Surprinzătoarea Minerva


Acasă îi spuneau Mioara. Mergând la șapte ani la școală, a aflat cu stupoare că în acte o cheamă Mița. Nășicu’ Niculescu, notar în sat, se iubea cu o profesoară, Mița Bostan. Se pare că atât cât a ținut idila, onorabilul notar Niculescu le-a botezat Mița pe toate nou-născutele din comună. Totul s-a dat în fapt când fetițele au ajuns la școală. Mamei nu i-a plăcut cum sună Mița și a optat pentru Minerva. Așa îi spun și eu. Pănă la 54 de ani, mama mea nu a fost niciodată în concediu. A crescut trei fete și două nepoate, a muncit, a muncit, a muncit! Din 1993, împreună cu soțul meu, am luat-o în majoritatea concediilor. A făcut o pasiune pentru montagne russe-ul din Satul de Vacanță din Mamaia. Din mare era greu de scos. Cel mai des o aduceau salvamarii din larg, în barca lor, pretinzând că Minerva încearca să treacă la turci înot. La munte s-a cocoțat voinicește până la cuibarele vulturilor. Greu am ținut pasul cu ea. Măcar de vreo zece ori s-a îndrăgostit de natura montană și și-a căutat casă în zonă: la Azuga, în Maramureș, pe valea Oltului, în jurul Bicazului… Neavând suficienți bani, s-a resemnat pe mai departe cu traiul la câmpie. Muncă în gospodărie, plăcinte, nepoți… A frânt și inimi, a fost cerută de nevastă de vreo patru ori în ultimii douăzeci de ani: un colonel de aviație cu casă în Doctor Lister, nea Vasile din Slatina de Suceava, un pensionar militar în Cișmigiu, un voinic în Maramureș. A declinat cu grație… Monogamă hotărâtă! A avut bărbat… nu merită deranjul încă o dată!
În mai a împlinit 76 de ani.Văzând că n-o putem decupla de la treburile casnice, rugbistul a hotărât să ne trimită pentru câteva zile în capitală.
Într-o săptămână am făcut-o pe mama dependentă de ciocolată, capuccino ar bea cu butoiul, din aparatele fitness din Cișmigiu am dat-o jos doar după ce s-a antrenat serios în toate.
Sunt mândră de vacanța cu mama! După această experiență, mă simt în stare să-i destructurez programul și lui Dalai Lama!

Anunțuri

Intransigență de bebeluș


Îmi aduc aminte cât de mândră eram când mă îmbrăca mama în costumașul din melană roz pal, cu dungulițe albastre. Tehnic pare puțin probabil, fiindcă am primit acel costumaș în octombrie 1969, cu ocazia moțului și, cum este vârsta când copiii cresc repede, prea mult nu l-am purtat.

Ne încălzeam la o sobă din tablă neagră, vopsită cu bronz argintiu, din aluminiu, în care mama băga fără spor rumeguș. În interiorul sobei era un grătar de formă cilindrică, din sârmă de opt, pe care tot îl smucea ca sa facă tiraj. Rezultatul era mereu același: foarte puțină căldură și mult fum. Soba avea burlane din tablă proastă, care înconjurau toată camera, principiul fiind ca fumul să circule cât mai mult, să nu tragă și căldura pe horn. Soba și burlanele erau date cam de trei ori pe sezon cu bronz. Fiindcă bronzul era de proastă calitate si se scorojea, îmbâcsea preșurile țesute din greu la război. Lângă sobă își găsea culcușul și o pisicuță tărcată. Nu era o oarecare, avea un orologiu precis. Cu câteva minute înainte să vină papașa, mâței îi suna ceasul și zvâc!- pe clanța ușii -mieunând cu disperare. Mama sărea, slobozind-o, fiindcă dacă ar fi prins-o tiranul de taică-meu, dădea cu pisica de pământ, dar și cu mama.

Fiind zămislit din neamul zmeilor, dădea cu buzduganul, trântind poarta de gard, să fie clar la tot cartierul că s-a întors stăpânul acasă. Mânca, apoi lua o carte și se așeza lângă sobă, fără să bănuiască măcar că și blănoasa șezuse acolo.

Fiind iarnă, rufele se uscau greu. După ce le zvânta gerul bine, erau aduse în casă și puse la uscat pe burlane. În prealabil, pe burlane se însirau ziare, ca să nu se transfere bronzul pe hainele ude.

Cum nu aveam prea multe griji și nici o jucărie, eram cu ochii pe splendidul meu costumaș, ducând grijă să nu se transfere tușul de pe ziare pe hăinuțe. Văzusem o astfel de grozăvie când călcase mama un scutecel. Pusese ziar, ca să nu se transfere pârleala de pe fierul de călcat, și se transferase scrisul de ziar. Cum, de ce ți-e frică nu scapi, la o vreme, după Revelion, încingându-se soba mai tare, mi s-au pârlit pantalonașii pe burlan. A fost prima catastrofă din viața mea! Am suferit teribil! Fiind născută sub semnul lui Venus, aveam un simț estetic exagerat pentru vârsta mea. M-am supărat grozav pentru lipsa mamei de atenție, mai ales că intuiam că nu voi mai primi alți pantalonași prea curând.

Mama era tânără, avea doi copii mici pe cap și o mulțime de probleme. Papașa era un ticălos egoist și n-o ajuta cu nimic. Singură ducea cenușa, singură căra rumegușul și aprindea soba, spăla, călca, aducea apă cu gălețile de la colțul străzii, gătea, făcea gogoși, mergea la serviciu și ne citea și povești lângă sobă. Dar eu, intransigentă, nu puteam ierta mamei pata galbenă care-mi acoperea trei sferturi de crac de pantalon.

Cât sa fi avut? Facusem anul în octombrie și, cum focul se facea cam pana în martie, aveam undeva sub un an și jumătate.

Unii medicii spun că nu există amintiri mai vechi de doi ani și jumătate-trei ani la copii, dar eu îi contrazic. Ori este ceva defect în studiile lor, ori au greșit ai mei ritualul și mi-au luat moțul la doi ani, ceea ce nu pare plauzibil. Oricum, mama este sigură că mi-a luat moțul după tradiție, la un an. Și în pozele de la moț am mutriță de un an, nu de doi.

Nu mi-am înghițit bine amarul cu pantalonașii și mama a mai comis una: a pus pentru câteva clipe olița de noapte în cuptor ca să se încălzească, să nu pun fundulețul pe ea sloi și să răcesc. Olița, moștenită de la sora mea, mă scotea din sărite fiindcă era urâtă, o culoare nedefinită, parcă murdară, probabil injectată din plastic reciclat, acum se și topise într-o parte! Am avut oarece neliniști legate de design și olița cu marginea topită mă oripila. Și cum toate acestea nu erau de ajuns, castronul galben pai, în care făcea spaghetti cu unt și zahăr, preferatele mele, s-a topit într-o parte, fiind pozitionat prea aproape de flacăra aragazului.

Deși vorbeam și cu fundul, după exprimările mătușilor și vecinelor, eram prea diplomată să-mi strig indignările, dar la sărăcia din casa noastră, aceste lucrușoare deformate și pârlite îmi amărau suflețelul. Dar, în același timp, o iubeam pe mama nespus, cât era plecată de acasă eram disperată să n-o calce mașina sau să i se întâmple ceva rău.

Sora mea, cu cinci ani și jumătate mai mare ca mine, la șase ani a intrat la școală.

După cât avea mama de muncă, acum avea o corvoadă în plus: linioare și bastonașe cu sora mea, desene și poezii.

Eu mă jucam sub masă, unica din casă, pe care mama și sora mea își făceau lecțiile.

Repetau câte o poezie de zeci de ori. Mama o ruga pe sora mea să spună o strofă:

Ca trezită dintr-un somn, cu ochii pe geam, sora mea exclama:

Uite acolo în pom, uite o cioară! Mama izbucnea în plâns. Eu începeam să recit poezia. Uimită că eu, atât de mică am învătat poezia, mama își ștergea lacrimile și mă lua în brațe. Eram atât de fericită! Dar pantalonii mei pârliți îmi stăteau pe suflet!

Iarna următoare soba de rumeguș a fost înlocuită cu un godin pe lemne, mai multă căldură, mai puțin fum și aceleași burlane. Pantalonii mi-au rămas mici și-am scăpat de disgrațioasa pârlitură de pe crac, dar pulovărașul l-am mai purtat o iarnă, păzindu-l de fiecare dată cu strășnicie cât era pe burlane, să nu pățească un pocinog.

Părerea generală era că copchilu’ ăsta a mai fost la un cur de babă!

Timpul zboară, roata se-nvârte, poveștile se mai repetă într-o formă sau alta. Am născut-o pe Ingrid, apoi pe Sabrina și, am constatat că și fetele mele, deși mă iubesc îmi inventariază zâmbind toate stângăciile.

Dar eu știu bine că, deși sunt o bună prietenă pentru fetele mele, o mamă bună cum este mama mea nu voi reuși niciodătă să fiu. N-am stofa necesară, parcă semăn mai mult cu personajele mele anapoda, decât cu mama mea!

Mereu mi-au revenit în minte aceste întâmplări și încă multe din perioada respectivă, amintiri cu care am trăit toată viața. Defectată de matematică, am inventariat bune și rele, n-am scăpat nimic, dar mama a ieșit mereu pe plus. Amintirile minunate din care s-a zidit mama în mintea mea ar putea face scară la cer sau ar concura marele zid chinezesc! Intr-o viață dedicată copiilor și nepoților, mama a trăit după un cod al cinstei, onoarei și devotamentului ce o plasează în alt veac. În lumea strâmb alcătuită care ne înconjoară, mama este păstrătoarea unor valori și a unei înțelepciuni fără egal. Privesc la spectacolul lumii, inventariez destine pe care le prind între coperțile romanelor mele și nu încetez să mă minunez de norocul pe care l-am avut să am o mamă extraordinară, fiica inegalabilei mele bunici, Mihaica. Și pentru că ce primești trebuie să dai mai departe, fibra bună moștenită s-a transmis fetelor mele.

Pe 23 mai mama împlinește 76 de ani. La mulți ani, draga mea mamă!

mama

Up date: Deja amintirile mele devin plauzibile și din punct de vedere științific. Se pare că studii de ultimă oră reconsideră vârsta primelor amintiri la copiii mici.

Într-un studiu paralel pe copiii canadieni și chinezi, s-a constatat că puii de canadieni au amintiri mai vechi cu un an decât omologii lor asiatici. http://www.financiarul.ro/2013/01/03/cum-se-formeaza-primele-amintiri-in-copilarie/

Sandale de lux


În urmă cu aproape 30 de ani comerțul socialist intrase în criză. Mama trebuia să meargă la o nuntă și săptămâni întregi a colindat magazinele de încălțăminte fără spor: șlapi, teniși de Drăgășani, șoșoni de casă și gumari. Pierzându-și nădejdea, a început să bată centrele de comenzi ale cooperației meșteșugărești dar modelele oferite, cu bot de rață și tocuri groase, pătrate de 3-4 centimetri erau mai potrivite pentru înmormântări decât pentru ocazii fericite. La un cizmar bătrân pe care-l știa de foarte mulți ani, mama își încercă norocul:

-Vă dau târcoale de ceva vreme dar aveți numai modele sobre, pentru contabile și învățătoare de țară. Vreau ceva elegant, pentru o nuntă. Dacă vă aduc eu un model îl puteți realiza?

-În două săptămâni vă fac orice model dar numai din lac fiindcă alte materiale pentru fețe nu am.

Mama a luat o pereche de sandale din lac roșu și negru de la sora ei și i le-a dus meseriașului cerând să-i inverseze culorile, partea roșie s-o facă neagră și invers, dar i-a desenat și mici modificări fiindcă mama era foarte talentată la desen și avea o înclinație nativă pentru eleganță, din fericire, moștenită și de fetele mele.

Peste două săptămâni sandalele erau gata și mama, îmbrăcată cu o rochie pe care și-a desenat-o și a cusut-o singură, și-a reconfirmat renumele din tinerețe, când era considerată cea mai elegantă fată din oraș.

Această lecție pe care am învățat-o de la mama în copilărie mi-a fost de mare ajutor într-o afacere de acum zece ani. Aveam de făcut o lucrare de 55000 de dolari, prima de acest fel din viața mea, era un domeniu nou și puțin cunoscut pentru toată lumea, dar cum în câteva săptămâni prețul materialelor a crescut între 8 li 10%, Europa era sub ape și transportatorii mergeau pe rute ocolitoare, astfel că transportul se și dubla uneori. Bașca era august și majoritatea furnizorilor erau în concediu, deci posibilitățile de achiziție erau limitate și, ca dezastrul să fie complet, euro a basculat practic dolarul luându-i locul, și m-am trezit că importând din Grecia anumite repere aș fi pus câteva mii de dolari din buzunar, mai precis vreo 18000 de dolari. Iar să denunț contractul era imposibil, penalitățile de întârziere erau de 7% pe zi și, cine a făcut afaceri cu Herr Dobrița știe că acesta era maestru să-și îngroape colaboratorii. Practic, așa cum era contractul făcut, din cele 35 de repere pe care trebuia să le aduc în 12 zile, măcar cu unul dacă întârziam, calculând penalități de 7% pe zi la toată suma, în 14 zile de întârziere însemna să aduc toată marfa gratis. Am renunțat să mai import din Grecia și am apelat la un reprezentant local al unui furnizor din Anglia care a acceptat să-mi debiteze din fabrică materialele exact la dimensiunea solicitată de mine, ceea ce nu accepta niciun alt furnizor european la acea dată, astfel că la același preț unitar am eliminat pierderi de 33%, iar pentru niște profile de aluminiu care erau 4,6 euro pe ml în Grecia, am proiectat o matriță pe care am comandat-o în Germania pentru un cost de 500 de euro și am extrudat în țară aluminiul cu 0,5 euro pe ml. La 2500 de ml a meritat. Am comandat și anumite garnituri în țară, astfel că, chiar dacă am plătit anumite matrițe fiindcă produsele erau atipice, costul a fost mult mai mic în comparație cu prețul de import. Astfel, am reușit să salvez acel contract care părea să mă îngroape și am făcut și un profit modest, dar suficient cât să dau o raită prin Europa- un circuit de 30 de zile, din care o săptămână la invitația și pe cheltuiala unei firme colaboratoare din altă sferă de activitate.

Două probleme, o singură soluție- tenacitatea- indiferent dacă îți dorești sandale de lux, un hectar de policarbonat, profile de aluminiu sau chedere atipice de 60 de mm.

 Astăzi am văzut sandale în dulapul mamei și nu m-am putut abține să nu le admir încă o dată, apoi le-am făcut și un set de fotografii. Tenacitatea și simplitatea prin care și-a câștigat mama dreptul la eleganță în cenușiul comunist a fost pentru mine o lecție, să  amân depresiile și disperările și să pun mâna la treabă pentru a identifica soluții și a rezolva probleme.  Oare mai există în țară cizmari care să știe meserie și să mai realizeze astfel de bijuterii? Pentru că într-o țară de filozofi și de vedete, oricum se vor schimba timpurile, pe lângă eternele clase privilegiate, pe lângă moștenitorii de partid și de stat vor rezista și cei capabili să producă ceva, cu mintea și cu mâinile lor. Ar fi bine să mai existe meseriași pricepuți în această țară, pentru că dacă atelierul lumii, China, va da faliment la un moment dat, să nu rămânem desculți și în… turul gol!

Această prezentare necesită JavaScript.

Instantanee în zori


Într-o noapte, mi-am dat seama cu uimire că deși am sărit de 40 de ani, am văzut sute, mii de apusuri de soare, stând pe treptele din fața casei și privind cum se retrage soarele la asfințit pe strada Republicii, fostă Regala, astăzi Eminescu. Sute, mii de apusuri și doar un singur răsărit… Este drept aveam 18 ani și eram împreună cu cel mai chipeș băiat din liceu și, poate, pentru oricare dintre colegele mele, ar fi echivalat cu mii și mii de răsărituri. Nici eu nu l-am uitat…

Dar, cum se întâmplă destul de des să mă prindă zorile scriind, mi-am dat seama că este suficient să deschid ușa la terasă, ca să urmăresc nașterea soarelui în toată măreția sa. M-am uitat la ceasul de pe telefon: 6,44. Răsăritul urma să aibă loc la 7,06.

Am deschis ușa la terasă. Am rămas în prag fiindcă zăpada era de 70 de cm și am început să fac fotografii din minut în minut de la 6,45 până la 7,02. Mâinile mi-au înțepenit atât de tare la -11 grade Celsius, încât am fost nevoită să mă retrag în dormitor. Îmi părea rău că am capitulat înainte de marele eveniment dar gerul a fost mai tare. Am intrat în scutece încercând să mă încălzesc câteva minute ca să mai fac o fotografie exact la 7,06. La 7,05 a intrat rugbistul în cameră:

-Mamei i-a fost rău toată noaptea, i-au înțepenit umerii și a avut frisoane.

-Și de ce nu m-ai chemat mai devreme?

-Nici eu n-am aflat decât acum, când am intrat la ea în cameră. A lăsat să răsară soarele fiindcă nu a vrut să ne deranjeze. Știi cum e mama…

Am alergat pe scări, am chemat Salvarea și, chiar dacă eu n-am mai apucat să fac acea fotografie, sâmbătă, 18 februarie 2012, Soarele a răsărit conștiincios la 7,06.

Alfa mea a avut o scamă la încuietori din cauza gerului. Am urcat în tancul rugbistului, am făcut câteva fotografii la parbrizul înghețat cât s-a încălzit motorul, apoi am plecat în urma Salvării.

În această dimineață, scăpată de sub supravegherea Adei, mama a comis-o: o tavă de cartofi la cuptor absolut delicioși. Îi spun mereu că muncește prea mult, dar ce să-i faci, vai de părinții care n-ascultă de copii!

Această prezentare necesită JavaScript.

Poate nu este o întâmplare că în viață am fost cu ochii pe Apus. Lumina vine de la Răsărit  ne-a pleznit peste retină și ne-a sleit  vreme de cincizeci de ani.

Băieţi răi?


La terminarea facultăţii am avut de ales între Belciugatele, în apropiere de Bucureşti şi Silistraru, un sat aflat la 18 km de Brăila. Cum Belciugatele nu figurau pe hartă, n-am ştiut că-i la o zvârlitură de băţ de Bucureşti, aşa am ales să mă silistrez la Silistraru. Din chestia aceasta am rămas cu o fixaţie pentru hărţi. Partea naşpa era că nu exista nicio cursă regulată, singura posibilitate de navetă fiind ia-mă nene şi du-mă unde vrei. După două săptămâni de navetă, violul plutea în aer. Rugbistul a mers în audienţă la Inspectoratul Şcolar, şi cum era charmant şi cumare trecere la dame, madam de la personal mi-a dat detaşare în oraş la şcoala Casei de copii-băieţi.

Era deja epoca post-revoluţie şi democraţia originală se infiltrase şi in această instituţie, elevii- unii din ei orfani de lux- aprinzându-şi ţigările cu brichete Zippo de 20.000 de lei pe când eu aveam pentru catedra de mate plus dirigenţia salariu lunar de 5700 impozabil.

Am fost repartizată dirigintă la clasa a VI-a şi aveam băieţi cu vârste între 12 şi 19 ani, eu având 23 proaspăt împliniţi. Mi-am luat rolul de dirigintă în serios dar partea proastă era că sâmbăta trebuia să-i însoţesc la cinematograf şi, ca un făcut, pe drumul de la şcoală la cinema apărea mereu câte o vecină care mă privea cu reproş vădit, fără să priceapă de ce eu, premiantă şi mândria cartierului, ajunsesem să mă afişez cu vlăjganii ăştia cu fibră interlopă în timp ce chipeşul meu soţ lucra încă în Bucureşti. Fraţii Chihaia, unul de 14, altul de 16 şi cel mai mare, de 19 şi Lulea Vasile, tot de 19 ani, erau un fel de lideri foarte duri, cu aere şi metode de puşcăriaşi înrăiţi. Nu erau musai răi, dar aveau câteva prăvălii sparte în palmares: cofetării, grădiniţe sau Polivalenta. Uneori aveau chef de câte o plimbare cu maşina şi nu stăteau prea mult pe gânduri, mai ales că Daciile se deschideau cam cu aceeaşi cheie.

Aveau mintea odihnită, niciun profesor nu-şi bătea capul cu ei să le predea ceva la modul serios, considerându-i un fel de handicapaţi, aşa că la matematică erau foarte receptivi, flataţi în acelaşi timp fiindcă îi iau în seamă, dar mai ales că atunci când merită, le pun 10 fără prejudecăţi.

La dirigenţie au revendicat oră de educaţie sexuală. Erau curioşi să afle dacă se poate face sex şi cu femei, fiindcă ei erau foarte în temă doar cu sexul între băieţei.

La propunerea mea am avut tema De ce furăm. Am aflat cu surprindere că plăteau 10.000 de lei- leafa mea pe două luni- unui şpringler celebru din Vărsătură ca să ia lecţii de furat din buzunare. Dacă suna clopoţelul de la buzunarul paltonului de recuzită, bătrânul îi bătea cu nuieluşa peste degete de-i învineţea. Erau convinţi că metoda specialistului este de succes şi suportau bătaia cu bărbăţie. Mi-au povestit cu sinceritate că dacă nu fură măcar un creion ori o periuţă de dinţi, nici nu pot dormi noaptea, fiindcă au sentimentul că au trăit degeaba. Sigur, erau şi excepţii- Leonard, Zbârcea şi Scarlat- eminenţi la matematică şi elevi model în general. Cu excepţia unuia care avea tatăl mort într-un accident de muncă şi a lui Anton căruia îi murise mama, niciunul nu era orfan veritabil, toţi erau abandonaţi de părinţi la naştere ori la un moment dat.

De 8 martie, fiindcă ne cunoşteam deja bine şi faţă de mine îşi lăsaseră deoparte aerele penale devenind nişte copii poznaşi, cu nimic mai diferiţi de alţii de vârsta lor, le-am adus un pick-up de acasă şi câteva discuri, sucuri şi fursecuri. Totul a fost OK până le-am pus melodia Mama, de Cătălin Crişan.

Puştii mei au devenit nişte bărbăţoi intransigenţi: femeile care-şi abandonează copii în tomberoane sau orfelinate nu sunt mame! Punct! Am schimbat discul, buna dispoziţie a revenit.

Câteva săptămâni mai târziu, elevii mei de la clasa a VI-a, dărâmau şcoala. Doi dintre ei s-au luat la bătaie în ora de română şi până m-au chemat pe mine să-i despart, scoţându-mă din ora la care predam, s-au umplut de sânge. Am reuşit să-i potolesc, dar încercam să aflu din ce s-au luat şi toţi tăceau cu privirile în pământ. Caftul era ceva obişnuit, cei mai puternici le arătau constant celorlalţi cine-i şeful dar, rar se lăsa cu sânge şi cu atâta înverşunare.

L-am luat pe bătăuş cu mine să discutăm în linişte. Am ajuns în curtea şcolii şi ne-am aşezat pe o băncuţă. A izbucnit în plâns şi când s-a mai liniştit a spus şoptit:

-Vă rog să mă iertaţi dar trebuia să-l fac să-şi înghită limba! Nenorocitul a spus că mama stă capră la turci!

Cu mama nu-i de glumit!


Ingrid se încălţa să plece la examen la română. Mama deschide gura şi bănuind ce vrea să zică intervin:

-Hai, mamă, zi-i baftă lui Ingrid!

-Succes!- strigă mama.

-Mamă, ţi-am zis să-i zici baftă! Hai, străduieşte-te! Continuă lectura

INFRACTORII DIN CLOPOTNIŢĂ


Mătuşa mea, Tanti Dana, despot absolut în familie, spaima surorilor şi coşmarul nepoţilor, avea un imens succes la masculi cu funcţie şi portofel. Directori, medici, ştabi pe la partid, lideri de sindicat şi trei popi îşi disputau pe rând sau simultan palmaresul ei.

Eu eram iute de picior şi veşnic în alertă. Scăpam cu fuga, dar mă necăjeam destul că-mi rupea cărţile şi caietele în accesele ei de furie, când combinaţiile din scutece nu-i ieşeau pe pofta inimii.

Papaşa uita mereu să ne trimită pensia alimentară. Din salariul mamei, în acord global, din care primea cam 70-80%, fiindcă nu era materie primă şi nu se făcea planul, erau mereu alte priorităţi decât dorinţele mele. Mereu tânjeam după ceva. În faţa casei mele era o grădină de vară unde se desfăşura Lotca de aur şi unde se ţineau toate spectacolele. Făceam economii dramatice şi mă duceam la majoritatea.

Într-o zi, stând la rând la casa de bilete şi tot socotindu-mi banii, că nu-mi ajungea cu un leu, vine la mine un domn grizonant, cu o voce blajină:

-Tu eşti nepoata doamnei Dana?

-Da.

-Oho, ai matricolă de Bălcescu! Bravo! Deci, eşti o deşteaptă! Ce foieşti banii ăia de juma’ de ceas?

-Cred că am pierdut un leu!

-Las’ că tot îţi rămân de-un profiterol!

-Mie de spectacol îmi trebuia…

-Hai, ia-ţi dulciuri de bănuţii ăia! Eu sunt directorul Robitu. Te prezint acum la plasatoare şi, chiar dacă nu sunt eu aici, spui că eşti nepoata mea şi intri fără bilet. A, şi să nu uit: când dă frigul, spectacolele se ţin la Clubul Progresul. Tot eu sunt şi acolo cu acelaşi personal.

Cu protecţia nesperată a unchiului Robitu am văzut toate spectacolele de la Arenă sau de la Club timp de vreo patru ani, adică de la 14 la 18 ani. Uite cum, din scutecele eternelor iubiri ale tartoriței de tanti Dana, mi se lărgea orizontul cultural!

La un spectacol de revistă, maestrul  Arşinel stătea la poarta Arenei şi verifica personal biletele. Am dat să plec dezamăgită, împreună cu surioara mea, dar unchiul Robitu ne-a interceptat şi ne-a dat o invitaţie, cum primeau VIP-urile.

Ajung la poartă şi maestru Arşinel studiază invitaţia:

-Asta-i pentru tac-tu, nu pentru tine! Cine-i tac-tu, mă?

Hopa! De fâstâceală, uitasem să mă uit pe invitaţie pe ce nume era trecut:

-Cine-i mă, tac-tu?- se burzuluieşte iar maestrul.

Maestre, copilul este sigur numai de mamă!– zic.

-Ce spui mă, acolo?- zice maestrul uluit.

-Ca să nu-mi dea pensie alimentară, papaşa zice că n-aş fi a lui, că nu semănăm decât la unghii şi-i prea puţin, ca să strice banii pe mine!  La proces chiar aşa a zis că am numai unghiile lui şi capul lui Manea Mănescu… Să-mi plătească Manea

Ofticat, Arșinel zice pe înalte:

-Aţi auzit? Copilu-i sigur numai de mamă!

La intervenţia unchiului Robitu am intrat.

Spectacolul a început şi nişte puradei de 5-6 anișori s-au cocoţat pe gard,  să caște gura. Maestrul a oprit spectacolul până balaoacheşii neplătitori au fost daţi jos de miliţieni. Cum Miliţia bătea mai tare ca vântul pe acea vreme, succesul operaţiunii a permis reluarea evenimentului în trei minute.

Spectacolul continuă şi-şi începe rolul maestrul Arşinel. Spumos, delicios, în vervă… Se opreşte brusc din rol:

-Rog tovarăşii miliţieni să verifice dacă cetăţenii din clopotniţă au cumpărat bilete! Continuăm spectacolul după rezolvarea problemei!

Peste drum de Arenă, lângă casa mea era  biserica lipovenească, iar in clopotniţă erau cocoţaţi trei copilaşi… Spectacolul a continuat abia după ce milițienii i-au dat jos pe micii infractori.