Dulce e cuiul patriei!


Când își bagă urâtul ăla de drac pârlita de coadă, lucrurile o iau razna, apoi pune Dumnezeu palma și după oareșce zdruncinături și turbulențe, lucrurile se așează pe făgașul normal. Cei ce au pășit pragul blogului în ultima vreme, au băgat de seamă că n-am mai trecut pe-aci, dar am lipsit oarecum motivat. De voie-de nevoie, drumurile m-au purtat prin Oiropa. Am rezolvat probleme de business, rugbistul s-a căutat nițel de sănătate, am străbătut câteva hectare de muzee, am vizitat biserici celebre în care credința a fost înlocuită de zornăitul banilor ce vin din turism și din comerțul de suveniruri, m-am învârtit și zdruncinat în niște chestii nebunești prin Prater și prin Europa Park și sper că nu s-a rupt nimic prin mine. Am mâncat prin bistrouri mărunte, hanuri de țară sau cârciumi celebre, am băut bere locală, șnapsuri și lichioruri, m-am adaptat rapid obiceiurilor locale și-am asortat șampania la micul dejun, am tras sute de fotografii, am făcut gafe, am râs de mi s-au zdruncinat fălcile și m-am distrat epocal. Am facut un circuit de aproape 7000 de kilometri prin șase țări -Ungaria, Slovacia, Austria, Germania, Franța și Elveția în formație de patru- cu rugbistul, Ingrid și Sabrina, cu piciorul rupt. Cum Alfa Romeo are doar două uși și are un consum mai obraznic am preferat Megane-ul. După terminarea vacanței, am adus copiii în siguranță acasă, și după o săptămână petrecută în țară într-un vârtej nebun, stelele s-au așezat încă o dată în poziție norocoasă, așa că m-am urnit la încă un drum de 3200 de kilometri la invitația firmei Colop, călătorie combinată cu tren, avion, autocar și croazieră pe Dunăre, și în care am fost singură, tânără, liberă și zglobie.

Voilà, m-am întors, și în zilele următoare vă voi povesti câteva din peripețiile europene, nu musai cronologic.

Pentru norocoșii care nu au avut niciodată o pană în Paris, astăzi voi povesti cum a fost cu… pana mea!

Eram de peste zece zile pe ulițele celebre ale Europei, și toate ni se așezau după pofta inimii. Tot bifând muzee și obiective turistice bine marketate,  în sfârșit îi vine rândul și basilicii Sacre Coeur. O ratasem cu alte ocazii, oprindu-ne de fiecare pe traseu, fiindcă cineva a sistematizat cam ciudat zona, blocând accesul spre sfântul locaș cu Place Pigalle și  al său vestit Moulin Rouge, și alte stabilimente asemenea, astfel că numai la vreme de zi, înarmat cu o hartă bună și nervi de oțel o nimerești. Acum, eram cam la 200 de metri în dreptul basilicii pe Rue de Clignancourt și părea imposibil s-o mai ratăm.  După trei zile petrecute în Paris, inventariind chinezi, vietnamezi, indieni, arabi ori negri ne întrebam unde naiba sunt parizienii. Un turc bătrân cu scurtă  de piele și căciulă de astrahan traversa agale bulevardul blocând circulația. Priveam cu uimire cum se scarpină la ouă fără nicio jenă. Ajuns pe trotuarul celălalt se alinie lângă alți trei turci ce-și mângâiau sârguincios ouăle în fața unui magazin de geci de piele. Ca la un semn, cei patru turci renunțară la ouăle lor ca să ne arate într-un semn internațional că avem pană. Speram că e o glumă dar, coborând am constatat că eram pe jantă. În fața noastră erau două alveole pe care scria livreson. În cea din față era o mașină de poliție, cea din spate era liberă, în așteptarea mașinilor pentru livrări. Am arătat polițistului că avem pană și a spus că putem staționa.  Cum ne luam în camera de hotel doar rucsacul cu pijamele și cosmetice, toate bagajele erau în portbagaj. Polițistul a urmărit cu gura căscată cum am scos trei valize tip troliu, trei genți și un rucsac, apoi când am scos cricul a reacționat de parcă am scos mitraliera. Întreba vexat ce e ăla și rugbistul, plin de draci îi spunea aparent calm, ca unui copil tâmpit: elevator, lift, cric…

Este greșit, spunea polițaiul, nu este posibil, trebuie să chemați platforma s-o ducă la service!

Să dai tu 300 de euro la platformă, deșteptule!- zicea rugbistul printre dinți. În final l-a ignorat și a schimbat roata cu rezerva în ritmul lui. Un camion de curierat blocase traficul așteptând să se elibereze o alveolă de livreson dar polițistul se uita ca la urs și nici gând să plece. Roata fiind schimbată, rugbistul s-a apucat meticulos să bage trolerele în portbagaj. Ne-am luat rămas bun de la turcii care în tot acest timp se scărpinau voioși la ouă, ne-am salutat cu polițistul care-l privea deja cu respect pe rugbist și am plecat spre Sacre Coeur. Ne-am plimbat o oră prin zonă dar a fost imposibil să găsim un loc de parcare, așa că am făcut poze la Moulin Rouge și am plecat spre Turnul Eifel. Se pare că basilica rămâne pe data viitoare, când vom avea chef să mergem cu Ratp-ul lor.

Începând de mâine vă voi povesti ce coșmar e să rezolvi o pană la vulcanizările din Paris, și cât de dulce mi se pare acum cuiul patriei, cum e să vizitezi  Turnul Eifel când este alarmă de terorism, cod roșu, cum se verifică dacă chelnerițele au tâțe naturale, cum ne-am distrat și ce-am mai pătimit prin Europa, frumoasă dar scumpă ca o curviștină de lux.

O farsă semnată Caragiale


Această prezentare necesită JavaScript.

Nenea Iancu obisnuia sa se întâlneasca deseori cu amicii sai , care nu erau putini , la cunoscuta cafenea din Calea Victoriei, vizavi de Capsa, numita Café de la Paix, dupa celebra ei omonima din Paris.

La o masa stateau patru amici- vorba favorita a lui nea Iancu, care era si el unul dintre ei. Privind în aparenta trecatorii, Teleor îi zise:

– Iancule, tu care le stii pe toate, ca ai fost dascal la vremea ta, lamureste-ma , de ce si-au botezat astia pravalia Café de la Paix în frantuzeste, nu puteau sa-i spuna simplu, româneste : Cafeneaua pacii ?

– Ei, si tu, Tato, de ce? De moftangii! Ca sa se faleasca si ei ! Sa-si impresioneze clientela, de !

Aflând ca nu este nici o asemanare între cele doua cafenele, unul din ceilalti doi ofteaza: – Ah, ce fericit as fi, nene Iancule, sa beau o cafea , cum o fi, frape sau la filtru, la adevarata Café de la Paix! Atât sa stau si eu la o masa de la Café de la Paix, cât sa beau o cafea si p-orma sa plec , da ” sa stiu c-am facut-o si p-asta!

– Fugi, ma, d-aici, ca glumesti, nu stii ce spui, zise Caragiale malitios. În cele din urma, nenea Iancu îsi invita prietenii la Paris pe buzunarul lui, îi îmbarca îi expresul Bucuresti- Paris , si aflati în tren, prietenii îi marturisesc ca le-a fost frica sa nu la faca o farsa, la care Caragiale le raspunde mefistofelic : Aia, mai târziu!

Dupa trei zile si trei nopti de trancaneala feroviara, iata-i în sfârsit pe cei trei la Paris. Cum iesi din Gare de Lyon- poarta de intrare în Cetatea Luminii, nenea Iancu ochi o trasura, îi îmbarca în ea si porunci sa-i duca la Café de la Paix. În cafenea au fost comandate trei café-frappe, pe care bucurestenii le-au baut cu încetinitorul. Când Caragiale a vazut pe fundul paharelor ca nu mai era strop de cafea în ele, a cerut nota de plata, fara sa mai asculte vaicarelile lor, care mai doreau sa comande ceva, el le reproduce spusele lor ,,Atât sa stau si eu la o masa de la Café de la Paix, cât sa beau o cafea si p-orma sa plec, da ” sa stiu c-am facut treaba asta ! N-as mai dori nimic altceva!”

Caragiale nu se îndura de ei nici macar sa se plimbe prin oras cu o birja ca sa vada una, alta; la insistentele lor, vrea înca sa-i lase acolo si sa se întoarca cu ce vor voi. Prietenii îi reprosaza ca este un om ciudat, ca pesemne atunci când l-a ticluit pe Canuta om sucit , la el s-a gândit.

Vazându-i cum se vaicareau, îi apostrofeaza ca si-au facut poftele pe banii lui si acum iau la spangi: ,,Aferim, copiii mei ingrati! Asa-mi trebuie daca mi-am pus mintea cu doi damblagii lipsiti de seriozitate! Ce deziluzie crasa! Si eu care-mi pusesem în gând ca sa va car saptamâna viitoare dupa mine la Berlin ca sa vedeti o berarie nemteasca … sa beti bere rece Pilsen si sa mâncati cremvusti cu mustar si kaisere calde… dar, v-ati lins pe bot de Berlin, nu mai pupati!

– Când ne iei la Berlin , nene Iancule, zau asa…sa traiesti o mie de ani !

– Ad calendas grecas!

– Când vine asta?

– La pastele cailor, natarailor!

Cam la o sută de ani de la isprava celor patru amici intram pentru prima dată în viață în Paris prin poarta Saint Denis într-un Clio Simbol vișiniu, avându-l tovarăș de călătorie pe rugbist. Coloana de mașini mai mult stătea decât avansa așa că,  prinși  într-un previzibil ambuteiaj parizian am profitat de răgaz ca să-i povestesc rugbistului năzbâtia conului Iancu și îi cerui să mă ducă direct la Cafe de la Paix. Rugbistul intră la idei, mai ales că în urmă cu un an îl dusesem de la Baia Mare la Budapesta și după un capucino și o înghețată făcurăm cale-ntoarsă și hotărî că vrea să vadă tot Parisul cu toate reperele istorice, așa că vom mergem la cafeneaua buclucașă abia în ultima zi a șederii noastre de o săptămână. Degeaba-i spuneam că-s jurată și-i visul meu din copilărie să-ncep haimanalâcul prin Paris cu-o cafea la celebra cafenea, că musiu era neclintit ca un catâr în hotărârea lui.  Cu gândul la Moulin Rouge, rugbistul opri în parcare la Notre Dame, 4 euro ora și, așa cum ne obișnuisem prin lăcașurile de cult occidentale, nu vedem picior de credincios ci doar sute de turiști cu aparate foto bengoase.

Ne-am tot plimbat până am ajuns la intersecția bulevardului Operei cu bulevardul Capucinilor. Sătul de mers pe jos, rugbistul mă invită la o cafea la eleganta cafenea ce se revărsa pe tot trotuarul. Singura masă liberă era la marginea trotuarului dinspre  strada intens circulată. Chelnerul ne aduse două cafele și rugbistul își aprinse satisfăcut o țigară. Căscând el gura în toate părțile îl aud cum se minunează:

-Auzi nevastă ? Câte cafenele Cafe de la Paix sunt în Paris?

-Bănuiesc c-o fi doar una, că doar nu-i McDonald să fie la toate colțurile!- zic eu savurându-mi cafeaua.

-Ei, uite că la cât îi Paris-ul de mare, noi am nimerit exact la Cafe de la Paix!- zice el arătându-mi un meniu la masa vecină ce avea ștanțat celebrul blazon. Cică a nimerit orbul Brăila! Uite că la Paris, cum o dai, cum o cârmești, taman la Cafe de la Paix nimerești!

Mă prefac și eu mirată deși o mirare tot aveam: cum de nu se schimbase nimic în în acest oraș din 1977 ori ’78 când, în clasa a II-a fiind, avusesem ora deschisă la franceză și învățasem harta Parisului de nota zece? Păi, în București dacă nu treci vreo trei luni printr-o zonă nu mai recunoști nimic: mai trântesc ăștia câte un bloc două din oțel și sticlă în locul clădirilor istorice de-ți răvășești toate reperele!

La masa de lângă noi două tipe cu unghii albastre, păr lung, îmbâcșit de spumă, osoase, chiar urâțele, dar voioase și cu textile de firmă  se ridicară brusc lăsând celularele și poșetele vraiște și intrară în cafenea, probabil la toaletă. Nouă ne expira timpul de parcare de două ore dar am rămas să păzim poșetele și celularele pupezelor fiindcă dacă ar fi dispărut, români fiind, am fi devenit suspecții principali. Riscul cel mai mare era că fiind la marginea trotuarului spre stradă, un hoț cu role sau scuter ar fi putut să le înhațe și să dispară imediat în trafic. Ne-am organizat imediat, rugbistul supraveghind strada, eu potențialii hoți de pe trotuar. Nu știu dacă și-au refăcut machiajul sau au savurat o partidă de sex, cert este că au revenit abia după vreo 40 de minute în culmea veseliei. Rugbistul le mustră că și-au lăsat lucrurile de valoare la voia întâmplării dar ele ridicaseră din umeri nepăsătoare: La Cafe de la Paix vine numai lume bună!

-Ai văzut nevastă de ce-a plecat conu Iancu de la Cafe de la Paix direct la gară: pariziencele astea după ce că-s slute mai sunt și tâmpite!