litoral

15 comentarii Publicat pe GAURA CHEII

O CAFEA CU ZOE CEAUŞESCU


În anii ’80 şi ceva eram la mare şi m-am împrietenit cu nişte studente din Piteşti.

Stând într-o seară pe terasă la Naţional în Mamaia se apropie nişte tipi cu ochelari bengoşi şi o invită pe Delia, o frumuseţe cu ochi negri, mare karatistă la o cafea.

Delia, o tipă directă şi zâmbitoare a acceptat invitaţia fără nazuri. Cu două seri înainte o pierdusem pe Miruna care se cuplase cu un student arab şi o mai văzusem doar el fugitivo. Mie mi se părea cam periculoasă aventura dar eu eram liceeancă şi mai prăpăstioasă.

Toată lumea nu discuta decât de bafta respectivelor şi de cum dăduse norocul şi peste alte studente care se cuplaseră cu străini şi erau bine-mersi.

Eu eram îngrijorată fiindcă tipii mi s-au părut maturi şi nu păreau genul „o îngheţată, un suc şi o plimbare de mână pe faleză”.

Delia s-a întors într-o oră. A băut cel mai mişto frape, a tras o ţigară şi a gustat vodcă cu suc de portocale.

Ziua următoare pe plajă Delia era cu ochii-n patru aşteptându-şi gaşca. Tipii cu ochelari mişto n-au mai apărut şi se vedea clar dezamăgirea studentei. Seara la Naţional Delia era pe jar.  Pe la zece jumate îşi pierduse speranţa. Fetele o tachinau:

-Sper cu nu se lasă cu venele tăiate pe motiv că nu ţi-au venit străinii.  Să zici mersi, că pe urmă te lua Secu în vizor! Ştii că te poate condamna pentru relaţii cu străinii?

-Alina, ce prostii zici acolo? De ce să mă condamne pentru relaţii cu străinii?

-Da’ ce, ai spatele asigurat? De ce să nu te condamne? Eşti mai cu moţ? Asta-i legea, soro! Evident, cele două nu erau surori.

-Care străini, fato? Eşti dilie?- întrebă Delia aiurită.

-Care străini? Cetăţenii străini cu care ai băut frape-ul şi vodca. Ce-o faci pe indiferenta? Parcă nu pentru ei te perpeleşti acuma?

-Tu vorbeşti de tipii de-aseară?

-Nooo! De Papa de la Roma! Sigur că de ei vorbesc!

-De unde-ai scos-o cu străinii? Era Nicuşor Ceauşescu cu gaşca. Am uitat să vă zic: am cunoscut-o şi pe Zoe, o tipă valabilă.  Nicuşor a vorbit puţin, mai mult cu ea am discutat. Ăştia-s de-nfiat, precis. Îs prea de gaşcă să fie copii ălora, ascultaţi la mine.

În câteva minute, frumoşii vin iar. Alina, cu aere de soră mai mare pune piciorul în prag:

-La ora asta nu mai pleci nicăieri! Dacă le e de tine să vină mâine dimineaţă pe plajă.

Delia  zâmbi frumos şi pleacă cu ei. Alina îi aruncă printre dinţi: Curva Prinţişorului, asta eşti, duduiţă. Curva karatistă este prea elegant să-ţi zic!

Eu nu m-am dumirit: adică relaţia cu un străin era valabilă şi pentru asta intra în categoria tipelor de succes dar, cu Prinţişorul era curvă!

O fi răutate, o fi prostie, o fi invidie? Mă poate lămuri cineva, că mie mi s-a blocat procesorul!

8 comentarii Publicat pe ZGURĂ ŞI CATRAN

RUGBISTUL SUB FUSTELE ŢIGĂNCII


În seara aceasta familia a complotat să-mi smulgă laptopul din braţe ca să fac ce urăsc mai mult: kilometri în Mall. Pentru coeziunea familiei şi ca să nu-mi saboteze cineva routerul la noapte, m-am dus.

Criză-criză dar, poporul se călca pe picioare!

Sabrina, fii-mea cea mică era să leşine de emoţie: cânta o puştoaică, Andra. Nu ştia nimeni numele de familie dar, era ceva gagică sau nevastă a lui Măruţă. N-am reuşit s-o văd, că abia îmi făcusem ghetele cu cremă şi nici nu-s kamikaze de felul meu dar, am luat un cappucino şi am ascultat de la masă: gagica asta chiar cânta bine-bine. Soţul meu jura că le zice live. Dacă e aşa, bravo ei, dar tare mă mir să mai cânte live cineva în România în afară de Ada Milea! Mai era şi Tatiana Stepa…

Dar, ce mi s-a părut absolut surprinzător, puştoaica mea s-a căpătuit cu o poză cu autograf. Oameni buni! Am avut surpriza vieţii mele: două riduri fine pe gât, pliul nebronzat la subraţ, toate firele de păr la locul ei. Vedetă fără Photoshop! Ca să vedeţi şi voi minunea, mâine o scanez.

Simona Tache are un post mişto pe tema vedetelor porţelanate-n PhotoShop. Nu vă dau link-ul că-s în criză de timp dar, îl găsiţi voi.

Cum am fete frumoase, ta-su cu ochii pe ele ca pe brăţările dacice. Ei, aş! Când s-a terminat concertul, evident piedusem copilul şi nici semnal la telefon n-aveam, că Mall-ul e în câmp, în bătaia Bărăganului.

Am behăit un sfert de oră la limita infarctului apoi a sunat mobilul. Fata era pe lângă Andra să capete autograf.

Aşa emoţii n-am mai avut de când am pierdut-o pe Ingrid la mare. Avea un an şi patru luni şi îi luasem o rochie superbă, albă, ca o mică mireasă şi sandale de catifea roşie cu clopoţei sunători, aurii: elegantă foc! Mergem în Neptun la o terasă cu un gard de beton cam ca la o cetate, vis-a-vis de COCOŞUL NU ŞTIU CARE.

Masa plină, terasa full, copilul juca şotron fericit. Toate bune până dispare copilul.

Căutăm, întrebăm, nimeni n-a văzut nimic. Ieşim la stradă şi mi se face rău: vreo 15 apaşe cu fuste se instalaseră cu inele, piepteni deşi din os şi piatră ponce. M-au tăbărât să-mi ghicească.

Eu, le întreb politicoasă ca să le câştig cooperarea:

-Vă rog, n-aţi văzut o fetiţă mică-mică…

-Da ce, buzato, crez c-am luat-o noi? Hauzi, fa, zâce că i-am forat poradeu! Ho, pă ia!

Şi nici una, nici două sar toate la bătaie. Ei, bate-te cu şaviţele, madam! Ştiţi cum reacţionează o mamă care şi-a pierdut copilul? Cred că-l băteam şi pe Shogun! Dar, până să arăt ce pot a apărut soţul meu: rugbist şi taur.

A luat vreo două după mine căci, cu toată vitejia din sufletul meu eram oricum încălecată.

Le-a buşit de gard şi le-a băgat nişte înjurături din Ferentari, chit că a locuit în Drumul Taberei, apoi le-a aliniat pe războinice şi le-a zis:

– Struţoaicelor, să-mi daţi copilul că vă gâtui cu mâna mea, vă şi jumulesc şi vă dau şi sare!

Şi s-a apucat frate şi le-a căutat pe toate pe sub fuste!

Vă e milă de ele, nu-i aşa?

De el să vă fie, dragilor, că cea mirosit el sub fustele lor… nu găseşti nici la Protan.

După prima s-ar fi lăsat păgubaş dar, omu-şi căuta copilul şi pentru un copil de un an şi patru luni era loc berechet.

Ştiţi ce-i mai rău decât un taur? Vă spun eu: un taur înfuriat! Ei bine, cât le-a ridicat fustele la toate cinşpe, au mai venit vreo trei să le salveze: la gard cu toate!

Amarnica anchetă s-a terminat fără rezultate! Soţul meu aproape s-a sinucis degeaba.

Am trecut drumul la terasa COCOŞUL NU ŞTIU CUM şi am luat toate terasele din zonă la rând. Apoi, ne-am întors leşinaţi la terasă şi mi-a venit o idee: erau scule pregătite pentru formaţie şi guriştii mâncau copane la o masă.

Îl rog pe unu’ să descrie copilul la microfon, poate scoate vreunul nasu’ din blid şi zice c-a văzut copilul.

Până îi explic omului ce şi cum, din bucătărie iese un bucătar cum vezi numai prin cărţi şi reclame, cu un tub mare, alb pe cap, cu un pliu caraghios ca o gogoaşă deasupra, ţinând în mâini un platou XXL de cartofi prăjiţi, altbucătar în spate cu un platou de clătite şi în urma lor, ţanţoşă fetiţa mea. Aşează platourile pe brâul fântânii arteziene, o mângâie pe frunte şi pleacă.

Mă duc la ea, o îmbrăţişez şi o întreb de unde vine:

-Am vlut taltofi păziţi-păziţi si m-am dus la butătal să-i cel. Stiam că sunt flumoasă si o să-mi dea! Avea o chestie drăguţă, pe C îl pronunţa T.

Mă aşez la masă şi nu mai scap copilul din ochi. Soră-mea se ia de mine:

-Stresat-o! Ai văzut că n-a fost nimic? Io ştiam că este bine!

-Dar, puteai totuşi să-ţi mişti fundu’ să m-ajuţi la căutat!

-Nu ţi-am zis că n-avea rost? Aveam eu un feeling…-zice sor-mea rîzând.

Şi nu te mai holba atâta la fată, că-i rămân cartofi-n gât!

I-ai numărat toţi dumicaţii copilului…

Mă mai realxez, dar tot cu ochii pe ea. Mă duc al budă. Mă întorc, copilul nu-i!

-Motane, unde-i copilul?

-Era aci…

Fără panică mă duc la bucătar:

-Nene, lasă glumele că fac infarct! Unde-i copilul?

-A, acum chiar că nu-i la mine! Tocmai mi-a povestit chelnerul ce spaimă-aţi tras!

-Apaşele! S-au răzbunat apaşele!

Iar afară, iar aliniate la gard şi pipăite, începuse să le placă:

-Hau, ce mă gâdilezi, frumosule!

-Mie să-mi faci genecologic, că la mine-ncape şî doi copchi odată!

-Hai, bre, pune mâna colea să sâmţi ceva la fata, că la uscata mata nu-i rost!

Eu eram uscata! Şi soacră-mea are-o grijă, că n-are fis-u’ ce strânge-n braţe!

Femeie pentru ea se cheamă de la 150 de oca-n sus!

Percheziţie inutilă, copilul nu-i! Disperare totală, eu şi el căutăm vreo juma’ de ceas ameţiţi.

Ne întoarcem la terasă şi hai la staţie să dăm semnalmentele copilului. Între timp, guriştii terminaseră platoul de copane şi cântau repertoriul lui Cătălin Crişan. O mare de oameni invadaseră ringul de dans.

Ne rupem hainele ca la Cenaclul Flacăra dar, cui păsa.

Străbatem valul de oameni şi la formaţie, oamenii aplaudau în cerc iar fii-mea dansa de mama focului.

Bucuroşi de deznodământ fericit, ta-su o ia în braţe şi dansează cu ea vreo juma’ de oră, apoi, cerem nota.

Până vine nota, povestim soră-mi şi cumnatului despre percheziţii şi despre cum s-au gâdilat pupezele a doua oară.

Cumnată-miu zice:

-E clar! I-au chemat pe aurari să vă taie. Când ieşim, o să ne aştepte nişte băieţi cu veste şi pălării, dotaţi cu mustăţi şi iatagane. Ăştia ne taie!

Vine chelnerul, achităm şi-i spunem şi lui ce grijă ne frământă.  Soţul meu insistă să plătească platoul de cartofi prăjiţi şi clătitele, bucătarul vrea doar un pupic de la puştoaică dar, zice că are dreptate cumnati-miu şi ţiganii o să ne taie.

Îl chamă pe şefu’ care devine grav şi sună la poliţie să ne asigure escortă.

Sună cam douăzeci de minute şi pune verdictu’: ăştia ori sunt beţi morţi, ori în p… până-n gât! Sunteţi pe cont propriu! Îmi pare rău de voi, sunteţi o familie drăguţă. Poate totuşi scăpaţi!- zice el nesigur, numai aşa să ne sporească puţin curajul.

Plecăm morcoviţi dar, hotărâţi să luptăm bărbăteşte.

Aveam o speranţă mică, să fi plecat zburătoarele din zonă.

Soţul meu strecoară un ban la chelner şi-l trimite-n recunoaştere. Pupezele la gard.

Ne luăm figuri fioroase şi ieşim.

Ca la un semn, şaviţele ridică toate poalele şi le flutură dansând, ceva între ţigăneacă şi can-can. Un ţâgan mititel le zicea din muzicuţă.

-Ha, pune mîna, baroane, să sâmţi ceva!

-Ha’, ia ceva tare la Venezuela!

-Uite colea, la Emancipata!

-Fă, Funciaro stai la rând, că te cârpesc!

-Ţ-a plăcut ochiosule? Să vi şî mâine! Ha, miroase, să vezi că ne-ai bagat la cheltuială! Na că ne-am dat cu odicolon!

Rupţi de emoţii, am dormit ne-ntorşi. La plajă, a doua zi, băieţii pe terasă la bere, eu sor’mea şi mama păzim copilul cu străjnicie. Ne luăm precauţii suplimentare: o şapcă de blugi pusă invers şi un scutecel roz ca o pelerină ne scuteau de confuzii cu alţi copilaşi în pielea goală.

Sigur că după vreo oră, Ingrid dispare. Eu şi mama treierăm plaja în lung şi-n lat fără rezultat.

Văd un nene că monitorizează ţâţoase cu un binoclu: îi zic c-am pierdut copilul şi-l rechiziţionez.

El zice c-a dat 100 de dolari pe el şi că nu-i pasă, ba chiar urăşte copii.

Eu mă enervez şi-i zic că nu face decât 50.

Mi-l smulge, îl recuperez, îi dau un brânci şi-i zic că soţul meu e rugbist.

Se potoleşte şi scanez apă şi uscat.

Mă uit, mă uit şi ce văd: fotograful ţinea o cămilă pe căpăstru, pe cămilă o maimuţă şi la coada cămilei, cu un aer fericit, exact fii-mea.

Dau binoclul şi fug spre carvană.

Fotograful striga la megafon: COPII, PLÂNGEŢI LA MĂMICA,  SĂ-I FOTOGRAFIEM PĂSĂRICA!

A doua zi fotograful ne-a adus poze gratis cu puştoaica. Am mai pierdut-o de două ori până la sfârşitul sezonului dar, cu ajutorul tipului cu binoclu’, care l-a cunoscut pe soţul meu şi nu ştiu de ce, a devenit chiar amabil, am recuperat-o de fiecare dată de la coada cămilei.

Stau în pat şi clănţănesc la laptop dar, zâmbesc cam mânzeşte: mi s-a săltat oleacă tensiunea, gândindu-mă la frisoanele de-atunci!