Cum se face un copil


 

Viaţa lui Dinu avea două coordonate: poliţişti şi şoferi. Pe scurt, taică-său, un miliţian feroce, cu şapte clase făcute pe islaz, păscând vacile învăţătorului, era doar un văcar cretin şi needucat şi-i mâncase zilele. Dinu ar fi fugit de acasă, dar gândindu-se s-o lase pe firava lui mamă la bunul plac al satrapului, învăţă cum să-l fenteze pe bătrân şi scăpă adesea cu fuga din lopeţile lui, cât inima lui Stalin! Maică-sa era o făptură elegantă şi gingaşă; se potrivea lângă tablagiu ca o zambilă lângă un rahat de câine. Acrit de viaţa de-acasă, la 15 ani o luă pe maică-sa cu el şi fugiră la Galaţi, la un văr al mamei. Pentru că bătrânul îi ura pe şoferi, acesta fiind singurul mod în care-şi înţelegea meseria, Dinu se simţi în drept să se facă musai şofer. Ce-i drept… zece clase i se păreau destule şi nevoia urgentă de bani cântărea mai mult decât sfaturile profesorilor care-l considerau capabil chiar s-ajungă la facultate. Faptul că era roşcovan îi adusese destule glume proaste şi suferinţe-n şcoală; se lepădă bucuros de ea la schimb cu şoferia care-i era dragă. Şi-ar fi dorit un copil pe care să-l ocrotească şi astfel să repare toate nedreptăţile pe care le trăise-n copilărie, dar era chiar el un copil şi gândul acesta era ca un bondar ce-i dădea târcoale, apoi se pierdea grăbit în zare.

După primele lefuri, mâncând temeinic în toate zilele, fără să-i numere scârba de tac-su dumicaţii, i se aşeză carnea pe oase şi- din… radiografie de bărbat- se trezi un flăcău chipeş şi căutat de dame. Cu bani la teşcherea, bine îmbrăcat şi mutră fercheşă, lesne îşi găsi să se încurce când cu una, când cu alta, fără să facă prea mulţi purici în niciun aşternut, căci era jurat să nu se însoare înainte de 40 de ani!…

Dar, după un stol de târfe pasagere, când ba rămânea fără ceas, ba îi furau bani din buzunar, după ce rămase fără puloverul gri din lână moale, englezească, se hotărî: avea să vâneze doar neveste de miliţieni. Erau cinstite, neglijate de soţi- în genere agresivi -şi se mai şi răzbuna pentru amenzile de circulaţie.

Steluţa, soţia unui văr, dactilografă la miliţie, a râs de el dar după două zile i-a prezentat o amică, Crina, nevastă de poliţist. Se antrenă ani buni în sportul acesta şi, ca un făcut, cu cât îşi trecea mai multe neveste de poliţist în răboj, parcă cu atât se înteţeau amenzile… Era un tablagiu, Oprică Săndel, un brunet cu ochi albaştri şi fălci de buldog, care-l amenda de-l zvânta.

O casieriţă de la Alimentara se îndrăgosti nebuneşte de Dinu şi se hotărî chiar să divorţeze, dar acesta nu era pregătit să se-nsoare. De altfel, îşi făcu o socoteală că la învârtelile ei de casieră şi la leafa babană a căpitanului, covoarele de iută şi sobele de rumeguş, cu burlane scorojite, arătau ori că-i risipitoare, ori că-i toantă şi nu ştie să-şi folosească banii ca să-şi înfrumuseţeze viaţa. Casieriţa nechibzuită se destăinui soţului de amorul ce-o pârjolea, dar începuse  deja marea criză de zahăr şi ulei şi căpitanul o iertă repejor; o nevastă casieriţă la Alimentara nu se găsea chiar pe toate drumurile!…

Dinu trecu şofer pe autobuz şi nu şi-ar fi schimbat volanul nici cu sceptrul lui Ceauşescu!

Găsise în pod la un vecin romane ieftine din colecţia 15 Lei şi o mai… subţiase şi cu amantlâcurile! Cărţile le simţea uşurele, dar purtau în ele parfumul altor epoci şi chiar dacă erau previzibile şi lipsite de consistenţă, lectura lor îl ducea în altă lume, fără cozi la alimente şi fără cartele.

Într-o zi se trezi scos din traseu şi trimis la o şcoală, să îmbarce copii pentru munci agricole. Încercă o audienţă la director, fiindcă autobuzul lui era cel mai nou şi, uneori, făcea transporturi speciale şi pentru judeţeana de partid, dar directorul nu-şi pierdu vremea cu el.

Era cam nervos fiindcă ţinea la autobuz şi se temea că… dracii de copii vor face prăpăd, dar n-avea încotro!…

Îi supraveghea în oglinda retrovizoare şi, din fericire, dincolo de larmă nu făcură nicio prostie. Remarcă zâmbind că cel mai cuminte era un… roşcovan. L-ar fi remarcat oricum fiindcă era ca un far. A doua zi copilul îi zâmbi prietenos. Îl invită să stea pe lădiţa de scule, la el în cabină, spre invidia colegilor. Îl chema Toni şi avea 12 ani. Timp de cinci săptămâni, puştiul îi intră la inimă şi, bondarul care-i dădea târcoale în tinereţe, reveni insistent. Acum, neavând decât legături pasagere cu femei măritate, regretă că a refuzat-o pe casieriţă: îşi dorea un copil! O dorinţă vie, răscolitoare. Apoi înţelese că peste o săptămână muncile agricole aveau să se termine şi pe Toni nu-l va mai avea lângă el. Cărţile din colecţia 15 Lei nu mai aveau nicio importanţă. Se îmbrăcă atent şi, pentru prima dată-n viaţă, ieşi la agăţat pe bulevard. Se simţea stupid şi zâmbetul lui forţat nu convinse pe nimeni. Bătu cofetăriile, terasele de vară amenajate ca mustării şi se întoarse acasă umilit. Pentru prima dată singurătatea îl înspăimântă. Se simţi singur pe lume, un bărbat folosit de femeile plictisite-n căsnicie şi nimic mai mult!… A doua zi făcu avansuri unei profesoare de sport, care glumise insistent cu el zilele trecute, dar tipa nu marşă; se simţi ca ultimul idiot!

Treaba lui era doar şoferia şi, cât culegeau copii mere el citea, dar cum nu avea stare, se duse la Toni şi-l ajută să-şi facă norma. Copilul avea o fire veselă, deschisă şi Dinu era cucerit, dar îl bântuiau tot felul de gânduri.

Puştiul se plânsese adesea de severitatea tatălui şi Dinu se gândi să fugă amândoi, să trecă Dunărea la sârbi şi să se piardă-n lumea largă.

Se linişti imediat: Toni nu ştia să înoate! Doamne, ce tată cretin! Cum să nu înveţi un flăcău de 12 ani să-noate?

Seara luă cartea de bucate să gătească ceva dulce pentru Toni. Făcu un salam de biscuiţi cu multă cacao şi rahat; aproape nu dormi deloc de surescitare. A doua zi îi dădu puştiului pacheţelul frumos ambalat. Aşteptă cu emoţie ca acesta să-l deschidă. Nu-şi dădea seama dacă şi Toni este emoţionat, fiindcă băieţelul adunase tot soarele-n obraji şi era tot timpul rumen. Toni zâmbi stânjenit: era alergic la cacao!

Doamne! Cât de complicaţi sunt copiii! Alergic la cacao! Cine s-ar fi gândit? Muncise toată noaptea de nebun!

Timpul zbură şi se trezi vineri, adică exact cu o zi înainte de încheierea muncilor agricole. Luă leafa şi se hotărî: îi va lua un ceas lui Toni!

Sigur, visa să îl ducă la un bijutier şi să-i graveze ceva în interior, dar părinţii copilului puteau interpreta greşit şi putea fi considerat un nenorocit de pedofil. Cu siguranţă, nu putea face o astfel de imprudenţă!

Cumpără un ceas Doxa cu brăţară de piele şi plăti aproape tot salariul. Cumpără şi două cutii de ness, la bişniţă, pentru dirigintele băiatului. Era singura pistă de a se mai apropia de Toni în viitor, fiindcă orice apropiere de băiat ar fi putut fi greşit interpretată.

Îl iubea pe Toni din toate fibrele sufletului lui dar curat, părinteşte! Nu voia să facă nicio greşeală care să întineze sentimentele lui. Uneori se uita la Toni şi-şi zicea că, de fapt, nu pe Toni îl iubeşte, ci pe micul Dinu. Undeva lucrurile se amestecau în mintea lui şi el ştia că-şi doreşte un fiu în mod dramatic şi imediat. Cinstit, îl dorea pe Toni ca fiu, dar ştia că nu se poate. Era dispus să facă un copil imediat dar nu prea avea cu cine!

A doua zi, ceasul din buzunarul de la haină îl ardea la piept, dar se hotărî să-l dea băiatului în prezenţa dirigintelui, seara, la despărțire.

Pe drum la întoarcere făcu pană şi se murdări pe mâini schimbând cauciucul, başca faptul că pierdu şi vreo jumătate de oră. Prinse două bariere şi ajunse în oraş pe înnoptat. Părinţii copiilor erau isterizaţi. Singura care-şi păstrase calmul era o brunetă elegantă: mama lui Toni. Roșcovanul ţopăi ca un ied:

−Mami, mami! El este prietenul meu de care ţi-am povestit! Vreau să-l invit la ziua mea!

−Cred că ne cunoaştem!− zise mama lui Toni fără zâmbet.

−Toni, cred că prietenul tău nu se va simţi bine deloc printre puşti de 12 ani! Rămâi sănătos, Dinu! Şi plecă cu paşi repezi cu Toni de mână.

Dinu îl strigă pe Toni, alergă după el şi-i dădu cutia cu preţiosul ceas. Băiatul nu mai apucă să spună nimic fiindcă maică-sa îl smuci.

Dinu rămase uluit: Crina fusese iubita lui cu  vreo 12-13 ani în urmă şi, după două luni, dispăruse subit din viaţa lui. După toate socotelile…

Merse acasă şi făcu un duş, se îmbrăcă cu dichis şi se duse acasă la diriginte. Acesta luase un şpriţ în nas şi cele două cutii de ness îi sporiră veselia şi cheful de vorbă.

Toni era băiat bun dar avea un tată dur, un miliţian colţuros. Foarte ataşat de mamă, o tipă salon. Un băiat cuminte, isteţ la învăţătură, cam al şaselea din clasă. Peste o săptămână avea să fie ziua lui şi invitase toată clasa, semn că miliţienii se mai învârteau de păpică şi-şi mai permiteau… 36 de guri! Dacă le dai numai câte-un suc şi-un pişcot, tot nu-ţi ajunge chenzina de profesor!

Dinu aflase destul. Plecă spre casă. Îşi dădu seama că nu-l întrebase pe diriginte ce fel arăta miliţianul colţuros. Că dacă era tot roşcat îşi făcea speranţe deşarte… Ajuns în dreptul porţii, o umbră se desprinse de nucul vecinului şi înaintă spre el: miliţianul cu ochi albaştri şi fălci de buldog!

−Moşule, să păstrezi distanţă, că băiatul este al meu!− mârâi Săndel Oprică, căci el era.

−Ba faptul că eşti acum, aici, arată clar că-i al meu!

−Asta-i moşule! În viaţă nu poţi să le ai pe toate! În liceu și în armată am fost cel mai mişto tip. În şcoala de subofiţeri făceam pârtie. Crina-i doctoriţă dar, de frumos ce eram, nu s-a mai uitat că n-am facultate: a vrut să facă copii superbi cu mine! Ştiindu-mă frumos am fost un arogant. Mi-am luat un şut în cur de la Dumnezeu de nu m-am văzut! După trei ani de căsnicie minunată, m-am trezit că nu pot face copii. I-am dat voie Crinei să se descurce dar – neavând stofă de curviştină – n-a fost în stare s-agaţe nimic! Başca că voiam un copil deosebit, nu făcut cu orice golan… Am aflat de la Steluţa, colega mea de serviciu că are un văr chipeş şi băiat de caracter, dar oleacă ţăcănit, care vrea să se culce cu neveste de miliţian. La început m-am distrat, apoi mi-am zis: de ce nu! Aşa că am rugat-o pe Steluţa să vă facă cunoştinţă!…

−Ascultă! Nu te-a deranjat să ai copil roşcat?

−Într-un fel îmi era insuportabil gândul c-o trimit pe nevastă-mea să se culce cu altul, aşa că am preferat să nu ştiu cine eşti, ca să nu te strâng de gât! Habar n-am avut că eşti roşcovan! Nevastă-mea, ştiind că este aranjamentul meu, a crezut că eu te-am ales, aşa şi n-a comentat. Cum eram cam mutroşi şi situaţia era penibilă, eu mi-am luat o detaşare de trei luni la Râmnicu Vâlcea. Mă temeam că-mi voi pierde minţile şi voi veni peste voi să fac moarte de om! Aşa că n-am discutat nimic şi, când s-a născut băiatul, am amuţit. De 12 ani sunt batjocura tuturor neamurilor, care nu ştiu de aranjament! Ne persiflează că intrăm în Cartea Recordurilor: din doi bruneţi cu ochi albaştri, a ieşit un roşcat cu ochii negri!

−Totuşi ceva-ceva ştiai! Nimeni nu m-a mai zvântat cu amenzile cum ai făcut-o tu!

−După ce s-a născut băiatul, te-am văzut o dată cu Steluţa în centru, la cofetărie. Ce-s tâmpit? Am priceput imediat!

−Totuşi, m-aţi folosit şi mi-aţi furat copilul! De ce mă duşmăneşti?

−Moşule! Să-şi fie clar! Copilul ăsta-i al meu! Tu eşti doar nenorocitul care mi-a regulat nevasta!

* Fragment din romanul Pisica cu papion, publicat inițial pe blog cu titlul Viață de șofer.

 PISICA CU PAPION FINAL FOTO COPERTA
Reclame

Clanță de Rai


CLANȚĂ DE RAI

Vara lui ’81. Îmi făceam vacanța într-un cătun pe malul Siretului. Văpaia năucise oameni și dobitoace. Trăgând nădejde să fie racordați la curent electric, plătiseră câte 10 000 de lei unui ins care dispăruse precum venise. O anchetă tardivă stabili că fusese un escroc. Sătenii rămaseră la lămpi cu gaz și tranzistori pe baterii. Comunitatea era în declin, unii tineri se risipiseră la oraș, câțiva trudeau la CAP, alții păzeau vitele, făcând planuri să fugă în lume. Divertismentul îl asigura Beboaica, curvă îmbătrânită în rele; îi consola pe bețivi și-i nărăvea pe puști. Avea un capot lung, cândva negru; bârfa favorită era că nu poartă chiloți. Jan, bastardul curvei, stâlpea bodega. Când îl apostrofa careva că-i pierde-vară, Beboi îi arunca în obraz: Te iei de fii-tu, bă? Mai bine mi-ai plăti pensie alimentară! La biserică slujea un popă nici mai bun, nici mai rău decât alții. Șoșu, întârziat la minte și nevastă-sa, Fonfăita, se puiau fără frână. Își amăgeau zilele c-o brumă de câștig, osândind c-un catâr surd. Câteva babe încă-i mai așteptau pe americani. Țineau șanțul, asigurând rapida propagare a zvonurilor. Unchiul meu, Tudur, zis Beleua, era căruțașul satului.

Îmbulziți de necazuri, țăranii mai aveau o pacoste de îndurat: un hoț se puse cu răul pe sat și oamenilor le dispăreau ba gâștele, ba tranzistorii, puținii bănuți, câte un ceaun ori te miri ce!

Satul lâncezea în puterea soarelui. W.C.-ul era în fundul grădinii, o cașcarabetă însăilată în scânduri putrede, survolată de escadrile de muscani negri și verzi.

Văzând încotro mă îndrept cu pas zorit, Beleaua strigă după mine:

Nu uita lumina aprinsă! Și, vezi, că m-am modernizat! Am și hârtie genică!

Mă săturasem să mă bășic de la frunze; vestea mă bucură.

La privată, sulul promis nu era nicăieri. Nu-mi luă mult să pricep: Idiotul de Dostoievski era pe post de… hârtie genică.

     Rezolv c-o mână de frunze și plec prin grădină direct la Siret, să mă bucur de lectură. Seara, pitesc cartea într-o scorbură și, întorcându-mă acasă, îl găsesc pe Beleaua zdruncinat: Hoțul a lovit iar! Lui Basamega i-a luat butelia, apoi a năvălit în ograda mea: m-a prădat de carte, nene!

     Tac mâlc!

     Fiind perioada muncilor agricole, cursa mergea doar până în centrul comunei. De acolo, spre cătune, fiecare se descurca. Având căruță, Beleaua mergea să rostuiască un ban.  Luă un milițian de la comună și un procuror venit să ancheteze recentele furturi. Îi puse la curent cu situația din sat, accentuând pe drama lui personală: hoții îl furaseră pe Idiotul chiar de la privată!  Nevasta lui îi puse pe oficiali  la masă. Până să le ajungă dumicații în stomac, pe uliță se făcu un chilăbău ca la urs: Beboaica, beată, îmbrăcată cu sutana popii, trecea petrecută de un alai de copchii desculți.

–N-ai rușine? Cum umbli cu sutana popii? El cu ce-i îmbrăcat? – se holbă milițianul la ea.

–Dacă l-o trage curentu’, să-și puie rochia mea! – rosti ea râzând și-și urmă drumul.

După câteva ore de cercetări, toate pistele duceau la Jan, bastardul Beboaicei. La percheziție se înființă tot satul, să-și recunoacă bunurile. Oamenii legii îi obligară pe adulți să rămână în drum, dar noi, copiii, ne adunaserăm ciotcă pe prispă.

Procurorul apăru în cadrul ferestrei:

–S-au depistat următoarele bunuri: o butelie, trei tranzistori, o zăbală de cal, o lanternă, un covor de iută și o carte! Ție ce ziceai că ți-a furat, Tudure? – întrebă procurorul, care găsise o carte cu copertă lucioasă, albastră.

Idiotul! – strigă păgubașul bucuros.

Procurorul privi încurcat poza lui Ceaușescu de pe coperta albastră[1], băgă cartea sub covorul de iută, să n-o mai vadă careva, și-i făcu semn milițianului să-l bage pe Beleaua în casă. Mă zgâiam la geam, cu ceilalți copii. Pricepusem încurcătura și așteptam urmarea cu inima-n gât.

–Auzi, bă Tudure! Noroc cu nevastă-ta, că ne-a pus în capul mesei! Acum ai scăpat! Dar, dacă te mai ștergi cu Idiotul la cur, putrezești la ocnă, moșule!

Beleaua icni înciudat.

Îmbrăcat în capotul Beboaicei, preotul își făcu loc printre săteni ca să-și recupereze sutana.

–Ce înseamnă asta părinte? Parcă ești sperietoare de ciori! – se încruntă șeful de post.

Cine-i fără de păcat, să arunce primul piatra! – sări Beboaica în apărarea preotului.

–Adică? – se băgă și procurorul în vorbă.

Muierea se spovedește la popă și bărbatul la așternut! Voiam să aflu și eu de-o fi vreo clanță de Rai prin sat! – declară semeț femeia îmbrăcată în sutană.

–Ptiu, Drace! L-ai îmbătat pe părintele și l-ai ademenit în pat ca să-l tragi de limbă! – se minună procurorul. Dar sutana? La ce drac ți-a folosit să te măscărești pe uliți?

–Avea haz să știu doar io?  Am făcut dovada, să știe și ele! – strigă Beboaica.

Babele se zguduiau în hohote, dar nevestele tinere oftau, apăsate de-o musculiță pe basma.

    –Bravo, madam! Dacă erai cu zece ani mai tânără, te încadram ofițer la cercetări penale!

 

[1] Cartea Nicolae Ceaușescu, biografie și texte selectate, autor Michel P. Hemelet.

Tremurici


                                                 

Eram la vârsta la care contau două instituții: librăria cu vitrina plină de mașinuțe chinezești și cofetăria Mimoza. Socialismul mai avea foarte puțin până la primul frison, când în țară avea să dispară zahărul de pe rafturi. Încă se găseau zeci de sortimente de prăjituri, dropsuri, fondante, jeleuri și piramide elaborate din tablete de ciocolată. Lichiorurile fine și romul Jamaica îl aduceau și pe papașa în prăvălie. Peste două vânzătoare rimelate și apretate: Mariana și Stela, șefă era o grasă, Ricuța, verișoară cu mama. Mariana glumea până sărea capsa de la portofelul lui papașa. De la un bacșiș la altul, babacul se aprinsese. Când intra el în prăvălie, Stela începea să aplaude dansând și cântând. Ricuța îi ținea isonul:

Vin tăticule, vin bibicule, vin! Cu portofelul plin, Să ne distrăm puțin!

Într-o zi, după Ignat, Mariana, generos parfumată, se miorlăi:

–Ai tăiat porcușorul? Să-mi aduci o piftiuță! Mă prăpădesc după tremurici!

–Oh! Ce botic dulce ai când zici tremurici! S-a mâncat toată răcitura dar, pentru tine, fac alta la noapte! – o asigură el, lăsându-i bacșiș ca la restaurant.

Ai grijă să speli porcușorul în urechiușe! – se alintă ea. Mă știi! Sunt pretențioasă!

–Am fost bucătar în armată! O să vezi cât sunt de bun! – se cocoși el.

Aflând mama că dumnealui, care ținea grijă doar de ziar și stadion, se pune pe făcut piftie pentru putorișcă, se supără și plecă la țară. Bucuros că și-a câștigat libertatea, papașa se cinsti cu vișinată, să i se ascută cuțitele, având partener pe nea Costică, vecinul de peste drum.

     –Măi, Costică, mergi de umblă, că trebuie să pun piftia la foc! Sunt la un tremurici distanță de scutecele Marianei! – se grozăvi el.

Intrând în acțiune, mă băgă în priză să-i curăț usturoi, apoi mă trimise la culcare. El răsturnă piftia în două tăvi înalte, una mare pentru Mariana și cea mică pentru fete, apoi le duse la rece. Când se liniști casa, după o inspecție la piftii, trăsei un litru de vișinată din damigeană, pitind sticla în cămară, printre sucuri de roșii și bulioane. A doua zi, venind de la muncă, papașa mă înhămă la sacoșe, să ducem tăvile la fete.

Mariana îl răsplăti cu un pupic și se puse pe mâncat, la masă, în văzul clienților.

–Mm! Tremurici! Mă prăpădesc după tremurici! De-li-cios!… Ești genial, papa!

Godin-ul din prăvălie scotea mai mult fum decât căldură, dar papașa transpira de fericire. Mariana se fandosea cu gura plină. Brusc, ochii îi ieșiră din orbite. Bătu din picior indignată:

Copita! Copita! Mi-ai băgat copita, bre! – urlă ea.

Clienții se uitau dezaprobator la papașa, suspectându-l c-a pipăit-o ori a călcat-o pe picior. El roși nădușit și nedumerit când, o copită răsărită de sub tremurici lămuri problema. Un hohot de râs coșcovi varul de pe pereți. Oamenii comentau înveseliți:

–Ce-ai izbit bre, copita în piftie? Are pedichiura făcută, măcar?! – se interesă o blondă.

–Care te pricepi, mă, să citești porcului în copită?– râdea Ricuța zguduindu-și șuncile.

–Ha! Piftie cu răvașe! Mai bine puneai o sulă! – își dădu cu părerea o babă care ducea dorul.

–Brava bărbat! Ce să pună copita în prag? O bagă direct în strachină! – turnă Stela gaz pe foc.

Papașa privea năucit la infama copită, fără să priceapă de unde apăruse. Rănită în amorul ei de vânzătoare fatală, Mariana urlă isterizată:

–Auzi, bre! Te spun la nevasta matale, că te ții după fetițe! Să-ți iei copitele la spinare! Valea!  Degeaba insistă el să guste din cealaltă tavă; zguduită de lacrimi, mimoza dispăru în magazie. Nu mai era nimic de făcut! Recuperând tava buclucașă, babacu o porni înainte, ofticat.

Acasă, bănuitor, începu să mă interogheze:

–Măi, tătuțu! Cum au ajuns acolo afurisitele de copite?

–Habar n-am! Ziceai că le dai la cățel… cu vișinată, să-i taie greața! – plusez eu.

–Să dau vișinată la cățel? – se miră el. Dar, ce? Ori eram beat? – întrebă nesigur. Cât am băut?! Ia, scoate clondiru’, măi tătuțu!

În damigeana de trei litri, vișinele erau aproape pe uscat.

–Oho! M-am lămurit! Am zvântat-o! – zise înciudat și renunță la anchetă.

A doua zi, papașa trecu pe la cofetărie să vadă dacă și-a căpătat iertarea. Fetele mâncaseră din piftie fără incidente dar, ghinionistă, mimoza nimerise și a doua copită. Dezastru total! Urmărit de ghinion, plecă spre casă ca un câine bătut. Nea Costică îi ieși în cale cu chef:

–Ei? Gata, bucătărașule? Ți-a picat Mariana în scutece?

–Pe-aproape! – se eschivă papașa abătut.

–Cât de aproape? – se interesă vecinul curios.

La o copită distanță! – suspină el nefericit.

La două! La două! – îmi venea să urlu, dar cuvintele rămaseră nerostite, ca să nu mă dau de gol că sabotasem piftiile.

 

 

 

 

 

Ambulanța pentru Literatură la Gaudeamus


La volanul Ambulanței pentru Literatură mă simt de 17 ani, dar trebuie să mint că am 18, ca să-mi păstrez permisul de conducere!

Anul acesta, Ambulanța pentru Literatură m-a plimbat în Caravana Gaudeamus la Craiova, Cluj și Oradea. Între târguri, am străbătut Ardealul, poposind în mai multe etape în Cetatea Alba Iulia, dar mi-am petrecut și o parte din vară pe Litoral. După târgul de carte de la Deva, m-am retras spre casă pentru a pregăti a 9-a participare la Gaudeamus București. De la debutul meu cu romanul Comisia Zurich, în 23 noiembrie 2009,  Gaudeamus 2017 va marca a 59-a participare la un târg de carte în ipostaza de scriitor.

Lansare Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, Copilul Dunării bilingv, ediție româno-spaniolă.

Joi, 23 noiembrie 2017, orele 15,30, la sala Mircea Sântimbreanu, nivel 7.7, voi avea lansări la romanul Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, dar și la Copilul Dunării, volum bilingv româno-spaniol în traducerea doamnei Gabriela Banu. De precizat că  Haiducul  Dunării și Ménage à trois cu Diavolul sunt cărți scrise în Ambulanța pentru LITERATURĂ.

Mă găsiți la standul 311, inelul cel mai de sus, numit 7.70. Apasă romexpo pentru schița standurilor.

 

 

 

SĂ NU CREZI NICI ÎN VERDELE SEMAFORULUI!


7 IANUARIE 1989, ZI PLĂCUTĂ, NUMAI BUNĂ DE PLIMBARE. 

AJUNG LA FACULTATE PE JOS ŞI COLEGII MĂ ANUNŢĂ CĂ AM FOST TRASĂ LA SORŢI SĂ DUC ÎMPREUNĂ CU ŞEFA DE LA O GRUPĂ PARALELĂ CACADOUL DE SF. ION PROFESORULUI DE ANALIZĂ MATEMATICĂ CHIŢESCU ŞI EVIDENT… ION! DIN BANII STRÂNŞI DE LA TOT ANUL I – 104 STUDENŢI – SE CUMPĂRASE UN TORT DE FRIŞCĂ ŞI O CASETĂ  VIDEO NEÎNREGISTRATĂ!!!!

ACUM POATE PĂREA RIDICOL DAR, LA VREMEA ACEEA O CASETĂ COSTA LA CONSIGNAŢIA 700 DE LEI. ADICĂ O TREIME DIN SALARIUL UNUI PROFESOR CARE LUA 2100 LEI.

DECI, AMĂRÂTĂ DE CORVOADA CE PICASE PE CAPUL MEU, IAU MESCHINUL CADOU ŞI PE COLEGA ŞI PLECĂM PE MAGHERU SPRE LOCUINŢA PROFESORULUI, UNDEVA ÎNTR-O VILĂ PE ANA IPĂTESCU COLŢ CU LEMNEA, PE LÂNGĂ CHINEZESC.

LA GALERIILE ORIZONT, VREO 30-40 DE PIETONI OPRIŢI ŞI PE O PARTE ŞI PE ALTA . NE OPRIM ŞI NOI, SE FACE SEMAFORUL VERDE ŞI TRECEM. PE LA JUMĂTATEA STRĂZII, NE TREZIM ÎN … AER!

NIŞTE HUIDUME NE LUASERĂ DE ARIPI ŞI HOPA SUS ÎN AER PÂNĂ PE TROTUARUL CELĂLALT ÎN SPATELE „PIETONILOR”. ATERIZARE FORŢATĂ ŞI PÂNĂ SĂ PRICEPEM CE SE ÎNTÂMPLĂ NE TREZIM PERCHEZIŢIONATE LA PATRU MÂINI FIECARE. PRESTAU MILIMETRU CU MILIMETRU ŞI FĂRĂ EXAGERARE, INCLUSIV ÎN CĂPTUŞEALĂ ŞI ÎN CHILOŢI .

UNUL BINE HRĂNIT URLA LA NOI SĂ-I DĂM SCRISOAREA. MI-AU GĂSIT ÎN MAPĂ CARNETUL DE STUDENT ŞI O SCRISOARE DE AMOR DE LA IUBITUL MEU, HARNIC GRĂNICER PE FRUNTARIILE PATRIEI DAR, N-AU FOST MULŢUMIŢI.

COLEGEI MELE NU I-AU GĂSIT NICIUN DOCUMENT  ŞI CU APLOMB MAXIM LE-A DAT UN NUME FICTIV ŞI O ADRESĂ DIN AGRONOMIE. EVIDENT, LOCUIAM AMÂNDOUĂ ÎN GROZĂVEŞTI.

CĂ NE-AU BĂTUT EFECTIV NU POT SPUNE DAR, NE-AU SMUCIT ŞI NE-AU ZDRUNCINAT ÎNJURÂNDU-NE CA NIŞTE OLIGOFRENI. NE-AM LĂMURIT DUPĂ VREO 20 DE MINUTE CĂ OLIGOFRENII ERAU ŞI SECURIŞTI PE DEASUPRA ŞI TRECUSEM PE VERDELE LU’ COANA LEANA. ADICĂ ERA ZIUA ILUSTRISSIMEI ŞI ĂIA STĂTEAU DE BOI LA VERDELE SEMAFORULUI CĂ ERAU TOŢI SECURIŞTI ŞI PĂZEAU SĂ N-O INOPORTUNEZE PROSTIMEA FLĂMÂNDĂ CU SCRISORI DUIOASE.

URÂŢII AU CERUT O DUBĂ PRIN STAŢIE ŞI AU CONVENIT CA IMEDIAT CE TRECE COLOANA SĂ VINĂ SĂ RIDICE COLETELE, ADICĂ NOI ŞI ÎNCĂ VREO TREI CĂSCAŢI PRIPONIŢI DUPĂ NOI, CĂ SEMAFORUL ÎŞI URMA CICLUL ŞI MAI ERAU FRAIERI CARE CREDEAU ÎN VERDELE SEMAFORULUI! 

CA SĂ NU SE PLICTISEASCĂ, NE ZGUDUIAU NEOBOSIŢI CU ÎNTREBAREA CINE NE-A TRIMIS ŞI UNDE E SCRISOAREA.

PÂNĂ LA URMĂ AU DESFĂCUT TORTUL ŞI NE-AU ÎNREBAT DACĂ-I OTRĂVIT. NE-A PUS SĂ MÂNCĂM DIN EL DAR, CUM TREBUIA SĂ-L DUCEM LA PROFESOR AM ÎNCERCAT SĂ CIUPIM DELICAT CA SĂ NU SE VADĂ.

EI, AŞ! CRETINII NE-AU PUS SĂ MÂNCĂM TOŢI MOŢII CĂ A RĂMAS  TORTUL GOLAŞ-GOLAŞ.

DEJA SIMŢEAM CĂ TREBUIE SĂ MĂ TRAG PE MÂINI, CÂND VINE UN TIP SOLID ÎNTR-UN COSTUM CEVA MAI BUN ŞI ZICE:

-NU VEZI BĂ, CĂ-S NIŞTE TÂMPITE DE STUDENTE?! NIŞTE VACI! DĂ-LE DRECU’ DRUMU’ CĂ-S VITE-NCĂLŢATE!  

-MARŞ DE-AICI TÂMPITELOR!- SE ÎNTOARCE ŞI SPRE NOI. IDIOATELOR!

OLIGOFRENII NU PREA SE-NDURAU DAR, TIPUL A CERUT CARNETUL MEU DE STUDENT ŞI SCRISOAREA ŞI A PROMIS CĂ SE OCUPĂ DE MINE MAI TÂRZIU. PER-SO-NAL! NE-A ÎNJURAT CU TALENT PÂNĂ NE-AM ÎNDEPĂRTAT.

EU AM VRUT SĂ PUN TORTUL ZDRENŢUIT LA GUNOI DAR, TOVARĂŞA MEA NU ŞI NU.

 NE-AM OPRIT PE LA VREO SUTĂ DE METRI ŞI EA L-A AŞEZAT CU DEGETUL  UNIFORMIZÂND FRIŞCA APROAPE ARTISTIC DUPĂ PĂREREA EI. DE FAPT ERA JALNIC. CÂND AM TERMINAT CU TORTUL ŞOC ŞI GROAZĂ:  MAHĂRUL ÎN COSTUM BINE CROIT, SECURIST SAU ACTIVIST CE-O FI FOST, APĂRUSE LÂNGĂ NOI. MI-A ÎNTINS CARNETUL DE STUDENT ŞI MI-A SPUS TĂIOS: VALEA!

AM VRUT SĂ-I MULŢUMESC…

M-A OPRIT SMUCIT: VALEA…  

AU FOST CELE MAI CRÂCENE ÎNJURĂTURI CARE MI-AU FOST ADRESATE ÎN VIAŢA MEA DAR, SINGURELE CU FOLOS…   MULŢUMESC CĂ M-AI ÎNJURAT DOMNULE! AM VRUT SĂ-ŢI MULŢUMESC DE ATUNCI DAR, ERAM ÎNGROZITOR DE SPERIATĂ .  AM SCĂPAT DE DUBĂ ŞI N-A FOST PUŢIN LUCRU.

AM PLECAT AMÂNDOUĂ CU GENUNCHII MOI, EU CU TORTUL, EA CU CASETA. PROFESORUL NE-A PRIMIT AMABIL DAR, INVENTARIIND INSIGNIFIANTUL CADOU I-A PIERIT TOT CHEFUL. 

EVIDENT M-A PICAT LA EXAMEN… PE MOTIV CĂ NU-L RESPECT. CICĂ AM FĂCUT O DEMONSTRAŢIE DIN CURSUL LUI SIREŢCHI CEEA CE AR DEMONSTRA CĂ RESPECT UN ALT PROFESOR MAI MUL CA PE EL.

MOTIVUL REAL?  DE LA TORT!

COLEGII S-AU DISTRAT COPIOS DE PĂŢANIA NOASTRĂ ŞI MI-AU SPUS BANCUL CU VRĂBIUŢA. AUD MULTE BANCURI, UNELE LE MAI UIT DAR, NU BANCUL CU VRĂBIUŢA!     

7 IANUARIE! URAAA! DE DOUĂZECI DE ANI 7 IANUARIE A DEVENIT CE ESTE: SĂRBĂTORIREA SFÂNTULUI ION!

BLONDA NOASTRĂ-I MAI FRUMOASĂ CA A LOR!


Adevărul este că poza la tribună şi cu bretonul cuminţel, n-are nici un chichirez dar, cu fusta asta mini doamna ministru chiar arată da 3 miliardi di euro. Am impresia că italienii sunt ofticaţi că româncele noastre sunt mai mişto decât Ciociollinele din parlamentul lor.

 Doar că numele de Elena, de la Troia şi până în zilele noastre a cam dat bătăi de cap omenirii şi mai ales românilor.

 Doamnă Udrea, sunteţi cea mai mişto blondă şi după intuiţia mea norocul Ebei în alegeri şi evident a domnului Băsescu în câştigarea mandatului! Să nu vă vopsiţi niciodată altfel, că blondă vă stă beton! Dar, îi port o grijă domnului preşedinte, că ceilalţi şefi de stat ai României au cam avut ghinion cu Elene pe lângă ei. Nu credeţi că ar dormi mai liniştit domnul Băsescu dacă aţi deveni şi dumneavoastră EBA?

Oricum, nu contează! Superstiţii! 

Pentru poza rigidă de la tribună nu vă dau nici o notă, ca să nu vă stric media. Dar pentru asta în cizme… 10, 10, 10!

Şi daţi-i în judecată pe insolenţii ăştia de la GENTE, fiindcă în mod tendenţios au desenat o bară în spatele dumneavoastră ca să sugereze oarece.

 Din câte ştiu eu, nu aţi făcut niciodată bucuria românilor să pozaţi dezbrăcată şi ar fi meritat că v-au votat din primul tur.

Oricum, arătaţi mai bine decât madam Carla Bruni -Sarkozy!

CINE ŞI-A ÎNŞELAT NEVASTA, HAI SUS, HAI SUS, HAI SUS!


Prietena mea, o frumuseţe cu ochi verzi se angajează într-o bancă pe la începuturile anilor ’90. Pe muncă îndârjită se menţine în bancă şi urcă în ierarhie copăcel-copăcel până la posturi cu greutate în centrală. După vreo zece ani de carieră, motanul, răsfăţatul casei, s-a văzut concurat. Cunoaşte un tip bine din presă, director de ştiri la un trust puternic şi în scurt timp se căsătoresc. Nuntă cu ştaif, invitaţi din high-life cât să umple vreo două reviste colorate. Suntem plasaţi la masa prietenilor buni şi de nădejde şi evident, ne cunoaştem toţi între noi, cu bune şi rele. Între mâncăruri alese şi băuturi pe care le-am ignorat discutăm ca fetele. La dreapta mea o nevastă înlăcrimată că-l prinsese pe domnul soţ în offsaid. La stânga, se plânge şi cealaltă nevastă că soţul ei, cam pierde sume mari de bani la poker şi mai calcă şi pe de lături. Eu le explic senină că n-am probleme de genul ăsta, soţul meu nici nu bea niciodată, nu-mi produce nici alte supărări şi fetele se uită cu jind la exemplarul meu de soţ model, unic şi nemaiîntâlnit. Pe la trei dimineaţa se schimbă ritmul muzicii şi după ce zice maestrul Gică Petrescu câteva, orchestra bagă un cântecel pe care îl cântam în copilărie prin tabere: Cine-i născut în ianuarie, hai sus, hai sus, hai sus! Ajunge şi la decembrie, apoi continuă cu cine şi-a înşelat nevasta, hai sus, hai sus, hai sus!

Din cei vreo 300 de nuntaşi, singurul care se ridică, fericit, cu paharul sus şi făcând bezele la toată nunta, cine credeţi? Soţul meu, exemplarul de soţ model unic şi nemaivăzut. Nu-mi aduc aminte să fi avut altă dată în viaţă o surpriză mai mare. Sute de întrebări veneau buluc peste mine năucindu-mă: Cum? De când? Cu cine? O cunosc? Accidental? Permanent? În hoteluri scumpe? Pe centură? De plăcere? Pe bani? E îndrăgostit de alta? Viciu ? Voi divorţa? Dar, copii? Mi se mişca linia orizontului, făcusem temperatură instantaneu, urechile îmi pulsau înroşite. Mă uitam la fericirea de pe chipul lui, la seninătatea din priviri şi nu puteam să cred iubitul meu soţ a ales o astfel de cale să mă anunţe că marea iubire a murit. Nefericirea mea era în crescendo, mireasa nu-şi putea crede ochilor, mama miresei, prietena noastră de suflet avea lacrimi în ochi iar nuntaşii aplaudau curajul perfect bărbătesc şi evident singular.

Orchestra continuă odiosul cântec  Mă hotărăsc rapid. Decât să-i scot un ochi după şi să-l torturez cu întrebările, decât să mă umilesc cerşind răspunsuri mai bine-i bag şi eu jăratec sub fund! Iau paharul în mâini, îmi ascund disperarea şi mă ridic surâzând. Salut masa miresei şi apoi pe toată lumea. Sala aplaudă frenetic. Evident, sunt singura în balans şi orchestra, încântată de spectacolul savuros reia refrenul şi continuă lălăiala minute bune. Soţul meu, senin şi relaxat discută cu un nuntaş şi ridică paharul spre mine zâmbind fericit. Mă aşez . Aplauzele se potolesc şi soţul meu îmi dă un pupic. Cu dragoste! – Mă întreabă senin: auzi, da’ tu nu eşti născută la nouă luni? – Poftim? – Puteam să jur că eşti născută la nouă luni! – Bineînţeleds că sunt născută la nouă luni! -Şi atunci de ce te-ai ridicat în picioare? – Ca să fac unu’ la unu’, iubire! Preferai să-ţi rup un picior? – Mami, ai băut ceva? – Doar apă plată cu lămâie! – Şi dacă nici nu eşti născută la şapte luni şi nici nu te-ai pilit de ce te-ai ridicat? – Dar, tu de ce te-ai ridicat, dragule? – Da’ ce, tu nu ştii că sunt născut la şapte luni? – Poţi să-mi spui cam ce are sula cu prefectura? – De ce vorbeşti urât, nu-i stilul tău? Nu înţeleg de ce eşti supărată! – Pentru că preferam să-mi spui în alt context că m-ai înşelat. – Sigur n-ai băuit nimic? Cum să te înşel? – Atunci de ce te-ai ridicat iubire în picioare, când a întrebat orchestra cine şi-a înşelat nevasta? – Eu? M-am ridicat numai la aprilie şi la cine s-a născut la şaste luni! N-am înţeles de ce te-ai ridicat tu că doar eşti născută la nouă luni! Dar, ai văzut ce special este soţul tău? Din atâta popor sunt singurul născut la şapte luni şi m-au aplaudat toţi! Dar şi pe tine… Ciudat… Vine mirasa şi ne ia la rost: Măi zdruncinaţilor! Mă aşteptam la oricare de aici dar, nu la voi! Jumătate din nuntaşi trebuiau să fie în picioare! Dar, voi? Amicul de la masă cu care soţul meu dezbătuse intens toata seara politică internaţională explică zâmbind: – Lasă-l dragă, că a dansat pe muzica proprie pe care o ştie din tabără, de când era pionier. Este născut la şapte luni! Mireasa, fără să priceapă speţa, pleacă la altă masă zicând peste umăr: sunteţi sonaţi cu toţii! Altădată nu vă mai pun băutura pe masă! Ţăcăniţilor!