cred că mi s-a pus pe suflet. Nu înţeleg ce mi se întâmplă dar simt că nu mai am mult. Vă las ca ultimă dorinţă să-l salvaţi pe Uriaş… Salvaţi-l pe Eli! Mamă, tată…iubiţii mei… Vă las un fiu, să-l păziţi şi să vă păzească! Eu l-am iubit ca pe un frate! Am să vă veghez pe toţi din cer! Nu o să am linişte până nu scoateţi răul din ţară! Bunul simţ şi omenia trebuie să dea iar măsura acestui popor! Vă iubesc…Să mă-ngropaţi aici, la izvor, departe de Răutatea Lumii. 

         Domnul Just se duse pe cealaltă parte a patului şi se aşeză smerit lângă fiul său. Lacrimi tăcute şi harnice îi umpleau urechile… Dacă Dumnezeu ar fi fost milostiv, i-ar fi luat pe toţi trei în aceeaşi clipă. Dar Moartea, desfrânată bătrână, avea chef doar de sânge tânăr.

         Geamul fiind deschis, ceilalţi auziseră înmărmuriţi fiecare şoaptă.

         După un timp, medicul calculă că e timpul să intre. Leopold îl urmă.

         Ce tablou crud! Ce soartă parşivă! Doi bătrâni plângând tăcut, aliniaţi cuminţi, ca nişte străjeri ce parcă se oferiseră morţii în schimbul fiului lor!

         Leopold, secerat de milă, ieşi imediat afară să nu strice liniştea cu hohotul de plâns. Era împotriva firii! Bătrânii să supravieţuiască unicului fiu!

         Ieşi şi medicul, căci văzuse multe dar atâta durere îi făcea rău. Eli şi Albert tăceau împietriţi.

         Leopold, simţindu-se inutil şi neputincios, intră în vorbă cu Albert.

          -Nu l-am mai văzut de vara trecută pe bătrânul tău. E bine sănătos?

          -Iarba grasă a crescut deja pe mormântul lui.

          Şi îi spuse povestea pe-ndelete, fără să piardă nimic…

          -Îmi pare rău, băiatule! La drama din noaptea asta, durerea ta îmi mai pune un bolovan pe suflet.

          –Herr Leopold- continuă Albert- într-o zi tot trebuie să-şi facă cineva curaj să scape ţinutul de Cucuvea, căci nu mai e chip de trăit! Câţi oameni îşi vor mai sfărâma vieţile, cu singura vină, că şi-au încrucişat drumul cu ticăloasa?

         Copleşit de tristeţe, blândul profesor de istorie ştia că flăcăul are dreptate.

          -Se strânge funia la par, flăcăule! Nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta! Şi, ascultă-mă pe mine, toate se plătesc aici, pe Pământ!

         Răcoarea aspră a nopţii de toamnă le făcea bine şi stăteau afară, în faţa cabanei, pe nişte buturugi ce ţineau loc de scaune, înconjurând un trunchi spintecat pe jumătate ce închipuia o masă.

         Erna şi cantonierul aşterneau tăcuţi bucate simple pe trunchiul de copac ce ţinea loc de masă. Brânză, ceapă, slănină învâstrată cu carne şi cârnaţi uscaţi, pâine neagră, şnaps şi mai multe ulcele de vin. Nimeni nu se-nghesui să mănânce dar şnapsul le pică bine.  Într-un târziu, când aburii dimineţii lingeau vârfurile copacilor, cei doi nefericiţi părinţi, sprijinindu-se unul pe celălalt, ieşiră în curte. Înaintau tăcuţi, ca cei mai osândiţi oameni de pe Pământ. Eli se ridică alergând, trecu nălucă pe lângă ei şi intră în cameră la Walter. Durerea, care rămăsese de o părere suspendată, se năpusti pârjol în sufletul tuturor.

          -Frate Leopold, cu ultimele puteri, fiul meu mi-a dat poruncă să-l salvăm pe Eli. Jalea-mi ia minţile şi eu nu ştiu ce să fac şi cum să-i împlinesc porunca. Ajutaţi-mă voi, căci dacă nu voi fi în stare să-i împlinesc ultima dorinţă, mă voi simţi pierdut…

         Leopold privea în depărtare ca să-şi înfrâneze lacrimile şi după o lungă chibzuinţă, rosti:

          -Ar fi o cale…

          Erna îl apucă de mână, să-l încurajeze, parcă temându-se să nu se răzgândească.

          În problema pe care o cunoaştem amândoi, Herr Just, eu am găsit o soluţie şi pentru moment tinerii erau în siguranţă. Dar, dragii mei, documentele ultrasecrete pe care le-am găsit în seif şi pe care le-am studiat stupefiat toată săptămâna arată că Noaptea Cuţitelor Lungi a fost doar un exerciţiu pentru eliminarea indezirabililor şi un fel de repetiţie generală. În viitorul apropiat – chestiune de săptămâni – niciun evreu nu va mai fi în siguranţă în teritoriile locuite de germani şi, când spun asta, nu mă refer doar la cei din interiorul graniţelor actuale. Urmează vremuri complicate pentru toţi. Europa va da în clocot! Planul meu este următorul: vom spune tuturor că a murit Elias Braunstein. Blond cu ochi albaştri şi cu statură masivă, Eli aduce destul de bine cu Walter. Va lua  identitatea lui Walter şi-l voi înrola în trupele S.S.  Am să scot mielul din târla de mioare şi am să-l ascund între lupi, unde nu se va gândi nimeni să-l caute. Iar voi, Frau Just şi Herr Just veţi avea fiul pe care vi l-a dăruit Walter.

          Bătrânii se ţineau se mână în tăcere. După un timp, Frau Just murmură stins:

          -O fi bine, o fi rău?

         Herr Just îi cuprinse pe toţi cu privirea.

          -Dacă toţi cei de faţă veţi păstra secretul, Dumnezeu să vă aibă în pază! Să chemăm pe Eli şi să-i spunem…

         Eli apăruse lângă ei ca din pământ… Se pare că auzise toată discuţia. Erna îl privi părinteşte şi vorbi domol:

          -Eli, la mine în sat era o vorbă: să te faci frate cu dracul până treci puntea! Ca evreu, îţi va fi îngrozitor de greu să porţi uniforma neagră cu cap de mort şi să trăieşti printre cei care urăsc tot ce reprezinţi tu! Vei fi martorul multor orori, fără îndoială! Poate vei fi părtaş la unele… Noi îţi acordăm o şansă să-ţi scapi fundul dar, probabil, îţi vom ucide sufletul. Ceea ce facem acum, ca să-ţi acordăm o şansă la viaţă s-ar putea să-ţi pară peste ani doar un brânci în iad. Socoteşte-te de două ori şi taie o dată! Eu ştiu bine ce spun, căci Leo este cam în aceeaşi situaţie. Verführer-ul l-a ridicat în fruntea Gestapo-ului, şef peste Biroul regional dar eu zic că l-a aruncat în cazanul cu catran.  

          -Vă mulţumesc la toţi!- zise Eli. Astăzi mă nasc a doua oară! Şi dacă Dumnezeu a vrut să mă mai nasc o dată ca cetăţean german, atunci veţi fi mândri de mine, căci mă voi strădui de trei ori mai mult decât oricare altul, să devin un excelent ofiţer S.S.

         Herr Just privi buimac în jur, apoi spuse răguşit:

          -Bucură-te, Frau Just, căci chiar dacă ai pierdut un fiu, ai primit în schimb un excelent ofiţer S.S.

         Eli înţelese că a dat-o de gard şi îşi înghiţi cuvintele. Apoi se gândi bine şi îşi zise senin că aşa ar fi răspuns un bun german. I se făcuse o foame grozavă şi mâncarea din faţa sa îi făcea cu ochiul. Dar nimeni nu mânca şi se jenă să mănânce singur. După un timp, se gândi că, pe când era evreu, nu avea nicio apăsare când era vorba de mâncare. Uite, dom’le, ce repede învăţase să fie neamţ adevărat!- îşi zise Eli cu mândrie.

 

Editura Torent Press

Editura Torent Press

Reclame

DE CE E GREU SĂ TE MĂRIŢI


Fragment din romanul FERICIRE LA PREȚ REDUS

ISBN 978-606-92308-5-5

Dacă ne gândim la excedentul feminin de pe planetă, am răspuns deja la întrebare şi discuţia este închisă!

  Să fie oare, atât de simplu?

  Nicio abordare legată de femei nu este prea simplă.

    Dacă întrebi un bărbat, rişti să primeşti răspunsuri încifrate, care să-i mascheze propria dilemă legată de sexul aşa-zis frumos sau de propriile angoase.

    Ce spune trubadurul?

Femei femei, e plina lumea de nebune, 
Cine v-a adus pe lume, cine oare v-a facut?
Bărbați bărbați, e plină lumea de pansați,
De supărați si de-ncordați…

  Interesant este să vedem ce motive au găsit femeile pentru a se eschiva de măritiş…

   Întâlnind o colegă de liceu, sărită de 35 de ani şi nemăritată, mi-a răspuns scurt că multe femei rămân nemăritate fiindcă au un simţ estetic bine dezvoltat.

 Suspectând-o că trişează, i-am amintit că am văzut-o  în compania  unor masculi remarcabili.

   Şi-a păstrat calmul.

   A admis că am dreptate pe undeva, dar a avut parte numai de frumoşi dar săraci, bine situaţi dar însuraţi şi… destui masculi drăgălaşi, bazaţi pe portofel dar cărora le miroseau picioarele!

    Părerea Crenguţei, nemăritată până la 29 de ani:

      –Gelu? Amărâtul n-avea nici cojoc!

    Nicu? Nici nu vreau să-mi amintesc! M-a lăsat în drum şi a intrat să urineze în tufiş.

     Traian? S-a scobit  în nas în faţa părinţilor  mei!

      Sotir? Un zgârcit! Dumnezeule! M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat un suc!

      Pavel? O să fiu sinceră: era atât de bogat că nu m-am mai uitat la amănunte! M-am botezat urgent pe rit vechi, la biserica lipovenească şi niciodată nu îmi lipsesc icrele negre la micul  dejun. Mişto!

    Teo:

    Căsnicia bătrânilor mei de tot rahatul m-a speriat atât de tare, încât am hotărât din start să nu mă mărit niciodată. Dar, pe la 29 de ani, îmi era imposibil s-o mai suport pe maman. Dintr-o dată am înţeles:  singura soluţie rezonabilă, să-mi capăt libertatea, fără vărsare de sânge, era măritişul.  Am zis, am făcut! M-am măritat imediat şi, cum o nuntă nu mi s-a părut suficient, am făcut două: una pentru neamurile ortodoxe ale soacră-mi, cealaltă, sâmbăta următoare, cu papistaşii maică-mi, ca să-i împac pe toţi nebunii! Evident, două nunţi au fost prea mult pentru limita mea de suportabilitate, aşa că am intrat în căznicie[1] cu capsa pusă!

      La început mi s-a părut grozav de important să fiu puţin… măritată.

    Am făcut doi copii, apoi am divorţat. Statutul de femeie măritată nu mă mai satisfăcea! Trecusem la etapa următoare: era esenţial să fiu fericită!

   Miky a fost fatală din liceu! Am rămas surprinsă să o întâlnesc nemăritată la 36 de ani.

   Dar avea argumente serioase:

   –Mi-am dorit un bărbat care să dea din coate, să răzbească în viaţă. Am cunoscut destui bărbaţi frumoşi şi interesanţi dar am luat viteză de fiecare dată, fiindcă am avut baftă doar de tipi capabili doar să dea din… pleoape la televizor!

    Adesea fetele se plâng de ce nu le-au dat bărbaţii:

    Nu mi-a adus mărţişor!

    Nu mi-a adus flori!

    M-a plimbat tot oraşul pe jos şi nu mi-a dat o îngheţată!

   Nu mi-a dat telefon de ziua mea!

   Dar când ei dau, ele sunt tot nemulţumite! Cum, ce dau?

  Bătăi de cap, mâncărimi, palme peste ochi, copii în burţi, papucii…       

  Şi, totuşi, părerea generală este că vinovate sunt tot ele, femeile!

       De ce ?…

       De orice!

       Probleme?

       Cherchez la femme!

   Nu mai încercaţi să daţi tot răul din lume pe femei! Statistic, procentul de bărbaţi ucişi de soţii sau de amante este nesemnificativ.

   Bărbaţii au fost, de-a lungul istoriei, decimaţi în războaie  şi, trebuie să recunoaşteţi cinstit: nu toate  războaiele au fost pornite de femei!

   Dar, trebuie să admit că atunci când au făcut-o, n-a mai rămas piatră pe piatră! Vezi… Războiul Troiei!

   Dar, nu vă amăgiţi, dragii mei!

   Femeia a fost doar pretextul! Adevăratul motiv au fost bogaţiile Troiei! Papa Homer a vrut să dea o notă eroică şi romantică poveştii, praf în ochi pentru a distrage atenţia lumii de la marele jaf!

   Împăratul Traian nici nu s-a deranjat măcar să inventeze pretexte: poate îi lipsea rafinamentul lui Homer sau poate că falimentul imperiului bătea la uşă! Ori, poate, mult mai plauzibil, fiindcă îi plăceau băieţii, nu i-a trecut prin cap să se încurce cu poveşti gen Paris şi Elena !

   La şcoală, pe vremuri, o profesoară stupidă, nu-i dau numele ca să n-o fac vedetă, ne vorbea despre Traian-eroul civilizator!

  Nu! Traian n-a fost erou, ci distrugătorul civilizaţiei geto-dace şi cel care a jefuit aurul şi argintul Daciei. Şi pentru că acum aveau cu ce, Traian a decretat scutiri de impozite la Roma și 123 de zile de petreceri neîntrerupte.

     Au luat romanii peste o tonă şi jumătate de aur şi peste trei tone de argint, dar n-au reuşit să ia toate comorile, astfel că a mai rămas destul şi pentru jaful austro-ungar dar şi pentru Gabriel Resource, motanul care pofteşte caşcavalul de la Roşia Montana!

    Traian a distrus piatră cu piatră cetăţile şi templele dacilor! A ucis şi a luat sute de mii de suflete în robie. Raportat la nivelul populaţiei de atunci şi a întregului imperiu, urgia romană poate fi comparabilă cu victimele lui Hitler. Dar, miopie a istoriei, ticăloșie ori neglijenţă, uzurpatorul Traian are busturi în toată România! Sigur, ne mai răzbună dragii de porumbei…

   Revenind la tema noastră: de ce ne mărităm mai greu? În fond chiar nu sunt calificată să abordez această temă. M-am măritat în prima lună de facultate. Cum? Cam la o oră după ce mi-am întâlnit ursitul! De unde am ştiut că este el? Eu n-am fost prea sigură, intenţionam să mai copilăresc dar, el n-a avut niciun dubiu şi m-a cerut imediat!

     Soacră-mea a zis aprig: Nu! Nici peste cadavrul meu!

     Dar se vede treaba că atunci când vrea Dumnezeu, nici cadavrul soacrei nu contează!

      Ce-i drept, după ce am cunoscut-o pe soacră-mea, cel mai crâncen exemplar de soacră de pe planetă, mi-am zis: Hitler, Stalin, Traian? Nişte cotei!

 

[1][1] Axiomă-Orice căsnicie își pierde s-ul în favoarea z-ului după consumarea lingurii de miere.