Ambulanța pentru Literatură la Gaudeamus


La volanul Ambulanței pentru Literatură mă simt de 17 ani, dar trebuie să mint că am 18, ca să-mi păstrez permisul de conducere!

Anul acesta, Ambulanța pentru Literatură m-a plimbat în Caravana Gaudeamus la Craiova, Cluj și Oradea. Între târguri, am străbătut Ardealul, poposind în mai multe etape în Cetatea Alba Iulia, dar mi-am petrecut și o parte din vară pe Litoral. După târgul de carte de la Deva, m-am retras spre casă pentru a pregăti a 9-a participare la Gaudeamus București. De la debutul meu cu romanul Comisia Zurich, în 23 noiembrie 2009,  Gaudeamus 2017 va marca a 59-a participare la un târg de carte în ipostaza de scriitor.

Lansare Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, Copilul Dunării bilingv, ediție româno-spaniolă.

Joi, 23 noiembrie 2017, orele 15,30, la sala Mircea Sântimbreanu, nivel 7.7, voi avea lansări la romanul Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, dar și la Copilul Dunării, volum bilingv româno-spaniol în traducerea doamnei Gabriela Banu. De precizat că  Haiducul  Dunării și Ménage à trois cu Diavolul sunt cărți scrise în Ambulanța pentru LITERATURĂ.

Mă găsiți la standul 311, inelul cel mai de sus, numit 7.70. Apasă romexpo pentru schița standurilor.

 

 

 

Reclame

Vulpi și corbi


Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor!

Toată lumea a blamat vulpea!

Dar corbul? Nimeni nu s-a întrebat de unde a furat corbul caşcavalul!

Trebuia să i-o coacă cineva corbului, că şi-aşa are mintea odihnită. Îl relaxează gândul că, aşa cum este bine ştiut, corb la corb nu-şi scoate ochii!

Un corb ticălos mi-a furat caşcavalul. Conform practicii americane corbii se împuşcă.

Totuşi prefer o metodă mai paşnică! Îşi aminteşte cineva ce melodie a cântat vulpea?

Morala:  staţi cu ochii pe caşcaval, că se fură prea mult în ţara asta!

Canicula salvatoare


Căldură mare! Pârjol! Iadul își exportă văpaia pe pământ! Cald afară! Aer fierbinte în casă! Cui pe cui se scoate, așa o fi, dar ciocolata fierbinte nu mă convinge. O uit pe undeva… Abandonez canapeaua în favoarea terasei… Mai scriu la roman, mai conversez cu Mark, lupul meu deștept. L-am închis în padoc. Mârâie, îmi răspunde c-un lătrat. Mai arunc un ochi pe Fb. În curte aud un zgomot înfundat. Un lanț s-a rupt, o floare suspendată și-a câștigat libertatea… Vezi Marko, noroc că te-am închis! Pușcăria ți-a salvat viața! A lătrat iar; cred că m-a înjurat… Mai scriu la roman, mai ascult vântul ce se furișează prin copaci. Din casă se aude un zgomot înfundat. Sabrina strigă; alerg… Un tablou uriaș. 135cmx65 cm și-a câștigat libertatea… Sfoara a cedat ți tabloul s-a prăvălit peste canapea…. Acea canapea de pe care m-a alungat canicula! Bună și canicula la ceva! Noroc că Dumnezeu l-a ignorat pe Prea Fericitul și n-a dat cu ploaie! Tentația a fost să zic că m-a înjurat Mark… Dar, îmi amintesc perfect că am protestat de când a fost agățat tabloul cu o firfirică de sfoară… Rugbistule!!!!!!!!!!!!!!!!

tablou

Bucuria cititului…


Fac ce fac și mai intru în gura lumii. Astăzi am citit un articol urmând un link din FB…
Bucuria cititului …

Ca să te poți bucura de citit așa cum te poți bucura de tinerețea veșnică a sufletului omului sănătos, trebuie să fi avut norocul de a te fi introdus cineva, din pruncie, în lumea basmului românesc, a poveștilor și amintirilor lui Creangă, apoi să fi cunoscut lumea tinerească a Medelenilor teodoreni, a Cirereșarilor chirițeni, a Corigenților la limba română minulești, cea a prietenilor Cișmigiului lui Grigore Băjenaru, să fi savurat niște Aventuri aproximative mușatine ori să fi descoperit la timp poezia magistrală a Luceafărului nostru, făuritor de limbă modernă, atât de iubitor de suflet românesc. Apoi, să fi avut noroc în viață și să fi întâlnit profesori care să-ți fi deschis pofta de a afla, curiozitatea de a ști mai mult, bucuria de a-ți atrage frumusețea unei lumi întregi prin lectură. Și eu cred că am avut acest noroc. 
     Am parcurs mai multe etape și am ajuns acolo unde sunt din ce în ce mai interesat de literatura română contemporană. Nu vreau aici să-i amintesc pe ultra-cunoscuții, mediatizații, Liiceanu ,  Pleșu, Patapievici , Cărtărescu, Ileana Vulpescu ori Neagu Djuvara.
 Ci să atrag privirile spre o cunoștință mai nouă, o brăileancă plină de vervă cu un umor sănătos și un verb ascuțit care face o literatură de bună calitate ce te captivează din primele pagini umplând atmosfera lecturii de miresme bogate, primăvăratice. 
   În urmă cu câțiva ani, la un târg de carte, am descoperit-o la cota 7,70 in pavilionul mare , când mi-a oferit un frumos autograf pe  „ Comisia Zurich”. Mi-a atras atenția prin rigoarea documentației și prin stilul degajat și distins al omului care are ceva de transmis și o face cu plăcere și delicatețe.Apoi i-am descoperit blogul și de pe el am comandat și următoarele-i apariții , la fel de valoroase și savuroase: „Dumnezeu era-n vacanță”, „Copilul Dunării”, „ Ardei iuți ” . 
   Ieri m-am trezit alergând înnebunit de gândul că aș putea rata lansarea ultimei ei apariții -„ Pisica cu papion” . Am gasit cu greu un loc în parcarea din fața expoziției din Piața presei libere și am alergat către standul 313 de la cota 7,70 . 
   Am ajuns la fix. M-am bucurat să o revăd și să o felicit pentru noua ei creație. Abia aștept , ca un „copil” ce sunt , să mă delectez cu o lectură cu plăcere garantată. Deschid cartea și văd: 

„Pentru Radu, cu bucurie. 
                                              Doina Popescu-Brăila 
                                                                            23.11. 2014.”

Originalul aici.

Chef cu popă


Scriu pe terasă. Vecinii mei chefuiesc. Ceva lăutărească, ceva mai periurbană, muzica se revarsă în tot cartierul Poligon. Se spun bancuri. Poantele deocheate ridică hohote de râs până la cușca porumbeilor. Printre invitați, un popă. La tușele mai groase, părințelul începe să cânte popește, ca-n biserică:

-Să-i tune și să-i trăznească pe enoriașii mei!

Câinii mei latră. Latră toți câinii din cartier. Începe o melodie cu Jaga-Jaga! Entuziasmul popii crește, urlă Jaga-Jaga din rărunchi, acoperind boxele.

Audiența este în delir. Se râde, se aplaudă. Părințelul încheie cântarea:

-Să-i tune și să-i trăznească pe enoriașii mei!

Mișto voce are părintele! Satana, bunica mea dinspre tată, ar fi încântată! A suferit ani de zile că părintele Iepure era peltic și nu-i ieșeau cântările!

Nu-i plăcea babei cum cântă părintele Iepure, dar nici n-o înghesuia dorul de popa Mircioiu.  Să vă povestesc de ce…

Erau anii ’80, ani de lipsuri, când totul era pe cartelă și coada era cel mai cunoscut mijloc de socializare, trântă și afirmare. Așteptai ore întregi mașina de lapte, mașina de pâine, mașina de zahăr, ouă, ulei. Ori așteptai mașina, ori, după venirea ei, te luptai voinicește cu partenerii de coadă.

Într-o zi, plătește Satana un acatist, întinde petecul de hârtie, o lumânare, o prescure și trei lei.

Părintele o privește cercetător întrebând-o:

-Ce mai ai acolo, în mână?

-Tot trei lei!

-Dă-i încoace!- zice prompt popa Mircioiu, îngroșând obrazul și întinzând mâna.

Baba se codește:

-Iau o pâine cu ei, părinte!…

-Ei, dă-i încoace, că până vine mașina de pâine, ai timp să te duci acasă și să iei alții!

Baba i-a dat cei trei leuți, dar l-a scos definitiv pe popă de la inimă. Având grijă să lase portofelul acasă, s-a dus totuși în continuare la biserică, trâgând nădejde să-și găsească un pretendent și să se mărite.

Inginerie 2011


 

De ani buni, politicienii noştri îşi tratează junghiurile în spitalele vieneze. Cândva Brăila era numită mica Viena. Cu siguranţă, nu datorită spitalelor!

 Săraca ţară bogată! Priviţi cu atenţie ingeniosul sistem de închidere al uşii de spital! O păpuşă metalică înfăşurată în bandaje la capătul unui cablu ce ţine glisează pe un scripete ţine locul unui întinzător care închide uşa automat. Având în vedere că un întinzător costă doar 50-60 de lei… această improvizaţie capătă accente tragice! Uşa acestui spital din România anului 2011 arată ca o uşă de grajd, ori de abator…   

Poveştile Brăilei


fragment din romanul Comisia ZÜRICH, autor Doina Popescu,

editura Torent Press 2009   

 În zori, Corvin primi îmbrăţişarea apăsată a celor două femei şi luă drumul hanului, la întâlnirea hotărâtă cu Rose. Se puse pe aşteptat şi, către prânz, Rose veni la volanul camionului, care puţea a peşte afumat.

    – Corvine, în fiecare zi te faci mai chipeş!

    – Bine că mi-ai zis să-mi pun o cămaşă roşie, ca ţiganii, să nu mă deochi!

    Rose îi sări de gât şi îl sărută focoasă, dar Corvin nu se mai fâstâci. Acum ştia sigur că nu l-a încurcat cu SaintJohn şi sărutarea era a lui întreagă, promisiune fierbinte la altele ce aveau să vină.

    Drumul până la Zürich trecu uşor, în veselie. Rose era croită din ciripit şi primăvară. Sunt unele femei care fac soarele să strălucească mai cu temei. Rose era prima dintre ele. Mai strică Corvin oleacă veselia când povesti – poticnit de lacrima din gât, silnicia războiului şi of-ul care-i dăduse brânci, flăcău rătăcitor prin lume.

     Ajunşi la librărie, cheia se blocă în lăcata ruginită şi nu le fu de niciun folos. Zdruncinară un geam în fundul curţii până ivărul se lăsă păgubaş.

    Rose îşi luă proprietatea în stăpânire intrând pe geam, ca hoţul în puterea nopţii, amănunt ce nu-i strică bucuria. Căutară poznaşi dormitorul, căci restul era pierdere de timp.

    Dimineaţa lăptoasă îi găsi repetând cu sârg ce le pria mai bine. Rose, deprinsă cu cele două minute de la Helmi obosea bucuroasă.

    – Corvine, dar bine te mai descurci în scutece, garçon!  Aşa-s toţi românii sau a dat norocul peste mine şi te-ai găsit tu cel mai artist?

    –  Ei, Rose, sita-i nouă, ţi se pare!     

    – Corvine, la Helmi dura mai mult, să-şi lege şireturile la ciubote! Las’ că ştiu bine ce spun…

    –  Acuma, oi avea şi tu dreptate, că românii-s ştiuţi de harnici la cucoane! Lumea spune, că era unu’  Terente, pe la noi, prin Bălţile Brăilei. Unii ziceau că era haiduc, alţii îl ţineau de tâlhar. Vorba e, că toate cucoanele de neam mare de la oraş, ieşeau la promenadă pe faleza Dunării, la Brăila, că doar-doar o da norocul peste ele şi le-o fura Terente să le ducă în hogeacul lui din bălţi! Şi, chiar dacă le era fără spor aşteptarea, ele tot se lăudau la cuconet, când îşi mâncau cu gingăşie şerbetul de trandafiri, că au căzut în puterea tâlharului şi s-au bucurat de toată osteneala lui.

    – Acuma, Corvine, eu care vând cărţi, am să-ţi spun  alta: un tip deştept a zis că atunci când oamenii se îmbulzesc să se laude că au citit cărţile unui scriitor pe care nu l-au citit de fapt, înseamnă că respectivul scriitor a ajuns clasic. Pe acelaşi raţionament, Terente al vostru e un clasic, garçon! 

    – Da’, dacă de Terente ştie o lume întreagă, fiindcă vuiau şi satele şi gazetele, de bărbăţia lui fără pereche, mai bine să-ţi zic de un neam de-al meu! Ascultă bine! Răducan, nenica lu’ tata, era dintr-un sat de la Dunăre, Stăncuţa. Am acolo mai multe neamuri. Flăcău chipeş, pe la 13 ani, l-a spurcat o parşivă de vădană la toate bunătăţile muiereşti. Da’ Veta asta, soi rău! Şi proastă-n clanţă şi numa’ cu cracii-n pod.  A început să se laude prin sat, de norocu’ vârtos ce a dat peste ea şi drăcoasele de muieri, ce crezi? Au început de zor, să-l înnădească:- Hai, Răducane, să-mi spargi nişte lemne! Mulţumesc frumos, Răducane! Despre bani – zău că n-am să-ţi dau, da’, nici nu vreau să mă ştiu datoare! – Răducane, am de urcat nişte fân în pod şi aş vrea să isprăvesc până pe înserat, când se întoarce Tudur de la moară. Arată-mi cât eşti de harnic şi ţi-oi plăti, cum ţi-o plăcea mai bine. Şi, dacă eşti meşter, pe cât te laudă muierile aistea, io nu mă zgârcesc. Îţi dau încă de două ori simbria ori mai mult!

    Şi azi în şură, mâine în fundu’ grădinii sau la bordeiul de la bostană au început destrăbălatele satului să-l îndulcească. Răducan, chipeş croit, ars de soare, cu ochi limpezi şi verzi, să te bage-n boală şi un râs frumos, de dulău tânăr, ce se ştia în mare putere, n-a refuzat nicio muiere; pesemne că avea inima bună! Care-i ţinea calea, pe care o mai nimerea el la loc umbrit, de atâta hărnicie, a ajuns Răducan minunatul satului. Acuma – dacă a isprăvit şi vădanele şi nevestele – năzdrăvanul, cică le-a făcut şi pe fete oleacă curioase. Şi mai era căutat şi de muierile nesătule din Gura Gârluţei. Iar cu gândul – ce să mai vorbim! – păcătuiau muierile din toate satele roată, pe unde se dusese vestea, doar-doar le-o ieşi norocul în cale. Dar nu le era-n drum şi rămâneau, bietele, numai cu jindul. Acuma, ce vină să le faci, dacă ghinda de acasă nu se potriveşte cu ştiuletele din târg? Şi la o urmă, uite, aşa-i o vorbă pe la noi. Adică, cine poate, oase roade! Da’ se vede treaba că flăcăul dăduse-n lăcomie şi se cam întrecuse cu gluma. Deja bărbaţii din sat nu mai puteau intra pe uşa birtului de aşa minunăţie de coarne, ce le rostuise harnic, Răducanu! Numa’ Iani, un bulgar pleşuv,  pirpiriu şi gălbejit, socotea pe Răducanu după alt abac, numai de el priceput. Nea Ion, văduv de mult timp şi, deci fără nicio pagubă din partea Răducanului, îl tăbărî pe Iani. 

    –  Bre Iani, am auzit că Răducan îţi pune coarne, bre n-auzi!

    –  Măi, să fie! Mari, îs coarnele celea, nea Ioane?

    –  Mari, bre Iani! Mari de tot!

    –  Ei, nea Ioane, dară, atunci îs taman bune.

    –  Bune la ce să fie, bre Iani? – întreba nea Ion, fără să-şi creadă urechilor.

    –  Prima şi prima, îs faine la chelie! Să nu mai am bostanu’ chiar golaş!

    –  Eşti tare, nene! M-ai făcut marţ!  Asta-i prima! Da’ a doua?

    – Păi, nu vezi, că m-a făcut mama din sărăcie şi, uite-s aschimodia satului? Năzdrăvanele alea de coarne mă mai înalţă şi pe mine oleacă. Acuma sunt şi eu mai falnic. Deja, mă bagă lumea în seamă, se învredniceşte să stea în poveşti cu mine. De bună oară, chiar mata – recunoaşte franc – că e întâiaşi dată când îţi prăpădeşti bunătate de vreme cu mine. Şi la alt fel, adică, socoţi că tata cerbul o fi un oarecare?! Nea Ion, crezând că amărâtul n-a înţeles bine, că de, bulgar fiind, putea pricepe vorbele în chip pocit, se simţi în drept să se explice.

    – Bre, Iani, copchilu’ ăsta mic, Romică, ăsta, nu-i al tău, bre creştine! Uite, frate, cum se izbeşte la fix,  Răducanului! Uite-te la ochii lui drăcoşi! Leit Răducanu, pe legea mea!

    – Zău? Ptiu… Să fie adevărat? Ei, drăcie? Eşti precis, nene?

    – Sigur, Iani. E treabă cunoscută. Tot satul ştie. Întreabă pe care vrei: o să-ţi spuie la fel. Ştiu toţi! – şi creştinii şi babele şi ţâncii.

    – Ei, atunci, să fie Romică sănătos. Uite, o să am şi eu un flăcău arătos. Brava mie!

    –  Bre, Iani! Eşti capiu, rău! Nu pricepi, bre, că mucosul nu-i al tău ?

    –  Nea Ioane, aicea greşeşti rău, rău de tot. Îţi spun din capu’ locului, să n-avem vorbe la sfârşit! Io sunt grădinar, mă cunoşti. Neam de neamu’ meu, zarzavagii de când ne ştim. Eu o singură lege cunosc. Tot ce creşte în grădina mea, e al meu! Să-ţi fie limpede, bre, nea Ioane, şi ţie, şi la tot satul. Cu babe şi cu ţânci cu tot!

    – Bre, creştine, te înşeală nevasta, bre!- nu se lăsă nea Ion, pe care îl treceau apele.

    – Ei, aveţi voi o vorbă isteaţă, la români. Cică, Dumnezeu, drăguţul, la toată barza chioară face cuib!

    –  Ei, şi,? Ce-are a face barza cu nevastă-ta?

    –  Păi, cam are. E nevastă-mea frumoasă?

    –  Este, bre Iani.

    –   E focoasă? Are tot ce-i trebuie la o muiere?

    –  Are, bre Iani, dar mă ia de cap, nu pricep: ce are nevastă-ta cu urâta de barză?!

    –  Da’ tu nu gândeşti, mă, nea Ioane? La câtă secărică vărs io în cimpoi pe fiece zi, nu-i cinstit să grijească şi de nevastă-mea cineva? Că şi tu ai recunoscut că-i frumoasă şi nu-i de lepădat. De ce să n-o vrea Răducanu şi pe nevastă-mea? Ce, la o adică, altele-s mai cu moţ? Chiar mă necăjeşti. Parcă io ţin vreo slută-n bătătură. Ce dacă-i chipeş Răducanu? Şi nevastă-mea-i soi, şi încă, cum!       Nea Ion se crucea, săracu’, de ce-i auzeau urechile. Zise moale, la o urmă:

    –  Eşti dus pe arătură, bre, zarzavagiule! Alţii, în locul matale, îşi cam ascut cosoarele, frate!

    –  Nea Ioane, io gândesc, că te cam gălbeneşte oftica! Mi-a zis mie odată baba Frusina a lu’ Alionte Şchiopu, că până să-ţi pui sculele-n pod, erai ştiut de futăciosu’ satului. Cum s-ar zice, eşti cuminte, precum jaba de căţa c-un dinte, nene! Aşa că unge-ţi clanţa, nea Ioane, şi cântă voios la altă masă că la mine n-ai niciun spor!

      Pe Răducanu, mă-sa a început să-l ia la rost că i se cam zbătea ochiu’ drept şi nici în bobi nu cădea de bine. De altfel, boroboaţa era cunoscută de toţi încornoraţii şi ameninţările erau făţişe. Ducea mă-sa grijă că, dacă nu se astâmpără, o să sară creştinii cu paru’ să-l alunge din sat, dar Răducanu râdea nepăsător şi îşi ducea mai departe meşteşugul. Şi din ce se iubea, devenea şi mai fercheş şi mai îmbulzit de muieri. Pe la şaptesprezece ani era deja un bărbăţoi vânjos şi chipeş, să se omoare muierile pentru el.

     Într-o zi, în faptul prânzului, un vaiet şi o jale s-a lăsat peste sat. Prăpăd!… Lacrimi şi durere plumbuită a purtat Dunărea mai departe, în satele vecine şi toţi au rămas încremeniţi. Răducan, împătimit vânător, fusese împuşcat în pădure, pe malul Dunării. Sfârşitul lumii!…

    – Corvine, toată lumea îşi face socoteli, pe un sfârşit de lume colectiv şi îndepărtat, fără să priceapă că, de fapt, sfârşitul lumii este individual, personal şi la pândă, colea după primul colţ. Că te mai păsuieşte un an sau încă zece, douăzeci de ani, o fi! Dar,  dacă socoţi pe timpul Lumii, timpul Pământului, viaţa omului este cât un foc de artificii. Vechii înţelepţi ai lumii au creat o diversiune extraordinară. Apocalipsa! Sfârşitul Lumii! Eterna poveste. Să te gândeşti ca la ceva îndepărtat. Ceva de care se vorbeşte mereu. Un basm… Demonetizat de miile de ani în care se tot discută. Să nu-ţi baţi prea tare capul, că tot ne mai rabdă pământul! Ce s-ar face lumea dacă toţi am înţelege, dureros, necruţător, că fiecare pas, fiecare secundă ne apropie viclean de moarte. O deznădejde şi un sentiment de zădărnicie ne-ar cuprinde pe toţi. Nu ne-am mai construi case, nu am mai face copii, nu am mai progresa în niciun fel. Şi atunci s-a găsit leacul-leacurilor: Apocalipsa. Să nu mai vezi pădurea, din cauza copacilor! De fapt, sfârşitul lumii nu este al tuturor, ci al fiecăruia, pe rând. Când mori, ţi se sfârşeşte o lume întreagă! Câte bucurii, câte zâmbete, câte răsărituri, câte flori ai putea avea! Dar mori şi toate astea se termină pentru tine. Sfârşitul lumii nimeni nu îl împarte cu nimeni, Corvine! E al meu, al tău, al fiecăruia dintre noi! Singurele noastre certitudini în viaţă sunt Moartea şi Răutatea Lumii. Şi, când mă refer la Răutatea Lumii, mă gândesc şi la cea planificată, determinată de o sumă de acţiuni bine concertate, dar şi la nesfârşita răutate generată de nepăsare şi indiferenţă.

    –  Cum ar veni, toţi suntem îmbulziţi într-un tren ce goneşte în mare viteză, cu vuiet asurzitor. Tren care opreşte ba în halte prăfuite, ba în gări elegante şi luminoase. Ba se târăşte, ba aleargă mâncând pământul. Şi toţi ne temem şi ne văicărim că acest tren va deraia într-o zi şi praful şi pulberea se va alege şi de tren şi de noi când, de fapt, moartea îşi ia tainul în fiecare haltă, în fiecare gară. Uite-aşa, unii urcă alţii coboară în gări, alţii, pur şi simplu, cad din tren între halte. Sunt destui şi cei ce-şi zdruncină nădejdea şi se aruncă singuri din acest tren, ce se îndreaptă fatal spre pieire. Doar că toţi tem o staţie terminus comună iar, în realitate, suntem daţi morţii pe traseu. Cam asta ai vrut să zici, pe vorba ta de cărturăreasă, nu?

     – Din păcate, viaţa este un traseu istovitor, cu sens unic şi final trist. Câtă putere există în om, să râdă, să cânte şi să mărşăluiască cu seninătate spre moarte! Dar, Corvine, te-am întrerupt! Spune mai departe povestea Răducanului.

    – La jăndar, toţi bărbaţii care-au fost de faţă au zis că s-a descărcat arma accidental şi că Răducan s-a puşcat singur.  Arma lui era rece, nu trăsese niciun foc şi cine a făcut armata înţelegea din prima făcătura. Dar, cum şi nevasta jăndarului îşi cam pusese poalele-n cap şi se cam păruise cu coana preoteasa pe dragostea voinicului, jăndarul cu toţi bărbaţii înţeleşi, au ţinut-o într-o vorbă. Răducan s-a puşcat singur şi basta! Mă-sa şi-a smuls părul din cap de jale, de aşa nenorocire, că i s-a prăpădit fecior ca bradu’, la doar 17 ani. Şi, dacă n-ar mai fi avut încă 11 fete şi feciori mărunţei de crescut, încheia socotelile cu sărăcia, să se ducă după Răducan, mândria şi lumina ochilor ei. Dar, spre mirarea tuturor, dincolo de puhoiul de lacrimi şi amarul de mamă, şi-a călcat peste durere şi n-a crâcnit pâs la jăndar ori la popă, chit că s-a dus vorba prin sat şi a ştiut şi cine-i făptaşul şi cine tăinuitorii. În mintea ei de ţărancă, Răducan călcase toate legile pământului şi a socotit că oamenii au fost în drept, să-şi caute dreptatea şi să-şi întoarcă nevestele în aşternuturi legiuite. Măsura ce o întrecuse Răducanu l-a pierdut până şi în ochii familiei. Şi mă-sa călcase strâmb în tinereţe şi făcuse şi pe Gheorghe şi pe Anica de fată. Orfană de la 9 ani şi minte uşoară, căzuse repede în aşternut viclean. Da’ intrase-n rându’ lumii: se măritase cu un creştin blajin şi mai slobozise încă zece copilaşi bărbatului său. Gândesc că a făcut atâţia, ca să rămâie uitaţi cei de boroboaţă. Adică: –Măi bărbate, unde hrăneşti zece guri, mai ciugulesc încă două, că doar n-o fi foc!

     Acuma, de jalea muierilor din sat, ar fi multe de istorisit. Da’ trei zile, cât a ţinut priveghiul, muieri şi mai tinere şi mai bătrâne şi-au muşcat mâinile şi au mai făcut o Dunăre din lacrimile lor. Dar, din ce plângeau fetele şi tinerele neveste, babele plângeau de zece ori pe atât. Lacrimi peste lacrimi, trei zile fără sfârşit. Ţaţa Anicuţa, muiere coaptă bine şi cu limba urzicată, văzând că tinerele s-au mai domolit, le-a apostrofat cu năduf: – Proastelor, proastelor, plângeţi fă, proastelor că aveţi după cine! De proaste ce sunteţi, v-au secat lacrimile! Deh, voi prea multe sulace pricepute, cred că n-aţi prea văzut la viaţa voastră şi n-aveţi habar, ce-aţi avut şi ce-aţi pierdut! Noi, astea bătrâne, care am văzut cam tot ce era de văzut, în toate satele roată, başca prin târg la Brăilă, jelim cu temei, maică! Că aşa a vrut Dumnezeu, să îmbulzească la Brăila toate neamurile pământului, că te pomeni că am fost puşi în cărarea lui Tata Noe. Şi, cum românu-i bun şi răbduriu şi mereu bucuros de oaspeţi, ne-am avut bine cu toţi şi ne-am ţinut aproape şi la bucurie şi la necaz. Am avut parte, maică şi de armeni vânjoşi şi ucrainieni noduroşi, tătari pitici şi turci pofticioşi, leşi chipeşi şi bulgăroi obraznici, unguri parşivi şi lipoveni morţi de beţi, italieni smuciţi şi grecotei hoţomani, machidoni, de le mai zice şi ţânţari, ruşi colţoşi şi ovrei de se ţineau scai de fustele noastre. Şi ascultaţi la mine ce vă spui: că o cruce de bărbat ca Răducan nu s-a mai văzut şi multă apă o să mai curgă pe Dunăre până când o mai da norocu’ peste satu’ ăsta! Ca să nu zic vorbuliţă mare, Dumnezeu, ce-a luat de la toţi, de-a zămislit atâţia nevolnici în lume, a pus toate bunătăţile în trăistuţa lu’ Răducan, drăguţu’. Ni l-a trimis nouă în sat, ca să ne mai treacă urâtul de secetă şi sărăcie şi de beţivanii puturoşi, pe care îi avem fiecare în bătătură. Şi când o fi să se mai nască aşa putere de voinic, om fi oale şi ulcele, cu o găleată de cenuşă la cap. Noi încă un Răducan nu mai apucăm, şi nu ştiu zău, dac-o mai da norocul vreo dată peste voi, cu toată tinereţea voastră. Proastelor, proastelor, plângeţi-l pe drăguţu’ de Răducan, bucuria noastră, că n-a mai lăsat Dumnezeu în lume altul ca el. Răducane-Răducane, frumosul-frumoşilor, voinicul-voinicilor, brăduţul-brăduţilor…

    – Corvine,  gata cu povestea lui Răducan şi a lui Terente, că mă faci curioasă! Acum te las de izbelişte şi dau fuguţa până la Brăila să mă pricopsesc c-un armăsar mai obraznic decât tine. Şi poate mai apucăm să mai şi dormim, că s-au albit ferestrele…     

    O vacă mugea în apropiere şi altele îi răspunseră pe gâlceavă. Cu pernele pe cap, se îmbulziră la somn, după ultimul cântat al cocoşilor.