Moroșanul cu tricoaie


Am nășit în viața mea de două ori, la zece ani distanță și, coincidență, de fiecare dată la Cavnic, în Maramureș. În 1998, povestind unor tineri cum m-a cerut Piticu de nevastă după o oră, au căzut pe gânduri vreo săptămână. Pentru cine nu știe, ora de gândire a regățeanului este echivalentul săptămânii ardeleanului. Moroșenii sunt urmașii dacilor liberi și-s cei mai faini oameni! Ne-au sunat, hotărâți, joia următoare, că sâmbătă se căsătoresc și ne pun nași. Hopa! Cam din scurt! Și la Brăila, și-n Maramureș, între joi și sâmbătă, nu există decât vineri. Evident, am întârziat în trafic, ratând momentul de la biserică, dar am picat la țanc pentru un chef strașnic! Oamenii nu s-au supărat, fiindcă obiceiul zonei este ca mirii să aibă mai multe perechi de nași. Ceva gen, roata de rezervă, cu rol practic, la o nevoie, tinerii să aibă în naș un sfătuitor și un prieten.

A doua oară, în 2008, din prevedere, ne-am adunat de joi. Eu am venit cu alai serios, că doar Brăila n-o fi la capăt de lume! Ca noi, au venit prietenii Zanilor din toate colțurile țării, ba chiar și din Spania, și de joi au început petrecerile. Nunta a ținut ca în basme, o săptămână, pentru că prietenul meu, Ștefan Zan, era mare iubitor de feciori, de prieteni și de voie bună! Ce de povești, ce de pălincă, ce mai amintiri!

Cununia s-a ținut sâmbătă, pe 23 august, la biserica din Cavnic, dar fiind cazați la Ocna Șugatag, am comis-o din nou! Năzdrăvanii nuntași, veniți din Brăila, au vrut să se convingă de minunea despre care le tot povestisem, unde mașina urcă singură la deal. Și-a urcat, frate! Și pe la casa mirelui am întârziat, fiindcă un vornicel a povestit în versuri viețile mirilor și a celor două perechi de nași. De zece ani eram prieteni ce nea Ștefan, socrul mare și, cum pălinca mi-a dat spor la povestit, vornicelul știa și ce uitasem noi despre tinerețile noastre.  Dar, și mai mare uimire ne-a produs ușurința cu care versifica acest Adrian Păunescu de Maramu!

Și, ca să nu mai lungesc vorba, că-i poveste de cuprins între filele unei cărți, în Maramureș oamenii nu știau proverbele și aforismele auzite de la mine și considerate de ei… brăilenisme. Dar și eu am avut multe mirări… Acolo, nu primarul este cel mai respectat personaj din localitate, ci acela care are mai mare meșteșug la pălincă. Auzi mereu expresia femeia asta trăiește cu fiu-su!, cu referire la femeile coapte, avide de iubiți mai verzi, obicei întâlnit și la femelele elefant care îi inițiază pe tineri. Când o familie vrea să anunțe în comunitate că are fată de măritat, pune oale vechi într-un pom. O altă uimire a fost să văd penisuri din piatră la geamuri. Și mai aveau oamenii locului un obicei. Turcia le era peste mână, sau peste țară, așa că treceau vama de la Petea, cumpărându-și tricoaie de la non-stop,  din Ungaria.

Astăzi, un moroșan a încălcat protocolul funcției și a vorbit colocvial, ca între prieteni. Poate au tresărit doamnele, auzind nonșalanța cu care chipeșul secretar de stat a rostit cuvântul tricoaie, dar pentru cine și-a făcut măcar două concedii în Maramureș nu mai este niciun mister: așa spun ei la tricouri.

Oameni buni! Iubiți graiurile, regionalismele, argoul, jargonul, zicerile bășcălioase, căci ele dau culoarea, savoarea și efervescența limbii române! Prefer tricoaiele, limbajului de rumeguș!

Vizitați Maramureșul și păstrați-vă umorul!

 

 

Reclame

O poveste


După un popas de câteva zile în Bucovina, am trecut munţii în Maramureş. Trecusem adesea prin satul Şieu şi m-am întrebat de fiecare dată de unde-i provine numele, fără să mă lămurescă cineva. Mă gândeam că, poate vine de la expresia veche, românească, si tu eu, adică fi tu eu sau, cum se zice la noi la Brăila: pune-te-n bocancii mei!

De această dată, nefiind presată de timp, m-am decis să fac cercetări. Am întrebat mai mulţi săteni de unde se trage numele satului şi un moş vorbăreţ m-a lămurit.

Cică, pe la o mie şase sute şi… cine şi-o mai aduce aminte cât, un călugăr ce se îndrepta spre biserica de lemn de la Ieud. Taman când trecea prin acele locuri, a fost prins de o ploaie năpraznică. Temând trăznetul, călugărul nu îndrăzni să caute adăpost sub vreun copac, aşa că se făcu de îndată ciuciulete.

Rugăciunile monahului fură ascultate şi, prin pâcla ploii, se iţi o căruţă, chit că pe acel drum călătorii erau foarte rari. Econom cu vorbele cum îi era felul, călugărul strigă spre căruţaş:

-Ieud, Ieud!

-Şi eu! Şi eu! – îi răspunse căruţaşul pocnind grăbit din bici. Bidivii iuţiră pasul lăsându-l pe sărmanul călugăr pradă ploii şi deznădejdii. Păţania lui stârnii hazul localnicilor şi dete numele satului Şieu.

Dacă moşul mi-a zis o minciună- brava lui- acum v-am zis-o şi eu domniilor voastre şi, dacă mai poposiţi pe aici prin blog, vă mai zic şi altele!

Fericirea la un telefon-distanţă


Tânăr, chipeş şi îndrăgostit, Geo a terminat facultatea şi se pregătea să se însoare cu iubirea vieţii lui. Sigur, aveau emoţii cu repartiţiile, dar nu exagerate, fiindcă amândoi aveau note mari şi aveau şanse să prindă un oraş important. De la teorie la practică e cale lungă şi destinul le-a jucat o farsă urâtă: el repartiţie la o cooperativă meşteşugărească într-o comună maramureşeană, ea la un CAP prin Deltă. În Maramureş el a prins o gazdă cuprinsă şi a dus-o binişor, mai cu o pălincă, mai cu o clisă dar ea a găsit drept gazdă o babă săracă, într-o casă fără duşumele şi fără curent electric, încât trebuia să-şi facă actele la o lampă cu petrol. Cum singura zi liberă a săptămânii era duminica, zi adesea declarată lucrătoare, fiindcă se lucra în acord global şi cică nu se făcea planul, timp de trei ani le-a fost imposibil să străbată ţara ca să se întâlnească, fiindcă ar fi făcut cam două zile la dus şi două la întors.  Apoi şi dacă unul din ei prindea câteva zile de concediu şi s-ar fi încumetat spre văgăuna în care era exilat celălalt, în satele partiei nu era hotel ori han şi morala socialistă nu le-ar fi permis să doarmă împreună pe la babele pe la care erau cazaţi, aşa că problema lor era cam fără ieşire.

O vreme şi-au scris zilnic, dar multe scrisori s-au rătăcit pe drum şi de fiecare dată scrisorile ajungeau în contratimp, nu mai devreme de o lună de la data trimiterii, astfel încât fiecare avea impresia că celălalt îi răspunde în răspăr. Ce uşor este să-ţi otrăveşti mintea de gânduri când aştepţi un semn de la celălalt şi nu mai vine! Încet-încet, suspiciunile că celălalt şi-ar fi găsit pe altcineva au început să depună zgură şi catran pe marea iubire din facultate. După trei ani şi opt luni s-au întâlnit la Braşov, la simpozionul Tânărul jurist-consult din mediul rural. Au discutat diverse speţe mărunte, s-au pândit îndelung, ea a plâns, el a privit-o cercetător ca să descopere în gesturile ei existenţa celuilalt. S-au certat fără un motiv anume, o răbufnire violentă a frustrărilor acumulate în atâta amar de timp, apoi fiecare a resimţit dureros despărţirea în gara aproape pustie: realitatea comunistă le confiscase dragostea iar traiul cenuşiu în satele sărăcite ale patriei le diluase toate visele îndrăzneţe din facultate! Trenul ei s-a pus în mişcare; o ţară întreagă se aşternea între ei şi el a ştiut că o vede pentru ultima dată!

Au mai trecut doi ani, timp în care şi-au mai scris sporadic, apoi el a reuşit să-şi aranjze o repartiţie convenabilă la Brăila. Nu era chiar ce visa dar, avea nişte rude aici şi s-a acomodat. S-a dus cu vaporul în Deltă să-i facă o surpriză Aurei dar ea era plecată în concediu la mare. Bătrâna nu ştia în ce staţiune era plecată însă l-a sfătuit să nu-şi cheltuie paralele ca s-o caute pe Litoral, fiindcă tovarăşica plecase însoţită de chipeşul tov inginer de la Piscicola. Plecă resemnat, gândind că era mult mai bine aşa, ar fi suportat mult mai greu s-o găsească în scutece cu vreun lipovean musculos.

Viaţa lui se aşeza cu greu în coordonate domestice şi trebuia să le ţină piept şi mătuşilor „binevoitoare”, care se întreceau să-i prezinte fete, să-l vadă intrat în rândul lumii. Avea deja alergie la fătucile aduse de mătuşi, aşa că atunci când tanti Theea îi propuse să i-o prezinte pe Izabela făcuse o criză de nervi.

Unul din semnele de parvenire în socialism era să ai telefon. Servise un maistru de la telefoane cu o consultaţie juridică şi deşi termenul mediu pe lista de aşteptare în aprobarea cererii de telefon era de 10-12 ani, în câteva luni se pricopsi cu un telefon cochet, roşu cu disc negru. Mare greşeală! Cum nu avea cine să-l sune, decât mătuşile peţitoare, în curând ajunse să urască telefonul şi-l ţinea mai mult scos din priză. Dacă greşea şi-l reconecta, ţârrrr!-Tanti Theea:

-Hai, mă Geo, hai băiatule! Fii de înţeles, că-ţi vreau binele! Vino până la mine la birou să ţi-o prezint pe Isabela! E frumoasă mamă, s-o sorbi într-un pahar cu apă! Nu ţi-o plăcea fata, îţi ei pălăria şi pleci!

-Nici mort!- striga Geo şi trântea hotărât receptorul. După vreun an şi patru luni, cât tanti îl pisase necruţător, insistând să i-o prezinte pe Izabela şi el refuzase cu încăpăţânare, o urgenţă îl aduse în biroul pisăloagei.

-Cam târziu te-ai urnit, maică! A zburat porumbiţa! Săptămâna trecută s-a măritat! Mare păcat că ai pierdut aşa o fată!

-Pagubă-n ciuperci! Am venit să te iau la ţară, să mergem la nea Gligore, fratele matale, că a căzut din căruţă şi-i ţin babele lumânarea!

-Pesemne că era beat!- zise Theea trăgându-şi o canadiană cam îndrăzneaţă pentru vârsta ei.

-Da’ cum altfel! Eu nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată treaz!- zise şi Geo.

După câteva zile de concediu, cât alergase cu înmormântarea bătrânului, norocul lui Geo se întoarse şi fu numit la procuratură: birouri elegante, salariu bun, altă viaţă!

I se spusese de la biroul Personal că va împărţi biroul cu patru fete dar nu se sinchisea. Probabil că fată pe placul lui nici nu exista. I se păruse o vreme că Aura era sortita, apoi înţelese că fusese doar o iluzie amară. Străbătu holurile luminoase în căutarea biroului. Intrând pe uşă, o blondă cu picioare lungi şi decolteu obraznic de unguroaică îl zăpăci pentru prima dată în viaţă. O iubise pe Aura, dar într-un mod domestic, cuviincios, fără artificii, fără nebunii. Acum era în faţa acestei fiinţe provocatoare şi înţelese că este femeia vieţii lui.

-Sunt Izabela Morărescu, zise ea zâmbind şarmant. Tu trebuie să fii Geo Carp…

-Am cartea de vizită pe frunte? De unde ai tras concluzia că sunt Geo Carp?

-Într-un fel eu te cunosc demult. Te ştiu din poveşti de la tanti Theea! Ce te mai laudă! Parcă vrea să scape de piatra din casă! Ea mi-a spus că ai fost repartizat aici.

-Deci tu eşti acea Izabela?

-Da, eu!

-Mda, eu sunt boul de Geo! Şi când mă gândesc cât m-am luptat să te evit! În sfârşit, felicitări, am auzit că te-ai măritat!

-Nu-i cazul să mă feliciţi! Toţi greşim în viaţă… Avem o cafetieră mişto, te servesc cu o cafea?

-Sigur…

-Cu zahăr?

-Cred că ar merge nişte stricnină dar sunt un bun creştin şi n-am voie!

Geo bău cafeaua în grabă şi plecă în viteză. Se opri la birou la tanti Theea:

-De ce nu mi-ai spus tanti, că femeia asta e fenomenală? Îţi dai seama că am ratat singura femeie care mă putea face fericit?

-Geo, băiatule! Ţi-am dat sute de telefoane, m-am rugat de tine cu cerul şi cu pământul, ce să-ţi fac mamă?!

-Trebuie să divorţeze! O vreau! Trebuie să fie a mea!

-N-o să divorţeze niciodată, băiete! E catolică şi papistaşii nu divorţează niciodată! Fericirea ta a fost la un telefon- distanţă!

Tanti Theea avea ochii plini de lacrimi. Izabela se întorsese din luna zisă de miere şi-i povestise că trăsese un loz necâştigător şi era prinsă în cursă.

O CAFEA OTRĂVITĂ LA BUDAPESTA (I)


Multă vreme ne-a cam stat în gât scandalul BUDAPESTA. Pentru cine nu ştie, în anii ’80 Bucureştiul a fost zguduit de un scandal sinistru. La cârciuma cu ştaif, aflată la o zvârlitură de buzdugan de hala Unirii, reperul zero al capitalei,  carnea şi organele excelent preparate erau furnizate de… morga centrală. Nedigerabilă informaţia, nu?

Ei bine, în acest context şi cine n-a frecventat-o, tot şi-a înşurubat-o în cap, asociind mai degrabă Budapesta cu o cârciumă decât cu capitala pofticioşilor noştri vecini.

Anii trec, vine zice-se Revoluţia şi, ca tot românul plin de curiozităţii, îmi fac vânt peste graniţă de câte ori am ocazia.

Soţul meu, cu două marcaje de pământ pe zodie, se fofileză cam de fiecare dată şi rămâne la vatră. Având un fel de superstiţie legată de hotarele patriei, i-au expirat vreo două paşapoarte neutilizate. Mie, nu!

Ajungând în Maramureş prin 2002 de Paşti, soţul meu mă tachinează în faţa prietenilor noştri că numai eu sar pârleazul.

A două zi, şapte mai, adică cu o zi înainte de aniversare lui Ingrid, nu chiar în spartul zorul îl zgâlţâi pe domnu’ soţu’ şi zic:

-Hai să-ţi dau un cappucino la Budapesta!

-Hai!

Pupat copilul, plecat Cavnic, Baia Mare, trecem de Apa, ajungem la Satu Mare.

-Nevastă, noi străbatem toată planeta ca să bem cafeaua aia?

-Numai până la Budapesta, dragule!

Dragul de el, bucureştean, gândi că Budapesta asta-i o cârciumă şi merse mai departe până hăt în vamă la Petea.

-Nevastă, mi se cam termină ţara, nu mai dai cafeaua aia o dată?

-Bărbate, după ştiinţa mea, pe vremea lui Burebista , ţara noastră ţinea până la lacul Constanz, deci şi aşezările Budapestei erau ale noastre. Știu, a luat-o Atilla şi ne-a lăsat mai înguşti în fruntarii dar, am mai nimerit şi mai nimerim.

Când am oprit la un chioşc să iau cartea verde şi asigurările de sănătate a simţit rumânu’ că-i groasă dar, a plătit pogonul de parale şi-a condus blând. Aşa suntem noi: mergem unul după altul până la capătul lumii!

Socoteala mea era defectă. Din rutină ştiam drumul Arad-Budapesta, cam 250 de kilometri. Ruta Baia-Mare-Budapesta a fost dublu şi un pic.

Am vorbit tot drumul cu prietenii noştri din Cavnic fiindcă era prima dată când abandonam copilul şi ne cam ciupeau remuşcările dar, Budapesta trebuia cucerită.

Soţul meu se lămurise în sfârşit, că Budapesta la care mergem e tot un fel de cârciumă, da’ ceva mai mare şi reacţionase rezonabil, că dacă nu am rezona şi la trăznăi, ce ne-ar putea ţine atâta vreme împreună.

O să spuneți, dragostea!

Sigur dar, întotdeauna mai trebuie ceva. Eu am ales să-i ofer soţului meu multă acţiune, că-mi e la îndemână şi nici nu are timp rumânul să se plictisească!

Pe autostradă, aproape de Budapesta am luat pulsul motelurilor: ieftin ca braga, cam 7 dolari de căciulă la standard de cazare austriac.

Ajungem la Budapesta, ne bem cappucino ultracentral, băgăm o îngheţată, un cola şi plecăm hai-hui în oraş. Pe podul cu lanţuri, rămânem într-un ambuteiaj între două autocare. Pe stânga şi pe dreapta veneau cetăţenii de la un miting electoral, toţi cu sticla de Palinka sau măcar bere, cum eu n-am mai pomenit: sticle şi cocarde alb-roşii-verzi la toată populaţia.

Ecomon, soţul meu opreşte motorul, deschide geamurile şi dă muzica tare.

În câteva minute, tot valul de hungarioţi încep să ne bâstâcâne maşina încercând să ne răstoarne în Dunăre.  Am închis geamurile şi am blocat uşile. Am înţeles repejos supărarea: cd-ul cu formaţia Hora le polua văzduhul unguresc cu melodia CÂNTĂ ROMÂNE. Nu era premeditat dar, pe soţul meu îl năpădise dorul de ţară.

Fiind beţi, nu se prea înţelegeau între ei şi împingând cu furie din toate părţile nu reuşeau decât să ne creeze un balans destul de înspăimântător.

Nu ştiu exact ce strigau în ungureşte dar, româneşte suna foarte concis: MORI! MORI! MORI!

După vreo 15 minute în care micul Clio a rezistat, valurile de manifestanţi care se întorceau de la mitig i-a împins forţat pe atacatori şi noul val migrator nemaiauzind melodia, au trecut indiferenţi pe lângă noi, smulgându-i şi pe agitaţi din dispozitiv.

Am parcat mai la dos şi în două restaurante am fost refuzaţi. Ori se intra cu parolă, ori românii şi câinii nu aveau acces în restaurantele respective.

Noi am explicat că în România ungurii intră şi în parlament dar, tipul mi-a zis într-o română chinuită că-i ia gâtul lui Marko Bello.

Să mai zici că corb la corb nu-şi scoate ochii!

Un tip a venit după mine,  inginer român stabilit în Budapesta de zece ani şi, mi-a indicat o şaormărie unde vânzătorul era din Negreşti Oaş.

Am mâncat shaorma lângă o statuie a lui Matei Corvin.

Mîncâdu-l ori în fund ori după ureche, soţul meu îi zice unui zdrahon că Matei Corvin este român de-al nostru.

Tipul îi răspunde jovial că nu e cazul să vorbească în engleză fiindcă a fost după revoluţie cu ajutoare în România şi s-a stabilit la Timişoara timp de şapte ani.

Nu-i place politica de învrăjbire a lui Tokeş şi el a văzut că între români şi unguri treburile-s paşnice.  Vorbeşte binişor dar, stâlceşte mult.

Îi zic că-i un tip valabil şi că eu am prieteni ok unguri.

Totuşi, mă pişcă limba şi-i spun că eu, studentă fiind, am primit conserve de ghiveci şi lapte praf ungureşti, toate expirate.

O zice p-aia cu calul de dar nu se caută la dinţi şi pleacă râzând prietenos.

Eu îi zic că nu trebuie să te încrezi în unguri nici când îţi fac daruri.

El se întoarce şi-i zice soţului meu că are nevastă deşteaptă şi că vrea şi el una.

Vorbind stâlcit, soţul meu înţelege că ungurul o vrea şi el o dată şi-l înjură năpraznic.

Bun cunoscător al înjurăturilor româneşti, ungurul pricepe că n-a fost înţeles.

Reiau dialogul în engleză şi se înţeleg: îşi dau mâna. Relaţiile româno-ungare se sfârsesc paşnic.

Cafelele, shaorma sucuri, vreo 14 dolari, telefoanele cu copii 142, benzina 100, asigurările vreo 50.

Aventurile dramatice abia încep. Va urma.